Principiul congregaţional (II)

Principiul congregaţional (II)

Începutul unei soluţii americane pentru problema noastră şcolară

de John Taylor Gatto

A se vedea
Tot ceea ce credem despre educaţie este greşit
Un interviu cu John Taylor Gatto

Profesorul de 7 lecţii
Şcoala psihopatică
Râul Monongahela cel verde
Avem nevoie de mai puţină şcoală, nu de mai multă

Partea I

Acest discurs, în cele din urmă una din cele mai populare săgeţi din tolba mea de vorbitor peripatetic, şi-a început existenţa sub o formă puţin diferită, ca un eseu în The Maine Scholar

Talentele locale, cunoaşterea locală, dragostea locală şi fidelitatea locală erau ceea ce forjăria congregaţionalismului din Noua Anglie făurea cel mai bine, dar exista şi un aspect negativ al acestui regionalism.

Discriminarea religioasă a Noii Anglii timpurii era o metodă de a asigura suficientă armonie locală ca o comunitate de oameni care se potriveau unii cu alţii să ia naştere având o viziune comună. Iată o scenă care s-a petrecut acum 300 ani în oraşul Dedham, Massachusetts, la care ai fi putut fi martor chiar din biserica în care am vorbit eu: trei femei quaker[1] sunt dezbrăcate până la brâu şi biciuite prin tot oraşul, legate la coada unei căruţe. Ar fi un adevăr spus numai pe jumătate să afirmăm că un astfel de tratament sublinia faptul că înclinaţia către quakerism nu era una potrivită pentru Dedham. Dar apoi, la drept vorbind, nici înclinaţia spre presbiterianism nu era [bine văzută]. John Milton însuşi scrisese că ,,noul presbiter nu este decât vechiul preot scris cu litere mari”, şi astfel toţi presbiterienii au fost izgoniţi în sălbăticia din New Jersey unde au fondat Princeton. Desigur, era la fel de rău pentru sănătatea ta să fii catolic în Dedham, sau să fii nivelator[2], sau digger[3], sau hutterit[4]. În acest mod detestabil, Dedham a reuşit să se bucure de 234 ani de puritate religioasă înainte ca monopolul său congregaţional să fie distrus.

Ei bine, ce înseamnă toate acestea ? Doar atât: aspectul negativ al alegerii locale este foarte uşor de văzut şi chiar foarte uşor de prezis. Noi îl vedem ilustrat în exemplul Dedham-ului colonial. Dar întreaga chestiune este cu mult mai complicată decât a da o notă rea discriminării religioase sau oricărui alt tip de alegere socială care prescrie sau limitează un tip anume de asociere umană. De exemplu, de unde am putea începe să căutăm o explicaţie a faptului că aceşti oameni au devenit treptat mai toleranţi şi au ajuns să accepte toate formele de religie ? Ei şi-au schimbat chiar obiceiurile conservatoare până în punctul în care Massachusetts a dobândit o reputaţie naţională de cel mai liberal stat din Uniune. Aceasta este o schimbare de situaţie destul de mare ţinând cont de absenţa constrângerii, intimidării sau a unei legislaţii potente în vigoare, nu-i aşa ? Cum au învăţat singure Dedham şi celelalte oraşe să se reformeze fără ca experţii să le determine s-o facă şi fără o intervenţie centralizată ? Aduceţi-vă aminte, ei permiteau doar practicanţilor unei singure religii să voteze. Dar s-au schimbat ! Şi nimeni nu i-a forţat s-o facă ! Ceva misterios dinăuntrul structurii congregaţionalismului i-a făcut să renunţe la o parte din exclusivismul pe care aderarea la o învăţătură scripturistică de elită îi învăţase.

Sunt sigur că acel ,,ceva” a fost aproape în totalitate o alegere locală necondiţionată. Şi a fost de auto-corectare ! Deoarece bisericile oraşului nu s-au aliat pentru a prezenta o ortodoxie[5] instituţionalizată care să facă fiecare oraş [să fie] exact la fel cu altul – cum fac astăzi şcolile-monopol de stat – abaterea dintr-o biserică putea fi contrabalansată de corectarea ei în alta. Atâta vreme cât oamenii aveau posibilitatea de a vota prin simpla lor prezenţă, piaţa liberă pedepsea abaterile serioase prin lăsarea unei congregaţii pustie, exact aşa cum putea răsplăti un loc bun umplându-l de oameni. Şi chiar dacă se găseau destui oameni ticăloşi care să alcătuiască un oraş de ticăloşi sau o congregaţie de ticăloşi, atâta vreme cât nu exista o maşinărie în acel loc care să-i oblige pe toţi ceilalţi să se supună unei singure idei, prejudiciul uman pe care-l putea cauza era strict limitat. Doar când se ivesc situaţii din care se poate naşte o ortodoxie centralizată, asemenea unei piramide, apare un pericol real ca o otravă centralizată să ne otrăvească pe toţi.

* * *

Da, aspectele negative ale alegerii locale sunt uşor de observat, şi argumentul covârşitor în favoarea ei – că fără ea nu poate exista spiritul democraţiei – este greu de văzut. Deoarece există multă tiranie locală de asemenea, apare tentaţia de a ceda puterea unei autorităţi centrale în numele dreptăţii, pentru a coordona cea mai bună cale pentru toţi din sediul central. Iată ce se presupune că este o programă naţională pentru şcoli, un mod raţional şi cinstit de a introduce legi care să facă învăţământul de proastă calitate să dispară. O programă şcolară naţională nu le-ar fi permis niciodată oraşelor Dedham, Sudbury, Framingham sau Wellfleet să se dezvolte aşa cum au făcut-o; ar fi fost un lucru primejdios, imprevizibil şi dezbinător – nu, ele ar fi fost reglementate de la centru, aşa cum sunt şcolile noastre astăzi, chiar fără o programă naţională şi standarde naţionale.

Iar aici intervine dialectica. Experienţa secolului nostru planificat de la centru nu a fost prea bună pentru majoritatea oamenilor. Potrivit unora, planeta însăşi este în pericol. Şi lucrurile interzise prin lege – precum alcoolul, abuzul de droguri sau rasismul – nu par să dispară aşa cum a dispărut în mod firesc exclusivismul religios în Noua Anglie sub un regim de alegere locală; în schimb, legea pare să administreze proastelor obiceiuri o injecţie care le conferă o nouă viaţă virulentă. Gândiţi-vă la marile victorii progresiste câştigate în tribunale din cauză că inginerii sociali nu au fost capabili să construiască un consens public, sau nu au vrut să aştepte: acţiune afirmativă, desegregaţie, restricţii asupra reprezentărilor grafice cu conţinut sexual disponibile la chioşcul de ziare local, diferite chestiuni legate de drepturile femeilor, şi aşa mai departe. Sunt acestea victorii pentru grupurile pe care tribunalele căutau să le apere, sau au aceeaşi valoare pe care ar fi avut-o dacă ar fi fost câştigate prin schimbarea consensului local ?

De exemplu, potrivit celor mai mulţi parametri, condiţia proastă a americanilor de culoare pare să fie mai rea acum decât în 1960. Mai mult, o înclinaţie răutăcioasă pare să existe pretutindeni, inclusiv în şcolile noastre, care revarsă dispreţ şi neglijenţă peste eforturile suplimentare de a da o mână de ajutor descendenţilor sclaviei. Situaţia dificilă a femeilor este puţin mai greu de observat, însă dacă rata tot mai mare a sinuciderilor, bolilor de inimă, bolilor pe fond emoţional, sterilităţii şi altor condiţii patologice reprezintă un indicator, atunci admiterea femeilor în masă în locurile de muncă de tip unisex nu este o binecuvântare lipsită de aspectele ei negative. În plus, există dovezi îngrijorătoare că venitul unui cuplurilor muncitoare din 1990 are o putere de cumpărare doar cu puţin mai mare decât venitul unui muncitor mediu din 1910. De fapt, doi muncitori sunt angajaţi acum la preţ de unul – o consecinţă pe care Adam Smith sau David Ricardo puteau s-o prezică. Şi un cost social nevăzut al tuturor acestora a fost distrugerea vieţii de familie, pierderea căminului ca sanctuar sau refugiu, şi dezorientarea copiilor care, încă din copilărie, au fost crescuţi de străini.

Intimidarea legală centralizată produce rezultatele sociale pe care le promite ? Nu cu mult timp în urmă, narcoticele erau legale în Statele Unite; deşi au fost întotdeauna pacoste fatală, ele nu au devenit niciodată o epidemie înainte de a se introduce legislaţie care interzice utilizarea lor. Constrângerea oamenilor să facă ceva garantează că ei se vor conforma superficial, cu rea voinţă, sau cu indiferenţă; asta, în afara cazului în care sunteţi dispuşi, aşa cum este armata, să suspendaţi majoritatea drepturilor omului şi să folosiţi orice grad de intimidare necesar. Şi dacă cel din urmă caz este singurul mod în care constrângerea poate da rezultate, care este valoarea umană de a o întrebuinţa, dacă ea diminuează calitatea vieţii umane ?

Numeroasele interdicţii de a alege în materie de educaţie sunt impuse acum prin lege, păstrând cu sfinţenie o birocraţie exclusivă de profesori şi administratori atestaţi, şi literalmente sute de agenţii nevăzute necesare pentru a menţine instituţia şcolii ca monopol de stat. Sfidând lecţiile pieţei, acest megalit psihopatic a devenit tot mai puternic în pofida eşecurilor colosale de a educa de-a lungul întregii sale istorii. El reuşeşte să supravieţuiască numai pentru că întrebuinţează puterea poliţienească a statului pentru a umple sălile sale de clasă goale. El interzice alegerea şi diversitatea locală şi, din cauza acestei interdicţii, a avut un efect îngrozitor asupra structurii morale a naţiunii noastre. Efectul pe care prohibiţia naţională, prin lege, a alcoolului l-a avut asupra coeziunii sociale şi valorilor comune este o lecţie de studiat prea recentă pentru a fi uitată, sper. Şi, în comparaţie cu prohibiţiile pe care şcoala obligatorie le impune copiilor şi familiilor unei naţiuni, prohibiţia alcoolului este un episod minor. Împiedicând desfacerea unei pieţe libere a educaţiei, o mână de ingineri sociali, susţinuţi de industriile care profită de pe urma învăţământului obligatoriu – colegiile de profesori, editorii de manuale, furnizorii de materiale şi alţii – s-a asigurat că majoritatea copiilor noştri nu vor primi o educaţie, chiar dacă vor fi perfect şcoliţi.

Separat de religie, principiul congregaţional este o forţă psihologică ce propulsează indivizi către a-şi atinge potenţialul maxim când lucrează în grupuri mici de oameni cu care se simt în armonie[6]. Dacă te gândeşti la asta, te întrebi ce rost are să aranjezi lucrurile în orice alt fel. Congregaţionaliştii înţelegeau în mod profund că lucrurile bune se întâmplă spiritului uman atunci când este lăsat în pace.

Cea mai bună dovadă pe care o am la îndemână – că este o idee minunată să-i laşi pe oameni în pace să-şi croiască propriile destine locale – este sociologia curioasă a prezenţei mele ca vorbitor în Dedham anul trecut. Acolo, într-o comunitate care biciuise femei quaker pe jumătate goale, stăteam eu – un romano-catolic cu o soţie presbiteriană de origine scoţiană, însoţit de bunul meu prieten Roland, jumătate păgân, jumătate evreu – într-o biserică unitariană universalistă care fusese odinioară congregaţională. Nici un act din legislaţia Massachusetts-ului, nici o pronunţare a Curţii Supreme nu au făcut posibil acest lucru. Oamenii au învăţat să fie vecini în Dedham deoarece timp de 300 ani ei au avut posibilitatea reală de a alege, inclusiv posibilitatea de a alege să facă propriile greşeli. Toată lumea a învăţat o cale mai bună de a trata neînţelegerile decât excluderea fiindcă ei au avut timp să se gândească la acest lucru şi să găsească o soluţie – timp măsurat în generaţii.

Dar dacă li s-ar fi impus să se schimbe – aşa cum s-a procedat cu alţi imigranţi – să-şi schimbe comportamentul şi să-şi abandoneze cultura în şcolile obligatorii instituite în acest scop, cred că ceea ce s-ar fi întâmplat este aceasta: unii dintre ei ar fi părut că se schimbă, însă ar fi nutrit resentimente atât de puternice, fiind privaţi de posibilitatea de a alege, încât s-ar fi dezvoltat vreun mod de răzbunare. Şi marea majoritate a grupului privat de posibilitatea de a alege, de obiceiuri, de familie şi de rădăcini ar fi reacţionat în variate feluri ca răspuns la aceste presiuni sociale, ar fi înnebunit încet sau ar fi devenit oameni simplificaţi, potriviţi să care pietre pentru a construi piramidele altora, probabil, sau să se uite la fanteziile simplificate ale televiziunii, dar nepotriviţi pentru aproape orice altceva.

În ciuda promisiunilor deşarte privind alegerea locală, pe care am continuat să le facem încă din zilele congregaţionalismului, şcolile noastre sunt structurate în mod centralizat şi au deja pregătită o programă naţională servită de industria editării de manuale şi de pregătirile standardizate ale profesorilor.

Este evident că şcolile noastre au eşuat în mod spectaculos să dea copiilor noştri educaţia pe care o vrem pentru ei, sau identitatea pe care o vrem, sau să le transmită visul societăţii democratice, lipsită de diviziunile de clasă la care tânjim; ceea ce ne scapă este logica acestui eşec. Permiţând impunerea direcţiei de la centru mult dincolo de controlul nostru, noi am ratat din nou lecţia principiului congregaţional: oamenii nu sunt pe deplin compleţi dacă ei nu se adună laolaltă de bunăvoie în grupuri de suflete armonioase. Adunându-se pentru a-şi împlini visele individuale, ale familiei şi comunităţii compatibile cu natura lor umană particulară este ceea ce-i face compleţi; doar sclavii sunt adunaţi de alţii. Iar aceste vise trebuie scrise la nivel local deoarece pentru a manifesta o ambiţie mai mare fără o asemenea bază înseamnă a pierde legătura cu lucrurile care dau sens vieţii: identitate, familie, prieteni, muncă şi o comunitate intimă.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

[1] Quakerii, sau Societatea Religioasă a Prietenilor, sunt o mişcare protestantă apărută în Anglia secolului XVII, cu înclinaţii mistice, punând accentul pe simplitate, pacifism şi egalitate.

[2] Nivelatorii au fost radicali creştini timpurii ale căror idei au contribuit la naşterea Revoluţiilor Americană şi Franceză şi au inspirat generaţii de socialişti. Ei au apărut tot în Anglia secolului XVII.

[3] Diggerii au fost un grup de disidenți politico-religioși din Anglia, asociați cu o ideologie și un program politic asemănător cu ceea ce avea să fie numit mai târziu socialism agrar.

[4] Hutteriții sunt o ramură etno-religioasă a anabaptiştilor, fondată de Jakob Hutter în 1528, care îşi au rădăcinile Reforma radicală de la începutul secolului al XVI-lea. Ei formează comunităţi rurale (colonii) bazate pe separarea de bunuri și non-rezistență.

[5] Se referă la o credinţă sau convingere dreaptă, corectă.

[6] În opinia noastră, ceea ce autorul a identificat a fi ‘principiul congregaţional’ este în realitate modul în care funcţionează orice comunitate bisericească de dimensiuni relativ mici, care nu este perturbată de factori externi prea constrângători. Şi nu poate fi separat de religie, este intrinsecă creştinismului.