Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (IV)
Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (IV)
de Vasileios Th. Meichanetsidis
Genocidul: cronologie, locuri, fapte, metode, mecanisme și instrumente
În linii mari, se poate spune că genocidul grec s-a desfăşurat în trei etape majore: înainte, în timpul şi după primul război mondial, și că a fost comis atât de regimul şovin-naţionalist al Comitetului pentru Uniune şi Progres, cât şi de mişcarea naționalistă care i-a succedat, condusă de Kemal Ataturk.
Masacrele pre-genocidale (secolul al XIX-lea)
Persecuția și masacrele împotriva comunităților creștine au o istorie lungă în Imperiul Otoman[1]. Timp de secole, comunitățile creștine din Imperiul Otoman au fost supuse la tot felul de hărțuiri și persecuții violente care au condus ocazional la masacre pe scară largă și chiar exterminare făţişă.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, astfel de masacre au avut loc în timpul domniei sultanului Abdul Hamid al II-lea (31 august 1876 – 27 aprilie 1909), cunoscut sub numele de Sultanul sângeros, Sultanul roşu, şi Marele asasin din cauza comportamentului său însetat de sânge faţă de armenii otomani și legat de unirea Insulei Creta cu Grecia. Potrivit lui Hannibal Travis, 450.000 creștini otomani au pierit în timpul secolului al XIX-lea prin „acțiuni punitive” militare pentru aşa-zisa rebeliune împotriva Imperiului Otoman[2].
În Asia Mică, masacrele anti-creștine erau îndreptate în principal împotriva armenilor otomani, care, spre deosebire de grecii otomani, nu aveau un protector străin sau un stat naţional în afara Imperiului Otoman. Însă, aceste masacre nu se limitau niciodată la armeni; în unele zone, guvernatorii regionali și locali permiteau ca aceste masacre să fie extinse la alte comunități creștine, și anume asirieni/aramei și greci. Într-o scrisoare din 4 noiembrie 1895 de la Paul Gambon către mama sa, citim:
,,La Diarbekir ei au ucis și au jefuit începând de vineri. Consulul nostru este blocat în casa lui cu 500 refugiați și de la fereastra sa priveşte cum poliţiştii se alătură grupurilor de kurzi sălbatici din afara orașului și musulmanilor dinăuntrul oraşului. Ei masacrează toți creștinii fără nici o deosebire”[3].
Gustave Meyrier, vice-consulul francez la Diyarbakir, a fost încă mai precis și incisiv[4]. În cel de-al doilea raport al său, el a explicat natura acestor masacre, spunând că ei erau mânați de ură religioasă: „Starea de lucruri îi afectează pe toți creștinii, indiferent de rasă, fie că sunt armeni, caldeeni, sirieni sau greci. Este rezultatul urii religioase care este cu atât mai implacabil cu cât se bazează pe puterea unora și slăbiciunea altora”[5]. Tipare asemănătoare au apărut în 1909 în provincia Adana, precum și în timpul primului război mondial și ulterior, când masacrele au lovit toți creștinii otomani, indiferent de rasa sau credinţa lor[6].
Perioada anterioară primului război mondial. Prima etapă: ,,Instaurarea unui regim de teroare”
După revoluția din 1908, a început să fie aplicat un „program de otomanizare” în Thessaloniki[7]. Inițial, acest program viza eliminarea notabilităților creștine din Macedonia[8]. Ulterior, după războaiele balcanice, el a fost extins până în Tracia de Est și vestul Asiei Mici (Ionia).
Proclamarea constituţiei otomane, 11/24 iulie 1908
Între anii 1909-1911, notabilităţi creştine – de naţionalitate greacă, bulgară şi sârbă – ,,au dispărut în mod misterios sau au fost găsite ucise”[9]. Din acel moment, „programul de exterminare” a fost extins la oamenii de rând şi la dezarmarea lor. Horton nota acest lucru:
,,De la asasinarea personalităţilor, programul s-a extins la oamenii mai puţin importanţi, care au început să dispară. Pe străzile din Thessaloniki şi-au făcut apariţia grupuri de ţărănci disperate care au venit la guvernatorul turc să afle noutăţi despre soţii, fiii sau fraţii lor. Răspunsurile erau de obicei sardonice; ,,Poate că a plecat şi te-a părăsit” sau ,,Probabil că a fugit în America” erau replicile favorite. Cu toate acestea, adevărul nu a putut fi ascuns multă vreme, deoarece ciobanii şi alte persoane au raportat curând că au găsit cadavre în râpele şi vâlcelele din munţi şi păduri. Domnia terorii, metoda străveche de guvernare a turcilor, era în derulare, iar pasul următor care trebuia făcut pentru a o generaliza era aşa-zisa ,,dezarmare”. Aceasta însemna, ca întotdeauna, dezarmarea părţii creştine şi aprovizionarea cu arme a turcilor. […] Din cauza torturilor aplicate în timpul căutării armelor, a ieşit curând la iveală că scopul nu era atât de a colecta armele ascunse, cât de a teroriza locuitorii”[10].
Următorii doi pași majori din „programul de otomanizare” al Macedoniei erau, primul, emigrarea planificată şi asistată şi stabilirea muhajirun-ilor din Bosnia-Herțegovina deţinută de Austria în Macedonia condusă de otomani şi, al doilea, înrolarea creștinilor în armata otomană[11]. Uniți cu musulmanii albanezi, muhajirun-ii au sfârșit prin a comite o serie de masacre împotriva populaţiei creştine din Macedonia:
,,După anexarea Bosniei-Herțegovinei, Tinerii Turci au trimis agenți în acele ţinuturi pentru a convinge populația musulmană să emigreze în Macedonia. Aceşti imigranți, sau muhajirun-ii, cum erau numiți, au fost instalaţi de guvernul [otoman] în acele regiuni în care populația musulmană era lipsită de putere. Experimentul, care nu era fără precedent, s-a dovedit dezastruos. Elementul care putea fi convins să emigreze era ignorant, indisciplinat, fanatic și lipsit de valoare economică. Prezența acestui element nemulțumit și nelegiuit în Macedonia a dus la un dezastru iremediabil pentru Turcia. Ei s-au aliat rapid cu musulmanii albanezi imigranți pentru a comite succesiunea de masacre din 1912 care a condus în cele din urmă la formarea Alianței Balcanice”[12].
Cea de-a doua politică adoptată de Tinerii Turci a fost abolirea bedel-i askeri, taxa de scutire de serviciu militar, și înscrierea ulterioară a creștinilor în armata otomană.
,,Această politică era atractivă în teorie, dar impracticabilă în realitate. Incompatibilitatea socială, educaţională, temperamentală şi religioasă dintre musulmani și creștini, și condițiile teribile şi criminale ale serviciului [militar] făcea ca planul de a alcătui regimente mixte, conduse exclusiv de ofiţeri musulmani, să fie un eşec îngrozitor. Acest sistem de serviciu militar obligatoriu a fost folosit încă de la începuturile sale ca mijloc de extorcare și terorism; evreii și creștinii capabili financiar erau siliţi să plătească cele 40 lire sterline prescrise pentru scutire, iar cei care nu puteau plăti erau practic reduşi la sclavie militară. În aceste condiții, elementele creștine au preferat exilul, şi între anii 1909-1914 Turcia a pierdut sute de mii din cei mai buni supuși ai săi prin emigrare”[13].
În aceeași perioadă, guvernul ittihadist a aplicat o nouă lege a educației care prevedea introducerea unui nou sistem educațional centralizat sub controlul direct al autorităților statului. În același timp, guvernul impunea un boicot împotriva afacerilor grecești otomane sub pretextul chestiunii cretane.
Războaiele balcanice din 1912-1913 au pus capăt domniei otomane în regiunea Macedoniei și, de acum încolo, politicile de otomanizare și turcificare ale Tinerilor Turci au fost îndreptate către Tracia de Est și vestul Asiei Mici.
Tracia
Marea Marmara şi Tracia de Est
Masacrele din 1913-1914 și măsurile anti-grecești din Tracia de Est și vestul Asiei Mici
În acest context de naționalism extrem și sub pretextul războiului iminent, Comitetul pentru Uniune şi Progres a început să pună în aplicare planul său de omogenizare demografică și turcificare. Inițial, acest proces a început în partea de vest a imperiului, în Tracia de Est, și a fost extins ulterior pentru a include toată Asia Mică.
Un comunicat către Patriarhia Ecumenică din 7 iulie 1913 relata că ,,armata turcă, în timp ce mărșăluia pentru a ocupa încă o dată Kessane, a distrus, a jefuit şi a dat foc tuturor satelor greceşti din apropiere de Gallipoli. A lăsat Ai-Mali fără nici o casă în picioare; Karadjahali a fost jefuit și distrus în întregime; Kourtzali a fost jefuit și distrus complet, ca și Pașakioi. Mavra însăși au incendiat-o fugarii şi soldaţii turci, ucigând 16 greci.
Cauza acestei sălbăticii a turcilor este teama lor că, dacă Tracia este declarată autonomă, populația greacă poate fi găsită superioară din punct de vedere numeric faţă de cea musulmană. Și din acest motiv refugiaţii musulmani sunt trimiși acolo”[14].
Muhajirun-i sosind în Istanbul, trecând Podul Galata, în 1912
Precum spune Akcam, acest proces de turcificare era implementat printr-un ,,mecanism dublu de canale oficiale şi neoficiale paralele”[15]. Canalul oficial încuraja ,,emigrarea voluntară” bazată pe acorduri bilaterale cu alte țări, și anume tentativa de acord dintre Grecia și Imperiul Otoman pentru schimbul de minorități, precum și „emigrarea involuntară” sau „dezrădăcinarea violentă” a diverselor grupuri etnice prin mijloace felurite, inclusiv boicoturi, terorism, răpiri cu forța, asasinate, masacre pe scară mică și mare, și exterminare totală.
Pentru grecii otomani, procesul a început cu reintroducerea unei serii de măsuri economice, inclusiv boicoturi și control al forței de muncă. Ca parte a planului Tinerilor Turci de otomanizare și turcificare a economiei și societății, au fost înfiinţate un număr de asociaţii profesionale şi de breaslă. Calitatea de membru era rezervată turcilor doar pentru că ele aveau menirea de a înlesni înfiinţarea de noi companii deţinute de turci şi de a crea o nouă burghezie alcătuită doar din turci. Planul viza înlocuirea creștinilor, care ocupau în mod tradițional aceste roluri[16]. Printre activitățile acestor asociații se număra boicotul afacerilor grecești și armene[17].
Horton scria: ,,Rayah-ii, sau supuşii greci otomani, erau trataţi în mod abominabil. Aceşti oameni erau meşteşugarii pricepuţi, negustorii principali şi oamenii bine pregătiţi ai oraşelor, şi fermierii iscusiţi şi progresişti ai ţării. Ei au fost cei care au introdus cultivarea faimoaselor stafide Sultanina, au îmbunătăţit procedeele de maturare şi cultivare a tutunului, şi au construit case moderne şi oraşe frumoase. […] Un boicot general a fost declarat împotriva lor, mai întâi, iar în şcoli şi moschei au fost puse afişe care-i chemau pe musulmani să-i masacreze. De asemenea, ziarele turce au publicat articole violente instigându-şi cititorii la persecuţie şi măcel”[18].
Când boicotul nu a dat rezultatele dorite de Comitetul pentru Uniune şi Progres, procesul de epurare a dobândit caracteristici violente și s-a transformat în persecuție făţişă. Horton lămureşte:
,,Articolele instigatoare şi violente din ziarele turce, despre care am vorbit mai sus, au apărut pe neaşteptate şi fără nici un motiv. Ele au fost atât de evident ,,sugerate” de autorităţi […]. Au fost realizate şi nişte gravuri ieftine, executate în maniera cea mai grosolană şi primitivă – în mod evident producţii locale. În ele erau reprezentaţi greci care spintecau copii turci sau siluiau femei musulmane însărcinate şi felurite scene pur imaginare, neavând la bază nici întâmplări reale, nici măcar acuzaţii aduse grecilor în alte părţi. Acestea au fost afişate în moschei şi şcoli. O asemenea campanie a dat roade de îndată şi i-a făcut pe turci să ucidă”[19].
Alfred van der Zee (n. 1872), consul danez la Smirna (1910-1922), a fost un observator și martor la încercările timpurii ale Comitetului pentru Uniune şi Progres de a curăţi pământul otoman de greci. Într-unul dintre rapoartele sale diplomatice către superiorul său, Carl Ellis Wandel, ministrul danez la Constantinopol, sub titlul „Tulburări în vilayet-ul Aidin”, van der Zee relata că în martie 1914, guvernatorii din Smirna și zonele înconjurătoare au făcut inspecţii în oraşele și satele de coastă ale vilayet-elor, „stăruind și sfătuind” funcționarii civili locali să-i silească pe greci să părăsească regiunea:
,,În urmă cu circa 3 luni, guvernatorul general al Smirnei [vali Evranoszade Rahmi Bey], acționând, din câte am înțeles, la instrucțiunile ministerului, a făcut o inspecție în orășelele situate pe coasta acestei provincii. S-ar părea că în cursul acestui turneu administrativ el a dat ordine semi-oficiale subguvernatorilor de a forţa populația greacă rezidentă acolo să evacueze aceste orașe. Nu a fost decretat nici un ordin de expulzare, dar oficialii turci urmau să facă uz de măsuri sinuoase și supărătoare atât de binecunoscute de ei. Instrucțiuni similare au fost date, din câte înțeleg, de guvernatorii celorlalte provincii maritime”[20].
De obicei, aceste politici erau puse în aplicare de trupele armate neregulate şi de alţi voluntari paramilitari, așa-numiții başbuzuci sau cetes, care-i includeau în principal pe muhajirun-i, în colaborare cu autoritățile și poliția locală. Raportul lui Van der Zee din 19 iunie 1914 oferă o imagine a metodelor implicate:
,,După indicii limpezi că ar fi oportun ca ei să părăsească locul [Adramytion, sau Edremit], s-a recurs la amenințări că vor fi executați, și final ameninţările au început să prindă contur prin uciderea sătenilor care se întorceau de la câmpurile lor și atacurile asupra orășenilor. A fost instituită o domnie a terorii şi grecii cuprinși de panică au fugit pe cât de repede au putut pe insula învecinată Mytilene [Lesbos]. Curând mișcarea s-a răspândit în Kemer, Kilissekeuy, Kinick, Pergamos și Soma. Bașbuzuci înarmați atacau locuitorii, furau vitele, îi alungau din fermele lor şi puneau stăpânire pe acestea cu forța. Detaliile celor petrecute [sunt] sfâșietoare, femeile erau seduse, fetele erau violate, unele din ele murind din cauza relelor tratamente primite, sugarii erau împușcați sau ucişi odată cu mamele lor”[21].
Pe 14 mai 1914, Talat a ordonat „curățarea” tuturor așezărilor grecești din zonele de coastă dintre Dardanele și Ceșme și înlocuirea populației greceşti cu refugiați musulmani din Balcani sau turci din interiorul Asiei Mici. O circulară oficială adresată guvernatorului provincial al Smirnei, vali Rahmi Bey, scrisă de Ali Riza, șeful corespondenței, și cosemnată de Talat și İbrahim Hilmi, directorul Ministerului de Interne, îi acuza pe grecii locali că „muncesc zi și noapte pentru realizarea Megali Idea”. Prin urmare, grecii trebuiau siliţi să evacueze satele lor de-a lungul coastei ionice (egeene) și să se mute către zonele interne Erzerum (Theodosiopolis) și Chaldeea. Dacă refuzau să se conformeze, spunea circulara, musulmanii locali trebuiau instruiți „să comită excese de tot felul” pentru a forța expatrierea lor. În orice caz, autoritățile locale au fost instruite să obțină o „declarație semnată” a celor care emigrează, în care afirmau că pleacă din proprie voinţă și inițiativă[22].
Refugiaţi turci din Bulgaria sosind în Anatolia în 1912
Pentru a realiza și a accelera acest proces, autoritățile otomane au organizat masacre pe scară largă în mai și iunie 1914 în regiune, în orașele din Eritreea şi Phoceea în special.
Această operaţiune a fost întreprinsă de başbuzuci, nucleul care s-a dezvoltat ulterior pentru a deveni faimoasa Organizație Specială. Van der Zee relatează evenimentul: ,,Bandele de başbuzuci, care plecaseră la sud de Menemen după ce jefuiseră toate satele în drumul lor, au atacat Phoceea în noaptea de 12 iunie din trei părţi şi, ajutaţi cu putere de cretani [adică, refugiați musulmani din Creta] care lucrează la depozitele de sare, au transformat curând locul într-un măcel.
Citând din cuvintele unui martor ocular, ‘în decurs de un sfert de oră de când începuse atacul, fiecare barcă din acel loc era plină de oameni care încercau să scape și când nu s-au mai putut găsi bărci, locuitorii au căutat refugiu pe mica peninsulă pe care se află farul. Am văzut 11 bărbați și femei zăcând morţi pe țărm. Câți au fost uciși nu aș putea spune, dar încercând să intru într-o casă a cărei uşă era întredeschisă, am văzut alte două cadavre zăcând în holul de la intrare. Fiecare magazin din acel loc a fost jefuit şi bunurile care nu au putut fi luate au fost distruse fără nici un motiv’”[23].
Toate aceste politici au fost completate cu un proces mortal de strămutare internă, unde tinerii greci erau forțați să lucreze în batalioane de muncă (amele taburlari), unde munceau în condiţii foarte aspre care adesea duceau la moarte. Scopul general al acestui proces de strămutare internă forțată era anihilarea grecilor otomani și înlocuirea lor cu musulmani otomani din fostele teritorii conduse de otomani din Balcani și din Imperiul Rus[24].
Stuermer a făcut următoarele observații cu privire la aceste procese: ,,Aș dori să spun câteva cuvinte despre aceste persecuții grecești în Tracia și Anatolia de Vest, care au devenit notorii în întreaga Europă. Ele au avut loc chiar înainte de izbucnirea războiului și au costat vieţile a mii de greci pașnici – bărbați, femei și copii – şi au redus la cenuşă zeci de sate și orașe înfloritoare. În momentul asasinatului de la Sarajevo[25], se întâmpla să stau în vilayet-ul Aidin, în Smirna și în interiorul țării, și am văzut cu propriii mei ochi fapte atât de infame încât ar trebui să înfurie pe oricine împotriva guvernului turc care ajută și instigă o asemenea barbarie – de la femei în vârstă care sunt mânate pe drum de o duzină de muhajirun-i și soldați împrăştiaţi până la ruinele fumegânde ale Phoceei”[26].
Cel puțin 115.000 greci au fost expulzați din Tracia de Est și au căutat refugiu în Grecia, 85.000 au fost deportați din aceeași regiune în interiorul Asiei Mici, şi un număr estimativ de 150.000 au fost alungați de pe coasta ionică în Grecia[27]. După cum spune Tessa Hofmann, „deportările din Tracia de Est par a fi prototipul tuturor deportărilor ulterioare ale creștinilor”.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Venețianul Lauro Quirini (1420-cca 1479) descrie căderea Constantinopolului după cum urmează: ,,În acest fel, în epoca noastră nenorocită, acest oraș străvechi, nobil și bogat, … cucerit de barbari violenţi, a fost jefuit timp de trei zile și redus la o robie vrednică de plâns … [Constantinopolul] este acum un captiv învins, distrus cu cruzime și josnicie; cetățenii săi … măcelăriți brutal în fața porților părinților lor, fecioare nobile, băieți nevinovați, matroane vrednice, monahii cinstite, prinse, ucise, violate; bisericile sale … distruse … Ce s-ar mai putea spune ? Oriunde mergeai nu auzeai decât gemete și vaiete. O, barbaria infamă, cruzimea inumană, ticăloşia și sălbăticia insuportabile ale făptașilor ! … Adăugați la aceasta că barbarii violenţi care au comis toate aceste fapte odioase nu numai că au cucerit un oraș împărătesc, i-au distrus bisericile și au pângărit podoabele lor sacre, dar au desăvârşit ruina unei naţiuni întregi, ștergând civilizația care a fost Grecia: mai mult de 120.000 volume … [au fost] distruse. Și astfel, limba greacă și literatura grecilor creată, extinsă și perfecționată printr-o atât de mare cheltuială de timp, atâta muncă, atâta pricepere anihilată, nimicită !” Lauro Quirini, „Scrisoare către Papa Nicolae al V-lea, despre căderea Constantinopolului” (Candia, Creta, 15 iulie 1453)”, în Umanismul renascentist: o antologie a surselor, ed. și trad. Margaret L. King, Indianapolis: Hackett, 2014, p. 108-112.
Deși relatările contemporane ale consecințelor imediate ale căderii orașului pot varia, în funcție de afilierea religioasă a martorului ocular, rapoartele otomane menționează de asemenea jafuri, înrobire, violuri și masacre. A se vedea Aşiķpaşazade, Cronica otomană timpurie a lui Aşıkpașazade (sau Ashik Pașa-Zade), ed. Friedrich Giese, Leipzig: Harrassowitz, 1929.
[2] Adam Jones, Genocidul: o introducere cuprinzătoare, ediţia a doua, London: Routledge, 2011, 174n14.
[3] Sebastian de Courtois, Genocidul uitat: creştinii răsăriteni, ultimii aramei, Piscataway, NJ: Gorgias, 2004, p. 106.
[4] Gustave Meyrier, Masacrele de la Diarbekir: corespondenţa diplomatică a vice-consulului Franţei, 1894-1896, ed. Claire Mouradian și Michel Durand-Meyrier, Paris: Éditions de l’Inventaire, 2000.
[5] Sebastian de Courtois, Genocidul uitat, p. 101.
[6] „Masacrarea a fost necruţătoare. Grecii și sirienii [adică sirienii/asirienii/arameii] au fost doborâţi odată cu armenii. Familii întregi au fost arse de vii în casele lor. Sute de fete și femei au fost maltratate și duse în haremuri, unde femeile erau separate de bărbați”. „Detalii ale masacrului primite”, New York Times, 5 mai 1909.
[7] Otomanizarea este de fapt un fel de eufemism și ar trebui înțeleasă ca sinonimă cu turcificarea. Bernard Lewis citează pe ambasadorul britanic de la acea vreme, Sir Gerald Lowther (1858-1916), care relata: „Era de multă vreme limpede că comitetul a renunțat la orice idee de a otomaniza toate elementele non-turce pe căi înţelegătoare şi constituţionale. Pentru ei, ‘otoman’ înseamnă în mod evident ‘turc’ şi politica lor actuală de ‘otomanizare’ este una de pisare a elementelor non-turce într-un mojar turcesc”. Bernard Lewis, Apariția Turciei moderne, p. 219-220.
[8] „Elitocidul” notabilităților grecești otomane a continuat pe tot parcursul procesului genocidal.
[9] Marjorie Housepian Dobkin, Afacerea Smirna: Prima relatare cuprinzătoare a incendierii oraşului şi a expulzării creștinilor din Turcia în 1922, New York: Harcourt Brace Jovanovich, 1971, p. 19-20.
[10] George Horton, NENOROCIREA ASIEI, subcapitolul Primul pas în programul Tinerilor Turci (1908-1911).
[11] Convingerea Tinerilor Turci că era necesară o regenerare a imperiului era necesară pentru a preîntâmpina pierderea inevitabilă şi iremediabilă a Turciei europene a accelerat izbucnirea revoluţiei din 1908, şi punctul primordial din programul de regenerare era soluția problemei macedonene. Politica pe care au adoptat-o Tinerii Turci pentru a rezolva problema macedoneană a fost de a întări elementul musulman și a înrola creștinii în armata [otomană]. Frank Maloy Anderson și Amos Shartle Hershey, Manual pentru istoria diplomatică a Europei. Asia și Africa 1870-1914, Washington: Biroul de Imprimerie al Guvernului, 1918, p. 392.
[12] Frank Maloy Anderson și Amos Shartle Hershey, Manual pentru istoria diplomatică a Europei, p. 392.
[13] Ibid., p. 392-393.
[14] [Alexandru Papadopoulos], Persecuţiile grecilor în Turcia înainte de războiul european de arhimandrit Alexandru Papadopoulos pe baza documentelor oficiale, New York: Oxford UP, 1919, p. 52.
[15] Taner Akçam, ,,Deportările greceşti şi masacrele din 1913-1914: o experienţă a genocidului armean”, în George N. Shirinian, ed., Catastrofa Asiei Mici, p. 69.
[16] Taner Akçam, Un act rușinos, p. 90-91.
[17] Ryan Gingeras, Țărmuri îndurerate: violență, etnicitate și sfârșitul Imperiului Otoman, 1912-1923, Oxford: Oxford UP, 2009, p. 38-41.
[18] George Horton, NENOROCIREA ASIEI, subcapitolul Persecuţia creştinilor din districtul Smirna (1911-1914).
,,Boicotul a fost predicat în moschei și a devenit obiectul incitării împotriva grecilor prin emisari speciali, de asemenea amenințări și acte de opresiune au fost aplicate acestei eparhiii [de Neocezareea sau Castambol] (195 comunități, 67.424 locuitori). O proclamație a fost distribuită și afișată, actualizată în iunie 1914, și în loc de semnătură cuvintele: „Atech” (foc), Asociația Tinerilor pentru Răzbunare”. Patriarhia [Ecumenică] Greacă, Persecuția grecilor în Turcia, 1914-1918, Constantinopol, 1919, p. 125.
[19] George Horton, NENOROCIREA ASIEI, subcapitolul Persecuţia creştinilor din districtul Smirna (1911-1914).
[20] Udenrigsministeriet, 2-0355, „Konstantinopel/Istanbul, diplomatisk repræsentation”, „Noter og indberetninger om den politiske udvikling, 1914-1922”, „Verdenskrigen. Raportor fra Smyrna. Nov. 1914-Marts 1916”, 19/6 1914, în Matthias Bjørnlund, ,,Surse daneze privind nimicirea grecilor otomani, 1914-1916”, p. 143.
[21] Ibid., p. 150.
[22] Se menționa: ,,Este urgent din motive politice ca grecii care locuiesc pe coasta Asiei Mici să fie obligați să evacueze satele lor și să se stabilească în vilayet-ele Erzerum și Chaldeea. Dacă vor refuza să fie transportați la locurile indicate, veți da instrucțiuni verbale fraților noștri musulmani, pentru a-i sili pe greci, prin excese de orice fel, să emigreze de bunăvoie. Nu uitați să obțineți, în acest sens, certificate care să ateste că acești imigranți își părăsesc casele din proprie inițiativă, astfel încât să nu rezulte ulterior din aceasta probleme politice”. „Persecuţiile împotriva grecilor din Turcia”, Times, 29 iulie 1916, p. 2.
[23] Udenrigsministeriet, 2-0355, 25/6 1914, ibid., p. 152-153.
[24] David Cameron Cuthell Jr., „Comisia Muhajirun: un agent în transformarea Anatoliei otomane, 1860-1866”, teză de doctorat, Universitatea Columbia, 2005.
[25] N.tr.: Se referă la momentul declanşării primului război mondial.
[26] Harry Stuermer, Doi ani de război în Constantinopol, p. 169.
[27] Stephen Ladas, Schimbul de minorități: Bulgaria, Grecia și Turcia, New York: MacMillan, 1932, p. 15-16.
