Scriptura nr. 12

Cuvânt la Schimbarea la Faţă a Domnului

,,Luat-au Iisus pre Petru şi pre Iacov şi pre Ioan, fratele lui şi i-au suit pre dânşii într-un munte înalt deosebi şi ş-au schimbat faţa înaintea lor”.

Cuvintele acestea sunt ale sfintei Evanghelii, dintru carele avem să înţelegem de preaslăvita schimbarea feţii a Domnului nostru Iisus Hristos, ce s-au făcut în muntele Thavorului. Că vrând ca să arate mărirea sa ucenicilor săi şi nouă, mai înainte cu puţinel, zice Evanghelia cum că umblând Iisus în părţile Chesariei lui Filip, întreba pre ucenicii săi zicând: ,,Cine îmi zic mie oamenii a fi ?”

Iar Petru apostolul din descoperirea părintelui ceresc dintre toate celelalte vorbe ale ucenicilor i-au zis cum că iaste fiul lui Dumnezeu celui viu şi cu acest mijloc descoperind tuturor mărirea sa cea mare, ocara patimii sale ucenicilor săi celor întăriţi întru această credinţă o au arătat zicând că i se cade lui a merge în Ierusalim şi multe a păţi de bătrâni şi de la arhierei şi de cărturari şi a se omorî şi a treia zi a învia din morţi; care cuvinte auzindu-le Petru şi fiind încă cu cunoştinţa trupească şi necunoscând mărirea ce era să vie dintru ocara patimilor, s-au nevoit ca să întoarcă pre domnul de la acest gând, zicând: ,,Departe de tine, doamne, să nu-ţi fie ţie aceasta”. Căruia domnul îi zise: ,,Du-te dinapoia mea, satano. Sminteală-mi eşti, că nu gândeşti cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele omeneşti”. Cu care cuvinte dojenea domnul gândul cel trupesc ce era înrădăcinat cu greşeala păcatului celui de obşte, în mintea oamenilor şi zice cum că-i iaste sminteală, nu ca doară ar păţi el sminteală ci pentru că cu acele cuvinte îl oprea pre el Petru de la lucrarea mântuirii noastre, dintru care cuvinte putem cunoaşte dragostea cea fierbinte a lui Dumnezeu care are către neamul omenesc, că pentru fierbinţeala dragostei aceştia ş-au schimbat faţa înaintea ucenicilor, pentru ca să-i întărească pre dânşii mai mult în credinţă şi să nu se smintească văzând pre învăţătorul lor pătimind pre cruce.

Drept aceia lasă astăzi de străluceşte întru dânsul lumina aceia a măririi, care lumină va străluci şi în trupurile sfinţilor lui, când vor lua cununa cea desăvârşită a bucuriei lor, întru care lumină toată făptura omenească, cea din afară, atâta s-au schimbat cât obrazul lui strălucea ca soarele şi veşmintele lui erau albe ca zăpada. Iară asemănarea aceasta a obrazului cu asoarele şi a veşmintelor cu zăpada, nu doară pentru aceia se aseamănă cum că nu ar fi strălucit obrazul lui decât soarele, sau veşmintele lui nu ar fi fost mai albe decât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai alb decât zăpada. Că pentru trupurile sfinţilor însuşi Domnul zice la 13 capete ale lui Matei, că vor străluci ca soarele întru împărăţia părintelui lor care sunt pre lângă Hristos ca şi nişte stele care iau lumina lor de la acest soare al dreptăţii, că de seamănă Hristos pre lângă toţi sfinţii lui ca un soare pre lângă stele, şi de vor străluci sfinţii ca soarele, cu cât mai vârtos va străluci soarele acesta al dreptăţii.

Schimbarea la faţă a Domnului

Şi lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i smintea, ci mai vârtos, cu o bucurie oarecare, dumnezeiască, îi veselea. Şi nu numai lumina aceasta strălucea în obrazul lui Hristos, ci şi o frumuseţe oarecare şi podoabă nespusă se arăta întru dânsul, atâta cât de s-ar aduna într-un loc toată frumuseţea şi toată podoaba şi cea pământească şi cea cerească, nici într-un chip n-ar putea ca să veselească ochii şi inimile celor ce ar privi spre dânsa, precum au veselit lumina aceia ochii ucenicilor lui Hristos. Şi această bucurie, preste fire a ucenicilor lui Hristos nu din strălucirea luminii, ci mai mult din luminata frumuseţe a mântuitorului se făcea, pentru care lucru putem cunoaşte bunătatea şi dragostea lui cea mare că, cu această mărire putea totdeauna să strălucească, iar el din buna voia sa pentru noi au închis razele strălucirii sale, ca să poată răbda dureri amare pentru noi şi pentru păcatele noastre, ca să poată face răsplătire măririi cei dumnezeieşti.

Deci cine va fi acela care va socoti acestea şi nu se va aprinde cu totul de dragostea mântuitorului acestuia ? Şi cine nu se va minuna de puterea lui cea nespusă, care totdeauna ar fi putut ca să strălucească cu această mărire ? Şi cine nu va iubi o bunătate ca aceasta, pentru care (o, minune !) au gonit de la sine o mărire ca aceasta, ca să poată săvârşi mântuirea noastră ? Că mai mare minune au fost a închide o mărire ca aceasta, strălucitoare, decât a străluci cu dânsa de-a pururea. Şi nu numai singură mărirea lui Hristos veselea ochii ucenicilor, ci şi a lui Moise şi a lui Ilie, care, împreună cu domnul se arătase a fi cuprinşi de lumina şi de mărirea aceia. Că precum nu era slobod înaintea împăratului Artaxerx a intra cineva îmbrăcat în sac, aşa nu s-au cuvenit nici înaintea împăratului celui veşnic a sta slugile lui, fără numai a fi îmbrăcaţi în lumină şi în strălucire; că acesta era din toţi părinţii legii vechi mai aleşi şi mari; că unul era nomothetis, adică puitor de lege, iară celălalt era zilotis, adică întăritor aceştii legi. Şi pre aceştia au vrut domnul să se arate cu dânsul, pentru ca din lege şi din prooroci să ia mărturisire omenirea lui.

Oare ce gură ar putea grăi, ca să adevereze cu ce bucurie şi veselie s-au umplut acei doi luminaţi prooroci, când pre domnul şi mântuitorul lor, de carele multe proorocise, nu numai în trup, ci şi în mărire şi în strălucire îmbrăcat l-au văzut. Că de vreme ce s-au învrednicit aceştia a-l vedea şi a-l auzi pre domnul Iisus, de care ei de mult dorea ca să-l vază şi nu numai ei ci şi toate neamurile, cu ce gură va putea neştine să grăiască cu adevărat bucuria lor şi mai vârtos că dintr-atâţia părinţi şi prooroci ai legii vechi, numai ei s-au învrednicit a vedea o mărire ca aceasta ? Şi de s-au bucurat Simeon bătrânul atâta, văzând pre mântuitorul Hristos, numai în scutece mişcând, cât moartea care alt lucru mai groaznic nu poate fi, cu ochii veseli o privea, dară aceştia care pre acesta domn întru mărire strălucind l-au văzut, ce vor fi făcut şi cu ce bucurie se vor fi bucurat şi cu ce veselie se vor fi veselit ? Încă şi în sufletele acelea care erau închise în sânul lui Avraam, întorcându-se Moise şi spunându-le lor cele ce au văzut, cunoscându-şi ei a fi aproape ziua mântuirii şi a răscumpărării lor, cu ce dragoste vor fi aşteptat ?

Iară de vreme ce aceştia toate sunt puse peste înţelegere, cu o tăcere oarecare, blândă şi cu o dragoste, cu credinţă trebuie să le cinstim şi să le mărim. Cuvios şi trebuincios lucru socotesc a fi, ca să ştim la această preaslăvită mărire, aceşti luminaţi prooroci, ce cuvinte vor fi vorbit cu domnul ? Că înălţimea feţelor, înălţat lucru, oarece întreba şi veselia măririi, vesel oarece şi frumos lucru poftea. Că aşa vedem că se face şi la mesele şi ospeţele celor mari, că sunt toate voioase şi vesele, mâncările, băuturile, vorbele, jocurile şi cântările: nimic nu iaste de jale sau de întristăciune, ci toate de bucurie şi de desfătare.

Cine iaste, dară, acela acum, carele să poată spune mărirea zilei aceştia, desăvârşit şi precum se cade ? Că tot ce au fost mai slăvit în legea veche şi în cea nouă, în cer şi pre pământ, la arătare a ieşit, căci acolo au fost mai marii proorocilor, ai legii vechi şi mai marii apostolilor ai legii nouă; din cer sfânta troiţă s-au vădit şi de pre pământ preasfânta omenire a lui Hristos s-au arătat. Şi la această veselie, mare şi preaslăvită, mai mult decât trei apostoli, care au fost mai iubiţi, n-au fost chemaţi.

Să vedem dară şi vorba cea de veselie ce au fost. Vorbea, zice Luca, la 9 capete pentru patimile domnului, carele era să se împlinească în Ierusalim; adică vorbea pentru patimi, pentru moarte, pentru îngropare, pentru cruce, pentru legături, pentru scuipări, pentru palme, pentru ocări şi pentru bătăile, care era ca să le împlinească în Ierusalim. Deci, dară, au aceştia sunt cuvintele cele mari şi de veselie, carele se cuvenea să se grăiască la o bucurie ca aceasta ? Acest fel de vorbă era să se amestece la o bucurie ca aceasta ?

Tocmai aceasta iaste, că nu trebuie socotită această vorbă, după socoteala lui Petru, pământeşte, ci după socoteala lui Hristos, carele au urât cele pământeşti înaintea căruia nimic mai vrednic nu era decât pentru mărirea lui a răbda patimi şi ocări; că mai marele judecătorul lumii, Dumnezeu, pentru ca să slobozească neamul omenesc din robia diavolului, acest preţ de răscumpărare mai vârtos au poftit de la răscumpărătorul neamului omenesc, ca să se jertfească el pentru om, cu moarte amară şi plină de ocări, care dar şi jertfă atâta au fost de iubită înaintea lui, cât pentru această jertfă au iertat toate greşelile din toţi vecii cei trecuţi şi uşile cerului, cele până atunci încuiate celor răscumpăraţi, le-au deschis şi lumea au întors-o întru mila sa cea veche. Că mai mult l-au îmblânzit şi l-au milostivit această jertfă singură, decât precum îl mâniase răutăţile şi fărădelegile tuturor oamenilor dintru care putem cunoaşte şi putem înţelege că vorba aceasta au fost foarte vrednică unei măriri ca aceia. Că ce lucru iaste mai iubit robului, decât slobozirea lui ? Şi ce iaste mai drag străinului, decât întoarcerea la moşia sa ?

Fiind, drept aceia, înstrăinaţi Moise şi Ilie de atâta vreme de moşia lor de care foarte dorea, ce ar fi putut grăi mai cu dragoste şi mai cu dulceaţă, decât pentru moartea preotului acestuia mare, pentru care moarte se da străinilor întoarcere la moşia lor ? Aşişderea şi domnul, ce fel de vorbă ar fi avut mai iubită, decât vorba mântuirii şi a răscumpărării lumii ? Că atâta dorea de paharul acesta a-l bea, cât acea puţină vreme ce mai era ca să treacă până a-l bea, îi părea că sunt mii de ani. Căci cu setea acestui pahar se lucra mântuirea sufletelor omeneşti, răscumpărarea lumii, stricarea puterii diavolului, înmulţirea credinţei, iertăciunea păcatelor şi slobozirea sufletelor. Şi atâta se bucura de aceştia cât în locul bucuriei ce era înaintea lui, răbda crucea de-l muncea şi bătăile de-l căznea şi spinii de-l încrunta şi durerile sufletului de-l chinuia, de care chinuri asuda sudorile cele crunte, negândind nimica de ruşine. Că de au părut lui Iacov puţin 7 ani a sluji pentru Rahila, logodnica lui, de dragostea ce avea către dânsa, dară unui iubitor mare ca acesta, cum nu i-ar fi părut puţine muncile şi caznele, cu care iubita lui logodnică o răscumpăra şi o curăţea pre dânsa cu scăldarea nepreţuitului său sânge şi foarte frumoasă, fără de nici o hulă şi întinăcine o făcea.

Drept aceia nu i-au putut fi mai iubit şi mai dulce decât a vorbi de lucrul acela, de carel el mult înseta. Cunoască, dară, acum fieştecarele dintre noi pofta cea nespusă, bunătatea cea negrăită, mila cea bogată şi dragostea cea desăvârşită a iubitorului de oameni Dumnezeu, cu câtă sete au primit (nu pentru sine, ci pentru noi, viermii cei lepădaţi) atâtea ostenele, dureri, patimi şi moarte. Dară, noi, acum, căci să nu primim pentru dragostea lui şi pentru binele ce ne-au făcut vreo scârbă, măcar cât de mică ? Însă vorbindu-se aceştia şi gătindu-se Moise şi Ilie ca să se ducă, iară Petru ca să nu se lipsească de o frumuseşe şi de o dulceaţă strălucitoare ca aceasta, zise: ,,Doamne, bine iaste nouă a fi aici; de vei vrea, să facem trei colibe, ţie una şi lui Moise una şi una lui Ilie”, neştiind ce zice; că nici un lucru lumesc nu-şi aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viaţă, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă şi de sine uitându-şi şi fiind ca şi un beat de dragostea acelei frumuseţi, numai de aceia înseta, numai aceia poftea şi numai întru aceia a petrece de-a pururea se nevoia. Iarăşi încă şi luând seama vorbei şi poftei lui Petru o aflăm să fie supusă voii dumnezeieşti; că au zis: de vei vrea, să facem aici trei colibe, adică de vei nărăvi.

După aceasta zice: ,,Că încă grăind el, iată nor luminat umbri pre ei şi iată glas din nor grăind: Acesta iaste fiul meu cel iubit, întru carele bine am voit, pre acesta-l ascultaţi”. Şi tot cela ce pofteşte ca să placă mie, prin credinţă şi prin dragoste să fie una cu dânsul; că aşa, cu dânsul şi printr-însul să fie plăcut mie. Şi pre acesta ascultaţi, că va deschide vouă cale de mântuire şi cu crucea va face vouă scară spre împărăţia cerurilor. ,,Pre acesta ascultaţi” că el iaste calea şi viaţa şi dreptatea, el iaste cuvântul meu şi înţelepciunea mea; pre dânsul, drept aceia, ascultaţi, iară nu pre lume, nici înşelăciunile şarpelui celui de demult, nici îndemnările trupului, nici cuvintele fariseului, socotind strălucirea şi mărirea luminii care era întru dânsul şi în Moise şi în Ilie şi alte minuni, toate câte aţi văzut în loc de mărturie.

Şi iarăşi zice că, auzind ucenicii, căzură pre faţa lor şi se temură foarte. De au adus cuvântul acesta dulce şi mângâitor al lui Dumnezeu atâta frică, dară groaza judecătorului ce va face ? De îngrozeşte aşa îndemnarea a ţine legea, dară când va lua seama pentru lenevirea celora ce n-au împlinit legea ce va lucra ? Şi oare pentru ce la o veselie ca aceasta, întru care vrea să arate domnul mărirea şi frumuseţea sa, au adus ucenicilor săi frica aceasta ? Cu adevărat nu iaste alta fără numai ca să ne înveţe pre noi aceia ce iaste scris la al doilea psalm: ,,Slujiţi domnului cu frică şi vă bucuraţi lui cu cutremur”. Că se cuvine omului a se bucura de o bunătate mare şi a se teme şi a se cutremura de o mărire mare.

Cuviindu-se, drept aceia aceştia amândouă lui Dumnezeu de-a pururea, întru toate laudele şi măririle lui, trebuie să le avem şi să cerem ajutorul şi mila lui cea bogată. Că fără de mila lui nimic spre mântuirea sufletelor noastre nu vom putea face; că însuşi cu nemincinoasa gura lui zice: ,,Fără de mine nimic nu puteţi să faceţi”. Şi de vreme ce fără dânsul nu putem nimica, iară lui trebuie să-i zicem cu căldură, dintru adâncul inimii, să ne miluiască după marea mila sa şi după mulţimea îndurărilor sale şi să ne descopere ochii sufletului şi ai trupului, ca să putem pricepe minunile sale; să scoată din trupurile noastre, ceste de carne, inimile cele de piatră şi să ne dea inimă de trup ca să ne temem de dânsul şi să ne ruşinăm de poruncile lui. Să ne lumineze inimile noastre ca şi ale apostolilor, să ne întărească de-a pururea asupra vrăjmaşilor noştri celor văzuţi şi nevăzuţi, să ne îndrepteze pre calea poruncilor sale şi să ne dea sfârşit bun, ca de-a pururea să fie mărit şi proslăvit în vecii vecilor. Amin.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000