Cuvinte despre pocăinţă şi moarte (I)

Cuvinte despre pocăinţă şi moarte

Că nu trebuie creştinul să se teamă de moarte,

ci să se pregătească pentru ea prin pocăinţă şi mărturisire[1] (I)

1. Există o singură moarte, păcatul, căci este pierzania sufletului[2], iar moartea trupească este înfricoșătoare cu numele, nu și în realitate. Și toți oamenii ne primejduim să pătimim o patimă irațională cu totul, pe de o parte nu ne temem să-L lovim pe Dumnezeu prin păcat, iar pe de altă parte ne temem de această moarte naturală. Așadar, nimic din cele omenești nu sunt înfricoșătoare, ci numai păcatul; nici sărăcia, nici boala, nici ocara, nici necinstea, nici batjocura, nici moartea însăși pentru cei ce știu să filozofeze[3]. Adevărata nenorocire este să-L mâniem pe Dumnezeu, Făcătorul, Cel ce ne hrănește și Binefăcătorul.

2. Pentru ce te temi de moarte ? Spune-mi mie. Fiindcă ea te scoate îndată din hărțuielile vieții și din tulburările ei și te trimite la viața cea netulburată. Pentru ce-l plângi pe cel plecat din vâltoarea celor de aici către limanul cel liniștit, unde și tu te vei duce peste puțină vreme ? Păcătos era ? Bucură-te, fiindcă i s-au tăiat lui cele ale păcatului și s-a oprit prin moarte faptul de a păcătui, și slăvește-L pe Cel care l-a luat mai înainte de a se afunda în adâncul unor și mai mari rele. Dar poate era drept ? Încă mai mult bucură-te, mulțumind Domnului, Celui ce Şi-a luat propria comoară spre odihnă veșnică. Numai pentru păcat plângi și varsă lacrimi. Căci acesta este moartea sufletului nemuritor, care a înnegrit și a mânjit frumusețea cea după chip. Pentru păcat orice lacrimă să curgă, și să nu înceteze să slobozească suspin din adâncul inimii. Căci ni s-a poruncit numai să ne întristăm și să plângem puțin pentru cel adormit în Hristos, dintr-o compătimire firească, atât cât să nu părem neîndurerați celor apropiați, iar nu să ne zbuciumăm și să ne tânguim cu amar, ca şi ceilalţi care nu au nădejde (I Tesaloniceni 4, 13).

3. Nu-L vezi pe Hristos plângând în liniște pentru Lazăr (potrivit Ioan 11, 35) ? Și aceasta ca să ne dea nouă o pildă de învățătură, astfel încât întru toate să plângem cu măsură pentru cei ce mor și nu să ne tânguim mai mult decât se cuvine. Așa cum spune unul dintre sfinți, ,,de aceea îl plânge Hristos pe Lazăr, pentru că avea să-l învieze, nu pentru că a adormit”, ca și cum ar zice surorilor aceluia: „Pentru voi care vă tânguiți acum sunt silit ca pe cel ce a ajuns la limanul cel liniștit iarăși să-l scot prin înviere la viața aceasta cu multe dureri și cu multe valuri, de la odihnă la necazuri și chinuri și ispite”. Căci moartea este odihnă bărbatului (potrivit Iov 3, 13, 17), precum zicea Iov. Sau mai degrabă a lăcrimat Domnul și pentru stricăciunea care vine firii din pricina păcatului și pentru felul în care neascultarea ne-a gătit nouă moarte în locul nemuririi, pe care am primit-o din neluare aminte.

4. Așadar, la fel trebuie să facem și noi, precum am învățat. Căci ce zice înțeleptul ? Pentru mort plânge, că i-a lipsit lumina, şi pentru cel nebun plânge, că i-a lipsit înţelegerea. Mai cu dulceată plânge pre mort, pentru că s-a odihnit; iar viaţa nebunului mai rea este decât moartea (Înțelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 22, 9-10). Plângi neîncetat însă, dacă-ți stă în putere, toate câte ai greșit spre curățirea din nou a sfântului botez, întocmai ca niște prunci care, primind sfântul botez, iarăși îl întinăm prin păcat în viața de după el. Iar dacă lacrima este de prisos pentru tine, cu mila și harul lui Dumnezeu, plângi și pentru tot cel întristat și necăjit prin dragoste sinceră, întristându-te împreună cu aproapele și mângâindu-l pe el. Căci așa ni se poruncește de către apostol: Bucuraţi-vă cu cei ce se bucură, şi plângeţi cu cei ce plâng (Romani 12, 15) și astfel să ne însușim cele ale aproapelui.

5. Iar moartea este o datorie comună și necesară; nici nu te teme, nici nu te îndurera pentru ea, tânguindu-te în chip fără de minte, ci pregăteşte-te neîncetat pentru călătoria aceea îndepărtată. Seamănă, ca să seceri, luptându-te până ce ai timp (căci nu este vădit sfârşitul), şi sârguieşte-te până ce nu se închide târgul[4] să-ţi neguţătoreşti mântuirea prin îngrijirea de faptele dumnezeieşti şi plăcute lui Dumnezeu. Pregăteşte-te ca un înţelept pentru ieşire şi sârguieşte mai înainte de sfârşit să placi lui Dumnezeu şi să te împaci cu El încă de aici, şi nu te întrista pentru moartea la care oricum vom merge, din porunca lui Dumnezeu, peste puţină vreme. Mâhneşte-te numai pentru păcate, pentru ca dezlegându-le pe ele încă de aici să pleci dincolo curat.

6. Nu ştii că cei care trăiesc în necredinţă şi în păcate sunt morţi şi mai înainte de moarte, iar cei ce trăiesc cu credinţă şi în evlavie şi virtute, chiar dacă mor, sunt vii ? Şi nu este al meu cuvântul acesta, ci al lui Hristos care zice către Maria: Cel ce crede întru mine, de va şi muri, viu va fi (Ioan 11, 25). Căci de când Hristos a fost socotit între cei morţi, somn s-a făcut moartea pentru cei credincioşi, trimiţându-i la viaţa cea de dincolo. Căci nu sunt basme cele ale noastre. Dacă eşti creştin, dacă şi crezi în Hristos, arată-mi credinţa ta din fapte (potrivit Iacov 2, 18). Dar cum mi-o vei arăta ? Dacă dispreţuieşti moartea. Iar dacă te temi de moarte, nu te deosebeşti cu nimic de necredincioşi. Căci numai aceştia tremură înaintea ei şi se tem, ca unii care urmează să fie trimişi prin ea în osândă, aşa cum ei nu ştiu. Dar tu, cel ce umbli pe cale spre mai bine şi care ai nădejdea învierii şi a Împărăţiei cerurilor şi a vieţii veşnice, ce iertare vei avea, îndrăzneală având la Înviere, dar temându-te de moarte precum necredincioşii ?

7. Vreţi să vă spun, pentru dragostea voastră, de unde ne temem de moarte ? Nu trăim cu acrivie aşa cum se cuvine creştinilor, nici nu dorim Împărăţia cerurilor, ci ne temem de gheena şi de moartea însăşi, fiindcă îi dispreţuim cu uşurinţă pe toţi şi pe toate. Dar acum ne temem de moarte cu o teamă copilărească, în loc să ne temem de păcatul care ne roade conştiinţa. Aceasta ni se întâmplă nouă nu de la firea lucrului, ci din prostie. Fiindcă dacă am sta şi ne-am gândi ce este moartea, niciodată nu ne-am mai teme de ea.

8. Aşadar, ce este moartea ? Este ca o haină pe care o dezbraci. Căci trupul înfăşoară sufletul ca o haină. Şi pe acesta lăsându-l pentru puţină vreme, la sfârşit iarăşi îl vom primi, mai strălucitor, la Învierea de obşte a morţilor. Ce este moartea ? O plecare vremelnică, un somn mai lung decât cel obişnuit. Astfel încât, dacă te temi de moarte, teme-te şi de somn, şi dacă te îndurerezi pentru cei ce mor, îndurerează-te şi pentru cei ce se nasc. Căci aşa cum naşterea urmează firii, tot aşa moartea urmează firii. Căci stricăcios eşti, şi stricăcios te-ai născut. Prin urmare, ce este de mirare că a murit cel stricăcios şi a fost băut paharul de obşte ? Aşadar, să nu te întristeze pe tine cele ale firii, ci cele ale relei alegeri; nici nu îl vei plânge pe cel ce moare, ci pe cel ce trăieşte în păcate. ,,Aceasta este, zice, ceea ce mai ales şi noi plângem, şi de aceea ne-am temut de moarte ca nu cumva după acestea împiedicaţi de mulţimea păcatelor, să nu dobândim Împărăţia de acolo, ci să fim predaţi osândei veşnice”.

9. Aşadar, lăsând la o parte faptul de a-ţi plânge moartea, plângi păcatele, ca să le dezlegi pe ele şi ca să le ştergi. Căci şi întristarea pentru aceasta să fie, iar nu pentru paguba banilor, nici ca să ne îndurerăm pentru moarte sau pentru ceva din cele ce par înfricoşătoare, ci să ne folosim de întristare pentru nimicirea păcatelor. Şi că aceasta este adevărat, o vom arăta printr-o pildă: căci leacurile tămăduitoare numai pentru aceea sunt făcute, fiindcă pot să ne smulgă patimile, iar dacă nu sunt făcute pentru asta, nimic nu folosim de la ele. De pildă, un leac poate să folosească numai ochilor bolnavi, dar pentru altă boală nu este bun de nimic, fiindcă ar putea pe bună dreptate cineva să spună că a fost făcut numai pentru boala de ochi, nu pentru stomac, nici pentru mâini, nici pentru alt mădular; la fel şi pentru celelalte leacuri şi boli.

Să mutăm acum cuvântul la întristare şi vom afla că la nimic din toate celelalte care ni se întâmplă nu ne este de folos, decât că îndreaptă numai păcatul. Căci prin aceasta, cum spuneam, se face şi ştergerea lui. S-a păgubit cineva de bani ? Nu se îndreaptă paguba prin întristare. A pierdut cineva un fiu ? De nici un folos nu-i este plânsul celui ce se îndurerează, nici pe mort nu-l poate învia, întristându-se. A fost cineva biciuit, ocărât şi pălmuit ? Nu-şi va spăla ocara întristându-se. A căzut cineva într-o boală cumplită ? Boala nu o îndepărtează deznădăjduind, ci o face încă mai grea. Dar, dacă cineva păcătuieşte şi se întristează şi plânge pentru păcat, a şters păcatul, a şters greşeala. Că întristarea care este după Dumnezeu, pocăinţă spre mântuire fără de căinţă [părere de rău] lucrează (II Corinteni 7, 10). Aşadar, să nu ne îndurerăm pentru paguba banilor, ci să ne îndurerăm numai atunci când păcătuim. Căci de aici mare este câştigul întristării şi Judecătorul cu lacrimi Se împacă. Ai suferit pagubă ? Nu deznădăjdui. Căci nu ai nici un folos din asta. Ai păcătuit ? Întristează-te şi umblă suspinând ca să-L îmbunezi pe Dumnezeu.

10. Şi vezi înţelepciunea lui Dumnezeu. Aceste două rele ni le-a născut nouă păcatul: întristarea şi moartea, şi tot prin acestea două iarăşi face să dispară păcatul. Şi aşa cum viermele care se naşte din lemn mănâncă lemnul şi îţi mănâncă lâna, avându-şi începutul chiar din lână, tot aşa întristarea şi moartea s-au născut din păcat şi au mâncat păcatul. Că după întristare şi moartea nimiceşte păcatul, este limpede şi de la mucenici. Dar este limpede şi din cele ce spune Pavel către cei ce păcătuiesc: Pentru aceasta între voi mulţi sunt neputincioşi şi bolnavi, şi dorm mulţi (I Corinteni 11, 30). Fiindcă, zice, păcătuiţi, pentru aceea şi muriţi, astfel încât prin moarte păcatele se nimicesc. Căci moartea este izbăvirea de păcat, şi mai ales moartea amară şi violentă, prin care mulţi fiind răpiţi mai înainte de vreme, ca şi cum ar fi fost pedepsiţi aici vremelnic, se duc către veacul acela curaţi de păcate[5]. Dar şi multe dintre boli de aici se nasc, din păcate, după cum a zis Domnul către slăbănog: Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Că de ne-am fi judecat pre noi singuri, nu ne-am fi osândit (I Corinteni 11, 31). Adică, dacă în cele pe care le păcătuim ne îmbunătăţim prin pocăinţă, nu am mai cădea în bolile cele nedorite şi mortale.

Dar bolile mai vin şi dintr-un regim rău de hrană, din lăcomie şi băuturi reci, de la multa desfrânare vin durerile de picioare şi paralizia mădularelor. Dar cele mai multe îşi au începutul de la păcate. Dar nu numai bolile sunt odraslele păcatelor ca nişte pui de vipere, ci de aici se nasc ispite multe, din faptul că nu vrem să ne înţelepţim şi să ne smerim sub mâna cea tare a lui Dumnezeu (I Petru 5, 6) prin pocăinţă.

11. Dar pre care iubeşte Domnul, îl ceartă, şi bate pre tot fiul pre care primeşte (Evrei 12, 6; Prov 3, 12) şi, prin aceasta, Şi-i apropie şi mai mult. Pe unii spre îndreptare, pe ceilalţi spre ferirea de răutate, pentru ca nu cu lumea să ne osândim (I Corinteni 11, 32). De aceea sunt felurite şi diferite modurile biciuirilor aduse din purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Şi unul este predat bolii, altul celei mai grele sărăcii, altul silirii şi pagubei, altul să fie batjocorit de mulţi şi să fie acuzat pentru lucruri despre care el nu are nimic să-şi reproşeze şi să primească din plin amărăciunea calomniei, iar altul să vadă încontinuu şi una după alta morţile alor săi.

12. Prin urmare, trebuie ca în asemenea ispite să căutăm scăpare numai la Dumnezeu şi numai de la El să cerem dezlegarea chinurilor şi să nu învinuim pe nimeni, ci să ne purtăm propriile rele cu mulţumire şi să strigăm: Mânia Domnului o voiu suferi, că am păcătuit lui (Miheea 7, 9). Şi cu răbdare să primim atacul ispitei. Căci aşa cum cel ce aruncă în topitoare aurul, ştie că până la o vreme acesta trebuie să fie topit, şi apoi să-l scoată, tot aşa obişnuieşte să facă Dumnezeu pentru folosul celor pedepsiţi aici. Iar cei ce păcătuiesc şi nu sunt pedepsiţi trebuie mai mult să se teamă şi să se cutremure, fiindcă, dacă nu se pocăiesc şi nu se depărtează de răutate, sunt păstraţi pentru osânda veşnică de care s-a făcut dătătoare răbdarea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu celor ce nu s-au îndreptat.

[1] Cele două Cuvinte despre pocăinţă şi moarte sunt atribuite în tradiţia manuscrisă Sfântului Amfilohie de Iconium, prelucrate şi transmise prin filtrul propriu, în secolul al XIII-lea, de Cuviosul Teognost, autor filocalic.

[2] Sfântul Grigorie de Nazianz, Oratio XVIII, PG 35, 1041A 14-15.

[3] Sfântul Ioan Damaschin, Vita Barlaam et Ioasaph, 18, PG 96, 1017 A 3-6.

[4] Sfântul Grigorie de Nazianz, Carm., I, 2, 33, PG 37, 930.

[5] Sfântul Anastasie Sinaitul, Quaestiones et responsiones, 29, CCSG 59, PG 89, 500B-504B.