Sfaturi de ţinut minte (XIV)
Sfaturi de ţinut minte (XIV)
de Sfântul Dimitrie al Rostovului
Mândria
Din pricina semeţei cugetări vor fi izgoniţi acei fii ai Împărăţiei care, deşi nu fac binele ca să îi vadă oamenii, deşi îşi săvârşesc virtutea în taină şi numai Dumnezeu ştie de ea, în mintea lor se mândresc, se socotesc sfinţi, desăvârşiţi, îmbunătăţiţi şi drepţi; pe cei neputinciosi, adică pe păcătoşi, îi osândesc, iar pe sine, socotindu-se buni, se cred deja fii ai Împărăţiei. Aşadar, de ce vor fi izgoniţi aceştia ? Numai din pricina înaltei păreri de sine.
Mai degrabă va fi Dumnezeu cu păcătosul, ca Cela ce pe drepţi iubeşte şi pe păcătoşi miluieşte, aşteptând întoarcerea păcătosului; mai degrabă va fi mila lui Dumnezeu cu păcătosul decât cu cel deşert, trufaş şi semeţ. Bine zice Sfântul Ioan Scărarul: ,,Înaintea lui Dumnezeu păcătosul smerit este mai bun decât cel care face binele, dar se mândreşte. Dumnezeu rămâne întotdeauna cu păcătosul, aşteptând prilejul de a-l mântui”.
Trufia şi semeaţa cugetare nu se pricep să tacă, ci pun asupra cerului gura lor, şi limba lor a trecut pre pământ (Psalmi 72, 9).
Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6). Unul ca acesta odrăsleşte nu roada veseliei, ci spinii necazului, fiindcă pe de o parte trufaşul îi aduce pe alţii la lacrimi sau la sânge, întristându-i, prigonindu-i şi chinuindu-i, iar pe de alta el însuşi cade grabnic în spinii necazurilor şi nenorocirilor. Domnul celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6), iar unde este Domnul ce poate să stea împotrivă ?
Trufia orbeşte ochii minţii, precum s-a întâmplat în cer cu stăpânitorul întunericului acestei lumi, cu Adam în Rai şi cu Nabucodonosor în Babilon.
Pe Hristos Îl împiedică să vină la noi dealurile şi munţii gândurilor, cuvintelor şi faptelor noastre trufaşe, fiindcă Hristos cel smerit nu vine acolo unde s-a înălţat trufia, după cuvântul Scripturii: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6) – căci, potrivit apostolului, ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 14-15).
Mândria este întuneric şi veliar. Veliar înseamnă ,,luminător orb”, arătând astfel că el priveşte, însă nu vede. Omul mândru nu se cunoaşte pe sine: se socoate lumina, pe când de fapt este întunecat; se socoate mai bun decât mulţi, pe când de fapt este mai rău decât toţi; crede că merge la cer, pe când de fapt merge către prăpastie. Şi atunci cum poate Hristos, Lumina noastră, să trăiască cu asemenea întuneric orb, care se socoate pe sine lumină fără să fie ? Hristos nici în cer nu a putut trăi cu veliar: l-a doborât pe cel mândru. Şi atunci cum va veni pe pământ să trăiască cu el, adică cu omul mândru ? Ce învoire poate fi între Hristos cel smerit şi veliar cel mândru ?
Veliar, adică mândria drăcească aflătoare în om, este ca Muntele Ghelvoa, cel pomenit în dumnezeiasca Scriptură, pe care nu se pogoară din cer nici ploaie, nici rouă, şi pe care l-a blestemat Sfântul David fiindcă acolo i-au omorât cei de alt neam pe Saul şi pe cei trei fii ai lui (potrivit II Împăraţi 1, 21; I Împăraţi 31, 2). Nici asupra celui mândru nu se pogoară ploaia şi roua harului dumnezeiesc, fiindcă mândria Îl răstigneşte şi Îl omoară pe Hristos.
Cine L-a urât pe Hristos când umbla în trup pe pământ ? Mândrii mai-mari şi învăţători de lege din Ierusalim: Au doar cineva din boieri a crezut într-însul, sau din farisei ? (Ioan 7, 48). Tocmai aceştia au început să se înverşuneze împotriva Lui. Cine L-a dat la moarte ? Mândra sinagogă a iudeilor, care se credea sfântă, iar pe Hristos Îl socotea păcătos: Noi ştim că omul acesta păcătos este (Ioan 9, 24). Cine L-a răstignit pe Hristos ? Mândrul Pilat. Aşadar, blestemată de Dumnezeu este mândria, aşa cum a blestemat David Muntele Ghelvoa, ca să nu se pogoare asupra lui roua harului dumnezeiesc şi ploaia milostivirii dumnezeieşti. Nu va veni Hristos unde va vedea muntele mândriei lui veliar.
Aşadar, să se smerească muntele mândriei cel înălţat în noi, să se coboare la valea smereniei ! Ea nu poate fi smerită altminteri decât prin săpare, şi trebuie săpată cu lopata cu care se sapă mormântul, adică cu pomenirea morţii: Adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă ale tale (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 38). Nimic nu-l smereşte pe om atât de mult ca pomenirea morţii. Înţelegând bine lucrul acesta, Sfântul Ioan cel Milostiv, patriarhul Alexandriei, a pus să i se facă sicriu, însă neterminat, şi le-a spus meşterilor ca în toate praznicele mari să vină la el şi să spună cu glas mare înaintea tuturor: ,,Sicriul tău, stăpâne, nu a fost terminat până acum; porunceşte deci să fie terminat, căci moartea vine ca un fur şi nu ştii ceasul în care va veni !” Iată cum îşi amintea singur de moarte Sfântul Ioan şi cum se pregătea totdeauna pentru sfârşitul acestei vieţi. Dacă, în chip asemănător, dealurile şi munţii mândriei noastre vor fi săpaţi cu lopata pomenirii morţii până când vor ajunge la adâncul smereniei, atunci va fi lesnicioasă calea Domnului nostru către noi.
Nu trebuie să ne abatem şi să ne rătăcim de la calea adevărată. La bărbaţii cei insuflaţi de Dumnezeu găsim un sfat folositor: ,,Mergeţi pe calea împărătească fără să vă abateţi nici la dreapta, nici la stânga, fiindcă abaterile acestea nu-s fără de primejdie”.
A te abate la stânga, în partea caprelor, care vor sta de-a stânga la judecată, este o nenorocire vădită, iar a te abate la dreapta, adică a crede că eşti îmbunătăţit, este o nenorocire ascunsă, fiindcă vrăjmaşul se războieşte împotriva noastră şi de-a dreapta, şi de-a stânga. Nu este de mirare că se războieşte de-a stânga, întrucât el însuşi este de-a stânga, ci este de mirare că se războieşte şi de-a dreapta, deşi el însuşi este străin de cele de-a dreapta. Nu este de mirare, zic, că diavolul îl ispiteşte pe om cu păcatul, ci este de mirare că îl înşală şi în virtute, căci unde nu poate birui cu cele de-a stânga, biruieşte cu cele de-a dreapta; unde nu ne poate birui cu păcatele, ne biruie cu faptele cele bune. Pe cine nu-l poate birui cu necurăţia, îl biruie cu curăţia, băgându-i în cap mândria pentru curăţie.
Nu te înălţa cu inima întru mândria ta şi nu te semeţi cu cinstirea primită de la oameni, crezându-te mare, ci toate acestea să le socoţi ca pe nişte vise, fiindcă cinstirea de la oameni este nestatornică.
Nu fi mândru şi semeţ, ca să nu te asemeni dracilor; nu te îngâmfa cu inima, ca să nu fii ca ei, ci fii blând şi smerit, ca Domnul Însuşi să te înalţe şi să te unească cu îngerii. Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele, zice Domnul (Isaia 66, 2). Căci dracii se deosebesc de îngeri şi au căzut de la Dumnezeu numai prin faptul că nu au rămas smeriţi şi supuşi. Nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci nici înaintea oamenilor nu este lucru mai urâcios decât îngâmfarea şi mândria, nici lucru mai plăcut decât blândeţea şi smerenia.
Din lipsa de minte şi din orbirea sufletească ia naştere trufia, pe când din cunoaştere şi înţelegere ia naştere smerenia. Dacă te-ai fi cunoscut pe tine însuţi cu adevărat nu ai fi mândru, şi dacă te vei cunoaşte cu adevărat nu te vei mândri – dar întrucât nu te cunoşti încă bine şi nu te înţelegi aşa cum trebuie, te mândreşti prosteşte până şi cu lucruri mărunte sau chiar fără nici o însemnătate. Să se cunoască însă pe sine cel mândru şi îngâmfat ! Domnul celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har, spune Solomon (Pildele lui Solomon 3, 34; Iacov 4, 6; I Petru 5, 5). Cel ce primeşte pre cei blânzi Domnul, şi smereşte pre cei păcătoşi până la pământ (Psalmi 146, 6). Îi înalţă pe cei smeriţi, îi coboară pe cei trufaşi. Îl primeşte pe cel smerit şi mic, îl leapădă pe cel trufaş şi mare. A primit singurul suspin al vameşului smerit şi a lepădat multele virtuţi ale mândrului fariseu. Mai bun este înaintea Domnului un păcătos smerit decât un drept mândru: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă, grăieşte Solomon (Pildele lui Solomon 16, 6).
De ce te mândreşti în deşert, omule, în trupul tău stricăcios ? Căci nu vei dobândi în sineţi vreun lucru vrednic de mândrie şi semeţie: din ţărână ai fost luat şi în ţărână te vei întoarce (potrivit Facerea 3, 19). Din nimic ai fost făcut, şi nu ştii unde te vei întoarce iarăşi şi ce soartă vei avea. Drept aceea, nu te mândri nici cu slava, fiindcă trece, nici cu bogăţia, fiindcă piere, nici cu bunul neam trupesc, fiindcă toţi suntem pământ şi cenuşă, nici cu puterea şi înţelepciunea, nici cu frumuseţea trupului, fiindcă acestea toate nu-s de la tine; nici cu altceva să nu te mândreşti, fiindcă nu ai nimic al tău, ci toate sunt ale lui Dumnezeu. Vrei să te mândreşti cu mintea şi cu înţelepciunea ? Dumnezeu este Cel care ţi le-a dat. Vrei să te mândreşti cu puterea şi frumuseţea trupului ? Dumnezeu toate le-a rânduit. Vrei să te mândreşti cu averea şi bogăţia ? Dumnezeu le-a dăruit pe toate. Vrei să te mândreşti cu bunul neam ? Dar toţi suntem pământ şi cenuşă. Vrei să te mândreşti cu mărirea rangului ? Dumnezeu este Cel care ţine toate. Vrei să te mândreşti cu vreo faptă bună ? Dumnezeu este Cel ce ţi-a ajutat, şi a rânduit, şi te-a întărit. Toate sunt ale lui Dumnezeu, nu ale noastre, şi nu ai cu ce să te mândreşti şi să te semeţeşti asupra celorlalţi, ci trebuie să te socoţi mai rău decât toţi. Pe seama lui Dumnezeu să pui orice lucru bun pe care-l ai, ca să fii unit cu El în toate, căci cu Dumnezeu toate vor fi ale tale, iar fără Dumnezeu vei fi străin de toate.
Cel mândru nu umblă pe calea dreaptă şi simplă, ci pe cale strâmbă, stricată, plină de spini şi de ciulini. Cei mândri au făcut călcare de lege foarte, zice proorocul (Psalmi 118, 51). Cea mai mare fărădelege şi abatere dobitocească de la legea lui Dumnezeu, care se cuprinde în necunoaşterea propriei neputinţe, este mândria, fiindcă prin nimic altceva nu se săvârşeşte atât de uşor fărădelegea şi căderea ca prin trufie, şi prin nimic altceva nu are loc atât de uşor îndreptarea ca prin smerenie şi simplitate. Unde s-a săvârşit căderea, a fost mai întâi trufia. Pentru trufie a fost doborât din cer Luceafărul, din pricina trufiei şi-a irosit fariseul toate virtuţile. Din pricina trufiei a rămas Nabucodonosor lipsit de împărăţie şi împreună cu dobitoacele a mâncat iarbă, ca un dobitoc, vreme de 7 ani. Drept aceea, rămâi smerit, ca, fiind acoperit şi ocrotit de harul lui Dumnezeu, să te afli întotdeauna fără de prihană şi fără de poticnire.
Omul ce se înalţă cu mândrie, ce caută cinstirile acestei lumi, nu va naşte strugure dulce spre mâncare, ci spin ascuţit, cu care mai întâi Îl împunge pe Dumnezeu, fiindcă Acesta nu-l iubeşte pe cel mândru, nu-l iubeşte pe cel semeţ, aşa cum ochiul nu iubeşte spinul, drept care şi spune Scriptura: Necurat este înaintea lui Dumnezeu tot cel cu inimă înaltă (Pildele lui Solomon 16, 6).
Acest spin îl împunge pe aproapele, fiindcă cel mândru îşi dispreţuieşte aproapele, îl înjoseşte şi-l necăjeşte, iar câteodată îl bate şi îl omoară. De unde se nasc războaiele şi multe vărsări de sânge ? Nu din trufia lumească a celor ce caută pentru sine slavă şi doresc să stăpânească asupra celorlalţi ? De ce se scoală noroadele şi împărăţiile unele împotriva altora ? Nu din pricină că vor să fie mai presus şi mai proslăvite una decât cealaltă ? Nu se găsesc oare certurile în casele oamenilor sus-puşi, ce se sfădesc şi zic: ,,Sunt mai de seamă decât el, sunt mai de vază decât el” ? Iar din sfadă iau naştere mânia şi învrăjbirea. Iată cum via cea gândită ajunge să nască nu struguri, ci spini.
Aceşti spini se împung şi pe sine, fiindcă mândria degrabă cade şi este doborâtă de pe tronuri, întrucât Domnul celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). Nu a fost doborât de pe tronul său Nabucodonosor cel mândru ? Când s-a mândrit cu mărirea slavei şi puterii sale, nici n-a apucat să termine de vorbit, că îndată s-a prefăcut într-un dobitoc, a fost izgonit din mijlocul oamenilor şi se hrănea cu iarbă (potrivit Daniil 4, 30). Iată cât de dăunător lucru este pentru via duhovnicească, adică pentru om, să se sădească pe culmea trufiei.
