Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (III)
Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (III)
de Vasileios Th. Meichanetsidis
Reformele Tanzimat și prăbușirea imperiului
Reformele din perioada Tanzimat (1829–1876) i-au ajutat pe grecii otomani să prospere economic, să-și îmbunătățească statutul politic și să obțină unele drepturi, chiar dacă nu în condiții egale cu musulmanii otomani aflaţi la putere în general și cu turcii emergenți în particular. Acest fapt al prosperității economice și îmbunătățirii statutului politic, coroborat cu prăbușirea imperiului – care s-a datorat unei serii de crize interne și externe, aspirațiilor popoarelor supuse la libertate, independență și împlinire teritorială, pierderilor teritoriale continue și importului de idei despre naționalism și state naționale –, a contribuit la apariția unei dorințe de „omogenizare etnică, înfăptuită prin asimilare, dispersare etnică, expulzare sau chiar distrugere … ca o contramăsură împotriva destabilizării”[1].
Primul Congres al Tinerilor Turci ţinut la Paris în 1902. Toţi membrii Comitetului Executiv al CUP sunt prezenţi în fotografie
Reformele Tanzimat și implicațiile lor pentru statul și societatea otomane nu au fost niciodată acceptate de naționalistul Comitet pentru Uniune şi Progres, așa cum a demonstrat Talat într-un discurs secret ţinut în Thessalonic în 1910:
,,Sunteţi conştienţi că, conform prevederilor constituției, egalitatea musulmanilor și ghiaurilor a fost afirmată, dar voi toţi până la unul ştiţi şi simţiţi că aceasta este o idee irealizabilă. Sheriat-ul [adică, legea sharia], întreaga noastră istorie trecută şi sentimentele a sute de mii de musulmani … reprezintă un hotar de netrecut către stabilirea egalităţii reale … Prin urmare, nu poate fi vorba de egalitate, până când nu vom reuşi în sarcina noastră de a otomaniza imperiul”[2].
Naționalismul turc din epoca Tanzimat, câștigurile teritoriale continue ale națiunilor balcanice și arabe în detrimentul imperiului și ambițiile marilor puteri pentru împărțirea sa ulterioară au creat în rândul Tinerilor Turci convingerea că statul se afla pe marginea prăpastiei, așa cum remarca Emmanouil Emmanouilidis (1867-1943), un membru grec al Parlamentului Otoman[3]. Ei se credeau prinşi într-o luptă pe viață și pe moarte, în care concluzia nu putea fi decât mors tua, vita mea. Mai exact, minoritățile creștine – credea conducerea Comitetului pentru Uniune şi Progres – urmăreau distrugerea imperiului[4].
Intenția de genocid: ideologie și cadru
Intenția de a implementa o politică de ucideri în masă susţinută și planificată de stat este considerată una dintre cele mai esențiale componente ale genocidului[5]. Astfel, dacă este demonstrată existența unui program concret, se va declara că a fost comis un genocid. Întrucât este o crimă de stat, programul, pentru a se încadra în cerinţele Convenţiei Naţiunilor Unite privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid (UNCG), trebuie să fie susţinut de statul însuși – adică, de guvernul şi autorităţile Imperiului Otoman. Cu toate acestea, dintr-o perspectivă strict juridică, intenția genocidală poate fi dedusă dintr-un tipar de atacuri sistematice și repetate împotriva sau ţintind un grup, atrocități pe scară largă, sau acte discriminatorii şi distructive repetate. Aceasta a fost concluzia unei hotărâri a Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie[6].
Intenția genocidală a Tinerilor Turci: O ‘Turcie Mare’ și o ‘Turcie pur turcească’
Se poate dovedi foarte dificilă stabilirea unui moment clar care ar reprezenta apariţia intenţiei genocidale împotriva creștinilor otomani în general și a grecilor otomani în particular şi procesul ulterior de punere în practică, dar merită menționat faptul că Lemkin pare să fi sugerat că domnia Tinerilor Turci înainte de Războaiele Balcanice ar fi un început evident:
,,Că mișcarea Tinerilor Turci [sic] a încercat să dea o lovitură mortală împotriva a tot ceea ce este creștin și în special împotriva a tot ceea ce este grec în cei patru ani dinaintea Războiului Balcanic poate fi dovedit printr-o privire la diversele legi care au fost adoptate și care au fost descrise într-un memorial [adică, memoriu] prezentat guvernului turc de către deputații greci în parlamentul turc în 1910”[7].
Deschiderea Parlamentului Otoman, 1908
Legile la care se referea Lemkin erau legate de abolirea așa-numitelor privilegii ale comunităţii care fuseseră introduse în cadrul reformelor Tanzimat și care prefiguraseră o serie de privilegii pentru celelalte comunități creștine otomane.
Deși Lemkin menţionează și alte exemple de planuri de „exterminare a raiah-ilor”[8], majoritatea studiilor indică ascensiunea regimului Tinerilor Turci ca fiind momentul crucial în care a apărut un plan de creare a unui stat național musulman turc într-un mod clar și programatic. Times din Londra din 3 octombrie 1911, rezumând lucrările congresului anual al Comitetului pentru Uniune şi Progres desfășurat la Thessalonic la începutul toamnei, relata că întrunirea a decis că „otomanizarea” tuturor cetățenilor turci trebuie realizată prin forța armelor, deoarece persuasiunea eșuase. Articolul spune: „Mai devreme sau mai târziu, otomanizarea completă a tuturor supuşilor turci trebuie săvârşită [sic], dar devenea tot mai evident că acest lucru nu putea fi realizat prin convingere şi că era nevoie de mijloace pentru a recurge la forţa armelor”[9]. Sau, așa cum s-a exprimat Emmanouilidis:
,,Când se ia în considerare faptul că elenismul, popular în Asia Mică de Vest și în Pont, se răspândise adânc în interior și că dobândise deja o dominație asupra turcilor din punct de vedere al educației și dezvoltării economice, se pot explica cu ușurință temerile Tinerilor Turci, în special deoarece alt popor, la fel de numeros și dezvoltat, armenii, era considerat o ameninţare la adresa suveranităţii turceşti în est. Tinerii Turci credeau că statul este pe marginea prăpastiei. Ei au studiat situația și nu au găsit nici o vină în ei înşişi, decât mărinimia lor. Fuseseră învinși de popoare care existau – spuneau Tinerii Turci – fiindcă guvernul turc nu le exterminase când avusese puterea să o facă. Acești creștini, șopteau germanii, care absorbeau toată puterea economică a țării, făcând din Turcia o marionetă financiară, şi-au pregătit dominaţia lor politică fără zarvă. Chestiunea a fost discutată când Mehmet Kamil Paşa era la putere şi a fost rezolvată după cel de-al doilea Război Balcanic. Conform noilor decizii, toate proprietățile creștinilor se cuvenea să treacă în mâinile turcilor prin orice mijloace. Elementele creștine trebuiau exterminate [eliminate, distruse]. Acest lucru nu putea fi realizat numaidecât şi circumstanțele nu permiteau întotdeauna acest lucru. Lovituri mari vor fi date din când în când, dar acţiunea – sistematică, neîncetată, mai mult sau mai puțin animată în funcție de circumstanțe – va continua. Lucrarea va ajunge la sfârșit, spuneau ei, în cel mult 10 ani”[10].
În amintirile sale din Imperiul Otoman din timpul primului război mondial, Stuermer scria: ,,Programul Tinerilor Turci nu era doar o ‘Turcie Mare’, ci mai presus de toate o Turcie pur turcească; și dacă prima dădea semne de eșec pentru că își supraestimaseră puterile și șansele în război sau folosiseră metode greșite, nu exista absolut nimic care să împiedice un guvern suveran să se străduiască cu atât mai neîndurător să dobândească cel de-al doilea punct al lor”[11].
Scopul general al Tinerilor Turci era de a realiza turcificarea completă a ţării și, pentru aceasta, toate elementele non-musulmane și non-turce trebuiau să fie distruse. Dr. Martin Niepage (1886-1963), martor ocular al ororilor împotriva armenilor la Aleppo, descria și explica în termeni lucizi politicile Comitetului pentru Uniune şi Progres:
,,Dacă cineva se întreabă care sunt motivele care au determinat guvernul Tinerilor Turci să decreteze și să pună în aplicare aceste măsuri înfiorătoare împotriva armenilor, s-ar putea da următoarea explicație. Tinerilor Turci li s-a fluturat mereu înaintea ochilor idealul european al unui stat naţional unit. Ei speră să turcifice neamurile musulmane non-turce – kurzi, perşi, arabi şi aşa mai departe – prin metode administrative și prin educația turcă, și ei consolidează aceste metode printr-un apel la interesele lor comune ca musulmani. Națiunile creștine – armenii, sirienii [adică, siriacii, asirienii și arameii], grecii – îi alarmează prin superioritatea lor culturală şi economică, şi ei văd religia lor ca un obstacol în calea turcificării lor prin mijloace pașnice. Prin urmare, ei trebuie fie exterminați, fie convertiţi la musulmanism cu forța”[12].
Desigur, războaiele balcanice, pierderile teritoriale care au urmat și strămutarea masivă a musulmanilor din fostele provincii europene au contribuit de asemenea, la procesul general de radicalizare a Tinerilor Turci[13].
Kemaliștii ca ittihadiști (unioniști)
Deși actele genocidale au fost comise în timpul războiului mondial şi, ca urmare, un mare număr greci otomani au pierit de mâinile Comitetului pentru Uniune şi Progres, un val nou şi mai feroce de astfel de acte a avut loc în perioada 1919-1923. Acesta a fost condus de mișcarea naționalistă condusă de Mustafa Kemal Pașa (numit mai târziu „Atatürk”), un naționalist turc extremist cu o ideologie asemănătoare nazismului[14].
Cu toate că, ca urmare a înfrângerii otomanilor în război, Comitetul pentru Uniune şi Progres s-a dizolvat în 1918, el a continuat de fapt să funcţioneze sub alte nume și a reuşit în cele din urmă să-l lanseze pe Kemal pentru a organiza rezistența turcă anatoliană împotriva aliaților și în special împotriva grecilor și supraviețuitorilor armeni care se întorceau. După o perioadă de tranziție, mulți membri ai Comitetului pentru Uniune şi Progres și „ingineri sociali” au ajuns în mișcarea kemalistă, lucrând pentru Kemal[15]. Chiar Kemal a recunoscut că a fost cândva membru al Comitetului pentru Uniune şi Progres. Precum afirmă în mod corect Hamit Bozarslan, „din mai multe motive, războiul de independență ar trebui privit nu ca o ruptură, ci ca o continuitate a decadei Comitetului pentru Uniune și Progres”[16].
Deși conducerea kemalistă respinsese pan-turanismul, în special după eșecul de a da rezultate, naționalismul ei nu s-a diminuat de fapt. Ziya Gökalp (1876-1924), notoriul ideolog al Tinerilor Turci şi teoretician al naționalismului turc, după ce s-a întors din Malta, s-a alăturat kemaliștilor și a continuat să fi ideologul la modă[17]. Replicând virtual intenția și planurile genocidale stabilite de ittihadiști, kemaliștii au încheiat 
procesul genocidal al anihilării și expulzării creștinilor otomani, în special al grecilor otomani, deoarece numărul mare de armeni otomani pierise în timpul războiului.
Ziya Gökalp (1876-1924), ideologul Comitetului pentru Uniune şi Progres şi ulterior membru al Marii Adunări Naţionale a lui Mustafa Kemal
Un articol din Adelaide Chronicle din 26 iunie 1922 dezvăluie intenția genocidală a kemaliștilor atât în titlu, cât și în conținut său:
,,Nu există nici o îndoială astăzi că persecuția minorităților creștine de pe teritoriul turc este realizată într-o manieră perfect turcească, și dacă turcii nu sunt constrânşi fără întârziere să înceteze, nu este departe ziua în care creştinii vor dispărea la fel ca pasărea dodo din Asia Mică. Persecuția este desigur o poveste veche. A fost spusă de nenumărate ori, şi a condus în mai multe rânduri în trecut la proteste şi acţiuni europene, care au asigurat un răgaz temporar pentru victimele nefericite ale urii turcești. Dar turcul întotdeauna, mai devreme sau mai târziu, se întorcea pe căile sale rele. Când puterea militară turcă a fost zdrobită în 1918, s-a născut speranța că acum, în sfârșit, coșmarul oprimării neamurilor creștine va lua sfârşit, şi un obiectiv clar al politicii aliaţilor era de a face permanentă eliberarea acelor neamuri de tirania turcă. Acest scop a fost zădărnicit printr-o combinație de evenimente care nu este nevoie să fie amintite.
Pacea cu Turcia nu a fost încheiată încă; dar lucrând pentru aceasta, s-au oferit concesii care implică în mod efectiv o îndepărtare considerabilă de la politica de a smulge zone predominant creştine din mâinile turcilor. Răspunsul turcilor la această atenuare a termenilor propuşi iniţial prin Tratatul de la Sevres a fost o masacrare a creștinilor din Asia Mică mult mai extinsă decât chiar masacrele din ziua lui Gladstone, cele din anii ‘1890, cele din 1912 și cele din 1915. Declaraţia dlui. Chamberlain în Camera Comunelor de lunea trecută lămureşte acest fapt, şi este de asemenea extrem de clar nu numai că masacrul este la o scară fără precedent, ci şi că kemaliştii duc la bun sfârșit o politică organizată fermă de exterminare îndreptată în special împotriva grecilor.
Declarația dlui. Chamberlain a confirmat în toate privințele relatarea înfiorătoare a atrocităților turcești pe care ziarele noastre le-au publicat recent, și în care accentul a fost pus pe caracterul sistematic al acestor atrocități de nedescris. Cazul Trebizondei și regiunii înconjurătoare poate fi descris prin exemplu. În primul rând, toți bărbații apți din populația greacă au fost prinşi, organizaţi în aşa-numitele batalioane de muncă, și trimişi în locuri îndepărtate precum Kars și Sarakamyseh. Soarta care îi așteaptă poate fi dedusă din ceea ce au lăsat în urmă bătrânii, femeile și copiii, a căror distrugere sistematică a fost observată de martori din lumea civilizată. Aceste victime nefericite au fost adunate laolaltă și au mărșăluit încoace şi încolo pe întinderi mari ale ţării în cete, în timpul celor mai aspre luni ale anului. Rezultatul poate fi imaginat. Pe o singură secțiune scurtă de drum au fost numărate 1.500 cadavre, pe alta 2.000.
În ultimele săptămâni, aceste ‘deportări’ s-au intensificat și nu poate fi îndoială că kemaliştii au hotărât că problema ‘protejării minorităților creștine’ de pe teritoriul turc, care a fost păstrată în fruntea negocierilor de pace recente, este rezolvată cel mai bine prin extirparea acelor minorități înainte să vină pacea. Politica kemaliștilor este aceeași cu cea urmată de Abdul Hamid și de Tinerii Turci după el. Intenția lor este ca lucrarea întreruptă în 1915 să fie dusă la bun sfârșit, iar creștinismul să fie dezrădăcinat de pe teritoriul turc. Dovezile aflate în posesia guvernului nostru pot fi acceptate ca fiind cu totul demne de încredere. Ele provin în principal de la lucrători americani pentru cauza umanității care ne-au spus adevărul despre ‘deportările’ din 1915 și care își continuă eforturile de a-i ajuta pe bolnavi, orfani, și săraci, în ciuda obstrucționării și opresiunii persistente a autorităţilor kemaliste. Ei spun poveşti despre barbarii oribile comise sub ochii lor – povești care fac sângele să clocotească și să înghețe pe rând, și este limpede din istorisirile lor că kemaliștii nu vizează nimic mai puțin decât extirparea tuturor creștinilor care se găsesc în zona puterii lor”[18].
O serie de observatori direcţi contemporani ai evenimentelor genocidale care s-au desfășurat începând din 1908 a împărtășit opinia că principalele ţeluri ale Comitetului pentru Uniune şi Progres şi kemaliştilor, ca şi rezultatele finale ale politicilor lor respective, erau în mare măsură similare: dispariția, într-un fel sau altul, a minorităților și crearea unui stat național turc musulman. De exemplu, dr. Ward și maiorul Forrest D. Yowell de la Comitetul American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat, care au fost martori oculari ai procesului genocidal împotriva grecilor otomani, au afirmat că „autoritățile turce declară deschis că intenția lor deliberată este să-i lase pe toți grecii să moară și că acțiunile susțin afirmațiile lor”[19].
În mod asemănător, consulul general al SUA în Smirna, George Horton i-a scris secretarului de stat Charles E. Hughes că „politica naţionaliştilor turci este de a extermina şi a elimina elementul creștin nativ din Turcia”[20], în timp ce înaltul comisar american la Constantinopol, Mark Lambert Bristol (1868-1939; în funcție 1919-1927), a descris îndepărtarea tuturor „refugiaților” ca fiind ,,soluţia … finală a problemei rasiale” a naţionaliştilor”[21]. Referindu-se la distrugerea Smirnei de către trupele kemaliste sub supravegherea lui Kemal însuși, Horton nota că „o torță a fost aplicată acelui oraș ghinionist și a fost ars complet în mod sistematic de soldați lui Mustafa Kemal pentru a extermina creștinismul din Asia Mică și pentru a face imposibilă întoarcerea creștinilor”[22]. În 1925, H.F. Ulrichsen, un avocat danez, membru conservator al parlamentului și membru de frunte al organizației Prietenii Danezi ai Armenilor, care a observat direct politicile Comitetului pentru Uniune şi Progres și pe cele kemaliste în perioada 1914-1924, a susținut că, sub aceste două regimuri, „’politica de curățire’ [Udrensningspolitik] … avea ca scop îndepărtarea tuturor corpurilor străine – creștini și evrei – care influențau Turcia într-o măsură atât de mare”[23].
Pe fondul acestui context cu totul distrugător şi genocidal şi al ideologiei celor două regimuri șovine, interconectate organic ideologic, cronologic, și în elitele şi membrii lor, putem observa desfășurarea procesului genocidal împotriva creştinilor otomani în general și al grecilor otomani în special.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] Tessa Hofmann, „Γενοκτονία ἐν Ροῇ – Genocidul cumulativ: masacrele şi deportările populaţiei greceşti a Imperiului Otoman (1912-1923)”, în Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund, Vasileios Meichanetsidis, Genocidul grecilor otomani, p. 39.
[2] Bernard Lewis, Apariția Turciei moderne, p. 218.
[3] Emmanouil Emmanouilidis s-a născut în Cezareea (Kayseri) din Asia Mică. A studiat dreptul și a devenit avocat mai întâi în Smirna și ulterior în Atena. A fost membru al consiliului al bătrânilor (Δημογεροντία) din Smirna. El a fost membru al Comitetului pentru Uniune şi Progres, ca și al Parlamentului Otoman pentru regiunea Smirna și Aydin. Relatarea sa despre evenimentele din 1908-1920, finalizată în 1920, a fost publicată sub titlul Ultimii ani ai Imperiului Otoman, Atena: Τύποις Γ.Η. Καλλέργη, 1924; 2010. Citatele sunt din ediţia din 1924.
[4] Taner Akçam, De la imperiu la republică: naționalismul turc și genocidul armean, Londra: Zed, 2004, p. 67, 73, 76-78.
[5] Articolul 2, Convenția privind prevenirea și pedepsirea crimei de genocid, 78 UNTS 277.
[6] Hannibal Travis, ,,’Creştini nativi masacraţi’: Genocidul otoman al asirienilor în timpul primului război mondial”, Genocide Studies and Prevention 1, 3 (2006), p. 345.
[7] Steven Leonard Jacobs, „Genocidul altora: Raphael Lemkin, genocidul grecilor, holocaustul, şi momentul actual”, în Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund, Vasileios Meichanetsidis, Genocidul grecilor otomani, p. 300-301.
[8] El citează două exemple de intenții genocidale anterioare împotriva grecilor: ,,Situația grecilor a rămas mai mult sau mai puțin neschimbată timp de 60 ani, până când Selim I (1467-1520), nepotul lui Mahomed al II-lea (1429?-1481) a urcat pe tron. El ura creștinii și era pe punctul de a-i masacra până la ultimul om, când a fost convins de consilierii săi [sic] și de patriarhul grec să nu o facă … [și] în 1640 chestiunea exterminării raiah-ilor a fost din nou luată în considerare. Aceasta se petrecea în ultimul an al domniei lui Murad al IV-lea (1612-1640) și el a fost de asemenea convins să renunțe la planurile sale sângeroase”. Steven Leonard Jacobs, „Genocidul altora”, p. 299-300. Sublinierea este în original.
[9] „Congresul de la Salonic”, Times (Londra), 3 octombrie 1911, p. 3. A se vedea și „Congresul de la Salonic: Rezoluții şi decizii”, Times (Londra), 27 decembrie 1911, p. 3.
[10] Emmanouil Emmanouilidis, Ultimii ani ai Imperiului Otoman, p. 54.
[11] Harry Stuermer, Doi ani de război în Constantinopol, p. 166.
[12] Martin Niepage, Ororile din Aleppo … văzute de un martor ocular german …, Londra: T. Fisher Unwin, 1917, p. 20.
[13] Războaiele balcanice și strămutarea masivă a sute de mii de refugiați musulmani par a fi punctul fără întoarcere pe drumul elitelor musulmane otomane către decizii genocidale, pentru că aceste evenimente au stârnit printre liderii Tinerilor Turci convingerea „că, pentru a evita să fie exterminaţi turcii, trebuie să fie exterminaţi alţii”. Halide Edip Adıvar, Memoriile lui Halide Edip, NJ: Gorgias, 2004, p. 333.
[14] Deşi există o literatură imensă despre kemalism, în general, autorii occidentali adoptă o atitudine simplistă şi adeseori necritică de evaluare [a fenomenului]. Majoritatea cărților indigene despre Kemal și kemalism sunt simple biografii; există, totuși, o tendinţă nouă de evaluări critice ale kemalismului, dintre care cea mai notabilă lucrare este Taha Parla și Andrew Davison, Ideologie corporatistă în Turcia kemalistă: Progres sau ordine ?, Syracuse, NY: Syracuse UP, 2004.
[15] A se vedea Ugur Umit Ungor, „Geografii ale naționalismului și violenței: Regândirea ‘ingineriei sociale’ a Tinerilor Turci”, European Journal of Turkish Studies, 7, 2008, http://ejts.revues.org/2583.
[16] Hamit Bozarslan, Istoria Turciei moderne: De la revoluția Tinerilor Turci până în prezent, Atena: Ἐκδόσεις Σαββάλας, 2008, p. 37.
[17] Gökalp a contribuit la elaborarea primului program politic al lui Kemal. Hamit Bozarslan, Istoria Turciei moderne, p. 37.
[18] „Atrocitățile anatoliene”, Adelaide Chronicle (Australia), 24 iunie 1922, p. 38.
[19] „Sălbăticia nebunească a turcilor”, Times (Londra), 5 mai 1922. „Autoritățile turce declară deschis intenția lor deliberată de a-i extermina pe greci, şi toate acțiunile lor susțin aceste afirmații. În momentul de faţă, noi deportări și atrocităţi încep în toate părțile Asiei Mici, din porturile maritime din nord până în regiunile sudice”. „Uciderea de către turci a fost reluată”, New York Times, 6 mai 1922, p. 2.
[20] George Horton, raport către secretarul de stat, 27 septembrie 1922, „Chestiunea Orientului Apropiat”, NA 767.61/476, Arhivele Naționale ale SUA.
[21] Constantine N. Hatzidimitriou, Relatări americane care documentează distrugerea Smirnei de către forțele turcești kemaliste, septembrie 1922, New Rochelle, NY: Aristide D. Caratzas, 2005, p. 51.
[22] George Horton, NENOROCIREA ASIEI, p. 148.
[23] H.F. Ulrichsen, „Turcii și patriarhia greacă”, Armeniervennen 5, 1-2 (1925), p. 5.
