Istoria Bisericeasca Universala (V)
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
Capitolul II
Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică
B. Apusul
§. 145. Papalitatea [partea a treia]
§. 146. Colegiul cardinalilor şi inchiziţia, o nouă instituţiune papală
În strânsă legătură cu dezvoltarea papalităţii în acest period (IV) este şi dezvoltarea consistoriului papei sau a colegiului cardinalilor, ce exista încă mai de mult precum şi a inchiziţiunii, tribunal papal deosebit, înfiinţat acum de curând pentru eretici.
La începutul acestui period, în anul 1059 sub Papa Nicolai II (1059-1061) cardinalii obţinură prerogativa exclusivă de a alege pe papa şi astfel ocuparea scaunului papal fu numai de atribuţiunea cardinalilor. În anul 1179 sub Alexandru III (1159-1181) s-a luat dispoziţiunea că alegerea papei este valabilă dacă va întruni cel puţin 2/3 din numărul cardinalilor prezenţi, iar în 1274 sub Papa Grigoriu X (1271-1277) s-a stabilit că alegerea papei trebuie a se face în o încăpere închisă cu zid, ce se numi ,,conclava” spre a fi cu totul la adăpost de orice presiuni din afară. În anul 1245 sub Innocenţiu IV (1243-1254) cardinalii, care erau clerici mireni, obţinură ca semn distinctiv al demnităţii lor pălăria roşie, ce fu acordată şi cardinalilor din clerul monahal abia în anul 1591 sub Grigoriu XIV (1590-1591).
Alegerea de papă nemaifiind supusă de la Grigorie VII (1073-1085) confirmării împăratului sau a regelui Germaniei, ci atribuită cardinalilor, aceştia deveniră un colegiu înzestrat cu cele mai mari drepturi şi dobândiră influenţă din ce în ce mai mare. Chestiuni, pe care odinioară papii le supuneau sinoadelor spre deliberare, de aici înainte se expediau de consistoriul cardinalilor. Cardinalii aveau rangul imediat după papa, indiferent dacă ei erau episcopi, presbiteri sau diaconi. Dar în curând cardinalii presbiteri şi cardinalii diaconi nu mai fură recrutaţi din clerul catedralei şi al parohiilor din Roma, ci papa conferi demnităţile acestea la bărbaţi eminenţi sau favoriţi din toate ţările, chiar la episcopi, totuşi în timpurile normale el le acordă de preferinţă la italieni; astfel demnitatea de cardinal fu un mijloc de a pune în serviciul papei bărbaţi influenţi de pretutindenea şi mai cu seamă din sferele italienilor. La începutul acestui period cardinalii erau în număr de 53 (7 episcopi, 28 preoţi, 18 diaconi), mai apoi se împuţinară considerabil şi tocmai în periodul următor (V), în anul 1586 s-a fixat numărul lor la 70.
O emanaţiune din omnipotenţa papei a fost şi inchiziţia; ea datează din acest period (IV). Eresurile cu tendinţă destructivă, ce preponderau în Italia de nord şi în Francia de sud mai ales la sfârşitul secolului XII şi începutul secolului XIII au dat ocazie Papei Innocenţiu III (1198-1216) ca în anul 1215 la Sinodul IV din Luteran, considerat ecumenic, să ia şi măsura de a se înfiinţa la toate episcopiile tribunale pentru urmărirea, ascultarea şi pedepsirea ereticilor, cum ordonase în 1184 Sinodul din Verona şi după el mai multe sinoade particulare. După invitarea papei s-a decis şi în 1229 la sinodul particular din Toulouse (Francia de sud), ca episcopii să urmărească pe eretici, să-i citeze la tribunalul lor şi să-i pedepsească, iar cine va proteja un eretic să piardă toate drepturile şi chiar casa în care ar fi fost ascuns ereticul să fie rasă din temelie.
Dar s-au părut că episcopii nu sunt destul de abili judecători ai ereticilor (inquistores); de aceea în anul 1232 Papa Grigoriu IX (1227-1241) a decis ca ordinul dominicanilor, înfiinţat atunci nu demult (1215) şi foarte zelos pentru combaterea ereticilor, să exercite de regulă jurisdicţiunea asupra ereticilor (inquisitio haereticae provitatis, adică cercetarea răutăţii ereticilor) sub privegherea directă a papei. Astfel s-au înfiinţat tribunale papale de inchiziţie mai ales în Francia, Italia şi Germania; aceste tribunale fură înzestrate cu mari prerogative şi aveau în practică o putere redutabilă. Ele puteau cita înaintea lor la judecată şi aresta pe oricine, puteau uza de tortură spre a smulge mărturisiri, admiteau ca martori pe criminali, infami şi complici şi ţineau secret numele martorilor[1]. Ele puteau condamna nu numai la penalităţi bisericeşti ci şi la confiscarea averii, la temniţă grea chiar pe viaţă şi la pedeapsă cu moarte.
Dar executarea acestei pedepse o lăsa în seama autorităţii politice, ca să se zică că urmează preceptul: ,,Ecclesia non sitit sanguinem” (Biserica nu este însetată de sânge) căci autoritatea politică a declarat că este de acord cu instituirea inchiziţiei, aşa Francia sub Ludovic IX Sfântul (1226-1270), iară Germania, sub Frederic II (1215-1270), acuzat de altfel ca impios şi ireligios. Inchizitorii făceau uz de atâta rigoare, încât dominicanii fură numiţi pentru aceasta şi ,,Domini canes” (câinii Domnului), şi poporul îşi răzbună contra diferiţilor inchizitori prin răscoale sângeroase. Aşa încă în 1233 a fost asasinat Conrad de Marburg, şef al inchiziţiei din Germania, cunoscut şi ca director spiritual şi confesor de o rigoare fără seamăn al văduvitei Elisaveta de Turingia († 1231), principesă foarte pioasă şi nobilă; dar Conrad poate în mod excepţional nu va fi fost dominican, ci preot de mir. Inchiziţiunea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai redutabilă tocmai în periodul următor (V) în Spania, unde prin ordonanţă regală fu reorganizată şi era un guvern de teroare, care înăbuşea orice idee liberă în Biserică şi stat.
În episodul următor
[1] N.tr.: Comp. şi L. Tanon, Histoire des Tribunaux de l’Inquisition en France, Paris 1893, citat în Revue Encyclopedique (Larousse), Paris 1893, p. 1128.
