Dogma sau doctrina nr. 50
Profesorul de 7 lecţii
Acest discurs a fost ţinut de John Taylor Gatto cu ocazia primirii
titlului de ,,Profesorul anului al statului New York” în 1991
A se vedea
Tot ceea ce credem despre educaţie este greşit
Un interviu cu John Taylor Gatto
I
PARTEA I
Vă rog să-mi spuneţi domnul Gatto. Acum 30 ani, neavând nimic mai bun de făcut cu mine însumi, mi-am încercat mâna la predat în şcoală. Diploma pe care o deţin adevereşte că sunt profesor de limbă şi literatură engleză, cu toate că nu cu asta mă ocup nici pe departe. Nu sunt profesor de engleză; sunt profesor de şcoală, iar pentru asta câştig premii.
Predatul înseamnă diferite lucruri în diferite locuri, însă 7 lecţii sunt predate, fără excepţie, din Harlem până în dealurile Hollywood-ului. Ele reprezintă curriculumul naţional pentru care plătiţi în mai multe feluri decât vă imaginaţi, aşa că cel mai bine aflaţi despre ce este vorba. Desigur, sunteţi liberi să priviţi aceste lecţii cum doriţi, dar credeţi-mă că nu intenţionez deloc să fiu ironic în această prezentare. Acestea sunt lucrurile pe care le predau, lucrurile pe care dvs. mă plătiţi ca să le predau. Luaţi-le cum doriţi.
I. CONFUZIA
Acum câteva zile, o doamnă pe nume Kathy, din Dubois, Indiana, mi-a scris următoarele: ,,Ce idei măreţe ar fi important să fie transmise copilaşilor ? Ei bine, eu cred că cea mai măreaţă idee de care au nevoie este să înţeleagă că ceea ce învaţă ei nu este idiosincrasic, ci că toate se pot încadra într-un ansamblu coerent, iar ei nu sunt doar supuşi unei ploi de informaţii pe care trebuie să le absoarbă neputincioşi. Acesta este scopul, să înţeleagă, totul să devină coerent”.
Kathy greşeşte. Prima lecţie pe care o predau este confuzia. Tot ceea ce predau este scos din context. Predau cum lucrurile nu sunt legate între ele. Predau deconexiuni. Predau prea multe: traiectoria pe orbită a planetelor, legea numerelor mari, sclavia, adjectivele, desenul arhitectural, gimnastica, dansul, cântarea corală, întruniri, oaspeţi neaşteptaţi, exerciţii de evacuare în caz de incendiu, limbaje de programare pe calculator, şedinţe cu părinţii, zile de dezvoltare a personalului, programe de redresare, training-uri cu străini pe care este posibil ca elevii mei să nu-i mai întâlnească niciodată, teste standardizate, segregarea după vârstă cum nu s-a mai întâlnit în alte părţi … Ce au de-a face între ele toate aceste lucruri ?
Chiar în cadrul celor mai bune şcoli, după o examinare mai atentă a curriculumului şi a secvenţelor lui, vom descoperi o totală lipsă de coerenţă şi un amalgam de contradicţii interne. Din fericire, copiii nu posedă limbajul necesar ca să definească panica şi supărarea pe care le simt atunci când încălcări constante ale ordinii naturale şi ale bunei rânduieli le sunt vârâte pe gât drept educaţie de calitate. Logica minţii din spatele şcolii este că mai bine termini şcoala echipat cu un limbaj hibrid superficial, derivat din economie, sociologie, ştiinţe ale naturii şi aşa mai departe, decât cu un real entuziasm pentru ceva. Dar educaţia de calitate atrage după sine studiul aprofundat al unui anumit lucru. Copiii sunt bombardaţi cu elemente menite să-i arunce în confuzie de către mult prea mulţi adulţi dubioşi, care lucrează singuri, fără să aibă aproape nici o legătură unul cu altul şi care se prefac, în cea mai mare parte, că sunt competenţi când nu sunt de fapt.
Sensul lucrurilor, şi nu realităţi fără nici o legătură, este ceea ce caută oamenii sănătoşi la minte, iar educaţia reprezintă un set de norme care îi ajută să transforme informaţia brută în ceva cu înţeles. Dorinţa omului, veche de când lumea, de a găsi sensul lucrurilor este bine ascunsă în spatele paravanului de petice al structurilor şcolare şi al obsesiei din şcoli pentru date şi teorii. Aceasta este mai greu de înţeles când avem de-a face cu şcoala primară, unde organizarea ierarhică din experienţa şcolară pare să aibă noimă din cauză că relaţia simplă şi amabilă, de tip ,,hai să facem asta”, ,,hai să facem ailaltă”, este înţeleasă de la sine ca însemnând ceva, iar clientul nu a reuşit încă să discearnă în mod conştient cât de puţin conţinut este în spatele acestui teatru şi al acestei prefăcătorii.
Să ne gândim o clipă la minunatele structuri naturale – ca mersul şi vorbitul; evoluţia luminii de la răsărit la apus; tehnicile străvechi ale unui fermier, ale unui fierar ori ale unui cizmar; sau pregătirea unui ospăţ de Ziua Recunoştinţei. Toate părţile sunt în perfectă armonie unele cu altele, fiecare faptă fiind justificată şi aruncând lumină asupra trecutului şi asupra viitorului. Structurile şcolare nu sunt astfel, nici în cadrul unei clase individuale, nici în cadrul claselor în ansamblul lor cotidian. Structurile şcolare sunt nebuneşti. Nici una dintre ele nu există pentru un motiv anume, nici una nu ar trece un test de verificare atentă. Nu mulţi profesori ar avea curajul să predea metodele prin care dogmele unei şcoli sau un profesor ar putea fi criticaţi, căci toate trebuie acceptate. Materiile şcolare trebuie studiate, dacă pot fi studiate, tot aşa cum copiii studiază catehismul, ori memorează cele 39 articole ale anglicanismului.
Eu predau cum toate lucrurile nu sunt legate între ele, o fragmentare fără margini, opusul coeziunii; ceea ce fac este mai aproape de haosul programelor de televiziune decât de un sistem al ordinii. Într-o lume în care acasă este doar o fantomă, din cauză că ambii părinţi lucrează, sau din cauza prea multor mutări, ori prea multor schimbări ale locului de muncă, ori ambiţiilor prea mari, sau fiindcă altceva i-a făcut pe toţi să cadă într-o confuzie mult prea mare ca să mai fie capabili să întreţină relaţia cu familia, eu vin şi îi învăţ pe elevi cum să accepte confuzia ca pe destinul lor. Aceasta este prima lecţie pe care o predau.
II. ÎNCADRAREA PE CLASE
Cea de-a doua lecţie pe care o predau este încadrarea pe clase. Îi învăţ pe elevi că trebuie să stea în clasa de care aparţin. Nu ştiu cine decide că acolo aparţin copiii mei, dar asta nu mă priveşte. Ei sunt numerotaţi ca, dacă vreunul pleacă, să poată fi întors la clasa potrivită. De-a lungul timpului, varietatea modurilor în care copiii sunt numerotaţi de către şcoli a crescut dramatic de mult până a ajuns dificil să mai distingi clar persoana umană sub mulţimea numerelor pe care le poartă. Numerotatul copiilor reprezintă un demers de proporţii, şi extrem de profitabil, cu toate că scopul pe care îl urmăreşte această tactică este evaziv. Nici măcar nu înţeleg de ce părinţii ar accepta ca acest lucru să li se întâmple copiilor lor, fără să opună nici cea mai mică rezistenţă.
Oricum, asta nu mă priveşte. Slujba mea este să-i fac să le placă să fie închişi laolaltă cu alţi copii, care poartă şi ei numere ca ale lor. Sau cel puţin să suporte această situaţie ca nişte tipi de treabă. Dacă îmi fac bine slujba, copiii nici măcar nu se vor putea imagina în altă parte, pentru că le-am arătat cum trebuie să invidieze şi să se teamă de clasele mai bune şi cum să le dispreţuiască pe cele slabe. Cu o disciplină eficientă ca aceasta, clasa se va auto-supraveghea în mare măsură spre bunul mers al lucrurilor. Şi de fapt aceasta este adevărata lecţie pe care o învăţăm din orice falsă competiţie, precum şcoala. Ajungem să ne cunoaştem locul.
În ciuda planului general de clasă, care se bazează pe faptul că 99% din copii sunt încadraţi într-o anumită clasă şi acolo vor rămâne până la sfârşit, eu totuşi fac un efort public să-i îndemn pe copii spre culmi tot mai înalte ale succesului la teste, dându-le de înţeles că ar putea fi eventual transferaţi de la clasele inferioare, drept recompensă. Nu de puţine ori strecor câte o aluzie la ziua când vreun patron îi va angaja pe baza punctajelor de la teste şi a notelor, cu toate că, din propria experienţă, am văzut că patronii sunt indiferenţi la astfel de lucruri, şi pe bună dreptate. Niciodată nu spun minciuni pe faţă, însă am ajuns să înţeleg că adevărul şi predatul în şcoală sunt două chestiuni fundamental incompatibile, aşa cum spunea şi Socrate cu mii de ani în urmă. Morala claselor numerotate este că toată lumea deţine un loc în piramidă şi nu este posibil să te muţi din clasa ta, decât printr-o minune care să-ţi schimbe numărul. Dacă nu are loc această minune, trebuie să rămâi unde eşti pus.
III. INDIFERENŢA
Cea de-a treia lecţie pe care o predau este indiferenţa. Îi învăţ pe copii să nu le pese prea mult de nimic, chiar dacă vor să lase impresia contrară. Aceasta o reuşesc într-un mod foarte subtil. O reuşesc cerându-le să se implice total la lecţiile mele, să ajungă să sară în sus cuprinşi de anticipare, să se ia viguros la întrecere ca să-mi câştige bunăvoinţa. Îţi creşte inima când îi vezi; îi impresionează pe toţi, chiar şi pe mine. Când sunt deosebit de în formă, pregătesc lecţiile cu mare atenţie ca să obţin această etalare de entuziasm. Dar când a sunat clopoţelul, insist să abandoneze orice făceam şi să avanseze rapid la următoarea staţie de lucru. Trebuie să pornească şi să se oprească precum un întrerupător de lumină. Niciodată ceva important nu este dus la bun sfârşit la clasa mea, nici la vreo altă clasă de care ştiu. Elevii nu ajung niciodată să aibă vreo experienţă completă, în afară de această eşalonare.
Într-adevăr, lecţia clopoţelului este că nici o treabă nu merită terminată, aşa că de ce să ne pese prea mult de ceva ? Ani întregi de clopoţel îi vor condiţiona pe toţi, cu excepţia celor mai puternici, pentru o lume care nu mai poate oferi treburi importante. Clopoţelul reprezintă logica secretă a anilor de şcoală, şi logica lui este implacabilă. Clopoţelul distruge trecutul şi viitorul, redând orice interval ca pe toate celelalte, aşa cum o hartă redă în mod abstract muntele plin de viaţă la fel ca râul, chiar dacă ele sunt foarte diferite. Clopoţelul inoculează indiferenţă în orice demers.
IV. DEPENDENŢA EMOŢIONALĂ
Cea de-a patra lecţie pe care o predau este dependenţa emoţională. Cu steluţe, semne de văzut roşii, zâmbete şi încruntături, premii, onoruri şi umiliri, îi învăţ pe copii să-şi supună voinţa lanţurilor predestinate ale conducerii. Drepturile pot fi acordate sau refuzate de către orice autoritate care nu poate fi contestată, deoarece într-o şcoală nu există drepturi – nici măcar dreptul la libera exprimare, după cum a decretat Curtea Supremă – în afara cazului în care le acordă conducerea şcolii. Ca profesor de şcoală, eu intervin în numeroase decizii personale, dându-mi permisiunea pentru cele pe care le consider legitime sau iniţiind confruntări disciplinare pentru comportamente care îmi ameninţă controlul. Copiii şi adolescenţii încearcă în mod constant să-şi afirme individualitatea, aşa că trebuie să-mi impun hotărârile des şi repede. Individualitatea contrazice teoria claselor, este un blestem pentru toate sistemele de clasificare.
Şi iată, în continuare, câteva situaţii în care îşi face apariţia individualitatea: sub pretext că au nevoie la toaletă, copiii se strecoară până la baie ca să aibă un moment în privat sau răpesc o clipă de intimitate pe culoar, pe motiv că le este sete. Ştiu bine că nu le este, dar îi las să mă ,,păcălească”, fiindcă astfel îi condiţionez să depindă de bunăvoinţa mea. Uneori liberul arbitru îmi sare deodată în faţă, în grupuleţe de copii supăraţi, deprimaţi sau fericiţi din cauza anumitor chestiuni din afara orizontului meu; în astfel de probleme, drepturile nu pot fi recunoscute de către profesorii de şcoală, ci doar privilegii care pot fi retractate, chezaşe pentru un comportament bun.
V. DEPENDENŢA INTELECTUALĂ
Cea de-a cincea lecţie pe care o predau este dependenţa intelectuală. Elevii cuminţi aşteaptă un profesor care să le spună ce să facă. Aceasta este cea mai importantă lecţie dintre toate: trebuie să aşteptăm ca alţi oameni mai bine pregătiţi ca noi să ne arate scopul nostru în viaţă. Specialistul face toate alegerile importante; doar eu, profesorul, pot stabili ce trebuie să studieze copiii mei, sau mai degrabă, doar persoanele care mă plătesc pe mine pot lua aceste decizii, pe care eu apoi le impun. Dacă mi se spune că evoluţionismul este un fapt şi nu o teorie, eu transmit asta mai departe, după cum mi s-a comandat, pedepsind refractarii care opun rezistenţă la ceea ce mi s-a spus să le spun că trebuie să creadă. Această putere de a controla ce vor crede copiii îmi permite să separ foarte uşor elevii cu rezultate bune de cei cu eşecuri.
Copiii cu rezultate încep să gândească în felul în care le prescriu eu, fără să opună aproape nici o rezistenţă şi afişând un entuziasm adecvat. Din milioanele de lucruri de valoare care sunt de studiat, eu decid asupra cărora, câteva, avem timp să ne oprim. În realitate, patronii mei din umbră sunt cei care decid. Alegerile sunt ale lor – de ce aş intra în dezbateri ? Curiozitatea nu-şi are un loc important în meseria mea, trebuie doar să mă conformez.
Copiii răi opun rezistenţă, bineînţeles, cu toate că le lipsesc noţiunile pe baza cărora să-şi dea seama cu ce se luptă, şi se chinuie să ia decizii singuri legat de ce vor învăţa şi când vor învăţa. Cum putem să supravieţuim ca profesori de şcoală dacă tolerăm asta ? Din fericire, există metode testate prin care să-i îmblânzeşti pe cei care se opun; este mai greu, desigur, atunci când copiii au părinţi respectabili care le vin în ajutor, dar asta se întâmplă din ce în ce mai rar, în ciuda relei reputaţii a şcolilor. Nici un părinte din pătura mijlocie, din cei pe care i-am întâlnit vreodată, nu crede de fapt că şcoala copilului lor este dintre cele rele. Nici măcar unul, în mulţi ani de predat. Este extraordinar, şi probabil cea mai bună mărturie pentru ce se întâmplă în familii, atunci când mama şi tata au fost ei înşişi bine şcoliţi şi au învăţat cele 7 lecţii.
Oamenii cuminţi aşteaptă un specialist care să le spună ce să facă. Nu este nici pe departe o exagerare să spun că întreaga noastră economie funcţionează numai dacă această lecţie este învăţată. Să ne gândim la câte lucruri s-ar prăbuşi dacă nu ar fi dresaţi copiii să fie dependenţi: serviciile sociale abia dacă ar supravieţui – ar dispărea, cred, în nebuloasa istoriei recente din care au şi apărut. Consilierii şi terapeuţii s-ar uita cu groază cum au dispărut proviziile de invalizi psihic. Divertismentele comerciale de toate felurile, inclusiv televizorul, s-ar ofili, pe măsură ce oamenii ar învăţa din nou să-şi facă propria distracţie. Restaurantele, industria de mâncare gata-pregătită şi o întreagă armată de alte servicii care oferă tot soiul de mâncăruri ar fi drastic reduse dacă oamenii ar începe din nou să-şi pregătească propriile mese, în loc să fie dependenţi de alţii care să planteze, să culeagă, să taie şi să gătească pentru ei. S-ar duce şi mare parte din dreptul modern, medicină şi inginerie, ca şi afacerile cu haine şi predatul în şcoli, dacă nu ar fi alimentate garantat în fiecare an cu oameni neajutoraţi, care continuă să iasă pe bandă din şcoli.
Nu vă grăbiţi să votaţi o reformă radicală a învăţământului dacă încă doriţi să primiţi un salariu. Am construit un mod de viaţă care nu funcţionează decât dacă oamenii fac ce li se spune, fiindcă nu ştiu cum să îşi spună ce să facă. Aceasta este una dintre cele mai importante lecţii pe care le predau.
VI. RESPECTUL DE SINE PROVIZORIU
Cea de-a şasea lecţie pe care o predau este respectul de sine provizoriu. Dacă aţi încercat vreodată să vă luptaţi ca să faceţi să se conformeze regulamentului nişte copii ai căror părinţi i-au convins că vor fi iubiţi în ciuda a orice, ştiţi că este de-a dreptul imposibil să-i faci să se supună pe cei cu o personalitate definită printr-o puternică încredere în sine. Lumea noastră nu ar supravieţui mult timp unui val de oameni care au încredere în sine, aşa că eu predau că respectul de sine al unui copil ar trebui să atârne de verdictul unui specialist. Copiii mei sunt evaluaţi şi criticaţi în mod constant.
Un raport lunar de proporţii impresionante este trimis acasă la elev ca să stârnească aprobare, sau să noteze exact, până la ultimul procent, gradul de nemulţumire pe care părintele ar trebui să-l simtă cu privire la copilul său. Ecologia şcolilor ,,bune” se bazează pe perpetuarea nemulţumirii, tot aşa cum economia bunurilor de larg consum se bazează pe acelaşi tip de îngrăşământ. Cu toate că mulţi ar fi surprinşi de cât de puţin timp ori reflecţie intră în conceperea acestor certificate matematice, greutatea cumulativă a acestor documente aşa-zis obiective stabileşte un profil pe baza căruia copilul este apoi obligat să ia anumite decizii, legate de el însuşi şi de viitorul său, în funcţie de ce au decretat nişte străini. Auto-evaluarea, punctul central al oricărui sistem filozofic apărut vreodată pe pământ, nici nu este luată în considerare ca factor. Lecţia carnetelor de note, a notelor, a testelor este că cei mici nu ar trebui să aibă încredere nici în ei înşişi, nici în părinţii lor, în schimb ar trebui să se bizuie pe evaluarea profesioniştilor cu diplomă. Oamenilor trebuie să li se spună cât valorează.
VII. NU TE POŢI ASCUNDE
Cea de-a şaptea lecţie pe care o predau este că nu te poţi ascunde. Îi învăţ pe elevi că sunt tot timpul urmăriţi, că fiecare este sub supraveghere continuă, a mea şi a colegilor mei. Elevul nu are un spaţiu privat; nu are timpul lui personal. Schimbul de săli durează fix 300 secunde, ca fraternizările întâmplătoare să fie ţinute la nivel cât mai scăzut. Elevii sunt încurajaţi să se pârască între ei, sau chiar să-şi pârască părinţii. Bineînţeles că îi încurajez şi pe părinţi să scrie rapoarte despre caracterul capricios al copiilor lor. O familie ai cărei membri sunt obişnuiţi să se toarne unii pe alţii nu este probabil să ascundă cine ştie ce secrete periculoase.
Aloc şi un soi de şcoală prelungită, care se numeşte ,,temă pentru acasă”, astfel încât măcar efectul de supraveghere, dacă nu supravegherea în sine, să se transmită şi acasă la elevi, unde ei ar putea altfel să-şi folosească timpul liber ca să înveţe ceva neautorizat de la un tată sau o mamă, prin explorări personale, sau făcându-se ucenici la vreo persoană mai înţeleaptă din vecini. Lipsa de loialitate faţă de ideea de şcoală este un demon gata oricând să dea de lucru celor care nu au nimic de făcut.
Subînţelesul supravegherii constante şi al refuzării dreptului la viaţă privată este acela că nu poţi avea încredere în nimeni, că viaţa privată nu este legitimă. Supravegherea s-a impus ca fiind imperativă încă din timpuri antice şi a fost îmbrăţişată de anumiţi gânditori influenţi, fiind prescrisă ca element central în scrieri precum Republica, Oraşul lui Dumnezeu, Învăţătura religiei creştine, Noua Atlantidă, Leviatan şi multe altele. Toţi oamenii fără copii, care au scris aceste cărţi, au ajuns la aceeaşi concluzie: copiii trebuie urmăriţi îndeaproape dacă vrei să ţii o societate sub control centralizat absolut. Copiii îşi vor găsi alt tambur-major pe care să-l urmeze dacă nu reuşeşti să-i înrolezi în fanfara oficială.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 155/iulie-august 2024
PARTEA A II-A
II
Este, cu adevărat, o mare victorie pentru sistemul de învăţământ public obligatoriu-monopol de stat faptul că a reuşit ca numai un mic număr dintre cei mai buni din colegii mei profesori, şi chiar dintre cei mai buni părinţi ai elevilor mei, să-şi mai poată închipui un alt mod de a face lucrurile. ,,Dar copiii trebuie să înveţe să scrie şi să citească, nu-i aşa ?”, ,,Trebuie să înveţe adunarea şi scăderea, nu-i aşa ?”, ,,Trebuie să înveţe să se supună ordinelor dacă doresc să-şi păstreze un loc de muncă”.
John Taylor Gatto cu elevii lui
Acum câteva generaţii doar, lucrurile arătau foarte diferit în Statele Unite. Originalitatea şi diversitatea erau considerate etalonul; independenţa noastră faţă de orice înregimentare ne dădea statutul de miracol al lumii; barierele dintre clasele sociale erau relativ uşor de depăşit; poporul nostru era nemaipomenit de încrezător în propriile-i puteri, inventiv, capabil să-şi rezolve singur multe probleme, în mod independent, şi să gândească pentru sine. Eram deosebiţi, noi, americanii, bazându-ne pe propriile puteri, fără un guvern care să-şi bage nasul în fiecare aspect al vieţii noastre, urmărindu-ne fiecare mişcare, fără instituţii şi agenţii sociale care să ne spună ce trebuie să gândim şi să simţim. Eram deosebiţi, luaţi individual şi luaţi ca americani.
Dar imediat după Războiul de Secesiune, am început să avem o societate aproape complet supusă unui control centralizat, iar pentru ca o astfel de societate să se menţină ca atare este nevoie de şcoală obligatorie – un sistem de învăţământ-monopol de stat. Înainte, acest tip de şcoală de dezvoltare nu era prea important nicăieri. Îl aveam, dar fără exagerare şi numai atâta cât voiai. Oricum, oamenii învăţau foarte bine să scrie, să citească şi să socotească; există nişte studii care sugerează că gradul de alfabetizare pe timpul Revoluţiei Americane, cel puţin pentru cei de pe coasta de est, care nu erau sclavi, era aproape de întreg. Simţul comun a lui Thomas Paine s-a vândut în peste 600.000 de copii la o populaţie de 3.000.000, dintre care 20% erau sclavi, iar 50% muncitori legaţi prin contract.
Oare coloniştii erau genii ? Nici pe departe; adevărul este că nu este nevoie de mai mult de 100 ore ca să înveţi pe cineva să scrie, să citească şi să socotească, atât timp cât ai un public doritor şi pasionat. Secretul este să aştepţi până când respectivul te roagă să-l înveţi, iar apoi să te mişti repede până nu-i trece cheful. Milioane de oameni învaţă chiar singuri aceste lucruri – nu-i aşa greu. Luaţi o carte de matematică, ori retorică, de nivelul al cincilea din 1850 şi veţi descoperi că textele de atunci ar fi încadrate azi la nivel de liceu. Cerinţele regulate pentru activităţi care dezvoltă ,,competenţele de bază” sunt praf în ochi, prin care şcolile umplu timpul copiilor pe o perioadă de 12 ani şi îi învaţă, de fapt, cele 7 lecţii pe care vi le-am descris.
Societatea, care a început să fie supusă unui control centralizat cu puţin timp înaintea Războiului de Secesiune, este vizibilă clar în modul de viaţă pe care-l avem, în hainele pe care le purtăm, în mâncarea pe care o consumăm, în toate semnele verzi de pe autostrăzi pe lângă care trecem atunci când conducem de pe o coastă pe cealaltă, toate fiind produsul acestui control. La fel cred că sunt epidemiile de droguri, sinuciderile, divorţurile, violenţa şi cruzimea, precum şi înţepenirea claselor sociale pe caste, toate produse ale dezumanizării vieţilor noastre, ale slăbirii individului, familiei şi importanţei comunităţii – o diluare care îşi are rădăcinile în acest control centralizat.
În mod inevitabil, marile instituţii obligatorii cer tot mai mult, până când nu mai rămâne nimic de dat. Şcoala ne ia copiii şi le taie orice posibilitate de a mai avea un rol activ în viaţa de comunitate, de fapt distruge comunităţile însele, lăsând pregătirea copiilor pe mâna unor specialişti cu diplomă, iar făcând asta, se asigură că ei nu pot creşte niciodată la statutul de om complet. Aristotel ne-a învăţat că, fără să avem un rol activ în viaţa de comunitate, nu putem spera să ajungem oameni sănătoşi în adevăratul sens al cuvântului. Cu siguranţă, avea dreptate. Dacă aveţi nevoie de dovezi, uitaţi-vă în jurul vostru data viitoare când vă aflaţi în apropierea unei şcoli sau a unui azil de bătrâni.
Şcoala, aşa cum a fost concepută, este un sistem esenţial de sprijin pentru un model de inginerie socială, care îi condamnă pe cei mai mulţi oameni să fie pietre auxiliare într-o piramidă care se îngustează în sus, având punctul de control în vârf. Şcoala este un artificiu care face ca o astfel de ordine socială de tip piramidal să pară inevitabilă, cu toate că această premisă reprezintă o trădare fundamentală a Revoluţiei Americane. De pe vremea coloniştilor şi până în perioada republicană nu putem vorbi de şcoli; citiţi Autobiografia lui Benjamin Franklin, ca să vedeţi un exemplu de om care nu avea timp de pierdut în şcoală, şi totuşi promisiunea democraţiei începea să prindă contur.
Am întors spatele acestei promisiuni, readucând la viaţă visul faraonilor din Egipt: supunere forţată pentru toţi. Acesta a fost secretul pe care Platon l-a transmis ezitant mai departe în Republica, atunci când Glaucon şi Ademantus îi smulg lui Socrate planul pentru un control absolut al statului asupra vieţii oamenilor, un plan necesar pentru întreţinerea unei societăţi în care anumiţi oameni iau mai mult decât li se cuvine. ,,Vă voi arăta – spune Socrate – cum să realizaţi un astfel de stat febril, dar ce am de zis nu o să vă placă”. Şi aşa a fost prima oară schiţat planul general al şcolii de 7 lecţii.
Dezbaterea curentă referitoare la întrebarea dacă ar trebui să avem un curriculum naţional este de faţadă. Deja avem un curriculum naţional, cuprins în cele 7 lecţii pe care tocmai le-am prezentat. Iar un astfel de curriculum provoacă paralizie fizică, morală şi intelectuală şi nici un alt curriculum, cu un conţinut real, nu va fi îndeajuns pentru a şterge aceste efecte înfiorătoare. Ce se discută acum, în isteria naţională provocată de rezultatele academice slabe este pe lângă subiect. Şcolile învaţă exact ceea ce au fost menite să înveţe şi încă o fac foarte bine: cum să fim buni egipteni şi să rămânem la locul nostru în piramidă.
III
Toate acestea nu sunt inevitabile. Toate pot fi răsturnate. Avem o mulţime de alegeri pentru modul în care ne creştem copiii, nu este numai unul singur corect. Dacă am reuşi să ne rupem de puterea iluziei piramidale, am înţelege asta. Oricât de greu ar fi de conceput – ca să nu mai spun de crezut – o asemenea idee, în faţa miturilor din mass-media care trâmbiţează tocmai opusul, realitatea este că nu se desfăşoară nici o competiţie internaţională, pe viaţă şi pe moarte, care să ne pună în pericol supravieţuirea noastră ca naţiune. Din toate punctele materiale de vedere, avem o naţiune auto-suficientă, inclusiv în ce priveşte energia. Îmi dau seama foarte bine că această idee este contrară gândirii economiştilor politici la modă, însă ,,transformarea radicală” a economiei noastre, despre care vorbesc aceşti oameni, nu este nici pe departe inevitabilă şi nici ireversibilă.
Economia mondială nu se adresează nevoii oamenilor pentru locuri de muncă semnificative, pentru locuinţe pe care să şi le permită, pentru o educaţie satisfăcătoare, pentru asistenţă medicală adecvată, pentru un mediu curat, pentru o guvernare integră şi responsabilă, pentru o renaştere socială şi culturală sau pentru simpla justiţie. Toate ambiţiile mondiale se bazează pe nişte definiţii ale productivităţii şi bunului trai atât de străine de realitatea omului obişnuit, încât sunt sigur că sunt greşite şi că majoritatea oamenilor mi-ar da dreptate dacă ar putea să întrevadă vreo alternativă. S-ar putea să ne dăm seama că, dacă am pune iarăşi accentul pe o filozofie care amplasează înţelesul acolo unde el se regăseşte cu adevărat – în familie, printre prieteni, în trecerea anotimpurilor, în natură, în simplele ritualuri şi ceremonii, în curiozitate, generozitate, compasiune şi întrajutorare, într-o independenţă şi intimitate decente, în toate lucrurile normale şi necostisitoare pe care se construiesc adevăratele familii, adevăraţii prieteni şi adevăratele comunităţi – atunci am fi într-atât de auto-suficienţi că nici nu am mai avea nevoie de ,,suficienţa” materială pentru care ,,experţii” noştri mondiali insistă că trebuie să ne zbatem.
Cum au apărut aceste locuri îngrozitoare, ,,şcolile” ? Ei bine, întotdeauna am avut în jurul nostru şcoli neoficiale, sub diferite forme, anexe mai mult sau mai puţin folositoare atunci când creşteam mari. Dar ,,învăţământul modern”, aşa cum îl ştim noi azi, este un produs al celor două ,,Crize Roşii”, din 1848 şi din 1919, când marile grupuri de interese s-au temut de o revoluţie din partea muncitorilor noştri săraci. Totodată, şcoala a apărut parţial şi din cauză că familiile ,,americane” conservatoare s-au îngrozit de culturile tradiţionale ale imigranţilor de origine celtică, slavă şi latină din anii ’1840 şi au simţit o repulsie faţă de religia catolică pe care cei din urmă au adus-o cu ei. Neîndoielnic, un al treilea factor care a dus la apariţia acestei închisori pentru copii numită ,,şcoală” trebuie să fi fost consternarea cu care aceeaşi ,,americani” au privit înaintarea afro-americanilor în societate, la începutul Războiului de Secesiune.
Să ne mai uităm o dată la cele 7 lecţii predate în şcoli: confuzia, încadrarea pe clase, indiferenţa, dependenţa emoţională şi intelectuală, respectul de sine condiţionat şi supravegherea. Toate aceste lecţii reprezintă instructajul de bază al unor oameni condamnaţi să rămână mereu în clasele de jos, privaţi pentru totdeauna de posibilitatea de a-şi descoperi vreodată capacităţile deosebite cu care au fost înzestraţi. Şi de-a lungul timpului, acest instructaj s-a rupt de menirea lui iniţială: să-i supună pe săraci. Fiindcă din anii ’1920, creşterea birocraţiei învăţământului, împreună cu o dezvoltare mai puţin vizibilă a unei hoarde întregi de industrii care profită de pe urma şcolii, exact aşa cum este ea astăzi, au dus la o extindere a ţintei iniţiale a acestei instituţii până într-atât încât ea îi cuprinde acum şi pe fiii şi fiicele celor din pătura mijlocie.
Oare trebuie să ne surprindă faptul că Socrate a fost scandalizat în faţa acuzaţiei că primeşte bani ca să-i înveţe pe alţii ? Chiar şi pe atunci, filozofii îşi dădeau seama de direcţia pe care o vor lua lucrurile dacă învăţatul altora se va transforma într-o profesie; îşi dădeau seama că această profesie va lua locul funcţiei de învăţător care, într-o comunitate sănătoasă, aparţine tuturor.
Cu lecţii ca cele pe care le ţin zi de zi, nu ar trebui să ne mirăm prea tare că am intrat într-o adevărată criză naţională, de natură foarte diferită însă faţă de cea declarată de mass-media. Tinerii nu au nici un interes pentru lumea adulţilor şi pentru viitor, sunt indiferenţi faţă de aproape orice, în afară de distracţia pe care le-o prezintă jucăriile şi violenţa. Bogaţi ori săraci, şcolarii care dau piept cu secolul al XXI-lea nu se pot concentra asupra nici unui lucru prea mult timp; au un simţ foarte subdezvoltat al timpului trecut şi al celui ce va urma. Sunt neîncrezători în raporturi intime, ca adevăraţi copii ai divorţului ce sunt (căci i-am divorţat de o semnificativă atenţie a părinţilor lor); urăsc singurătatea, sunt cruzi, materialişti, dependenţi de alţii, pasivi, violenţi, timizi în faţa neprevăzutului, dependenţi de distracţie.
Toate tendinţele copilăriei, altfel periferice, sunt alimentate şi amplificate până la proporţii groteşti de şcoală, care, prin intermediul curriculumului ei ascuns, împiedică dezvoltarea eficientă a personalităţii. Într-adevăr, atât şcolile noastre, cât şi eu, ca profesor cu diplomă, nu am putea supravieţui dacă nu am exploata teama, egoismul şi lipsa de experienţă a copiilor. Nici una dintre şcolile publice care ar îndrăzni până la urmă să predea utilitatea instrumentelor specifice unei gândiri critice – cum ar fi dialectica, euristica sau alte metode pe care o minte liberă ar trebui să le folosească – nu ar rezista prea mult până să fie sfâşiată în bucăţele. În societatea noastră secularizată, şcoala a devenit un înlocuitor al Bisericii şi, ca în Biserică, este necesar ca învăţăturile sale să fie acceptate pe bază de credinţă.
A venit momentul să privim în faţă faptul că învăţământul instituţionalizat este distrugător pentru copii. Nimeni nu supravieţuieşte complet nevătămat curriculumului de 7 lecţii, nici măcar instructorii. Din străfundurile ei, metoda este profund anti-educaţională. Nici un fel de peticire nu o va repara. Ca o mare ironie a afacerilor omeneşti, regândirea masivă de care şcolile au nevoie ar costa atât de puţin faţă de ce cheltuim acum, încât marile grupuri de interese nu-şi permit să lase să se întâmple asta. Trebuie să înţelegeţi în primul şi în primul rând că afacerea în care mă aflu reprezintă doar un proiect de slujbe, o agenţia de închiriere de contracte. Nu ne permitem să economisim bani reducând sfera de desfăşurare ori diversificând gama de produse pe care le oferim, chiar şi cu riscul de a nu-i ajuta pe copii să crească aşa cum trebuie. Aceasta este legea de fier a învăţământului instituţionalizat – este o afacere care nu se supune nici procedurilor normale de contabilitate, nici bisturiului raţional al competiţiei.
Locul unde vom găsi cel mai probabil răspunsul este un sistem de piaţă liberă în învăţământul public, o piaţă liberă unde şcolile de familie şi şcolile micilor antreprenori, şcolile cu profil religios, şcolile meşteşugăreşti şi şcolile fermierilor există din abundenţă, şi reprezintă o competiţie pentru învăţământul de stat. Încerc să descriu un model de piaţă liberă în învăţământ exact ca cel pe care ţara l-a avut până la Războiul de Secesiune, unul în care elevii se angajează voluntar în tipul de educaţie care li se potriveşte, chiar dacă asta presupune auto-educarea. Lui Benjamin Franklin nu i-a prins rău, din câte văd. Alegerile acestea există acum în miniatură, supravieţuitoare minunate ale unui trecut puternic şi viguros, dar sunt disponibile doar pentru cei inventivi, pentru cei curajoşi, pentru cei norocoşi sau pentru cei bogaţi. Cvasi-imposibilitatea ca una dintre aceste căi mai bune să se deschidă şi pentru familiile zdruncinate ale săracilor sau pentru armata dezorientată, care poposeşte la graniţele păturii mijlocii de la oraş, sugerează că dezastrul şcolilor de 7 lecţii va creşte dacă nu luăm o hotărâre curajoasă şi decisivă în legătură cu pacostea asta care este învăţământul-monopol de stat.
După o viaţă întreagă de predat în şcoală, am ajuns la concluzia că singurul conţinut pe care ea îl posedă este metoda educării maselor. Nu vă lăsaţi păcăliţi în a crede că un curriculum bun, un echipament bun, sau profesorii buni reprezintă factorii determinanţi de bază pentru o bună educaţie a fiului sau fiicei dvs.. Toate consecinţele patologice despre care am discutat iau naştere în mare măsură tocmai din cauză că lecţiile de la şcoală îi împiedică pe copii să onoreze întâlniri importante cu ei înşişi şi cu familiile lor, întâlniri în cadrul cărora să înveţe un alt fel de lecţii: auto-motivaţia, perseverenţa, încrederea în propriile puteri, curajul, demnitatea şi dragostea – şi să nu uităm de întrajutorare, una dintre lecţiile cele mai importante, care se învaţă în viaţa de acasă şi de comunitate.
Acum 30 ani, aceste lecţii puteau fi încă învăţate în timpul liber de după şcoală. Dar acum, televizorul ne mănâncă mare parte din acest timp, iar combinaţia asta dintre televizor şi stresul specific familiilor unde ambii părinţi lucrează sau a celor cu un singur părinte a înghiţit şi ea aproape cu totul ceea ce înainte era timpul cu familia. Copiii noştri nu mai au timp să crească la statutul de oameni compleţi; în schimb trebuie să crească aşa cum pot într-un pământ sărăcăcios şi pustiit.
Asupra culturii noastre se repede un viitor care ne va pretinde să învăţăm înţelepciunea experienţei nemateriale; un viitor care ne va pretinde, ca preţ de supravieţuire, să urmăm calea unei vieţi naturale care este economică din punct de vedere material. Aceste lecţii nu le vom învăţa la şcoală, aşa cum este ea astăzi. Şcoala este o sentinţă la închisoare de 12 ani, unde singurul lucru care se învaţă cu adevărat este curriculumul proastelor obiceiuri. Eu predau în şcoală şi câştig premii pentru asta. Dacă nu eu, atunci cine să ştie mai bine ca mine ?
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 156/septembrie-octombrie 2024