Istoria – noi nr. 16
„Fiecare viață umană este un dar de la Dumnezeu”
Un interviu cu un catolic elveţian care a fost dezamăgit de credinţa sa şi a cochetat cu budismul, hinduismul şi alte învăţături orientale ,,la modă” şi care, în cele din urmă, s-a convertit la Ortodoxie
PARTEA I
Ne puteți spune câteva cuvinte despre familia dvs., educația dvs. și despre istoria convertirii dvs. la credința ortodoxă ?
M-am născut într-o țară subdezvoltată, secătuită, flămândă, unde cerul este permanent acoperit de nori întunecați – bineînțeles, din punct de vedere duhovnicesc. Vorbesc despre Elveția, și mai ales despre orașul Geneva – centrul francmasoneriei și al finanțelor mondiale, fortăreața ereziei obscurantiste și o metropolă materialistă care se bucură de confortul stabil, liniştitor care o protejează cu uşurinţă de numeroasele tragedii cotidiene ale omenirii.
Părinții mei m-au crescut în credința romano-catolică pe care au moștenit-o de la strămoșii lor, pentru care le sunt extrem de recunoscător; au sădit în mine fundamentele revelaţiei creştine din copilărie – şi anume, credința în Dumnezeu, dogma şi necesitatea rugăciunii.
Noi eram o familie catolică practicantă. Participam la liturghie duminicile şi sărbătorile bisericeşti mari, şi rugăciunea făcea parte din viața noastră de zi cu zi (cel puțin așa a fost în primii 10 ani ai copilăriei mele). Tatăl meu, jurnalist, și-a închinat viața profesională apărării celor asupriți și justiției. În ceea ce îi privește pe părinții mei, ei au făcut tot ce le-a stat în putinţă pentru a asigura continuitatea educației religioase în familia noastră.
Pierre Haab, astăzi ipodiacon pentru Catedrala Înălţarea Sfintei Cruci din Geneva, aparţinând Bisericii Ruse
Cât despre Biserică, deși în cazul meu numele mai precis era „Papism”, situația era diferită. În copilărie (în anii ’1950) mă simțeam confortabil în acel mediu religios; de exemplu, nu am avut nici o problemă cu rugăciunile în latină. Deși pentru mine credința era „credința în ascultare”, obișnuiam să pun multe întrebări, la care adulții – părinții mei și preoții – nu puteau să răspundă. Și dacă răspundeau, ei o făceau zâmbind și condescendent, socotind că încercam să ajung la miezul problemei într-un mod prea serios. Îmi dădeau de înţeles că împlinirea îndatoririlor cerute din punct de vedere moral era suficient pentru mine. Și am decis că voi găsi răspunsurile la întrebările mele mai târziu prin cercetarea și analiza mea aprofundată, independentă a izvoarelor primare, de unde provin principiile morale. Judecând după amintirile mele din copilărie, am avut întotdeauna o sete de adevăr.
Deci așteptam niște schimbări, când, în zorii tinereții mele, a avut loc un eveniment crucial în Apus – o adevărată revoluție a papismului (care are loc și astăzi). Mă refer la Conciliul Vatican II din 1962. Într-o perioadă scurtă de câteva luni (sau, în unele cazuri, 2-3 ani), un întreg set de reguli care prinseseră formă în realitatea cotidiană vie a creștinismului apusean timp de multe secole au fost desființate, declarate invalide și învechite și chiar parțial interzise; într-o clipeală de ochi, această moștenire a fost declarată vestigii arheologice prăfuite şi lipsite de viaţă. De exemplu, din acel moment, în timpul liturghiei, preotul slujitor şi altarul au fost „întoarse” și trebuie să fie cu faţa către adunare; utilizarea limbii latine – limba veche de veacuri a liturghiilor apusene – a fost interzisă; liturghia de duminică a fost mutată sâmbătă seara pentru a le da credincioșilor posibilitatea de a merge la schi sau de a dormi mai mult duminică dimineața; sutana – un veşmânt neliturgic purtat în mod tradițional de clerul catolic – a fost declarată „nenecesară”; toate posturile (postul pentru sfânta împărtăşanie, postul mare şi postul de vineri) au fost desființate; azimele sunt împărțite printre credincioși de mireni (de ambele sexe) pentru a „ajuta” preotul în „lucrarea” sa și așa mai departe.
În general, era o sete nesănătoasă de schimbări. Continuitatea nu mai era susținută – era văzută ca un semn al morții. Instabilitatea a devenit norma, îmbinată cu principala şi inevitabila sa consecinţă: încrederea mulţumită de sine că datorită civilizaţiei noastre moderne noi depăşim încontinuu tot ceea ce a ajuns până la noi din trecut. În vremurile străvechi, oamenii ,,ţărani ignoranţi”, nu-i aşa ? În timp ce noi suntem în fruntea evoluției … Sau, potrivit lui Nietzsche: „Noi am inventat fericirea”, spun ultimii oameni și clipesc”. Sloganul acelei revoluții a fost l’aggiornamento, adică „o aducere la zi” – aducerea Bisericii în conformitate cu lumea în continuă schimbare, ceea ce presupune că Biserica este condamnată să alerge la nesfârșit după lume.
În acest context, nu am primit răspuns la întrebările pe care le pusesem, nici nu am găsit călăuzire lăuntrică.
Astfel, încetul cu încetul, am început să mă depărtez de Biserica „Catolică”. Printre altele, aceasta a coincis cu slăbirea generală a vieții religioase; înainte de Conciliul Vatican II, cei mai mulţi oameni (inclusiv cei mai inactivi), cu excepția ateilor inveteraţi, erau implicați în viața socială a Bisericii și participau cu siguranță la slujbele de duminică. Dar după Conciliu, noul standard al permisivității și confortului personal a „curățat” bisericile de majoritatea credincioșilor.
Deci a început o perioadă lungă, foarte lungă de căutare pentru mine. Romano-catolicismul nu-mi putea oferi nimic esenţial şi era redus la moralitatea exterioară, vulgară, în timp ce eu continuam să caut orbeşte răspunsuri la întrebările mele.
La vârsta de 17 ani am descoperit cartea care era ca o licărire văzută din întunericul în care eram. Intitulată Spiritualitatea hinduismului și scrisă de un orientalist de prim rang, ea mi-a arătat existența unui limbaj care exprimă tărâmul realităţii lăuntrice a omului. Înainte de acel moment, experiența mea privind spiritualitatea sau misticismul se limitase la papism și singurele mele impresii despre acesta erau sentimentalismul și moralitatea superficială, exterioară. Această descoperire mi-a trezit interesul pentru religiile orientale – în primul rând, pentru hinduism (yoga și metafizică); și, în al doilea rând, pentru budism, sufism și ezoterism în general.
Însă, în aceiași ani, Domnul a binevoit să-mi dea a trăi darul neprețuit al proniei – prezența bisericii ortodoxe ruse, ale cărei cupole de aur, prin mila lui Dumnezeu, au dominat orașul timp de 150 ani. Ele îmi aduceau aminte de copilărie, dar nu fusesem înăuntru niciodată până atunci.
De exemplu, pe când eram student, am ajuns acolo la privegherea de sâmbătă seara de câteva ori. Calmul profund al acestui loc, semiîntunericul, luminat doar de lumânări, cu parfumul de tămâie și învăluit în frumusețea psalmodiei era pentru mine o oază în pustiul acestei lumi. Singura problemă era că nu am înțeles nici măcar un cuvânt din ceea ce se citea şi cânta, așa că am rămas în afara realității slujbei, fără posibilitatea de a mă conecta la ea. O dată am încercat chiar să rămân la dumnezeiasca liturghie, dar, deschizând uşa, m-am aflat în faţa unei mulţimi de oameni care umplea tot naosul, cu cântăreții de cor cu vocile lor puternice … Toate acestea erau atât de diferite de atmosfera de la priveghere încât m-am speriat, am închis uşa şi am plecat (zâmbește). Astfel, în acea perioadă, nu eram încă pregătit pentru prima mea întâlnire adevărată cu Biserica Ortodoxă.
Însă am continuat să caut pe tot parcursul studiilor la universitate și după aceea. Am petrecut în total peste 15 ani în căutarea răspunsurilor la întrebările mele.
Între timp, m-am căsătorit, şi împreună cu soţia mea am continuat această căutare. Ar trebui spus că după câțiva ani, rămânând deschiși și receptivi la orice fel de credințe, noi (din onestitate spirituală și o dorință profundă de a afla adevărul) am decis să începem să studiem creștinismul mai amănunțit. Dar de această dată am hotărât să ne apropiem de izvoarele originare, care însemnau automat tradițiile Sfinților Părinți și, prin urmare, Ortodoxia. Și am descoperit limbajul care ne-a uluit cu adevărat și a răspuns aşteptărilor noastre lăuntrice.
Cu toate acestea, fiindcă fusesem în înşelare timp de mulţi ani, noi socoteam încă tradiţiile orientale necreştine ca fiind baza tuturor sistemelor spirituale, văzând viața spirituală prin ochii unui consumator apusean dintr-un supermarket, care pune în coșul său orice îl atrage şi îl interesează dintr-un sector sau altul.
Ar trebui menţionat de asemenea că în anii ’1970 şi ’1980 câștiga popularitate o nouă tendință „spirituală”, care părea să combine darul feluritelor religii și la care ne putem referi folosind termenul modern – unitatea transcendentă a religiilor. Simplu, toate religiile sunt diferite doar în formele lor exterioare, dar ele sunt una şi aceeaşi în esența lor ezoterică – ele au realitatea spirituală lăuntrică unică, similară, realitatea dumnezeiască. Prin urmare, toate religiile sunt egale. Această idee este populară și astăzi, dar la acea vreme pentru tinerii căutători ai adevărului era o revelație – o revelație extraordinară și decisivă care lămurea lucrurile, și era atât de importantă pentru dezvoltarea spirituală a omenirii.
Dacă noi credem că învățăturile ezoterice ale tuturor credințelor sunt manifestări ale aceleiași realități metafizice, [acest lucru] ne permite să schimbăm religiile în funcție de starea de spirit sau de momentul zilei fără nici o contradicție. Și dacă orice aspect – moral sau practic – pare inacceptabil sau de neînțeles pentru viziunea ta personală, atunci îl poți eticheta drept „ezoteric”; adică, o idee cu restricții menite să răspundă nevoilor popoarelor „neluminate”, care pot fi ușor neglijate. Era foarte „potrivit” și confortabil pentru un intelectual ca mine … Deși bogăția acestor învățături orientale mă ademenea, nu-mi puteam găsi locul în nici una din ele; ele puteau fi atrăgătoare, dar nu mă simțeam eu însumi în ele.
O oportunitate de a merge în Grecia care a apărut chiar după nunta noastră a jucat un rol decisiv în viața mea. Brusc m-am simţit eu însumi ca niciodată mai înainte – m-am simţit de parcă eram într-o familie spirituală sau în ţara mea natală (lucrurile la care visasem întotdeauna), într-un contact sincer şi emoțional cu oamenii, potrivit năzuinţelor mele personale principale. Nu mi-a luat mult să-mi dau seama că ceea ce se petrecea cu mine era datorită faptului că eram într-o ţară ortodoxă şi atitudinea și comportamentul oamenilor erau determinate de această realitate. Am participat la liturghie unde ne-am simțit ca acasă – pentru noi, cei vorbitori de franceză, greaca s-a dovedit a fi mai de înțeles decât rusa. După această primă întâlnire ne-am putut întoarce acolo mai des, în sezonul de vară, și cu mare bucurie găseam acolo aceeași atmosferă caldă de familie.
Dorind să ne găsim locul într-o religie în care să putem trăi până în rădăcinile ființei noastre, nu doar intelectual, am făcut o încercare de a ne ,,întoarce” la creştinism, dar în forma sa apuseană, locală, în locul Ortodoxiei (deși există în Geneva). Punând la îndoială „onestitatea” și „adevărul” lui, noi am crezut că neîndreptându-ne către ceea ce pe atunci consideram a fi ,,exotic” era mai potrivit cu ,,ascultarea”. Dar s-a dovedit absolut imposibil pentru mine să mă întorc la papismul oficial, în pofida încercării mele voluntare (datorate motivelor expuse mai sus).
Conciliul Vatican II
În același moment al crizei noastre spirituale profunde, unchiul și mătușa mea (care au suferit ei înșiși din cauza dispariției catolicismului) ne-au oferit sprijinul – doar prin prezența lor familială, intimă, în starea noastră prelungită de nedumerire. Astfel, ei ne-au prezentat „tradiționaliștilor catolici” – cei care nu au acceptat reformele Conciliului Vatican II și au continuat să practice forma mai veche a acestei religii. Acolo, noi găseam mediul care era mai concentrat pe spiritualitate, care crea condițiile pentru practicarea evlaviei. Dar ne simțeam tulburaţi din punct de vedere teologic, deschizându-ne anterior inimile către tradiția ortodoxă (ca să nu mai amintim de înclinația noastră către religiile orientale). Am ajuns într-o situație care putea fi caracterizată drept „jonglerie”; urmam ritualurile catolice în practică, gândeam (aşa cum credeam noi) în cadrul teologiei ortodoxe (citim Crezul fără Filioque) și chiar acceptam tradiții necreștine. Deși nu exista un echilibru în ea, situația plină de compromisuri nu m-a tulburat pe mine, un intelectual. Și putea dura foarte mult, dar la un moment dat harul lui Dumnezeu a intervenit brusc pentru a mă face să trec de pe tărâmul ideilor la realitate, la viața reală, care nu era doar o alegere a minții, ci o direcție concretă a întregii mele fiinţe.
Atunci aveam 32 ani, soția mea aștepta primul nostru copil, și noi trebuia să luăm o decizie care să hotărască întreaga viață a acestei noi ființe mici.
Am decis să ne botezăm fiica. Dar în ce Biserică ? În papism ? Era de neconceput. În catolicismul tradițional, noi am fi avut statutul de ,,renegaţi” „protecționiști”, „ducând o luptă de ariergardă”, care apăram valorile trecutului și eram văzuți ca o sectă de un străin. Un adult ar putea să-și asume responsabilitatea de a avea acest statut, dar pentru dezvoltarea spirituală armonioasă a unui copil ar fi fost nefavorabil și vătămător.
Deci doar Ortodoxia rămânea pentru noi. În sine am fost de acord cu asta, dar eram încă despărțiți de bariera limbii. Cu ajutorul a doi enoriași vorbitori de limbă franceză ai bisericii ruse am reușit să ne familiarizăm și să intrăm în miezul aspectelor practice fundamentale ale Ortodoxiei. Între timp se apropia taina botezului. Și, deși totul se presupunea că va merge uşor şi fără probleme, mă simţeam ca paralizat. Îndeajuns de ironic, în ciuda unității mele teoretice și a armoniei cu învățătura ortodoxă, puterea acestei acțiuni (sau mai degrabă teama că voi pierde acest confort al religiozității cu „alegeri multiple”) m-a împiedicat să fac un pas concret. Era ca atunci când cineva se plimbă în jurul unei piscine iar şi iar și nu îndrăznește să sară în ea. Era altă dovadă a faptului că adevărata religie nu înseamnă alegerea uneia dintre numeroasele poziții intelectuale, ci alegerea vieții în toată plinătatea ei.
Nașterea copilului nostru ne-a impulsionat să trecem de la teorie la realitate, așa că am făcut acest pas și am „sărit” împreună cu fiica noastră intrând în familia Bisericii – și slavă lui Dumnezeu pentru toate! Uşa către adevărata viaţă ne-a fost deschisă de atunci încoace.
Ce v-a adus la credința ortodoxă ?
Am răspuns în mare măsură la această întrebare mai sus, dar pot completa povestea și pot preciza câteva momente.
Am fost primiți în Biserica Ortodoxă în sâmbăta luminată și a doua zi, în Duminica Tomei, ne-am împărtășit pentru prima dată. După liturghie, prietenii noștri (un cuplu căsătorit), care ne-au fost alături în toată perioada încercărilor, ne-au invitat la o cafea. Și acolo, în liniștea acelui loc liniștit, ne-au întrebat jumătate în glumă, jumătate în serios: „Ce v-a inspirat să îmbrățișați Ortodoxia ?” Și atunci, când tocmai mă împărtășisem – cea mai înaltă dintre tainele Bisericii, mi-am dat seama de schimbările fundamentale care începeau să aibă loc înlăuntrul meu. Fiindcă întreaga perioadă de peste 15 ani, când rătăceam în căutarea răspunsurilor la întrebările mele, a limpezimii şi locului unde aş putea găsi un liman duhovnicesc, fusesem neîncetat sub influența „forțelor centrifuge” care mă abătuseră, mă demoralizaseră, mă împiedicaseră să mă dezvolt şi să cresc substanțial și constant. Părea că rătăcirile și frământările mele erau nesfârșite; eram „purtat de tot felul de vânturi”, ceea ce a dat naștere sentimentului de instabilitate, anxietate și nervozitate împreună cu vulnerabilitatea care m-a lăsat la cheremul influențelor externe de tot felul. Și harul extrem de îmbelşugat al lui Dumnezeu a fost cel care m-a ajutat să înțeleg aceasta chiar în momentul în care răspundeam la întrebarea lor. „Simțim că acum suntem în centru !”
Este un dar neprețuit și răspunsul la îndelunga şi dureroasa mea așteptare pe care mi l-a dat Dumnezeu în toată plinătatea lui. Harul stabil și subit a lucrat în mine foarte simplu, dar la putere maximă.
Încă o schimbare: înainte de a deveni ortodox mă feream de cinstirea icoanelor. Credeam că acest fapt era prea concentrat pe experiența senzuală. Abordarea mea de a dobândi cunoașterea lui Dumnezeu se baza pe activitatea intelectuală, și acolo aproape nu era loc pentru experiența senzuală – o percepeam ca pe o abatere de la curăţia învăţăturii şi ,,greutatea cărnii”. De îndată ce am fost primit în Biserica Ortodoxă, am sărutat icoane „în ascultare”. Am ajuns la icoana Maicii Domnului din Kazan, care mai înainte păruse „nepotrivită” pentru cinstire – vălul ei părea prea „greu” și „baroc”, și a provocat o reacție reținută în mine. Și acum, pe măsură ce mă apropiam de această icoană pentru a o cinsti, am simțit din nou un șuvoi de iubire curgând direct spre mine direct dinspre Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi umplându-mi inima, şi a făcut ca acea barieră să dispară pentru totdeauna, exact așa cum se topește gheața din cauza prezenţei unei surse de căldură, sau se deschide o fereastră închisă; de atunci am perceput toate icoanele ca pe nişte uşi către [lumea] nevăzută.
A fost însoțită de sentimentul de centralitate pe care l-am descris mai sus. Într-adevăr, intrarea mea în Biserica Ortodoxă mi-a deschis inima, astfel încât ea să poată fi în modul în care a creat-o Domnul: centrul omului şi organul prin care Dumnezeu şi creaţia devin cunoscute (şi nu numai ,,focarul” emoţiilor noastre la care noi o reducem adeseori în viaţa noastră lumească). Desigur, inima mea s-a „deschis” și „a crescut” treptat, potrivit pedagogiei Bisericii care îi călăuzește pe fiii ei de-a lungul vieților lor, prin suflarea Sfântului Duh, învățătura liturgică și viața de iubire împărtășită de toți membrii ei.
Și în această privinţă, am trăit un fenomen semnificativ în primul an al vieții mele în Biserică: am găsit „temelia în Ortodoxie”, dar, fără să vreau, am început să simt că nu sunt pe deplin unit cu ea, ca şi cum o parte din mine care fusese formată în papism rămânea încă în urmă și observa cum cealaltă parte a mea se conforma riturilor ortodoxe. Acest sentiment de a nu fi complet a dispărut un an mai târziu prin mila lui Dumnezeu, și în acel moment mi-a fost trimisă o imagine vie şi puternică: mă simțeam ca o plantă care crește într-un ghiveci mic, separat de pământul real, în timp ce rădăcinile ei se dezvoltau și se răsuceau împreună pe măsură ce creșteau, sprijinindu-se pe marginile ghiveciului (simboliza poziția mea în papism cu doctrina sa limitată, care era separată de plinătatea Bisericii). Și apoi planta era răsădită şi începeam să simt pământul, adică realitatea vieții care este oferită din belșug în revelația ortodoxă. Însă, așa cum este obișnuit în practica grădinăritului, o plantă scoasă din ghiveci își păstrează „miezul rădăcinii” neschimbat timp de un an întreg după aceea (chiar dacă este transplantată), înainte de a prinde rădăcini [noi], astfel încât ele să poată deveni mai puternice şi să se hrănească din pământ. Și, într-adevăr, un an mai târziu am simțit că eram adânc înrădăcinat în viața veșnică, de care mai înainte fusesem despărțit de numeroase obstacole. Astfel, a trebuit să trăiesc un ciclu liturgic complet pentru a mă simți 100% ortodox !
Rezumând, pot spune că Dumnezeu, prin negrăita Sa mărinimie, mi-a dat şi continuă să-mi dea zi de zi lucrurile după care tânjeam și însetam – și anume Calea, Adevărul și Viața.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 156/septembrie-octombrie 2024
PARTEA A II-A
Ce asemănări și diferențe vedeţi între Ortodoxie și alte religii ?
Ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 15) ! Dumnezeu Însuși, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, S-a întrupat – Dumnezeu adevărat şi om adevărat – pentru a mântui omenirea după căderea noastră, și El ne-a dat Trupul Său, Biserica, al cărei Cap este. El este Calea, Adevărul și Viața. Și poți trăi cu adevărat aceste trei realități, care alcătuiesc o singură realitate, doar în Biserică.
Dincolo de orice argument, în alte religii poți găsi forme exterioare de evlavie, misticism și exemple de credință care sunt demne de admirație și laudă. (Cât despre ereziile heterodoxe – cele ale papismului și ale diferitelor ramuri ale protestantismului – ele sunt denaturări ale adevărului, care adeseori arată în mod jalnic ca niște caricaturi ale adevărului sau chiar blasfemii.) În mod asemănător, puteți găsi în ele principii și reguli care vă mângâie intelectul, vă reglează comportamentul de zi cu zi în mod existențial, și introduc echilibrul în rutina zilnică.
Deși în religiile necreștine poți găsi înțelepciune, pace și compasiune, ele sunt doar înțelepciune, pace și compasiune relative – pretutindeni simți lipsă și chiar absență … Și, în primul rând, absența lui Hristos, căci numai plinătatea Lui poate umple toate – pământul, raiul și iadul.
De exemplu, dragostea pentru dușmanii tăi în creștinism este mai mult decât doar o directivă morală sau o poruncă. În cadrul oricărei învățături religioase se pot dezvolta ideile de compasiune față de aproapele sau de respingere a egoismului sau urii – dar toate acestea sunt doar norme morale sau standarde de conduită. În Ortodoxie, este o poruncă a lui Dumnezeu și o revelație a lui Hristos Însuși, pe care trebuie s-o cultivi neîncetat și să faci un efort, și care poate deveni realitate doar pentru că este o implicație a revelației dumnezeieşti, despre care s-a spus: Întăreşte Dumnezeu dragostea sa spre noi, că încă păcătoși fiind noi, Hristos pentru noi au murit (Romani 5, 8), și pentru că Dumnezeu ne dă harul Său.
În acelaşi mod se aplică iertării (care este inseparabil legată de iubirea față de dușmani): această caracteristică proprie creștinismului devine posibilă și reală numai pentru că Adevăratul Dumnezeu Viu este o Persoană. Doar o persoană poate ierta altă persoană, în timp ce un principiu sau o lege cosmică sunt incapabile să facă asta. Și această taină ne dezvăluie adevărata noastră fire – firea unei persoane, nu doar „un individ”, sau un simplu „set de parametri și impulsuri biologice”; firea unei făpturi vii care dobândește realitatea sa în plinătatea și identitatea ei în relația cu singurul Om Adevărat și Viu, care din dragostea Sa ne-a dat viață.
Bineînțeles, am putea discuta această temă timp de secole. Dar, pentru a recapitula consecinţele, este suficient să afirmăm că specificul revelației creștine, în comparație cu toate celelalte „religii”, este că are ca piatră de temelie taina persoanei.
Rămânând pe acest principiu, ar fi edificator să subliniem că „cunoașterea” sau gnoza (fundamentul și natura tuturor învățăturilor orientale și ideologiilor de bază care apar sub masca tuturor soiurilor de „spiritualităţi” și pretind că îşi au obârşia în cele mai vechi „mistere” ale trecutului – învățături filozofice sub egida unui „profesor”, teozofie, masonerie, neo-păgânism și alte tipuri de „tradiții primordiale” şi ezoterice, care toate sunt legate de „înțelepciunea elenă”), devine baza pentru o discordanţă a poziției „omului modern”. De fapt, este unul dintre cele mai rele paradoxuri, care te face să crezi în posibilitatea de a „câștiga libertatea” prin cunoașterea „dogmei secrete” – ascultând sâsâitul șarpelui din pomul cu același nume, spunând: Veţi fi ca nişte dumnezei (Facerea 3, 5) – care revine din nou în determinismul acelorași „legi cosmice” și puteri din văzduh de care Hristos a venit să ne elibereze.
Acest mit al gnozei este de fapt la fel de vechi ca șarpele însuși; „Cunoașterea” vă va aduce „libertate deplină” (chiar de la Creator !), şi omul va deveni propriul său stăpân. Printre alte nume, acest pom cu șarpele pe el, în multe învățături orientale poartă numele „kundalini”; o căţărare în acest pom va implica „inițierea” de către „duhuri secrete” și „iluminare”, adică dobândirea cunoaşterii absolute și ultime. Momeala satanei de astăzi este la fel de otrăvitoare ca în Grădina Edenului. Trebuie spus că „pomul cunoașterii binelui și răului” te introduce în două concepte care aparțin tărâmului ideilor abstracte și te conduce în lumea dualismului, în timp ce relațiile cu Dumnezeul Viu și Adevărul îți păstrează integritatea – tu rămâi legat atât cu lumea, cât și cu Cel care poate spune: Eu sunt cel ce sunt (Ieşirea 3, 14).
Cu toate acestea, după cum cunoașterea este bună, fiindcă ea este temelia revelației creștine, tot așa ignoranța este descrisă de mulți Părinți ai Bisericii drept „cauza tuturor viciilor”, „mama tuturor relelor”, „cea mai gravă dintre bolile mintale” și așa mai departe, deoarece, potrivit lui Hristos, aceasta este viața cea veșnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu și pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3). Aceste cuvinte înseamnă a cunoaște relațiile existente între om și Creatorul său, nu a te imagina independent de toate și propriul tău „dumnezeu”. Dar această cunoaștere poate fi dobândită doar prin tainele Bisericii și asceza personală și, așa cum spune pe bună dreptate arhimandritul Iustin Popovici, Cuvântul lui Dumnezeu cuprinde principiul dinamic și metafizic al cunoașterii.
Catedrala Înălțarea Sfintei Cruci din Geneva
Am putea reflecta la acest lucru cel puțin pentru a ne aminti cum omul apusean a fost condus de pofta nesănătoasă, nesățioasă de cunoaștere de-a lungul multor secole – de la „Renașterea” păgânismului până la „Iluminism” și pozitivism; aceasta a atins un asemenea grad încât chiar un adevăr absolut, indiscutabil, obișnuit, se reduce în mod inevitabil la următoarea expresie: „Este un fapt demonstrat științific”. Cu alte cuvinte, „adevărul”, „absolut și incontestabil”, reduce la o „impresie subiectivă” tot ceea ce este dezvăluit de Dumnezeu în revelaţie (deși știința își reconsideră în mod regulat propriile descoperiri și admite ea însăşi că obiectivitatea absolută nu există, că imparțialitatea depinde de poziția unui experimentator, dar aceasta este o cu totul altă poveste).
Haideţi să reamintim cititorilor că omul are nevoie în mod existențial de credință, credința în ceva sau cineva ca ultimul refugiu care îi permite să găsească un punct de referință. Astfel, așa-zisa „știință” îi oferă un avantaj favorabil prin furnizarea unui „adevăr” fals care este „gata de utilizare” și eliberându-l de nevoia de reflecție; adică un experiment personal, spre deosebire de revelația creștină, care cere viață ascetică de la fiecare dintre noi. Cu alte cuvinte, noi trebuie să ne schimbăm modul de viață, fără de care adevărul care ne este dat nu poate fi nici al nostru, nici real.
În Ortodoxie, revelația tainei mântuirii noastre ne este dată în forma teantropică – de Dumnezeu care a devenit om –, nu de un avatar de tip hindus sau monofizit în care un zeu doar ia o formă asemănătoare omului; nici prin „exercițiu spiritual” când cineva prin propriile strădanii atinge „iluminarea”, care îl eliberează de legile cosmice ale cauzei și efectului.
Realitatea adevărului creștin în sensul etimologic al cuvântului, și anume ceea ce este dincolo de vorbirea umană – ceea ce nu poate fi explicat și exprimat în mod adecvat cu cuvinte omeneşti –, este că Dumnezeu nu este un principiu cosmic (transpersonal și anonim), ci este un „Filantrop” (care iubeşte omenirea), că El este în esență prietenul omenirii, și că El S-a dovedit a fi Dumnezeu Adevărat și Om Adevărat (singurul Om Adevărat) care este iudeilor sminteală, iar elinilor nebunie (I Corinteni 1, 23). Această kenoză – micşorarea de sine şi smerirea de sine a Dumnezeului care S-a făcut Om – este absurdă pentru Creator, în timp ce asumarea trupului omenesc (care este ca o închisoare) și preaslăvirea lui prin Înviere este un nonsens pentru un duh care a fost „eliberat”.
Ortodoxia este viața dumnezeiască în care Hristos, Dumnezeul-Om, intră în Trupul Său, adică Biserica.
Nu există alt loc unde poţi găsi această viață.
Ortodoxia nu este o religie. Ortodoxia este viața dumnezeiască.
Ne puteți vorbi despre viața religioasă din Elveția ?
Există încă un nivel extrem de ridicat de toleranță religioasă în Elveția, și nu cred că am dreptul să spun mai multe despre asta. În ceea ce privește Ortodoxia, în ultimii 30 ani, prin mila lui Dumnezeu, au apărut câteva biserici noi pentru a sluji nevoilor imigranților și convertiților. Cu toate acestea, toți imigranții și convertiții sunt doar o mică minoritate și nu justifică deschiderea de noi biserici.
Dacă Geneva, Vevey, Berna, Zürich sau Mânăstirea Sfânta Treime din Dompierre au propriile biserici cu posibilitatea de a ţine slujbe regulate, alte locuri nu pot nici să țină slujbe regulate, nici să dobândească dreptul de proprietate asupra unui lăcaș de cult public și, prin urmare, trebuie să închirieze clădirile lor sau să se bucure de ospitalitatea unor parohii neortodoxe.
Este evident că în țările apusene precum Elveția, Ortodoxia este văzută ca o religie „străină” și ceva exotic. De exemplu, în Geneva (având în vedere faptul că Elveția este o confederație) sunt interzise evenimentele religioase publice, precum procesiunile sau tragerea clopotelor în noaptea Sfintelor Paști potrivit calendarului iulian. Una peste alta, pe fondul unei religiozități încă destul de restrânse în țările apusene secularizate precum Elveția, și pe fondul descreștinării crescânde a societăților europene moderne, Ortodoxia este tratată cu toleranță relativă, atâta timp cât nu este implicată în evenimentele politice curente …
Ne puteți vorbi despre biserica ortodoxă din Geneva unde slujiți acum ?
Biserica rusă Înălțarea Sfintei Cruci este prima biserică ortodoxă din Geneva, și este acolo prin harul lui Dumnezeu deja de 150 ani. Astfel, până în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea a jucat un rol unificator, cheie pentru credincioșii ortodocși și imigranții din diferite jurisdicții reprezentați la Geneva. În 1946, Patriarhia Moscovei a construit biserica în cinstea Nașterii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu (în ciuda relațiilor încordate cu Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora la acea vreme), şi la începutul anilor ’1970 a fost construită Biserica greacă Sfântul Apostol Pavel a Patriarhiei Constantinopolului. Apoi s-a continuat cu înființarea a două parohii românești.
Însă, astăzi, în ciuda utilizării slavonei bisericești ca limba liturgică majoră, biserica noastră își continuă misiunea sa de a primi nou-veniți străini de diferite naționalități alături de imigranți din Rusia, al căror număr crește de 20 ani. Viața noastră parohială este foarte activă (pentru copii și adulți laici deopotrivă, inclusiv organizarea de pelerinaje la locurile sfinte locale).
Sunt foarte îndatorat acestei biserici fiindcă m-a primit în Ortodoxie și îi sunt veșnic recunoscător Domnului pentru că mi-a dat ocazia de a sluji ca ipodiacon în ciuda nevredniciei mele. Mă rog ca El să trimită acestei biserici binecuvântările Sale îmbelşugate și în viitor.
Ce ați dori să le spuneți cititorilor noștri în încheiere ?
Ortodoxia este Biserica, darul cel mai de preț al lui Dumnezeu pentru omenire – o perlă neprețuită, o comoară ascunsă dăruită neamului omenesc ca să poată intra în Împărăție, adică viața veșnică, prin comuniunea cu Trupul lui Hristos și cunoaşterea lui Dumnezeu.
Sfinții pot dobândi aceasta deja în timpul vieții lor pe pământ; dar, oricum, această cunoaştere nemărginită şi revelaţie a lui Dumnezeu nu poate avea sfârşit, şi doar veşnicia poate fi măsura lor.
Dacă ar fi nevoie să se dovedească încă o dată că Ortodoxia este viața care începe prin Adevărata Viaţă, şi nu una dintre numeroasele învățături aparținând domeniului arheologiei, atunci Sfinții Părinți ne-ar instrui astăzi cu aceleași predici ca în primele veacuri ale creştinismului. Cuvintele Sfinţilor Părinți ai vremurilor noastre poartă aceeași mărturie ca și cuvintele predecesorilor lor; minunile continuă să aibă loc în zilele noastre exact aşa cum aveau loc în vremurile străvechi; şi secolul anterior, printre ceilalți mucenici şi mărturisitori, a zămislit sfinţi doctori şi stareţi, ,,nebuni pentru Hristos” şi făcători de minuni, care ne ajută neîncetat prin mijlocirile lor.
Din perspectiva vremurilor noastre, Biserica a fost supusă atacurilor specifice ale dușmanului în fiecare perioadă a vieții ei, iar astăzi Ortodoxia (care a fost întotdeauna ținta celui rău) se confruntă cu atacuri din lume implicite și neîncetate. Aceasta se petrece parțial prin forță, ca în desfășurarea celei mai mari baze militare americane din străinătate în Kosovo, care a devenit punctul culminant al demonizării Serbiei în timpul războiului de acolo, orchestrată nu numai de armate, ci și de mass-media occidentală (aceasta este tocmai ceea ce trăiesc acum creştinii ortodocşi din Ucraina). Războiul economic care are ca scop privarea Greciei de identitatea sa națională și folosirea ei doar pentru nevoile unei economii neo-liberale a fost orchestrat în acelaşi fel.
Lupta persistentă care vizează distrugerea valorilor organizațiilor ortodoxe sub masca „progresului”, „evoluției” și „occidentalizării/globalizării” este încă mai sofisticată și vicleană prin natură. În orice caz, fie că este violență văzută sau nevăzută, din vremuri imemoriale Ortodoxia a fost privită de Apus ca duşmanul său care trebuie distrus; nu este o coincidență că, în timpul războiului din fosta Iugoslavie, un politician de rang înalt din Austria a declarat deschis la Bruxelles: „Europa se termină acolo unde începe Ortodoxia”.
Cea mai insidioasă şi distrugătoare strategie se urmăreşte în sânul ierarhiei bisericeşti, prin cei despre care a fost scris în Scriptură: Piatra, care nu o au socotit ziditorii (Psalmi 117, 21), pentru a semăna (sub masca dezvoltării și deschiderii) idei și puncte de vedere care sunt incompatibile cu revelaţia.
Toți sfinții vremurilor noastre ne-au atras atenţia asupra acestui pericol și au condamnat cea mai primejdioasă „pan-erezie” – eșecul de a rămâne credincioși învățăturii Părinților pentru a urma ,,înțelepciunea acestei lumi” și „duhul veacului”.
Însă, omul modern, chiar creștin ortodox, crede că el este „mai dezvoltat” din punct de vedere duhovnicesc decât oamenii din epocile anterioare. În opinia sa, faptul că Sfinţii Marcu al Efesului, Cosma al Etoliei, Ignatie (Briancianinov), Serafim (Sobolev), Paisie din Muntele Athos, Gavriil de Georgia și mulți alții au descris ecumenismul ca fiind cea mai periculoasă erezie se trage din ,,viziunea lor prea îngustă” asupra Ortodoxiei; sau poate că acești oameni „nu erau îndeajuns de dezvoltați” din punct de vedere intelectual și social – pentru că noi am făcut un mare progres de atunci încoace, nu-i așa ?
Pentru a-și atinge obiectivul, tatăl minciunii se pretează la a denatura cele mai mari adevăruri. Ascunzându-se în spatele măștii „carității” și dragostei față de aproapele, el vrea ca Biserica „să fie deschisă”, cu alte cuvinte, să devină „relativistă” și să fie redusă la „una dintre confesiuni”. Cu toate acestea, Părinții Bisericii au fost unanimi în învățătura lor: noi trebuie să iubim păcătosul și să urâm păcatul. Haideţi să nu ne înșelăm: Iisus Hristos ieri şi astăzi același, și în veci (Evrei 13, 8), învățătura Lui este vie și nu are nimic de-a face cu arheologia, nici nu depinde de atmosfera secolului trecut. Adevărat, noi am trăit multă vreme în situația descrisă de Apostolul Pavel: Că va fi vreme când învăţătura cea sănătoasă nu o vor primi; ci după poftele lor îşi vor alege loruşi învăţători, gâdilându-i la urechi (II Timotei 4, 3).
Ortodoxia este o revelație că fiecare viață umană este un dar de la Dumnezeu. Ea este o taină dincolo de înțelegerea noastră, și răspunsul se găseşte în dragoste. Ea este o taină, şi nu un produs periculos al „evoluției” biologice darwiniste („care bâjbâie pe drumul său” neîncetat), care ne-a dus chipurile într-o călătorie foarte lungă de la protozoare unicelulare la maimuțe care au devenit aşa-zișii noștri „strămoși”; nici nu este o „soartă oarbă fără sens” care se îndreaptă spre sfârşitul ei (sfârșitul vieții umane) într-un ritm rapid, care nu este mai puţin absurdă în totala sa inexistență; nici nu este doar una dintr-un lung șir de renașteri (reîncarnări) – o idee „convenabilă” pentru a explica (și foarte primitiv) cauzele nenorocirilor și nedreptăților pe care le întâlnim în viața noastră în lume pe baza legilor mecanicii, îndepărtându-ne astfel mai mult de cauza reală.
Dumnezeu ne-a dat viață. Înseamnă că Atotputernicul ne-a dat fiecăruia dintre noi începutul nostru, nașterea din nefiinţă, şi această viață nu va avea sfârșit. Și, într-adevăr, noi vom avea nevoie de veșnicie pentru a-I aduce laudă şi mulţumire pentru acest dar neprețuit, nemăsurat.
Slavă lui Dumnezeu pentru toate !
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 157/noiembrie-decembrie 2024