Istoria Bisericeasca Universala (V)

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi

§. 186. Misiunile sau propaganda Bisericii Romano-Catolice

Capitolul IV

Anticreştinismul înainte de Revoluţia franceză

§. 187. Cum s-a dezvoltat şi s-a manifestat un curent ireligios şi adversar creştinismului

În secolele XVI, XVII şi XVIII pe când catolicismul şi protestantismul de o parte se întăreau şi se răspândeau viguros, iară de altă parte se combăteau reciproc, apăru un inimic comun al lor, care a profitat şi de această luptă a lor şi de mijloacele şi consecinţele ei, un spirit negativ al timpului, care respingea creştinismul întreg, progresa treptat, se afirmă complet în Revoluţia franceză (1789) şi se propagă şi în secolul trecut, XIX şi în cel prezent. Acest spirit s-a dezvoltat o parte chiar în şcoalele nouă de filozofie, ce începură a se forma în opoziţie cu filozofia lui Aristotel, introdusă în creştinism de scolastici. Astfel dominicanul Giordano Bruno, plecând de la neoplatonism, degenera în panteism făţiş, în care Dumnezeu şi lumea se identifică, de aceea la 1600 fu ars în Roma ca eretic.

În acelaşi timp cu el francezii Montaigne († 1593) şi Charron († 1603)[1], apoi şi alţii, cultivau scepticismul filozofic, cu intenţia de a demonstra prin el, că religia cea descoperită este cu atât mai necesară. De altă parte Bacon de Verulam († 1626), bărbat de stat şi filozof englez, care este celebru şi ca reformator al ştiinţelor, voia să construiască întreaga filozofie numai prin inducţie, pe baza experienţei externe şi interne şi a pus astfel bază empirismului; dar chiar succesorul său imediat, englezul Hobbes († 1679), limită experienţa numai la simţuri şi înfiinţă astfel senzualismul, care în sfârşit a trebuit să treacă în materialism negând tot ce nu cade sub simţuri. Locke († 1704), compatriot cu Bacon, a dezvoltat complet empirismul acestuia în direcţie unilaterală, sceptică; tot aşa făcu francezul Condillac († 1780) cu senzualismul lui Hobbes. Însă pe când atât Locke, cât şi Candillac tot se mai sfiau de consecvenţele sistemului lor respectiv de religie, La Mettrie († 1751), Helveţiu († 1771) şi baronul Holbach (1789), compatrioţi cu Condillac, bazaţi pe sistemul lui Hobbes şi al lui Condillac, proclamară materialismul şi ateismul.

Din contră Berkley, teolog englez, în urmă episcop anglican († 1753) şi Hume, filozof şi istoric englez († 1776), ambii plecând de la empirismul sceptic al lui Locke, au ajuns: cel întâi la acosmism (un sistem ce neagă că corpurile există în realitate), susţinând că lumea corporală nu există în realitate ci numai în idee, iară cel al doilea, la scepticism complet, contestând siguranţa oricărui raţionament, excepţie de cel matematic şi cele simile cu el, contestând încă şi valoarea oricărei deducţii, bazată pe relaţia reală de cauză şi efect sau de principiu şi consecinţă. Numai şcoala filozofică din Scoţia, întemeiată de Reid († 1796), combătu empirismul unilateral şi scepticismul, dar în opoziţie cu aceste sisteme, ajunse la afirmarea extremă că omul cunoaşte cu siguranţă imediată toate adevărurile fundamentale prin bunul simţ intelectual al său, ce este comun tuturor oamenilor (common sense), fără nici o argumentaţie filozofică.

Pe când filozofia empirică, ce plecă de la Bacon, ajunse la dezvoltarea ce am expus, francezul Des Cartes (Cartesius † 1650) a dat impuls unei alte dezvoltări a filozofiei. Plecând de la îndoiala artificială despre orice ştiinţă, Des Cartes credea că siguranţa primordială se află în faptul: ,,Cogito ergo sum” şi că orice ştiinţă se poate deduce din idei generale, ce Dumnezeu a înnăscut în noi. Astfel Des Cartes a pus baza raţionalismului filozofic sau a idealismului; Spinoza, iudeu din Olanda († 1677), a transformat idealismul lui Des Cartes în monism panteistic, căruia s-a dat puţină atenţie înainte de a începe secolul XIX, iară de atunci avu mare ecou; acest sistem este o doctrină unificatoare, ce identifică pe Dumnezeu cu lumea; după el toate obiectele din lume sunt numai manifestări diverse şi necesare din fire ale unei şi aceleiaşi substanţe dumnezeieşti adică ale lui Dumnezeu. Iară germanul Leibniz, filozof genial († 1716), s-a mărginit a corecta considerabil cartezianismul, unindu-l cu teoria lui despre armonia prestabilită de Dumnezeu în lume şi cu optimismul său, adică cu concepţia că lumea aceasta este cea mai bună din toate lumile ce ar putea exista. Wolff, elevul lui Leibniz († 1754) combină raţionalismul sau idealismul magistrului său cu empirismul şi-l dezvoltă în un formalism demonstrabil matematiceşte. Iară elevii lui Wolff, aşa numiţii filozofi populari (Sulzer 1779, iudeul Mendelsohn † 1786, Garve † 1792 ş.a.) l-au degradat complet într-un diletantism filozofic, raţionalist şi trufaş, pe care toţi îl numiră ,,filozofia minţii sănătoase a omului”.

Spiritul anticreştin începu a se manifesta în domeniul propriu al religiei şi în filozofia religioasă mai întâi numai sporadic; iară apoi din ce în ce mai general. Liberi cugetători, care se sustrăgeau de la creştinism şi îmbrăţişau indiferentismul religios al păgânismului clasic, reînviat în umanism, au existat nu puţini chiar înainte de Reformaţie şi pe timpul ei mai ales în Italia şi Francia; ei formau în Geneva chiar o partidă întreagă numită libertini (1535-1555), care-şi mai ziceau şi patrioţi, fiindcă proclamau patria ca bunul suprem. Din aceste cercuri ieşi la sfârşitul secolului XVI (1598) cartea ,,De tribus impostoribus” (despre cei 3 înşelători ai lumii), ce expune că Moisi şi Hristos au fost ca şi Mahomed nişte înşelători; de această blasfemie Papa Grigoriu IX (1227-1241) acuză chiar la 1231 pe Frideric II, împăratul Hohentaufean (1215-1250), care însă negă vina decisiv[2]. Faptul că de la 1620 Gavriil Acosta, nobil portughez, descendent din strămoşi iudei şi purtând după lepădarea lui de creştinism încă numele de Uriel Acosta, a trecut iară la iudaism, acest fapt are numai un motiv personal, mai ales că Uriel fugind în Olanda s-a dezbinat curând şi de iudaismul ortodox de acolo şi în sfârşit în 1647 căzând în disperare religioasă s-a împuşcat.

Dar încă de atunci în Englitera, după exemplul lordului Herbert de Cherbury († 1648) se formă o şcoală de filozofie religioasă, ce respingea creştinismul şi orice religie pozitivă ca neavând fiinţă de adevăr; această şcoală recunoştea că este adevărat numai ce se deduce din raţiune fără vreo altă bază. Credinţa ei consistă numai în câteva puncte şi anume: există un Dumnezeu, care a creat lumea şi o cârmuieşte, care voieşte binele, detestă şi pedepseşte răul; omul are un suflet nemuritor şi după moarte va primi răsplata pentru faptele sale. Dar mai târziu zisa şcoală nega că Dumnezeu cârmuieşte lumea şi că omul ar primi o răsplată după moarte. Această şcoală s-a numit deistă, fiindcă membrii săi credeau numai în un Dumnezeu pur şi simplu, adică fără nici o distincţie, ca filozofii romani din păgânism, care credeau în un ,,Deus”, şi sta în opoziţie cu concepţia mai solidă a teiştilor, filozofi greci din păgânism, care credeau în un ,,θεος” şi a căror învăţătură despre Dumnezeu era mai aproape de cea creştină. Deiştii se mai numeau şi liber cugetători, fiindcă ei construiau religia liber şi numai după raţiune, fără a se servi de o revelaţiune. Astfel teismul creştin fu înlocuit cu un deism anti-creştin. Reprezentanţii cei mai celebri ai acestei şcoale, după fundatorii săi, sunt mai ales: Hobbes, filozof senzualist († 1679), contele Schaftesbury († 1713), lordul Bolingbroke († 1751) şi David Hume (pronunţă: Ium, † 1776), istoric şi filozof sceptic, pe la jumătatea secolului XVIII.

În jumătatea întâi a secolului XVIII ideile şcoalei deiste s-au propagat şi în Germania. Aici le-a semănat întâi încă de la 1674 Mathias Knutzen, un candidat de teologie, care numi Biblia Coran al creştinilor şi voi a funda o sectă de ,,conştiinţiari”. Dar de pe la jumătatea secolului XVIII ideile deiste erau foarte răspândite. Lorenz Schmit, profesor particular († 1749), făcu pe baza lor o traducere proprie a Bibliei cu observaţii, aşa zisa ,,Wertheimer Bibel” (de la 1733)[3]; Edelmann, candidat de teologie († 1767), publică (de la 1735) nişte scrieri, în care declara că omenirea are trebuinţă numai de o Răscumpărare, adică răscumpărarea de creştinism, iar Reimarus, profesor de limba evreiască la Hamburg († 1768) în scrierea lui postumă ,,Apologia închinătorilor raţionali a lui Dumnezeu” încearcă să atribuie întemeierea religiei creştine unei revoluţii politice şi sociale: el reprezintă pe Hristos şi pe apostoli ca pe nişte rebeli sociali şi politici, care abia mai târziu, spre a-şi salva cinstea, s-au pus pe teren religios. Lessing († 1781), bibliotecar în Wolfenbuttel de la 1770, a publicat scrierea lui Reimarus în 1774, 1777 şi 1778 sub titlul: ,,Fragmente din Wolfenbuttel ale unui anonim”[4]. Reprezentanţii deismului se numeau în Germania ,,liberi cugetători”, iar direcţia lor ,,Iluminism” (Aufklarung); notabil literatura beletristică şi-a însuşit aceste idei şi le-a propagat, după exemplul dat de Frideric II cel Mare regele Prusiei (1740-1786), precum şi de Lessing († 1781) şi de Mendelsohn († 1786); dar mai cu seamă Nicolae, librar din Berlin († 1811), a veştejit întregul creştinism numindu-l învăţătura popilor şi a iezuiţilor, în ziarul său ,,Biblioteca generală a Germaniei (Allgemeine Deutsche Bibliothek 1765-1792).

În Francia, unde tirania iezuiţilor în controversa jansenistă cu deosebire a revoltat spiritele, această direcţie ,,liber cugetătoare” sau direcţia celor tari de duh (,,Esprits forts”), croită de Bayle, sceptic în religie († 1706) şi de Montesquieu, satiric în politică şi religie († 1755) şi apoi dezvoltată complet, ba chiar împinsă parte până la ateism de filozofia uşuratică, plină de spirit satiric (philosophie d’esprit), ce fu dominantă după jumătatea secolului XVIII. Această filozofie avu de căpetenie pe celebrul Voltaire († 1778)[5] iară reprezentanţii săi au fost mai cu seamă La Mettrie († 1751), Helvetius († 1778), amintiţi mai sus, şi o grupă de filozofi numiţi enciclopedişti (Encyclopedists), fiindcă publicau Enciclopedia cea mare (1751-1780); între ei, pe lângă Voltaire şi Rousseau, bărbat mai serios şi mai nobil, care favoriza creştinismul († 1778), erau mai ales Diderot († 1784)[6], D’Alembert († 1783) şi baronul Holbach († 1789). Principiul conducător al lor era ura creştinismului şi lozinca lui Voltaire, căpetenia lor era: ,,Ecrasez l’infame” (Striviţi infama, adică Biserica).

Tot în secolul XVIII s-au format şi societăţi secrete, care săpau creştinismul pozitiv, aşa mai întâi ordinul francmasonilor sau francmasoneria (la englezi: free-masonry, pronunţă: fri meisenry), o asociaţie în formă de ordin, ce-şi avea originea din asociaţiile medievale de meşteri zidari, dar în un sens superior, şi în sfârşit păstrând unica tendinţă, ce o urmăreau membrii săi încă de mai înainte, adică tendinţa de a zidi şi pe terenul intelectual şi religios, cu caracter deist şi cu obligaţie numai la legea morală şi la religia pentru care toţi oamenii sunt de acord, precum şi cu problema de a construi o lume nouă, mai bună, a cărei religie comună şi purificatoare pentru toţi să fie umanitatea, toleranţa şi sentimentele generoase. Acest ordin s-a înfiinţat întâi la 1717 în Englitera, apoi s-a răspândit de la 1725 cu ramificările (,,lojele”) sale şi pe continentul Europei şi în America; el avea în tot timpul membri propagatori chiar între principi; Frideric II cel Mare (1740-1786) a fost de la 1744 mare maestru a marii loji din Berlin. Ordinul există şi azi şi numără vreo 26.500 loji şi cam 2 milioane de membri. O societate similă, dar mai extremă a fundat în 1776 Weishaupt, profesor la Ingolstadt (Bavaria) cu numele de ordinul Iluminaţilor (Illuminaten-Orden); dar această societate fu reprimată la 1785.

În episodul următor

§. 135. Situaţiunea politică în general

[1] N.tr.: Charron a fost preot; el a cultivat scepticismul spre a dovedi necesitatea religiunii. Scrierea sa de căpetenie, ce se poate citi cu mult folos, este ,,Traite de la Sagesse”.

[2] N.tr.: Această carte s-a tipărit în Paris şi Bruxelles la 1867, tradusă pentru prima oară în limba franceză cu textul latin în faţă, dar fără sfârşit; ea are titlul ,,Le Traite des trois imposteurs” de Philomneste Junior.

[3] N.tr.: Această pretinsă traducere, tratând mai ales profeţiile de tot searbăd şi superficial, a dat naştere unui aşa de mare scandal, că la 1737 ea a fost interzisă în tot imperiul german din ordin imperial.

[4] ,,Wolfenbuttell ‘sche Fragmenten eines Ungennanten”.

[5] N.tr.: Ca exemplu despre spiritul satiric al lui Voltaire în materie religioasă poate servi opusculul său ,,Le diner du comte de boulainvilliers suivi de l’empereur de la Chine et le frere Rigolet ou Relation de l’expulsation des Jesuites de la Chine”, Paris 1880.

[6] N.tr.: El persiflează monahismul în scrierea sa ,,La Religieuse” tipărită la 1796 şi 1880 Paris. Această scriere fu dezminţită victorios în Franţa cf. Montalembert, Les moines d’Occident, tomul I, ediţia a 7-a, Paris 1892, p. CLXVIII.