Dogma sau doctrina nr. 49
Tot ceea ce credem despre educaţie este greşit
Un interviu cu John Taylor Gatto
A se vedea, pe aceeaşi temă: Common Core. Un plan de a reforma sistemul educaţional din temelii Îndoctrinarea copiilor, sau ce se poate găsi prin manualele şcolare româneşti Ştiri de pe mapamond. Conspiraţie împotriva copilăriei Martie 2009. Şcoala de la Frankfurt: conspiraţie pentru a corupe
PARTEA I
John Taylor Gatto (1935-2018) este autorul cărţilor: Cum suntem imbecilizaţi: programa şcolară ascunsă a şcolarizării obligatorii, Şcoala secătuită, Un alt fel de profesor: soluţionarea crizei şcolarizării americane, Istoria secretă a educaţiei americane şi Arme de instrucţie în masă: călătoria unui profesor de şcoală prin lumea întunecată a şcolarizării obligatorii. Cariera sa de profesor a culminat cu premiul Profesorul anului al Statului New York, după ce a fost numit profesorul anului al oraşului New York de 3 ori. El a renunţat să mai predea într-un editorial de prima pagină în Wall Street Journal în 1991, când era încă profesorul anului al Statului New York, afirmând că el nu mai vroia să rănească copiii.
Introducere
Ce-ar fi dacă tot ceea ce credem despre educaţie ar fi greşit ? Ce-ar fi dacă forţe ascunse ar fi introduse în sistemul de educaţie publică care împiedică dezvoltarea imaginaţiei şi a gândirii critice şi creatoare reale ale celor mai mulţi elevi ? Ce-ar fi dacă jocul ar fi măsluit, asemenea unei rulete trucate, astfel încât majoritatea mai degrabă să piardă decât să câştige în experienţă ?
Citate din interviul nostru
Creaţi un sistem naţional de educaţie care va face cu neputinţă ca cei educaţi în el să-şi imagineze orice alt mod de a face lucrurile.
Noi trebuie să distrugem imaginaţia deoarece numai prin imaginaţie se dezlănţuie pericolul maxim.
Educaţia face acelaşi lucru ca televiziunea, dar o face într-un mod diferit !
Oamenii îngrijoraţi au încercat să reformeze educaţia publică de la începuturile ei. Un glas a dus această provocare până la concluzia sa finală: puneţi capăt educaţiei obligatorii controlată de guvern aşa cum a fost concepută şi este impusă astăzi. De ce ? Fiindcă, aşa cum subliniază John Taylor Gatto în ultima sa carte, Arme de instrucţie în masă, tot ceea ce ştim despre educaţie este greşit. În termeni cantitativi, cu cât educaţia devine mai standardizată şi mai costisitoare, cu atât populaţia devine mai puţin ştiutoare de carte şi cu adevărat educată. Ce-ar fi dacă aceasta nu ar fi o eroare ?
,,La începutul celui de-al doilea război mondial, milioane de bărbaţi s-au prezentat la birourile de recrutare pentru a da teste academice de nivel scăzut înainte de a fi încorporaţi … Optsprezece milioane au fost testaţi şi 17.280.000 au fost evaluaţi a avea competenţa minimă de a citi pentru a fi soldat – o rată de alfabetizare de 96%.
Cel de-al doilea război mondial s-a încheiat în 1945. Şase ani mai târziu începea alt război în Coreea şi alte câteva milioane de bărbaţi au fost testate pentru serviciul militar. De această dată, 600.000 au fost respinşi. Rata de alfabetizare în segmentul de populaţie evaluat scăzuse în mod misterios la 81% … Acest grup avea mai mulţi ani de şcoală, cu profesori pregătiţi mai profesional, şi manuale selectate mai ştiinţific decât cei din timpul celui de-al doilea război mondial. Cu toate acestea, nu putea citi, scrie, socoti, vorbi sau gândi la fel de bine ca primul contingent, mai puţin şcolit.
Un nou război american a început în Vietnam la mijlocul anilor ’1960. Până la sfârşitul lui în 1973, numărul de bărbaţi consideraţi neîncorporabili din cauza incapacităţii de a citi instrucţiuni de siguranţă, a interpreta indicatoare rutiere, a descifra ordine – cu alte cuvinte, numărul celor analfabeţi – ajunsese la 27%. Tinerii din era Vietnamului fuseseră şcoliţi mult mai intens decât fiecare dintre cele două segmente anterioare, dar acum rata analfabetismului de 4% în 1941, devenită 19% în 1952, era de 27% în 1973.
În 1940, la nivel naţional, rata de alfabetizare a albilor era de 96%, iar cea a negrilor de 80%. În pofida tuturor dezavantajelor, 4 din 5 negri puteau citi. Însă, 60 ani mai târziu, Studiul Nivelului de Alfabetizare al Adulţilor şi Evaluarea Naţională a Progresului Educaţional raportau o rată a analfabetismului de 40% în cazul negrilor – dublând deficienţa anterioară – şi de 17% în cazul albilor, de cel puţin 4 ori mai mare. Cu toate acestea, cheltuielile privind educaţia în termeni reali crescuseră cu 350%”.
(Fragment din Arme de instrucţie în masă)
Aceasta nu este o greşeală. Mai degrabă, aşa cum a demonstrat într-amănunt John Taylor Gatto, aceasta era şi este intenţia.
* * *
Michael Mendizza: A trebuit să trăieşti 30 ani în cadrul sistemului pe care noi îl numim şcoală pentru a ajunge la concluzia radicală că această instituţie masivă nu a fost concepută pentru a dezvolta adevăratul potenţial, ci mai degrabă pentru a limita, a constrânge sau, cum spui tu, pentru a imbeciliza acel potenţial. În esenţă, tu eşti un turnător.
John Taylor Gatto: Nu aceasta a fost intenţia mea, dar asta s-a întâmplat.
Michael Mendizza: Clopoţelul sună într-un mod pavlovian şi noi ne luăm copiii pe care-i iubim nespus şi îi aşezăm pe această bandă rulantă pentru 12 sau mai mulţi ani şi nu ne punem nici una din întrebările de bază pe care tu le ridici. De ce este atât de greu pentru cei mai mulţi dintre noi, care am fost atât de profund condiţionaţi de acest sistem, să vedem că împăratul este gol[1] ?
John Taylor Gatto: Poate că părinţii intuiesc ceva, dar sunt ocupaţi cu a-şi câştiga traiul, a tunde gazonul, a plimba căţelul sau a bate bebeluşul pe spate. Există atât de multe distrageri ale atenţiei, încât cred că sfârşim prin a ne asuma ceea ce pare a fi un risc perfect raţional deoarece toţi ceilalţi şi-l asumă.
Este fascinant că tu şi mulţi alţi oameni spuneţi că eu am adoptat o poziţie radicală. Am fost unul dintre fondatorii Partidului Conservator din statul New York. Am fost membru al comitetului de conducere al partidului timp de aproximativ 20 ani până când mi-am dat seama că nimeni din partid nu era conservator. Eticheta de „radical” este aplicată greşit. Nu sugerez nimic care nu a fost stabilit şi documentat de experienţa îndelungă din istoria omenirii. Pentru mine, aceasta înseamnă să fii conservator.
Michael Mendizza: Parte a tezei tale este faptul că adevăratul scop al şcolarizării obligatorii de stat este condiţionarea, conformarea, rândurile de bănci, rutina, clopoţeii. Jerry Mander, autor al Patru argumente pentru a elimina televiziunea, utilizează expresia: ,,forma este conţinut”. Forma educaţiei publice este conţinutul ei.
John Taylor Gatto: Jerry este unul dintre eroii mei.
Michael Mendizza: În opinia mea, intuiţiile sale nu au fost nicicând egalate. Marshall McLuhan spunea acelaşi lucru despre televiziune. Adevăratul conţinut al experienţei televizorului este relaţia pe care noi o avem cu cutia, nu ce pâlpâie pe ecran. Această noţiune, că forma sistemului, structura, este conţinutul primar al acestui sistem, este teoria ta de bază.
Tu nu vorbeşti de matematică, lectură sau istorie. Tu vorbeşti despre faptul că structura este conţinutul real – nu învăţat – ci profund condiţionat.
Forma este conţinut. Învăţăm cum să ne conformăm şi parte a acestei condiţionări este să nu punem la îndoială structura.
John Taylor Gatto: Arhitecţii educaţiei instituţionalizate erau perfect conştienţi de aceasta. Am întâlnit câteva fragmente tulburătoare care afirmă deschis că educarea obiceiului şi atitudinii este impusă de structură. Despre aceasta este vorba cu adevărat în şcolarizarea în masă. Aceste observaţii nu veneau de la necunoscători sau din surse radicale. Ele veneau chiar din centrul sistemului. În preajma primului război mondial, Alexander Inglis a scris o carte foarte greu de găsit, intitulată Principiile educaţiei secundare. Într-un capitol, el enumeră scopurile a ceea ce noi numim şcolarizare. Sunt şase – şi toate sunt edificatoare şi îngrozitoare.
Primul scop este de a-i face pe oameni previzibili, astfel încât economia să poată fi raţionalizată. Se poate face asta dacă oamenii sunt previzibili. Însă, istoria a demonstrat în mod repetat că noi nu suntem aşa. Deci primul ţel al şcolarizării instituţionalizate este de a-i face pe oameni previzibili.
Darwin a constituit o influenţă majoră, dar nu acel Darwin care ne este vândut în manualele şcolare. Nu individul curios în privinţa naturii. Ci individul absolut convins că dresorii de animale şi crescătorii de plante au descoperit adevărul operaţional al vieţii umane.
Şi ei [arhitecţii educaţiei instituţionalizate] au susţinut – citez din Originea omului a lui Darwin, care a apărut la 12 ani după Originea speciilor şi a avut un impact mult mai mare – că majoritatea covârşitoare a biologiei umane este coruptă în mod fatal[2]. Nu poate fi îmbunătăţită prin încrucişare, pentru că a trecut vremea ei[3]. Şi dacă încrucişăm masa cu cei avansaţi din punct de vedere evoluţionist, aceasta îi va trage pe toţi în mlaştină.
Această carte a pricinuit probabil mai multă vătămare decât orice altă scriere din istoria omului. A fost adoptată imediat de clasele conducătoare ale planetei. Trebuiau găsite moduri de a-i izola pe cei înapoiaţi din punct de vedere evoluţionist, de a le irosi timpul şi de a-i întoarce unul împotriva celuilalt. Şi, indiferent de metode, trebuiau ţinuţi departe de ceea ce este bun ! Nu se intenţiona nimic rău, chiar dimpotrivă. Ei au luat îmbunătăţirea omului în propriile mâini.
În Statele Unite ale Americii exista un curs predat de rectorul Universităţii Indiana, David Starr Jordan, un nume legendar pe Coasta de Vest. Jordan a numit cursul Bionomie. Ideea era de a prelua controlul asupra evoluţiei reducând înclinaţia către reproducere a celor inferiori.
Aşa cum spunea Darwin în Originea speciilor, doar omenirea este îndeajuns de proastă încât să permită descendenţei sale inferioare să se reproducă. Jordan nu a făcut altceva decât să organizeze o clasă care îşi va asuma răspunderea pentru aceasta din punct de vedere politic şi intelectual. Cine era rectorul Universităţii Indiana ?
El s-a dovedit a fi primul rector al Universităţii Stanford, Harvard-ul Vestului, poziţie pe care a deţinut-o timp de 30 ani.
Noi vorbim de fapt de o întârziere deliberată şi masivă a proceselor de creştere umană normale şi de asumarea monopolistă a responsabilităţii şi luării deciziilor astfel încât sarcina de a reduce reproducerea celor inferiori să poată fi conferită unui grup managerial.
Michael Mendizza: Am senzaţia creării unui ţarc, care adună laolaltă masele, le hrăneşte cu mediocritate, le structurează şi condiţionează în moduri care garantează că ele nu cauzează nici o problemă, astfel încât să poată fi previzibile şi controlabile.
John Taylor Gatto: Bine spus. Haideţi să începem de acum cinci secole, când Jean Calvin, care mi se pare cel mai influent teolog din ultimii 1500 de ani, spune clar că cei osândiţi sunt mult mai numeroşi decât cei mântuiţi[4]. Raportul este de aproximativ 20 la 1. Sunt prea mulţi osândiţi pentru a fi nimiciţi prin forţă. Deci trebuie să le întuneci minţile şi să-i arunci în lupte fără sens, unul împotriva altuia, în moduri care le va epuiza energia.
Să trecem de la Calvin la un filozof profund secular din Amsterdam, Baruch Spinoza, care a publicat în 1670 o carte care a avut o influenţă uriaşă asupra claselor conducătoare din Europa, Statele Unite ale Americii şi Asia. Cartea se numeşte Tractatus theologico-politicus.
În ea, Spinoza spunea că este un nonsens a crede că oamenii sunt osândiţi sau răi, deoarece nu există nici o lume supranaturală. El spunea de asemenea că există o disproporţie enormă între oamenii permanent iraţionali, care sunt foarte periculoşi, şi oamenii care au bun simţ. Raportul este de aproximativ 20 la 1.
Spinoza spune de fapt că ar trebui conceput un sistem de şcolarizare instituţionalizată ca o „religie civilă”. Este un termen pe care-l găseşti adeseori în scrierile coloniale timpurii pentru că toţi îl citeau pe Spinoza, peste tot în lume.
El spunea că noi avem nevoie de o „religie civilă” din două motive. Unu, pentru a elimina religia oficială, care, spune el, este complet iraţională şi periculoasă. Şi doi, pentru a încătuşa energiile acestor iraţionali 20 la 1 şi pentru a le distruge imaginaţia. Cu alte cuvinte, a spus acelaşi lucru ca Jean Calvin, dar Spinoza a spus-o categoric. Noi trebuie să distrugem imaginaţia fiindcă doar prin imaginaţie se dezlănţuie pericolul maxim. Altfel, oamenii pot lupta împotriva lanţurilor, pot chiar pricinui daune locale, dar ei nu pot face mult rău structurii fundamentale deoarece nu pot gândi în afara sistemului.
Să trecem de la Spinoza în 1670 la Johann Fichte din nordul Germaniei, în 1807, 1808, 1809, unde a fost întemeiat primul sistem de şcolarizare instituţionalizată de succes din istoria planetei.
În faimoasele sale Cuvântări către naţiunea germană, Fichte spune că motivul pentru care Prusia a suferit o înfrângere catastrofală în faţa lui Napoleon la Jena era că ordinea a fost răsturnată cu capul în jos, soldaţii obişnuiţi asumându-şi luarea de decizii.
El pleda pentru un sistem naţional de educaţie care va face cu neputinţă ca cei educaţi în el să-şi imagineze orice alt mod de a face lucrurile. Zece ani mai târziu, Prusia avea prima formă instituţională de şcolarizare în masă de pe planetă.
În 1820, îl avem pe Darwin care spune că oamenii sunt fixaţi din punct de vedere biologic în clase şi că nu se poate face nimic în această privinţă[5]. Într-o anumită măsură, fiecare dintre aceşti oameni spun că ceea ce noi numim educaţie nu este nici măcar posibil. Ceea ce noi numim educaţie este un nonsens romantic.
Să ne întoarcem în Germania, la Universitatea din Leipzig în anii ’1870, ’1880 şi ’1890, şi să-l întâlnim pe cel mai important psiholog din toate timpurile. Îl găsim aici pe părintele psihologiei comportamentale, psihologiei ştiinţifice, Wilhelm Wundt, şi oameni din toate colţurile lumii, inclusiv din Statele Unite ale Americii, vin să studieze ca discipoli ai săi.
Există un motiv secundar pentru care, sau poate că este motivul principal, Prusia, Saxonia şi Hanovra – aceste trei mici landuri din nordul Germaniei, sunt singurele locuri din lume unde există ceea ce se numeşte doctorat. Americanii vin cu miile în Germania pentru a obţine o diplomă de doctorat.
Practic, fiecare preşedinte de colegiu cu o oarecare importanţă în America, cu singura excepţie Cornell, deţine un doctorat prusac. Fiecare şef de departament avea un doctorat prusac. În caz contrar, erai marginalizat. Aşadar, acest mic stat militar din nordul Germaniei găseşte o cale de a împânzi planeta cu mandatul său că noi trebuie să avem un sistem naţional de educaţie care face cu neputinţă ca cei educaţi în el să-şi imagineze orice alt mod de a face lucrurile, altul decât cel care li se spune.
În 1868, Japonia a tradus constituţia prusacă şi iată de ce noi avem faimosul sistem de educaţie japonez. El nu are nimic de-a face cu istoria organică a Japoniei.
Darwin spunea că este o nebunie să încerci să atribui poziţii de răspundere oamenilor cu un coeficient de inteligenţă scăzut. Noi nu vorbim de o poziţie intelectuală marginală. Acesta era planul de bază despre cum să conduci o societate la începutul secolului al XIX-lea. Odată ce ştii aceste lucruri, priveşti diferit forma şi conţinutul educaţiei publice.
Cu toate acestea, îi poţi antipatiza pe Dick Cheney-ii şi Rumsfeld-ii din lume; vei vedea curând că eliminarea acestor oameni nu funcţionează. Ei vor fi înlocuiţi pur şi simplu de alţii care gândesc la fel. Aceasta este viziunea elitei. Ea vine de la marii intelectuali din istoria omenirii, care s-au succedat în şir neîntrerupt. Toate chestiile romantice sunt pentru clasa de mijloc şi pentru clasa muncitoare. Sunt pentru prostănaci [politic vorbind].
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 152/ianuarie-februarie 2024
PARTEA A II-A
Michael Mendizza: Susţii că eşti profesor de literatură engleză. Dar nu asta predai, nu-i aşa? Nu predai engleză. Predai educaţie şi câştigi premii făcând aceasta. Ce vrei să spui atunci când spui că nu predai materia ?
John Taylor Gatto: Materia este educaţia şi toate supoziţiile necercetate ale educaţiei pe care le implică, precum îndepărtarea de familie, de comunitate, de tradiţii, de biserică, de orice altă sursă ai, şi lăsarea în mâinile necunoscuţilor care, după o vreme, dacă ţii ochii deschişi, ajungi să vezi că sunt cu toţii, de jos până sus, lachei. Ei sunt cu toţii interşanjabili. Nimeni nu are idei originale. Aceasta îi califică pe ei ca paznici, care urmăresc ca educaţia să fie impusă aşa cum a fost conceput. Dar de către cine ? Cine a conceput educaţia ?
Nu este uşor să descoperi cine a conceput educaţia. Decât dacă eşti obsedat, şi eu am fost obsedat deoarece eram enervat la culme. Eram foarte furios că mi-am petrecut viaţa rănindu-i pe copii. Am simţit acea furie, destul de violentă, timp de 10 ani. Încă nu am scăpat cu totul de ea. În acea perioadă, lucrând 7 zile pe săptămână, 16 ore pe zi, şi neavând nimic altceva în minte, am reuşit să dau peste nişte surse.
De exemplu, în 1915 exista o comisie congresională numită Comisia Walsh care a încercat să răspundă la aceeaşi întrebare. În 1959 a existat o a doua comisie a congresului numită Comisia Reese. Ele au descoperit că managementul şcolarizării instituţionalizate obligatorii venea de la birourile de proiectare ale unei duzini de fundaţii corporative private. Acum, cel puţin, ai un indiciu.
Expresia comună din timpul epocii Watergate era ,,mergi pe urma banilor”. Aceasta este încă cel mai bun mod de a porni la drum. Cine scoate în realitate banii pentru a susţine aceasta ? Existau familii-cheie care erau îndeajuns de mândre de moştenirea lor pentru a lăsa în urmă documente de familie. Cercetând, nu doar arhitectul direct al unui plan de şcolarizare, ci şi bunicii, străbunicii, pe cât de mult poţi în urmă, poţi vedea continuarea ideilor – cum am făcut mai devreme, mergând de la Calvin la Spinoza, Fichte, Darwin, Arthur Jensen.
Ideea de bază este că o societate utopică este un ţel vrednic de a-ţi irosi timpul, mai ales dacă ai mult timp liber şi mulţi bani, şi că temelia unei societăţi utopice este o ordine socială absolut stabilă.
Ceea ce se petrece este un negoţ al securităţii şi stabilităţii versus libertate. Trebuie să renunţi la libertatea ta, la individualitatea ta, la independenţa ta pentru a dobândi acestea. Deoarece oamenii nu ajung de bunăvoie la stabilitate, toate conceptele despre managementul mulţimii care au fost acumulate de-a lungul istoriei omenirii sunt puse acum în practică sub forma structurilor sociale.
Michael Mendizza: Şcolarizarea.
John Taylor Gatto: Şcolarizarea apare foarte, foarte târziu, odată cu evoluţia socială. Nu avem şcolarizare forţată de succes până la începutul secolului al XIX-lea, şi atunci doar în acest stat militar din nordul Germaniei. Este nevoie de alţi 50 ani pentru ca ideea să se răspândească pe tot globul. Şi pe neaşteptate este pretutindeni.
Dar toate celelalte structuri puternice foloseau aceleaşi strategii; armata, religiile şi aşa mai departe[6], toate există de la începutul istoriei.
Şcolarizarea este o asemenea devalorizare a experienţei şi aspiraţiilor umane, încât a fost nevoie de mult timp pentru a fi pusă în practică. Astăzi, stabilitatea instituţiei şcolii pare a fi permanentă, dar nu pentru că îi slujeşte pe oameni. Este cea mai mare componentă individuală a economiei. Angajează mai mulţi oameni, oferă mai multe oportunităţi de carieră. Este una din temeliile clasei de mijloc din America şi conservă toate celelalte instituţii.
Dezvoltarea gândirii critice este strict interzisă în şcoală. Nu ţi se permite să înveţi cum să gândeşti critic, punct.
Michael Mendizza: Trebuie să fie dureros pentru tine personal să vezi că i-ai rănit fără să vrei pe oameni, i-ai vătămat, ai contribuit la toată această treabă.
John Taylor Gatto: Am început să predau fără nici o dorinţă de a abuza de tineri. Eram între două slujbe, ca un copywriter de publicitate, unde am aşteptat ca într-o bună zi să fiu copy-şef şi în cele din urmă să scriu, ca Scott Fitzgerald, şi să fiu înconjurat de femei frumoase. Dar, din fericire pentru mine, am avut un bunic german, intelectual militant, care era tipograf şi stăteam cu el în timp ce alimenta cu mâna presa. Eram un băieţel, şi el îmi vorbea despre Hegel, de exemplu. Până la vârsta de 8 ani, am devenit gânditor dialectic.
Când am început să predau, am realizat brusc că aveam 120 tineri în faţa mea. Modalitatea de a nu îţi asuma în mod serios această responsabilitate este să umpli tabla cu notiţe, să ai grijă ca notiţele să fie copiate, să dai un test în fiecare vineri, să faci pregătirea pentru test în fiecare joi şi să corectezi testul în clasă în fiecare luni. Modalitatea de a nu îţi asuma în mod serios această responsabilitate este să-i intimidezi pe copii cu gândul că dacă ei fac un pas greşit în testele standardizate, acest lucru va avea un efect negativ asupra viitorului lor. Dacă fac prea mulţi paşi greşiţi, efectul devine permanent. Toate acestea înseamnă să nu iei în serios responsabilitatea pe care o ai faţă de vieţile acestor 120 tineri. A nu lua în serios această răspundere te transformă într-un releu din marele mecanism şcolar.
Dar poţi să spui în schimb: îmi voi asuma responsabilitatea de a fi util acestor tineri, şi o cale de a face aceasta este să le permit în orice moment să ceară de la mine o explicaţie pentru ce le ocup timpul în acest fel. Dacă explicaţia mea nu este convingătoare, este responsabilitatea mea să ofer alternative. Deoarece toate aceste alternative sunt, în general, împotriva legii (nu doar împotriva procedurii şcolare), am realizat după ce am făcut aceasta doar câţiva ani că eticheta corectă pentru ceea ce făceam era de ,,sabotor”. Făceam mecanismul să lucreze mai puţin eficient.
Michael Mendizza: Ai făcut observaţia că singura metodă prin care puteai deveni Profesorul Anului era să încalci toate regulile impuse de sistem.
John Taylor Gatto: Nu cred că asta se va mai întâmpla vreodată în statul New York. De fapt, am auzit aceasta de la o persoană din cadrul Departamentului de Stat pentru Educaţie. Am câştigat titlul de Profesorul Anului de câteva ori pentru că am intuit corect ce anume căutau. Ei căutau lucrarea vizibilă – şi lucrarea vizibilă atrăgea atenţia jurnaliştilor, televiziunii, radioului, ziarelor.
Când mi-am depus atestările profesionale, aveam cutii pline cu astfel de lucrări. M-am luptat cu mine însumi. Dacă mă întrebau cum am reuşit cu aceşti copii, voi fi sincer ? Şi mi-am spus DA. Nu m-au întrebat niciodată. Asta nu se va mai întâmpla.
De exemplu, dacă un puşti porneşte o afacere la vârsta de 13 ani şi câştigă mai mult decât ambii părinţii la un loc, şi ajunge pe o pagină dintr-un cotidian new-yorkez, şi apoi cineva întreabă, cum l-ai ajutat pe acest puşti, aş răspunde: l-am scutit de prezenţa la ore pentru aproape tot anul; nu cred că a fost la şcoală mai mult de 10-20 zile dintr-un an întreg, şi apoi am măsluit notele sale din catalog. Şi acesta este doar un puşti. Au existat zeci de exemple similare în fiecare an.
Michael Mendizza: Sistemul impune anumite hotare, anumite restricţii prin simplul fapt că solicită prezenţa timp de 12 ani sau mai mult. Imaginează-ţi toate experienţele de ,,viaţă reală” pe care aceşti tineri le-ar putea avea în acest timp. Şi banii – imaginează-ţi dacă toţi banii care au mers pe salarii, clădiri, şi cărţi ar fi daţi familiilor pentru a investi în aceste experienţe de viaţă. Când vezi cu adevărat ce se întâmplă, devii sabotor.
John Taylor Gatto: Noi luăm adevărata noastră bogăţie – copiii noştri şi potenţialul lor – şi o aruncăm la gunoi. O ardem. O zdrobim. Ceea ce oferă mintea unui tânăr în orice moment din istorie este o cale nouă de a vedea lucrurile, o energie de nestăvilit care poate fi înfrântă şi ea se va ridica din nou. Şi noi pur şi simplu o aruncăm [la gunoi] în schimbul acestei societăţi ordonate stabile.
,,Craig Venter, surferul vagabond care culegea laurii pentru producerea hărţii genomului uman … chiulea des de la şcoală pentru a se da cu placa şi a reuşit să treacă de gimnaziu doar pentru că un profesor a schimbat notele sale de ,,F” în ,,D” – astfel ca şcoala să scape de el.
George W. Bush era un elev de media ,,C” în liceu, ca şi în facultate, dar acesta era de o medie ,,C” mai mare în liceu şi facultate decât senatorul de Massachusetts, John Kerry … Al Gore a fost exmatriculat din prima universitate şi a ieşit din cea de-a doua cu o medie de ,,C”. Dich Cheney a fost şi el exmatriculat. Legendarul senator progresist Paul Wellstone a obţinut un punctaj de 800 [din 1600] la testele standardizate SAT [în vederea admiterii la facultate].
Bill Gates şi Paul Allen de la Microsoft – fără diplome universitare. Steve Jobs şi Steve Wozniak de la Apple – fără diplome universitare.
Michael Dell este alt colos fără licenţă al jocului pe calculator, ca şi Larry Ellison de la Oracle.
Ted Turner, fondatorul CNN, a renunţat la facultate. Notele din liceu ale lui William Faulkner erau prea mici pentru a fi admis la Universitatea din Mississippi. Warren Avis, pionierul închirierii de maşini în aeroporturi, a decis că facultatea era o pierdere de vreme şi nici măcar nu s-a înscris la vreuna. Edward Hamilton, cel mai mare dealer naţional independent în domeniul vânzării de carte prin poştă, mi-a scris că avantajul lui a fost că nu şi-a irosit banii sau timpul cu facultatea. Paul Orfalea, foarte inteligentul fondator al Kinko’s, nu era considerat foarte isteţ de profesorii săi de liceu. Lew Wasserman a creat Hollywood-ul modern cu colosala sa companie MCA; el nu avea facultate şi chiulea mai tot timpul în liceu.
Warren Buffet a intrat în afaceri la vârsta de 6 ani, vânzând Coca-Cola la gheaţă. La 18 ani, Buffet avea echivalentul a 100.000 dolari în bancă. Apoi s-a înscris la Şcoala de Afaceri Wharton şi a fost respins.
George Washington, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson, Abraham Lincoln – cineva i-a educat, cu siguranţă, dar ei nu erau produsul unui sistem şcolar. În aproape întreaga istorie americană, copiii nu au mers în general la liceu – şi totuşi neşcoliţii au ajuns să fie amirali ca Farragut, inventatori ca Edison, magnaţi ai industriei precum Carnegie şi Rockefeller, scriitori ca Melville, Twain şi Conrad şi chiar erudiţi ca Margaret Mead.
Gândeşte-te cum ar arăta societatea dacă 65 milioane de şcolari captivi ce învaţă să fie consumatori ar începe brusc să-şi închipuie că sunt producători în loc de consumatori plictisiţi ? … Exact de asta are nevoie America în această conjunctură tristă, sterilă a istoriei noastre – nu de mai mulţi zombi bine educaţi pe ale căror spinări să se poată căţăra cei puţini”.
(Fragment din Arme de instrucţie în masă)
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 153/martie-aprilie 2024
PARTEA A III-A
Michael Mendizza: Imaginaţia este cheia. Ai spus că sistemul îi împiedică pe indivizi să-şi dezvolte capacitatea de a gândi critic sau creativ.
John Taylor Gatto: Pot să-ţi dau un considerent raţional solid, separat de demonologia uzuală, pentru care imaginaţia trebuie distrusă. Capitalismul este un mod de a organiza activităţile economice. El suferă de anumite boli, care au fost înţelese bine de câteva sute de ani. Cea mai periculoasă este ceea ce se obişnuia a se numi supra-producţie, acum pe pieţele financiare este numită supra-capacitate. Dar hai să folosim termenul de supra-producţie.
În capitalism, dacă se produce mai mult decât cumpără consumatorii, nu poate fi menţinut preţul. Mai rău, devine dificil a aduna capital deoarece investitorii se sperie. Cea mai simplă cale de a reduce producţia este de a-i face pe cei mai mulţi oameni neproductivi.
Faci aceasta eliminând imaginaţia care poate îmbunătăţi procesul de producţie. Fă aceasta şi tu vei elimina voinţa de a duce un trai independent, vorbind neîncetat, încă de la grădiniţă, despre ,,slujbe bune”.
Michael Mendizza: Cum frânează imaginaţia structura pe care noi o numim şcolarizare în masă ?
John Taylor Gatto: Încă din vremea colegiilor romane, se ştia că dacă îi cufunzi pe oameni într-o existenţă marcată de reguli, imaginaţia lor, partea lor creativă, se va atrofia sau va dispărea în mod natural. Nu mai există loc pentru manifestarea ei. Şi acele proceduri de instruire menite să frâneze imaginaţia au fost utilizate de armate şi biserici de-a lungul istoriei.
Când ajungem în secolul al XIX-lea, statele militare germane – ca Prusia – au promovat aceasta ca o ştiinţă. Priveşte la filozoful liberal Spinoza. El spunea că modalitatea de a scăpa de imaginaţie este de a-i prinde pe oameni în reguli fără sens, competiţii, de a le umple minţile cu informaţie inexactă şi în cele din urmă vor face atât de multe greşeli sau vor fi atât de frustraţi, încât ei pur şi simplu vor ceda luarea de decizii altcuiva. Şi aceasta, desigur, se face prin şcolarizare.
Am făcut un mare progres când am dat, chiar întâmplător, peste o carte a unui istoric internaţional de seamă, Carol Quigley, şeful Departamentului de Relaţii Internaţionale al Universităţii Georgetown. Am o înclinaţie de a citi printre altele discursuri politice publicate în ziare. Le citesc cuvânt cu cuvânt să văd dacă pot pătrunde cumva în mintea persoanei care vorbeşte dincolo de retorică. Şi atunci, în ultimul sau penultimul rând al discursului lui Bill Clinton, de acceptare a candidaturii la preşedinţie din partea democraţilor, numele lui dr. Quigley a apărut de nicăieri. Clinton spunea că doreşte să-i mulţumească lui dr. Carol Quigley care a fost mentorul său la Georgetown şi ,,vedea viitorul mai limpede ca oricine altcineva”.
Citesc în mod obsesiv de la vârsta de 5 ani şi nu am auzit niciodată de numele lui Carol Quigley. Aşadar m-am dus la Biblioteca Publică din New York, care are 11 milioane de volume, destul de încredinţat de faptul că Quigley se afla în catalogul ei. Am comandat cartea şi mi s-a spus că fusese furată din colecţie şi era epuizată. Zbor prin ţară în mod constant, aşa că am fost la San Francisco, şi am mers la biblioteca lor, şi cartea fusese furată din colecţie. Câteva zile mai târziu, am fost în Dallas, cartea fusese furată din colecţie ! Mi-am dat seama că ceva nu este în regulă.
Iată-l pe probabil viitorul preşedinte al SUA spunând că există un individ care cunoaşte viitorul şi cartea lui nu este disponibilă. Am reuşit să obţin o copie de la secţia de cărţi rare a unei universităţi din New York. Am citit-o şi mi s-a ridicat părul în cap.
Într-o carte de 1.300 sau 1.400 pagini, scrisă magistral şi doar pentru un public erudit, Quigley spune că nu a existat nici măcar un singur eveniment major în secolul XX care să nu fi fost regizat şi aranjat. Primul război mondial, cel de-al doilea război mondial etc. Regizate şi aranjate mai exact de cine ? Şi cu ce scop ?
Se dovedeşte că în ultima parte a secolului al XIX-lea, răsărind din Universitatea Oxford din Anglia, un grup mic de oameni foarte, foarte influenţi a decis că progresul rasei umane a încetat, şi că războiul şi foametea şi toate aceste lucruri rele vor continua să aibă loc la nesfârşit dacă nu va exista un guvern mondial.
Ei i-au atras pe orbita lor pe Andrew Carnegie şi John D. Rockefeller, familia Rothschild din Europa, şi în aceste comisii de nivel înalt (gândeşte-te la ele ca la întrunirile de la Aspen sau Bilderberg ale vremurilor lor), au hotărât că nici un stat nu va ceda suveranitatea sa naţională de bunăvoie. Ea va trebui luată de la ele prin vicleşug.
Una dintre strategii era garantarea şi finanţarea războiului – peste tot în lume –, deoarece războiul tinde să slăbească şi să distrugă suveranităţile naţionale. Şi uneltitorii ştiau că pentru a nimici loialitatea naţională trebuia să nimiceşti loialitatea populaţiei faţă de guvernul său. Războiul era una dintre cele mai bune strategii pentru a face asta.
Există o varietate de alte metode, dar cea pe care a propus-o John D. Rockefeller (şi pe care şi-a asumat-o) era de a infiltra orice organizaţie subversivă pe care o puteau localiza oriunde pe planetă. Nu pentru a destabiliza aceste organizaţii, ci chiar opusul. Alimentarea organizaţiei cu resurse suficiente astfel încât să poată supravieţui şi modul de a gândi, strategiile şi planurile sale să poată fi studiate fără ca organizaţia să fie conştientă de aceasta.
Michael Mendizza: Ceea ce spui descrie globalizarea.
John Taylor Gatto: Absolut. Iată preţul pe care-l plătim. Principalul cui pe care-l avem împotriva populaţiei islamice este că ea solicită exact opusul unei separări a Bisericii de stat. Orice fel de devotament faţă de altă sursă de înţelepciune decât statul politic nu poate fi acceptat în societatea noastră – decât pe 4 iulie. Şi aceasta include devotamentul faţă de părinţi, familie, copii. Statul sau noua ordine mondială trebuie să slăbească în mod constant aceste legături.
Michael Mendizza: Toate acestea se află în spatele răspunsului nostru profund condiţionat de şcolarizarea obligatorie. Clopoţelul, privarea de libertate, orarele nebuneşti, segregarea pe vârste, lipsa intimităţii şi supravegherea constantă au fost concepute în mod deliberat pentru a preîntâmpina gândirea critică şi a promova dependenţa.
John Taylor Gatto: Trebuie să ai oameni dependenţi de cumpărarea de materiale şi consum pentru a păstra pe şine o economie bazată pe producţia de masă.
Uitaţi-vă la tradiţiile puternice care există în istoria omenirii, dintre care cea mai puternică îmi pare a fi tradiţia istorică care vine în mod predominant de la împăratul roman Marcus Aurelius, care învaţă: ,,Nici un lucru pe care îl poţi cumpăra sau nici un ordin pe care îl poţi da nu-ţi va face viaţa mai bună, sau nu-ţi va aduce fericirea”. Vrei să răspândeşti efectiv această idee în jurul tău când eşti pornit să faci afaceri ? Partea cu imbecilizarea este pentru a preîntâmpina supra-producţia.
Imbecilizarea începe cu note şi cu mângâieri pe cap. Sistemul este conceput pentru a crea o secvenţă infinită de consum. Plictiseala este esenţială deoarece tu nu vrei oameni care să cumpere lucruri care aduc efectiv mulţumire pentru o perioadă lungă de timp. Maşini, costume, totul trebuie să fie aruncat cât mai repede cu putinţă. În mod ideal tu vrei să creezi o economie a „coşului de gunoi” şi pentru aceasta ai nevoie de o populaţie care să se plictisească uşor şi să fie infantilă.
De exemplu, îţi cumperi cel mai nou calculator. Citeşte Sufletul unei mari maşini de Tracy Kidder. Nu va trece un an până când vei începe să auzi, nu în atât de multe cuvinte, că ai făcut o mare greşeală deoarece de pe conducta de producţie vine un model mai bun. Nu se termină niciodată.
Nu ajungi în nirvana[7] la cumpărături fiindcă, dacă ai făcut-o, întreaga economie s-ar prăbuşi. Trebuie să devii nemulţumit, plictisit de toate. Acum dacă te înveţi să fii plictisit de lucrurile materiale, curând te vor plictisi şi prietenii, tovarăşul de viaţă, loialităţile de orice fel. Te vei dispensa de ele. Vei fugi de ele. Şi aceasta este aproape definiţia unui proletariat, un termen utilizat pentru a-i identifica pe membrii unei clase sociale inferioare, clasa muncitoare. Proletariatul nu are un teren ferm pe care să stea.
Michael Mendizza: În ce mod determină condiţionarea care are loc în şcoli această stare de dependenţă şi plictiseală ?
John Taylor Gatto: Vrei un exemplu concret ? Ce zici de acesta ? Nu îţi este permis să termini nimic din ce-ai început. Cât de des trebuie să întrerupi secvenţa naturală a finalizării unui lucru înainte de a începe unul nou ? Acestea sunt mecanismele interne ale şcolarizării. Ele nu au fost concepute de profesori, directori, inspectori. Aceste strategii au fost perfecţionate de-a lungul întregii istorii a omenirii ca procedee care produc anumite rezultate comportamentale. Abuzul pe care nu-l mai putem tolera are loc timp de 12 ani. Nu sunt necesari 12 ani. Dar ei au vrut să fie siguri că nu exista nici o şansă ca această condiţionare, plictiseală şi dependenţă să nu prindă.
Michael Mendizza: Haideţi să ne uităm la personal.
John Taylor Gatto: Profesorii au cele mai grele slujbe din lume. Aş face mai degrabă muncă de slugă decât să predau. Dar adevărul este că găseşti cu greu un singur profesor de ştiinţele naturii în SUA. Aceasta-i ca o provocare. A fi profesor de ştiinţele naturii înseamnă să-ţi dedici timpul liber şi resursele pentru a pătrunde secretele naturii. Toţi aşa-zişii noştri profesori de ştiinţele naturii sunt funcţionari.
Dacă cercetezi domeniile de studiu, singurele excepţii rezonabile de la această regulă sunt profesorii de muzică şi artă care adeseori se dovedesc a fi chiar muzicieni şi artişti. Slujba de profesor le permite să-şi practice profesia. Crezi că copiii îşi dau seama de acest lucru ? Bineînţeles. De aceea există această lipsă de respect uriaşă faţă de minciunile autorităţii.
Hai să ne uităm la manuale. Ele nu sunt nici foarte precise, nici nu urmează succesiunea prin care oamenii învaţă cu adevărat.
Am luat masa de câteva ori cu John Saxon care a inventat programul Saxon Math. El era locotenent-colonel al forţelor aeriene şi picase de trei ori la examenul de analiză matematică. Saxon mi-a spus: „Ştiam că nu eram atât de prost. Era ceva greşit în modul în care era predată materia. Deci când Saxon a ieşit la pensie, el şi-a ipotecat casa cu acordul soţiei şi a rescris manualul de analiză matematică. Acesta a fost începutul celui mai de succes program de matematică din câte am auzit vreodată.
Când auzi cuvintele de laudă la adresa lui Jaime Escalante, profesorul de matematică din California care i-a luat pe elevii mexicani din Liceul Garfield şi i-a făcut vedete ale testului avansat de analiză matematică din California (incluzând şcolile particulare), ridicând liceul pe locul 3 în topul celor mai bune şcoli pentru învăţarea analizei matematice din SUA, înţelegi ceva din povestea reală din spatele filmului[8].
Escalante folosea metoda Saxon Math. Filmul ar fi trebuit să fie despre John Saxon şi despre cum, în 2 ani de zile, copii care nu au mâncat niciodată în viaţa lor pe o faţă de masă au devenit cele mai agere minţi matematice din statul California. Despre asta ar fi trebuit să se scrie, nu despre tipul care tuna şi fulgera în jur cu o şapcă de golf în cap, urlând.
Nu vreau să spun că entuziasmul este o calitate demnă de dispreţ, entuziasmul este minunat, însă Saxon a fost cel care a văzut cum, în mod deliberat, manualul de analiză matematică a fost alcătuit pentru a elimina pe aproape oricine din competiţie.
Ştiam din copilărie că The Bell Curve[9] este o prostie. Ştiam deoarece bunicul meu german mi-a băgat în cap că poţi face orice dacă te concentrezi. Nu vorbesc ca un romantic.
Cei 30 ani petrecuţi în sala de clasă m-au învăţat că diferenţele în calitatea umană sunt atât de mici, încât ele ar putea la fel de bine să nu existe. Obţii rezultate mai bune când presupui că un puşti din ghetoul Harlem poate face o lucrare la fel de inteligentă despre Hamlet ca fiul unui judecător. Obţii rezultate mai bune dacă nu ai toate aceste gradaţii fine ale calităţii: educaţie pregătitoare, educaţie specială şi aşa mai departe.
Deci personalul este nepotrivit. Manualele sunt proaste. Succesiunile [de predare] sunt eronate. Frustrarea constantă a iniţiativei începe de la grădiniţă, frustrarea iniţiativei nu poate sfârşi decât cu oameni cărora le lipseşte iniţiativa, care vor să li se spună ce să facă. Dacă nu le spui ce să facă, disperă sau se înfurie.
Michael Mendizza: Noi vorbim mult despre deficit de atenţie. Pune la socoteală condiţionarea profundă pe care o descrii la impactul televiziunii şi mass-media. Devine destul de limpede ce fel de minţi creăm, în mod intenţionat.
John Taylor Gatto: Televiziunea şi şcoala – amândouă fac exact acelaşi lucru în moduri uşor diferite – chiar lucrurile minunate.
Mă uit la o emisiune de pe postul PBS intitulată ,,Cerbul roşu al Scoţiei” şi sunt absolut fermecat de ea. Şi soţia mea, care este scoţiană, stă lângă mine. Tot restul vieţii mele îmi voi imagina cerbul roşu scoţian în modul în care mi l-a descris regizorul şi nu voi vedea niciodată cerbul roşu scoţian. Cred că o parte din efectul nociv al acestei condiţionări profunde s-ar disipa dacă dezvolţi o gândire critică astfel încât să poţi aprecia că aceasta este viziunea unui singur om asupra cerbului roşu şi să nu crezi pentru restul vieţii că aceasta este viziunea definitivă asupra cerbului roşu.
Michael Mendizza: Dar aceasta necesită ceva ce şcoala contracarează.
John Taylor Gatto: Aşa este.
Michael Mendizza: Televiziunea şi şcoala – amândouă fiind abstracţiuni, frânează capacitatea de a examina critic.
John Taylor Gatto: Da. Una dintre pedepsele care mi-au fost administrate a fost repartizarea timp de aproape un deceniu la cele mai rele şcoli de tip Harlem; era o încercare de a scăpa de mine. Nu aş vorbi cu atâta convingere când îţi spun că acei copii, cu vieţile lor pervertite, sunt la fel de capabili de a ajunge la idei foarte înalte ca oricine altcineva, dacă nu aş fi văzut cu ochii mei – şi asta timp de mulţi ani.
Dacă nu vrei să accepţi ce-ţi spune un bătrân profesor de liceu, citeşte-l pe Adam Smith, filozoful capitalismului. Citeşte Avuţia naţiunilor. Nu citi un manual care-ţi spune despre ce este vorba în carte, citeşte cartea. Vei vedea că în primele 15 pagini Adam Smith spune clar: copiii ţăranilor sunt la fel de capabili să facă politică şi să ia decizii la nivel înalt precum copiii ducelui.
Minţile lor au capacitatea de a trata conţinut serios, dar această abilitate este îndepărtată de obiceiul învăţat foarte devreme. Astfel copiii ajung într-un stadiu în care ei nu pot nici măcar să poarte o conversaţie fără mormăieli. Fiindcă aşa au fost învăţaţi.
Michael Mendizza: Ai început Cum suntem imbecilizaţi cu afirmaţia că geniul este extrem de comun şi natural. Care este atunci scopul şcolarizării ? Noi presupunem că scopul şcolarizării este de a citi şi a scrie. Este nevoie doar de 100 de ore pentru a transmite aceste deprinderi, dacă persoana este interesată şi dispusă să înveţe. Ce facem cu restul de 12 ani pe care îi petrecem în maşinărie, în sistem ? Ceva nu se leagă.
John Taylor Gatto: Nu se leagă pentru copii, dar se leagă pentru profesori, directori şi inspectori. Se leagă pentru cineva care scrie manuale, distribuie manuale, tipăreşte manuale, vinde nimicuri la bufet. Se leagă pentru o mulţime de oameni. Doar că nu se leagă ca un mod perceptibil de a spori calitatea vieţii umane.
Nu voi trăi să văd asta, dar prima naţiune care începe în mod deliberat destandardizarea populaţiei sale va sfârşi în 20-30 ani prin a stăpâni lumea. Ideile vor ceda.
Am fost cu toţii într-un oraş precum Ithaca sau Aspen seara când oamenii se mişcă, discută însufleţit. Fiecare are un scop, o agendă. Cred că este o lipsă de imaginaţie faptul că noi nu putem crede, nici măcar nu putem visa cum ar fi viaţa într-o lume în care fiecare are o agendă. Şi totuşi, oamenii care au avut marele noroc să trăiască într-unul din acele locuri timp de câţiva ani îşi amintesc cât de antrenant era. Şi aşa cum spune Adam Smith, de îndată ce aşezi pe toată lumea la masa tratativelor, ideile cedează, ele se clădesc una pe alta şi se ivesc posibilităţi depline de creare a avuţiei care nicicând altminteri nu ar fi fost concepute.
Michael Mendizza: Imaginaţia – capacitatea de a crea imagini care nu sunt prezente în sistemele senzoriale, aceasta este definiţia clasică. Aceasta este capacitatea minţii de a crea şi de a inventa. Televiziunea subminează această capacitate. Colapsul limbajului descriptiv subminează aceasta. Dacă nu-l foloseşti, îl pierzi. Adevărata educaţie nu se bazează pe cunoaştere. Adevărata educaţie este dezvoltarea acestei capacităţi. Mi-ar plăcea să mă ajuţi să reformulez această idee a diferenţei dintre condiţionare/şcolarizare şi dezvoltarea capacităţii care este educaţie. Diferenţele dintre cele două sunt enorme.
John Taylor Gatto: Mai mulţi observatori sociali au spus că moartea este în centrul unei vieţi bune. Doar ştiind că tu îmbătrâneşti şi vei muri relativ curând conferă acea electricitate şi magie a fiecărui moment. În acest fel tu vrei să obţii de la viaţă tot ceea ce se poate.
În anii ’1960, un antropolog, Carlos Castaneda, a publicat o serie de cărţi best-seller despre ucenicia sa cu şamanul indian Yaqui, Don Juan în nordul Mexicului.
Şamanul spunea că cheia tuturor lucrurilor este a vedea întotdeauna moartea stând pe umărul tău stâng, ca un şoim sau corb urmărindu-te. Atunci fiecare clipă înseamnă ceva.
Dacă s-ar inventa mâine o pastilă care ne-ar permite să trăim două milioane de ani, ar mai avea ceva vreun sens ?
Unul dintre lucrurile pe care le-am remarcat copil fiind a fost acela că bunicul meu nu citea niciodată rubrica de sport. El citea necrologurile. Am presupus că făcea aceasta deoarece socotea vremea sa. Dar acum citesc necrologurile în mod obsesiv deoarece văd într-un ocol scurt arcul unei vieţi şi ceea ce caut sunt punctele de răscruce de la care s-ar fi putut merge într-o direcţie sau alta.
Cred că trebuie să aflăm ce anume aduce valoare unei comunităţi. În primul rând, trebuie să ne îmbunătăţim pe noi înşine, astfel încât oricare ar fi circumstanţele noastre, inclusiv de a ne afla într-o cameră de tortură, să avem cea mai mare şansă de a fi mulţumiţi. Şi în al doilea rând, fiindcă suntem animale sociale, noi trebuie să aducem valoare comunităţii din jurul nostru, altfel suntem paraziţi. Extragi valoare, dar nu plăteşti cu aceeaşi monedă.
Nu cred că banii sau celebritatea pot compensa faptul că nu eşti o persoană productivă – nu o persoană consumatoare, ci una productivă. Cum poţi fi productiv într-o lume în care totul a fost asigurat ? Ce poţi face este să te pui în slujba unei idei productive. Trebuie să ai o înţelegere imaginativă a ceea ce sunt oamenii, ce nevoi au, şi apoi să vii cu propriile daruri în întâmpinarea acelor nevoi.
Nu cred că poţi trăi fără imaginaţie pentru că atunci eşti redus la viaţa senzuală, la a consuma. Şi noi cu toţii am mâncat prea mult, am băut prea mult, probabil am consumat narcotice ocazional şi în timp ce este grozav pe moment, toate aceste lucruri se sting foarte repede.
Am 75 ani acum, pot spune că am ajuns în cele din urmă în punctul în care nu sunt dornic să călătoresc, nu pentru că nu vreau să mă distrez. Ci pentru că am o bucată de pământ, teren sălbatic, în nordul statului New York şi am o verandă mare în spatele unui hambar vechi şi pun sute de kilograme de hrană pentru căprioare, păsări şi veveriţe în fiecare săptămână.
Sunt înconjurat de creaturi din specii diferite şi ele nu se mai sperie de prezenţa mea. Este pur şi simplu fascinant. Mă trezesc dimineaţa acum la ora 6, primul lucru pe care-l văd sunt păsările colibri. Şi aproape imediat după aceea sticleţii. Şi apoi vin cintezele cu cap roşu, curcanii sălbatici, şi apoi veveriţele încep să dea buzna şi să şterpelească ceva mâncare pentru păsări, şi o turmă mică de căprioare încep să-şi iţească capetele. Este absolut magic. Nu mă plictisesc niciodată de privelişte. Există pentru fiecare o cale de a fi util.
Buckminster Fuller spunea că avuţia care ne binecuvântează vieţile se află pretutindeni. Condiţionarea pe care o creează în mintea noastră şcolarizarea, televiziunea şi cultura corporatistă a consumului – că trebuie să avem acest lucru sau altul – ne împiedică să vedem că, de fapt, există suficient pentru toată lumea. Cred că va trebui să abandonăm şcolarizarea forţată pentru a înţelege în cele din urmă acest lucru, pentru a-l trăi cu adevărat.
Michael Mendizza: Mulţumesc, John.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 154/mai-iunie 2024
[1] N.tr.: Face referire la o expresie care a intrat în uz, din basmul lui Hans Christian Andersen, Hainele cele noi ale împăratului. Doi şarlatani ajung la curtea unui împărat preocupat mai mult de hainele sale decât de treburile poporului, şi îi promit împăratului că îi vor face nişte haine magnifice. Împăratul îi angajează şi merge atât el, cât şi alţii de la curtea sa, să vadă cum merge lucrarea. Toţi văd că războaiele de ţesut sunt goale, dar se prefac că nu este aşa, pentru a nu fi socotiţi proşti. În cele din urmă, ţesătorii spun că hainele sunt gata, vin să-l îmbrace pe împărat şi împăratul iese pe străzile oraşului în noile haine, până când un copil strigă: ,,Împăratul este gol !”
De la acest nucleu epic al unui basm, ,,Împăratul este gol !” a devenit o expresie care descrie voalat şi metaforic situaţii în care oamenii se prefac că văd sau apreciază calităţi sau valori care în realitate nu există sau sunt superficiale. A spune că ,,Împăratul este gol !” înseamnă curajul de a demasca non-valoarea, de a evidenţia ipocrizia, înşelătoria, ca şi obedienţa celor care nu vor să-şi piardă privilegiile sau care preferă să abandoneze orice atitudine critică în folosul personal.
[2] N.tr.: Nu este nimic nou în ce spune Darwin. Asta ne spune Biserica de 2.000 ani, că omul a căzut din rai şi natura sa a devenit stricăcioasă. Pentru aceasta a venit Domnul nostru Iisus Hristos pe pământ, pentru a reînnoi firea omenească. Însă Darwin priveşte fatalist condiţia omului căzut, şi-l aşază în rândul animalelor care pot fi dresate … şi odată cu el toţi cei care au preluat aceste idei şi le-au transformat într-o ideologie pe care ne-o inculcă, prin şcoală, din copilărie până la maturitate …
[3] N.tr.: Din astfel de idei s-au născut eugenia şi celelalte plăgi ideologice din secolele XIX-XX, care culminează astăzi în transumanism.
[4] N.tr.: Unii oameni din istorie au avut nişte idei înfiorătoare şi şi-au permis să le lase scrise pe hârtie pentru posteritate, ca apoi să se găsească alţi oameni – asemenea lor în cuget şi simţire – să le preia, îndreptăţindu-se prin ele, luându-le ca argumente !, şi să construiască ideologii abominabile.
Şi cine l-a pus pe Calvin judecător peste noi, peste omenire ? Cum poate şti el numărul celor osândiţi şi numărul celor mântuiţi şi să dea chiar un raport ? Cine a mai auzit aşa ceva ?
[5] N.tr.: Acest concept se numeşte determinism biologic, sau determinism genetic, şi este convingerea că comportamentul uman este controlat direct de genele unui individ sau de o componentă a fiziologiei acestuia, în general în detrimentul rolului mediului: familia, şcoala, educaţia etc. Este o teorie răspândită printre necredincioşi, sau mai bine zis atei: suntem ceea ce suntem, şi nu putem ieşi din datele noastre biologice. Din nefericire, fără să-şi dea seama, există mulţi credincioşi care cred acelaşi lucru, negând practic puterea creştinismului de a-l transforma pe omul vechi în omul nou, prin lucrarea poruncilor evanghelice. În scrierea sa Creştinism sau Biserica ?, arhiepiscopul Ilarion Troiţki vorbeşte despre puterea pe care a adus-o lumii creştinismul, despre Mântuitorul care a revărsat putere în firea omenească şi a făcut-o capabilă să fie asemenea dumnezeirii.
[6] N.tr.: Cu alte cuvinte, ele fac negoţ cu omul: oferă securitate şi stabilitate în schimbul libertăţii, individualităţii, independenţei. Socotit în mod trivial, aşa este. Însă Biserica lui Hristos ia aşa-zisa libertate a omului căzut – prin aceea că omul se supune de bunăvoie rânduielilor bisericeşti, pentru a-i da adevărata libertate pe care o posedă doar omul nou, renăscut în baia botezului şi prin lucrarea poruncilor evanghelice. Şi, într-adevăr, Biserica este asemenea unei armate, deoarece creştinii sunt soldaţii lui Hristos, ei s-au înrolat în armata lui Hristos şi fac parte din Biserica luptătoare, până când vor birui.
Iar armata are regulile ei, care slujesc unei funcţionări adecvate aici, pe pământ, reguli absolut necesare.
Dar a face o comparaţie între armata lui Hristos şi armata civilă şi condiţionarea pe care o creează şcolarizarea instituţionalizată – care are rolul de a înrobi omul, nicidecum de a-l apăra de vreun vrăjmaş văzut sau nevăzut – este o comparaţie falsă. Sau cine ştie, în concepţia lor, a arhitecţilor şcolarizării, ei socotesc că ne apără de noi înşine, fiindcă suntem proşti, sau osândiţi – precum spune Calvin, sau permanent iraţionali – precum spune Spinoza etc.
Însă, în Biserică te ‘înrolezi’ de bunăvoie, în armată la fel, în timp ce de şcolarizare nu poţi scăpa. Eşti îndoctrinat de copil, înghiţi an de an teorii şi concepte ridicate la rang de axiome, şi respiri nihilism până la maturitate … Iar când te trezeşti, DACĂ te trezeşti, mulţumeşti lui Dumnezeu că te-a scos din acel iad.
[7] N.tr.: Stare de fericire totală.
[8] Stand and Deliver, 1988, regia Ramon Menendez.
[9] Este vorba despre cartea The Bell Curve: Intelligence and Class Structure in American Life, de Richard Herrnstein şi Charles Murray, apărută în 1994, care susţine că inteligenţa umană este influenţată de factori ereditari şi de mediu, fiind un indicator mai bun al evoluţiilor individuale (venit, performanţă la locul de muncă, comiterea de infracţiuni etc) decât statutul socio-economic al părinţilor.