Pagini de istorie nr. 30

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431

3

Biserica Franţei – Raporturile ei cu Biserica Romei şi luptele ei împotriva încălcărilor episcopilor ei – Proculus de Marsilia şi Patrocle de Arles – Sinodul de la Turin se pronunţă în favoarea lui Proculus – Faptele nedrepte ale lui Zosim împotriva lui Proculus – Bonifatie, episcopul Romei, dezaprobă faptele predecesorului său – Celestin îi succede lui Bonifatie – Noi intrigi ale lui Patrocle – Moartea sa – Partizanii lui îl câştigă pe Celestin – Moartea lui Proculus – Cassian la Marsilia – Convorbirile sale despre monahii din Egipt şi Thebaida – Tabloul pe care-l face vieţii cenobitice din pustiurile Egiptului – Întemeierea mânăstirii Sfântului Victor – Mânăstirea Lerinilor – Lupte dogmatice în mânăstirile Sfântului Victor şi Lerinilor – Semi-pelaghianismul – Mari episcopi gali: Ghermano de Auxerre şi Lup de Troyes – Sfânta Genevieva

Anii 422-431

Noi trebuie să aruncăm o privire retrospectivă asupra Bisericii apusene, şi în mod particular asupra Bisericii galilor, în epoca în care Biserica răsăriteană era agitată de erorile lui Nestorie.

Spectacolul pe care-l prezintă Biserica galeză este demn de cel pe care ni l-a prezentat Biserica africană, în timpul episcopatului lui Augustin. Acest mare bărbat a avut relaţii cu teologii cei mai eminenţi ai Bisericii galeze, şi noi îl vom regăsi în luptele care s-au desfăşurat acolo în legătură cu erorile pelaghiene.

Noi trebuie să vorbim mai întâi despre o dispută care a agitat puternic provinciile Galiei meridionale, şi care a dat episcopului Romei ocazia de a exagera prerogativele scaunului său. Este vorba despre drepturile Bisericilor metropolitane[1].

La origine, stabilirea mitropoliilor nu a fost supusă unor legi fixe şi determinate. Se ştie că episcopii aveau întotdeauna cu ei un oarecare număr de ucenici; dintre ei, îi alegeau pe cei care se remarcau mai mult prin virtute şi ştiinţă, pentru a-i ridica la deplinătatea preoţiei şi a le încredinţa grija unuia sau mai multor oraşe care se învecinau cu Biserica lor. Aceşti noi episcopi aveau, este adevărat, toate puterile inerente hirotoniei episcopale; ei hirotoneau preoţi, îi aşezau în localităţile în care considerau că este utilă prezenţa lor spre binele credinţei, şi aveau întreaga administraţie a Bisericilor lor; dar ei rămâneau întotdeauna, pentru anumite acte, într-un soi de dependenţă de episcopul care le-a conferit hirotonia şi misiunea; acesta îi vizita, le dădea sfaturi, îi îndruma, prezida adunările lor, în fine, era mitropolitul lor. Succesorul acestui episcop primat păstra, faţă de succesorii episcopilor secundari, aceleaşi raporturi care au devenit puţin câte puţin drepturi. Astfel se stabileau mitropoliile care au fost curând foarte apropiate unele de altele.

În secolul al IV-lea, se simţea necesitatea de a diminua numărul lor, şi Sinodul de la Niceea a decis ca în fiecare provincie civilă să nu existe decât o mitropolie ecleziastică care va fi aceeaşi cu metropola civilă.

Îndeplinirea imediată a acestei legi nu era posibilă, ea ar fi produs în Biserică o adevărată bulversare, schimbând drepturile şi îndatoririle respective ale tuturor episcopilor; prin urmare, nu se vor conforma la aceasta decât treptat, şi abia la sfârşitul secolului al IV-lea sau la începutul celui de-al V-lea s-a văzut aplicarea în Galia.

Aceasta a fost cauza disensiunii care a izbucnit între Proculus, episcopul Marsiliei, şi câţiva din sufraganţii săi, şi între episcopii de Arles şi de Vienne[2].

Marsilia[3], situată în Viennoise, nu era metropolă civilă a nici unei provincii şi nu putea fi, în consecinţă, metropolă bisericească; totuşi, ea era încă în pofida legii Sinodului de la Niceea, şi avea chiar sufraganţi în Narbonnaise[4]. Aceşti episcopi încercau să se sustragă acestei jurisdicţii ilegale, şi Proculus apăra cu vigoare drepturile de care se bucuraseră predecesorii săi.

Tulburarea dintre episcopii de Arles şi de Vienne era mai dificil de rezolvat. Vienne era, este adevărat, metropola civilă a provinciei care, după numele său, se numea Viennoise; dar Arles, situat de asemenea în această provincie, avea un fel de întâietate asupra metropolei însăşi, fiind considerată capitala corpurilor provinciilor meridionale care se distingeau de restul provinciilor galeze şi foarte adesea reşedinţa prefectului pretoriului. Deci, episcopii acestor două oraşe puteau să-şi ia titluri pe baza pretenţiilor lor la drepturile de mitropolit.

Episcopii galilor, pentru a pune capăt acestor diferende, care nu puteau decât să-i indigneze pe credincioşi, i-au rugat pe fraţii lor care îşi aveau reşedinţa în Alpi, să se reunească la Turin, şi să examineze aceste chestiuni delicate care erau chiar binecunoscute din cauza apropierii regiunilor, şi asupra cărora nu se puteau pronunţa decât printr-o judecată imparţială şi dezinteresată.

Noi avem de la Sinodul de la Turin următoarea epistolă sinodală:

,,Sfântul sinod[5], adunat la Turin, în cea de-a zecea zi a calendelor lui octombrie, fraţilor noştri preaiubiţi, episcopi din Galia şi cinci provincii:

Fiind adunaţi la Turin, la rugămintea episcopilor din provinciile Galiei, şi reuniţi în biserică cu ajutorul lui Dumnezeu, noi am înţeles raţiunile pentru care episcopii ne-au cerut să examinăm cauza, şi noi am formulat opinia noastră, cu scopul de a menţine binele păcii şi de a dobândi respectarea exactă a sfintelor canoane.

În primul rând, sfântul bărbat Proculus, episcop al Marsiliei, spune că el trebuie să conducă, ca mitropolit, în mai multe Biserici din cea de-a doua Narbonnaise, şi că el avea dreptul de a face acolo hirotoniile episcopilor deoarece el [episcopul Marsiliei] le făcea înainte, şi că aceste Biserici au fost întotdeauna în provincia sa;

Pe de altă parte, aceşti episcopi din cea de-a doua Narbonnaise pretind că ei nu trebuie să aibă ca primat un episcop din altă provincie.

Sfântul sinod a decis, pentru binele păcii şi pentru a menţine buna armonie, că Proculus va conduce ca un părinte în mijlocul fiilor săi. Această cinste este acordată persoanei sale, şi nu scaunului său. În timpul vieţii sale, el va păstra demnitatea de primat în Bisericile pe care el va dovedi că au fost înainte în provincia sa şi în care a aşezat ucenicii săi ca episcopi.

În privinţa episcopilor de Arles şi Vienne care erau în diferend în privinţa primatului, sfântul sinod a decis că va fi primat al întregii provincii cel care ar putea dovedi că oraşul său este metropolă civilă. Este sfătuit fiecare, pentru binele păcii, să viziteze Bisericile cele mai apropiate de oraşul lor episcopal”.

După aceste două decizii pline de înţelepciune, sinodul s-a ocupat de multe alte probleme importante, în principal de hirotonii, pe marginea cărora s-au ridicat discuţii grave între episcopii Octavie, Ursio, Remigie şi Triferie.

Iată diferitele decizii ale sinodului:

,,Sfântul sinod declară că dacă cineva face hirotonii împotriva canoanelor, cel care va fi astfel hirotonit va fi lipsit de cinstea preoţiei, şi cel care va face hirotonia va fi lipsit de orice autoritate pentru hirotonii şi sinoade.

Referitor la laicul Paladie care a acuzat pe preotul Spanus de o crimă gravă, episcopul Triferie adeverind în faţa sinodului că el a examinat această problemă şi a găsit imputaţia calomnioasă, sinodul a declarat că Paladie va rămâne sub sentinţa cu care a fost condamnat de episcopul Triferie, care o va ridica când va găsi de cuviinţă.

În privinţa preotului Exuperantie, care a ridicat acuzaţii grave împotriva episcopului său Triferie, care l-a insultat, şi a păcătuit împotriva disciplinei ecleziastice într-un mod atât de grav încât a fost lipsit de comuniunea Domnului, el va rămâne în puterea episcopului său care îi va putea da darul comuniunii atunci când va fi mulţumit de el.

Sinodul a decis că trebuie primiţi în comuniune cei care se separaseră de episcopul Felix”.

În acest canon este vorba despre Felix de Treves, care fusese hirotonit de itachieni. Felix, văzând că hirotonia sa, pentru care Sfântul Martin se căise atât că asistase la ea, era un subiect de tulburare şi dezbinare în Biserică, şi-a părăsit scaunul la puţin timp după Sinodul de la Turin, şi s-a retras într-o mânăstire pe care el o construise, cu o biserică în cinstea Sfintei Fecioare şi a mucenicilor din legiunea Thebeenne care pătimiseră la Treves. El a murit acolo, după câţiva ani, în practicarea vieţii monahale, şi s-a învrednicit să intre în rândul sfinţilor[6].

,,Nimeni, continuă sinodul, nu trebuie să atragă clericul altui episcop şi să-l hirotonească pentru Biserica sa, chiar conferându-i un grad mai ridicat; nici să primească un cleric depus de propriul episcop.

Sinodul a decis că cei care fuseseră hirotoniţi fără respectarea rânduielilor şi au avut copii după hirotonia lor, nu puteau fi ridicaţi la grade superioare.

Fie ca Domnul nostru să binevoiască să vă păstreze în sănătate vreme de mulţi ani, domni şi fraţi preaiubiţi”.

Sinodul de la Turin l-a condamnat pe Lazăr pe care Proculus l-a făcut, la puţin timp după aceea, episcop de Aix. El fusese ucenicul Sfântului Martin. Un alt ucenic al marelui episcop, Eros fusese înălţat în scaunul din Arles. Amândoi se arătau partizani ai lui Constantin care se proclamase împărat în Galia.

Eros şi Lazăr, legaţi de Constantin, au căzut odată cu el; generalul Constans, biruitorul lui Constantin, i-a izgonit din scaunele lor. Ei au fugit în Palestina unde au slujit cu vrednicie Biserica împotriva pelaghienilor. Sfântul Prosper[7] şi Fericitul Augustin[8] îi socoteau pe Eros şi pe Lazăr ca episcopi demni, şi Constans[9], făcând să fie ridicat [în scaun] Patrocle în locul lui Eros, a făcut un deserviciu Bisericii.

Patrocle era un om ambiţios şi viclean, care a reuşit să-l păcălească pe Papa Zosim, până în punctul în care l-a împins să facă fapte pe care cardinalul Baronius nu s-a temut să le numească nedrepte[10]. Atunci când el a câştigat, datorită flexibilităţii şi intrigilor, stima sa şi afecţiunea sa, el i-a scris pentru a-i spune plângerile sale împotriva lui Proculus de Marsilia, Simplicie de Vienne şi Ilarie de Narbonne, care refuzau să se supună înaltei jurisdicţii pe care el o pretindea inerentă scaunului de Arles încă de la venirea Sfântului Trofim în Galia.

Zosim s-a grăbit să-i facă dreptate lui Patrocle, şi a scris următoarea scrisoare episcopilor din Galia[11]:

,,Zosim, tuturor episcopilor din Galia şi şapte provincii:

A plăcut scaunului apostolic ca orice cleric venind la Roma sau mergând în altă parte să ia, înainte de plecarea sa, scrisori de prezentare[12] ale episcopului mitropolit de Arles, în care se va menţiona preoţia sa sau rangul său în ierarhia bisericească.

Noi am stabilit această rânduială deoarece se întâmplă că falşi episcopi, preoţi sau alţi clerici, în speranţa că viclenia lor nu se va descoperi, uzurpă un nume şi onoruri la care ei nu au dreptul.

Astfel, preaiubiţi fraţi, [este bine] ca orice episcop, preot, diacon sau slujitor inferior să ştie că dacă el vine la noi, nu va putea fi primit fără aceste scrisori. Dacă cineva îndrăzneşte să încalce aceste rânduieli binecuvântate, să ştie că el este separat de comuniunea noastră. Noi acordăm privilegiul de a da scrisori de prezentare sfântului nostru frate şi co-episcop Patrocle, datorită vredniciei sale.

În plus, noi poruncim ca episcopul mitropolit al oraşului Arles să prezideze hirotoniile, şi să redobândească autoritatea sa pontificală în provincia Viennoise şi în prima şi cea de-a doua provincie Narbonnaise.

Noi avertizăm fiecare episcop să nu uzurpe provincia altuia, pentru ca el să nu mai vină cu plângeri pe acest subiect. Cu dreptate, Biserica din Arles reclamă, ca ale sale, parohiile din Citharisa şi Gargaria[13], care sunt situate pe teritoriul provinciei sale.

Nu trebuie să ne mai abatem de la un vechi privilegiu al Bisericii din Arles, la care a fost trimis, de scaunul apostolic, marele episcop Trofim[14], care a fost izvorul de unde râurile credinţei au curs în toată Galia. Iată de ce ea trebuie să-şi păstreze toată autoritatea sa, nu numai asupra parohiilor din teritoriul său, ci şi asupra tuturor celorlalte provincii, după vechiul obicei, şi, dacă se naşte vreo discuţie, se va aduce la cunoştinţa mitropolitului de Arles, în afară de cazul în care importanţa chestiunii necesită cercetarea noastră”.

Episcopii de Arles pretindeau că ei fuseseră din vechime legaţii scaunului apostolic în Galia[15]. Dar jurisdicţia care le era delegată de episcopul Romei nu ducea la pierderea drepturilor fiecărui mitropolit în provincia sa; cu toate acestea, Patrocle reclama un privilegiu de acest fel din moment ce el cerea să prezideze hirotoniile episcopale nu numai în Viennoise, al cărui episcop de Vienne putea la fel de bine să reclame întâietatea pentru el, potrivit rânduielii Sinodului de la Niceea, ci şi asupra celor două provincii narboneze. Acordându-i acest privilegiu, papa se abătea în mod evident de la legislaţia bisericească pe atunci în vigoare, şi care dădea fiecărui mitropolit dreptul exclusiv de a prezida hirotoniile episcopale în provincia sa.

De asemenea, Proculus al Marsiliei, care avea de partea lui decizia Sinodului de la Turin, Ilarie de Narbonne, întâistătătorul primei provincii narboneze, şi Simplicie de Vienne, ale cărui drepturi asupra provinciei Viennoise erau la fel de întemeiate ca cele ale lui Patrocle, s-au ridicat împotriva pretenţiilor acestui episcop.

Ilarie şi Simplicie i-au scris despre aceasta lui Zosim, şi Proculus a fost atât de departe de a se supune, încât a hirotonit atunci doi episcopi pentru provincia sa, pe Tuentius şi Ursus.

Patrocle l-a avertizat de îndată despre aceasta pe Papa Zosim, care a scris[16] o scrisoare vehementă, adresată tuturor episcopilor din Africa, Galia şi Spania. El a denunţat neregulile comise de Proculus în hirotonirea lui Tuentius şi Ursus, făcute fără a fi fost prezidate de mitropolit, doar cu ajutorul lui Lazăr, condamnat ca defăimător la Sinodul de la Turin. Proculus, spune el, nu i-a convocat acolo pe co-provincialii săi şi a făcut hirotonia într-o zi în care hirotoniile nu sunt permise[17]; în plus, persoanele pe care el le-a ales au o viaţă şi o învăţătură mai mult decât suspecte: acestea sunt cărnuri putrede care trebuie scoase din trupul Bisericii; o drojdie proastă care trebuie îndepărtată din aluatul sfânt. În consecinţă, el îi declară excomunicaţi.

Patrocle a făcut o călătorie la Roma[18] pentru a susţine pretinsele sale drepturi împotriva lui Ilarie şi Simplicie. Zosim, fiind în totalitate în favoarea sa, a scris episcopilor de Viennoise şi din cea de-a doua Narbonnaise o scrisoare[19] în care susţine regulamentul său. În scrisoarea sa către Ilarie de Narbonne[20], episcopul Romei se exprimă cu o tărie care nu se poate admite; el îi reproşează că a trimis scaunului apostolic o expunere înşelătoare a drepturilor sale de mitropolit, revocă toate puterile sale pe care el le-a dobândit pe ascuns, şi încheie ameninţându-l cu excomunicarea.

În timpul acestei dispute nefericite, Zosim a făcut reglementări înţelepte privind hirotoniile, declarând nule[21] hirotoniile care se făceau de acum înainte per saltum, adică fără a trece prin toate treptele ierarhice; şi el a trimis aceste reglementări[22] lui Patrocle, pentru a-i înştiinţa pe episcopii din Galia; el i-a reamintit în epistola sa poruncile sale cu privire la scrisorile de recomandare şi plângerile sale împotriva lui Proculus. Asupra acestui ultim punct, Patrocle nu căuta să-l îmblânzească, dimpotrivă el îl aţâţa până într-un asemenea punct încât l-a făcut pe Zosim[23] să simtă că are o obligaţie să acţioneze cu rigoare împotriva episcopului Marsiliei, pe care a îndrăznit efectiv să-l lovească cu o sentinţă de depunere.

Proculus s-a temut puţin, şi a făcut chiar după aceea o hirotonie. Atunci, Zosim a scris el însuşi o scrisoare clerului şi poporului din Marsilia, pentru a le porunci să-şi aleagă un alt episcop.

,,Proculus, spune el[24], nemaifiind episcop, face încă episcopi, şi pretinde să confere altora ceea ce i-a fost conferit lui în trecut, în pofida nevredniciei sale, şi ceea ce nu a putut păstra. Într-o primă scrisoare, eu am încredinţat Biserica voastră mitropolitului provinciei voastre, fratele nostru şi co-episcopul Patrocle; noi i-o încredinţăm din nou, astfel încât cu ajutorul sfaturilor sale, să puteţi alege un alt episcop”.

În acel moment, Papa Zosim a murit. Bonifatie, care i-a succedat, nu a avut aceleaşi atitudini nefaste. Proculus a rămas episcop al Marsiliei, cei pe care-i hirotonise au fost menţinuţi în scaunele lor şi, în special, Tuentius[25], excomunicat de Zosim. Ambiţia lui Patrocle a fost înăbuşită. Nu se cunoşteau atunci, nici în Franţa, nici măcar la Roma, învăţăturile care au fost date după aceea ca dumnezeieşti, privind drepturile absolute ale episcopilor Romei.

Patrocle, vrând să uzeze de pretinsele drepturi pe care i le recunoscuse Zosim, a hirotonit un episcop pentru biserica din Lodeve, situată în prima Narbonnaise. Clerul şi poporul din Lodeve s-au alăturat lui Ilarie, mitropolitul lor, pentru a se plânge de aceasta lui Bonifatie care a răspuns[26] că, urmând regulamentul Sinodului de la Niceea, fiecare provincie trebuie să aibă mitropolitul său. Ilarie trebuia să se ducă la Lodeve, pentru a face hirotonia acolo, dacă această biserică era în provincia sa.

Cu câtva timp înainte, Bonifatie primise o delegaţie a clerului şi poporului din Valence, care îl denunţa pe episcopul lor Maxim; deja de mai multe ori ei se adresaseră Romei, pentru a face să înceteze scandalul iscat de fărădelegile acestui episcop nevrednic, şi se ignorau motivele[27] care au împiedicat până atunci a se face dreptate reclamaţiei lor prea juste. Bonifatie a primit această cauză cu râvnă şi a scris următoarea scrisoare episcopilor din Galia[28]:

,,Bonifatie, episcop, lui Patrocle, Remigie, Maxim, Ilarie, Sever, Valeriu, Iulian, Castorie, Leontie, Constantin, Ioan, Montan, Marin, Mauricie şi altor episcopi din Galia şi şapte provincii[29].

Nişte clerici din oraşul Valence au venit la noi şi ne-au prezentat un act de acuzare care conţine toate fărădelegile pe care ei le reproşează lui Maxim şi care sunt, spun ei, cunoscute în toată Galia; acuzat deja de mai multe ori, el a refuzat mereu judecata, şi se spune chiar că el a refuzat să meargă la citaţia unui sinod. Delegaţii Bisericii din Valence au dovedit, prin actele unui sinod, că episcopul lor nevrednic făcea parte din secta ruşinoasă a maniheilor şi, prin multe alte documente, că el este ucigaş şi că a fost trimis în această chestiune în faţa unui tribunal civil. Acoperit de aceste fărădelegi enorme, el are încă titlul de episcop în locul de retragere unde este ascuns, şi aduce necinste Bisericii sale.

Vă poruncim, preaiubiţi fraţi, să vă adunaţi în sinod înainte de ziua calendelor lui noiembrie, pentru a judeca acuzaţiile aduse împotriva lui. Dacă el nu se prezintă înaintea voastră, voi veţi pronunţa condamnarea sa; căci este evident că se mărturiseşte vinovat cel care nu profită de o ocazie atât de lesnicioasă de a se spăla de acuzaţiile aduse împotriva lui. Oricare va fi decizia dragostei voastre, ne-o veţi comunica, aşa cum se cuvine, pentru ca noi s-o confirmăm prin autoritatea noastră”.

Nu se cunoaşte sfârşitul acestui caz. Fără îndoială, episcopii galezi s-au adunat şi au trimis decizia lor lui Bonifatie; este uluitor că acest episcop, care a înăbuşit ambiţia lui Patrocle, nu-l numeşte pe Proculus la începutul epistolei sale, deşi el era atunci unul dintre cei mai vechi şi mai vestiţi episcopi ai provinciilor meridionale dintre care el îi numeşte pe cei principali. Se poate crede că aroganţa cu care episcopul Marsiliei i s-a împotrivit lui Zosim i-a făcut o impresie neplăcută lui Bonifatie.

Orice ar fi, în ciuda tristelor certuri pe care le-a avut cu Zosim, Proculus şi-a păstrat întotdeauna aceeaşi veche reputaţie de ştiinţă şi sfinţenie care i-a făcut pe episcopii din Galia să-l numească reprezentant la Sinodul din Aquileea şi care i-a făcut pe părinţii de la Sinodul de la Turin să se încline în faţa regulii. Un călugăr din Marsilia, pe nume Leporie, om de duh[30], cu o viaţă ordonată şi curată, căuta atunci să răspândească opinii eretice. Plecând de la principiile pelaghiene despre firea omului, el nega necesitatea răscumpărării şi, ca o consecinţă logică, întruparea Cuvântului şi dumnezeirea lui Iisus Hristos. El l-a devansat astfel pe Nestorie, care venea curând (428) să introducă în sistem aceste consecinţe necesare ale pelaghianismului.

După ce a dogmatisit în taină ceva vreme, Leporie a publicat o scrisoare în care expunea ziua în amiaza mare învăţătura sa periculoasă. Cassian, despre care noi vom vorbi în curând, şi care de atunci conducea vestita sa mânăstire a Sfântului Victor din Marsilia, a căutat să-l readucă la adevărata credinţă pe bietul monah rătăcit[31]; dar a fost în zadar, şi Proculus al Marsiliei, de comun acord cu Celinie[32], a fost silit să-l condamne.

Leporie, alungat din mânăstirea din Marsilia, s-a retras în Africa cu doi dintre adepţii săi, Bonus şi Domninus. El a găsit acolo un adversar dur, care a avut mângâierea de a-l readuce la învăţătura sănătoasă. Era Augustin, episcopul Hipponei. Logica sa, elocvenţa sa, blândeţea sa au triumfat în faţa acestui călugăr eretic care a recunoscut cu umilinţă erorile sale şi a trimis o retractare mişcătoare episcopilor din Galia[33].

Retractarea lui Leporie a fost semnată de cei doi ucenici ai săi, Bonus şi Domninus, şi adeverită ca autentică de Aurelie, episcopul Cartaginei; Augustin, episcopul Hipponei regale; Florentie, episcopul de Hippona-Dyarrite, şi Secondin de Megarme, care au scris în comun lui Proculus şi Celinie următoarea scrisoare:

,,Aurelie[34], Augustin, Florentie şi Secondin către preaiubiţii şi respectabilii lor fraţi şi co-episcopi, Proculus şi Celinie, salut întru Domnul nostru:

Fiul nostru Leporie, fiind venit aproape de noi, zăpăcit încă de lovitura pe care i-a dat-o sentinţa dreaptă şi meritată pe care sfinţia voastră aţi rostit-o împotriva erorilor sale, noi am acţionat pentru a-l îndrepta şi a-l tămădui; şi aşa cum voi l-aţi imitat pe apostol, înăbuşind duhurile neliniştite, noi l-am imitat de asemenea mângâind slăbiciunile şi primind neputinţele cu dragoste.

Noi l-am instruit cum am ştiut mai bine şi cu blândeţe, şi l-am readus pe calea cea dreaptă, mai ales datorită vouă care ne-aţi făcut această lucrare cu putinţă condamnând de la început opiniile sale eronate. Deci este acelaşi Domn, doctorul nostru dumnezeiesc, Cel care s-a folosit de noi ca de nişte unelte; căci El este cel care a spus: Eu voi bate şi voi tămădui; prin voi a bătut un orgolios, prin noi a tămăduit un bolnav.

Sfinţia voastră va aproba ceea ce noi am făcut şi se va bucura de aceasta; va primi cu o inimă de tată, cu o dragoste frăţească pe cel pe care nu l-a bătut decât cu o asprime milostivă. Dacă atitudinea noastră a fost diferită, ea ne-a fost inspirată unora şi altora de dragostea şi dorinţa de a salva un frate. Noi l-am primit datorită pocăinţei sale. Fie ca scrisoarea pe care el v-o adresează să vă dispună în favoarea sa ! Noi am adăugat acolo semnătura noastră, pentru a vă adeveri că ea este chiar de la el; noi nu ne îndoim că sfinţia voastră veţi fi fericit să primiţi retractarea sa şi s-o comunicaţi celor pe care el i-ar fi putut sminti; cei care l-au urmat în erorile sale l-au urmat în pocăinţa sa, aşa cum veţi vedea prin semnăturile lor care sunt puse în partea de jos a scrisorii, în prezenţa noastră.

După ce ne-am bucurat de mântuirea unui frate, noi nu ne-am mai dorit decât un lucru, ca sfinţia voastră, scriindu-ne, să facă bucuria noastră desăvârşită; noi vă dorim, preaiubiţi şi respectabili fraţi, să vă bucuraţi de o bună sănătate şi să vă amintiţi de noi întru Domnul”.

Cassian[35] ne-a păstrat mai multe fragmente din retractarea lui Leporie. ,,El a condamnat, spune el, opiniile sale eronate într-o manieră atât de admirabilă, încât întoarcerea sa merită tot atâtea elogii cât perseverenţa multor altora în adevărata credinţă; deoarece, după această perseverenţă în adevăr, ceea ce este mai slăvit este a retracta cu sinceritate erorile sale”. Or, Leporie, revenind în el însuşi, a retractat erezia sa cu durere, şi fără a fi reţinut de ruşine, nu numai în Africa, ci şi în Galia, şi a trimis tuturor episcopilor din această ţară o epistolă, expresia mişcătoare a pocăinţei sale, pentru ca cei care fuseseră cei dintâi martori ai erorii sale, să fie şi cei dintâi ai întoarcerii sale … El începe astfel: ,,O, venerabilii mei domni şi episcopi preafericiţi ! Eu nu ştiu de unde să încep să mă acuz, şi nu am nici o scuză să vă ofer. Orgoliul şi ignoranţa, o simplitate prostească şi o încăpăţânare primejdioasă, o curiozitate indiscretă şi o credinţă slabă, toate aceste vicii au exercitat asupra mea o astfel de influenţă încât am fost cu totul covârşit de confuzie, şi chiar în mijlocul bucuriei mele, eu sunt încă uluit că am putut să-mi slobozesc inima de atâtea patimi !”

După acest preambul, Leporie a făcut o retractare a tuturor erorilor sale care a fost aprobată de episcopii din Galia[36]; el s-a stabilit în Africa, unde a fost după aceea ridicat la treapta preoţiei[37].

Conduita nobilă a lui Proculus în afacerea lui Leporie nu a putut anihila gelozia lui Patrocle. Intrigile sale pe lângă Papa Bonifatie eşuaseră, dar atunci când Celestin a fost aşezat pe scaunul Romei (422), el le-a reînnoit şi a reuşit să-i inspire acestui episcop prejudecăţi împotriva lui Proculus şi împotriva monahilor din Marsilia care îmbrăţişaseră cauza episcopului lor[38]. Dacă Patrocle nu ar fi fost asasinat atunci, el l-ar fi putut face pe Celestin să urmeze exemplele lui Zosim.

Ucigaşul său a fost un tribun barbar care era, se spune, împins la această crimă de Felix, general de cavalerie a cărui ură şi-o atrăsese Patrocle. Cei care-i ţinuseră partea episcopului de Arles împotriva lui Proculus l-au acuzat pe acesta din urmă că l-a primit la sine pe ucigaş şi că s-a bucurat de moartea adversarului său, ceea ce i-a dat ocazia lui Celestin să scrie episcopilor din provinciile Viennoise şi [cele două] Narbonnaise următoarea epistolă[39]:

,,Celestin către toţi episcopii din Viennoise şi cele două Narbonnaise, salut în Domnul:

Ne-ar plăcea ca mai bine să ne bucurăm de buna administrare a Bisericilor voastre şi să vă adresăm felicitări, decât să ne plângem de abuzurile în care au alunecat acestea împotriva disciplinei bisericeşti; aşa cum binele despre care noi înţelegem să vorbim ne umple de bucurie, tot aşa greşelile care ajung la cunoştinţa noastră sunt ca nişte săgeţi care ne ating sufletul şi ne provoacă cea mai vie durere.

Noi nu putem păstra tăcerea atunci când datoria imperioasă pe care sarcina noastră ne-o impune, ne sileşte să rechemăm pe fiecare la calea dreaptă; noi am fost aşezaţi de Dumnezeu pentru a veghea, pentru a condamna ceea ce este rău şi a aproba ceea ce este bine; grija noastră se întinde peste tot, dar pentru că este întinsă ea nu este mai puţin activă: ea pătrunde pretutindeni unde numele Domnului este chemat, şi nimic nu ne scapă de toate aceste inovaţii pe care orgoliul le născoceşte pentru a răsturna regulile statornicite.

1. Noi am aflat că unii preoţi ai Domnului se ocupă mai curând de a se îmbrăca de o manieră zadarnică şi superstiţioasă decât de a dobândi curăţia inimii şi adevărata credinţă. Nu este de mirare că cei care nu au fost crescuţi în Biserică acţionează contrar obiceiurilor Bisericii, şi că neajungând acolo pe calea obişnuită, au adus cu ei obiceiuri pe care le-au dobândit în altă stare: ei se acoperă cu o mantie lungă, îşi pun o centură în jurul mijlocului şi îşi închipuie că astfel împlinesc mai bine Scriptura, urmând mai degrabă litera decât duhul ei; ei ar trebui la fel de bine să poarte în mână o lumânare aprinsă şi o cârjă; Scriptura nu este mai puţin formală asupra acestui punct decât asupra centurii din jurul mijlocului. Ce este acest nou obicei care devine modă în Bisericile din Galia ? De ce se schimbă la exterior obiceiul urmat de atât de multă vreme şi de episcopi atât de mari ? Noi trebuie să ne deosebim de alţii prin ştiinţa noastră şi nu prin veşmântul nostru; prin moravurile noastre, curăţia inimii noastre, şi nu prin forma veşmântului nostru.

2. Noi ştim că s-a refuzat pocăinţa muribunzilor, şi că, în ciuda dorinţei lor, nu s-a oferit acest leac pentru sufletul lor. Nu putem să ascundem oroarea pe care ne-o inspiră cel care este atât de necredincios încât îşi pierde orice nădejde în bunătatea lui Dumnezeu; care nu crede că Dumnezeu ar putea să-l ajute în orice moment pe cel care a apelat la El, şi să-l elibereze de greutatea păcatelor sale pe cel care doreşte să fie despovărat de ele. A refuza pocăinţa unui păcătos muribund, nu este aceasta a-l face să moară de două ori, nu este aceasta a ucide sufletul său ?

3. Noi am aflat, preaiubiţi fraţi, că mai mulţi episcopi au fost înălţaţi la această demnitate fără să fi urcat acolo prin treptele ierarhiei ecleziastice. Cel care a recunoscut el însuşi că a făcut astfel de hirotonii şi-a depăşit atribuţiile şi a încălcat rânduielile Sfinţilor Părinţi. Dar nu s-au mulţumit să hirotonească laici, ci mai mult, au ridicat la episcopat oameni ale căror crime sunt arhicunoscute în aproape toate provinciile, Daniil, între alţii, împotriva căruia s-au ridicat cele mai grave acuzaţii din partea unei mânăstiri de fecioare pe care el o cârmuia în Răsărit. El a fugit şi au început să-l caute pentru ca, dacă este nevinovat, s-o poată dovedi. Atunci când am aflat că este în Galia, eu am trimis o scrisoare episcopului de Arles, prin ipodiaconul Fortunatus, pentru a convoca episcopii şi a-l judeca. Se spune că pe când i se aduceau aceste acuzaţii el a fost hirotonit episcop. Ca frăţia voastră să ţină cont de îndemnurile noastre şi să se grăbească să împlinească legile disciplinei exacte.

4. Ca fiecare provincie să aibă mitropolitul ei, potrivit canoanelor şi aşa cum a scris predecesorul nostru episcopului de Narbonne; ca fiecare mitropolit să se închidă în hotarele provinciei sale şi să nu uzurpe provincia altuia; ca să nu se prefere, pentru a le conferi episcopatul, străini şi necunoscuţi faţă de vechii clerici care săvârşesc de multă vreme slujba în biserici şi se învrednicesc de stima credincioşilor; nu trebuie ca o mânăstire nou înfiinţată să fie pepinieră de episcopi[40].

5. Nu trebuie să se dea episcop celor care nu-l vor; pentru a-l statornici într-o biserică, trebuie să aibă consimţământul clerului, poporului şi notabilităţilor oraşului; când s-a obţinut acordul, nu ar trebui să se statornicească ca episcop un cleric străin, decât dacă această Biserică nu poate furniza o persoană care să fie demnă de a fi ridicată la rangul de episcop, ceea ce nouă nu ni se pare posibil.

6. Trebuie a se abţine de la hirotonii ilicite, şi nu trebuie hirotonit episcop nici un laic, nici un bigam, nici cel care a fost căsătorit cu o văduvă; dacă au fost făcute astfel de hirotonii, ele vor fi anulate deoarece nu sunt valide[41]: episcopii sunt cei care trebuie să respecte mai cu seamă legile episcopatului.

7. Să ştiţi că noi am scos din corpul vostru episcopal pe Daniil, despre care am vorbit deja, care a crezut că se derobează, prin cinstea preoţiei supreme, de acuzaţia adusă împotriva lui, şi care nu a ajuns la această demnitate decât fugind din faţa acuzatorilor săi. El se va prezenta în faţa tribunalului nostru, dacă are conştiinţa nevinovăţiei sale.

8. Noi retrimitem la tribunalul vostru pe episcopul Bisericii Marsiliei care, se spune, s-a bucurat de moartea fratelui său şi l-a primit la el pe ucigaşul său”.

Întreaga epistolă este în mod evident îndreptată împotriva lui Proculus. Nu se ştie dacă el a fost într-adevăr chemat la judecată de episcopii din Galia; ar fi trebuit să cunoaştem judecata pentru a aprecia acuzaţia adusă împotriva lui: în lipsa unor date certe, se poate considera ca o dovadă a nevinovăţiei sale veneraţia pe care a avut-o întotdeauna pentru el Biserica Marsiliei, care-l cinstea ca pe un sfânt.

Proculus a murit la puţin timp după scrisoarea Papei Celestin şi l-a avut ca succesor pe Venerie[42].

Aceste lupte, în care a intervenit episcopul Romei, dovedesc că acest episcop se străduia să-şi extindă autoritatea asupra Bisericilor apusene, dar că sfinţii episcopi ştiau să se împotrivească acestor prime uzurpări.

Noi l-am văzut alături de Proculus pe savantul Cassian, asupra vieţii căruia noi trebuie să revenim.

Fiind încă tânăr, Cassian a părăsit Galia[43], patria sa, şi s-a retras în Palestina, unde el nădăjduia să-şi poată împlini mai uşor atracţia pe care a primit-o de la Dumnezeu pentru viaţa cenobitică. După ce a petrecut câţiva ani într-o mânăstire din Bethleem[44], el a obţinut de la superiorii săi permisiunea de a străbate pustiurile din Egipt, însă cu condiţia că va reveni la Bethleem, pe care el l-a înălţat fără îndoială cu virtuţile sale alese.

Cassian visa probabil, încă de atunci, la marile lucruri pe care le va face mai târziu. Admirator, am putea spune entuziast, al cenobiţilor şi anahoreţilor din Răsărit, el vroia să cerceteze obiceiurile lor, rânduielile lor, învăţătura lor duhovnicească, şi să formeze, în Apus, fraţi şi concurenţi ai lor.

Aşadar, el a plecat din Bethleem cu un alt monah, pe nume Ghermano, şi s-a îndreptat către pustiul Schitului, unde vieţuiau cenobiţii cei mai desăvârşiţi[45].

,,Când am ajuns în pustiul Schitului, spune el[46], doream mai ales să-l văd pe avva Moisi, care, în mijlocul tuturor florilor care înfrumuseţau această pustietate, era cea mai suavă şi mai frumoasă. Nu numai că el practica virtutea, dar o cunoştea în teorie. Eram însoţit de avva Ghermano; dobândisem alături de el primele mele biruinţe în armata duhovnicească, şi la mânăstire ca în pustiu, noi am fost atât de uniţi încât se spunea de obicei că noi nu aveam decât un suflet în noi doi. Noi împărtăşeam aceeaşi dorinţă de a ne folosi de învăţăturile lui avva Moisi; dar noi ştiam că el le dădea cu greutate: îi era întotdeauna teamă să împărtăşească tainele desăvârşirii celor care nu aveau nici voinţa, nici curajul de a le pune în practică. El a cedat totuşi la lacrimile şi rugăminţile noastre”.

Avva Moisi a vorbit cu evlavioşii pelerini despre scopul vieţii monahale, şi despre curăţia intenţiei care trebuie s-o ai îmbrăţişând-o[47].

,,Noi am primit, adaugă Cassian[48], cuvintele lui avva Moisi cu mare nesaţ şi fără a ne da seama că trecuse deja o bună parte din noapte. Sfântul bărbat ne-a îndemnat să ne odihnim puţin, ceea ce noi am făcut întinzându-ne pe rogojinile care ne serveau de scaune, şi punând sub capul nostru o rogojină mai groasă, formată din mai multe mănunchiuri de papirus. Aceasta este o mică mobilă foarte preţuită de pustnici; ea le serveşte de scaun când se reunesc, şi de căpătâi pe timpul nopţii. Ea se face cu uşurinţă, şi nu-i costă nimic, fiindcă acest stuf creşte pe malurile Nilului, şi nimeni nu se opune ca ei să-l culeagă.

După ce ne-am odihnit puţin[49], noi am văzut cu bucurie ivirea zorilor, sperând că vom putea curând să vorbim din nou cu avva”.

El s-a supus dorinţelor lor, şi le-a vorbit despre dreapta judecată, această virtute care trebuia să-i călăuzească întotdeauna în ce vor întreprinde pentru a ajunge la desăvârşire[50].

După ce a vorbit cu avva Moisi, Cassian s-a îndreptat către chilia unui sfânt bărbat pe nume Pafnutie.

,,În această comunitate de sfinţi, spune el[51], care strălucesc ca stelele în noaptea lumii, noi l-am văzut pe Sfântul Pafnutie, unul dintre cei mai strălucitori prin ştiinţa sa despre mântuire. El era preotul comunităţii Schitului. Ajunsese la o vârstă foarte înaintată şi nu-şi părăsea niciodată chilia decât pentru a merge la biserică, care era la o depărtare de cinci mile. Făcea acest drum lung în toate sâmbetele şi duminicile şi, deja împovărat de greutatea anilor, el se încărca încă cu un ulcior de apă, de care avea nevoie pentru o săptămână; avea mai mult de 90 ani şi nu îngăduia încă celor mai tineri să se încarce cu povara sa.

Dornici să primim învăţăturile prea cinstitului bătrân[52], noi am plecat spre chilia sa şi am ajuns acolo către seară. După ce a păstrat câtva timp tăcerea, el a început să ne laude pentru că ne-am părăsit patria pentru a face călătorii atât de lungi, să vizităm pustiurile, şi să ne supunem greutăţilor pe care le îndurau cu greu cei care fuseseră formaţi acolo încă din tinereţe. Dar noi i-am răspuns sfântului bărbat că am venit pentru a primi sfaturi, şi nu pentru laude; pentru a ne smeri, şi nu pentru a ne mândri”.

Preafericitul Pafnutie le-a făcut pe plac, le-a vorbit despre renunţarea desăvârşită la toate lucrurile lumii[53], şi i-a slobozit foarte umiliţi pentru că nu au bănuit[54] până atunci desăvârşirea acestei temelii fundamentale a vieţii monahale.

Ei s-au dus de la el la chilia lui avva Daniil, care se făcea remarcat mai ales prin umilinţa sa[55]. Blândeţea şi curăţia sa erau atât de mari, încât preafericitul Pafnutie, preotul pustiului, îl socotea vrednic de a fi ridicat la diaconat, deşi erau în pustiu anahoreţi mult mai în vârstă decât el. Curând după aceea, el a vrut să-l facă egalul său, şi a făcut să fie hirotonit preot astfel ca el să-i fie succesor în cinstea preoţiei. După hirotonia sa, Daniil a păstrat aceeaşi umilinţă, şi a continuat să-şi îndeplinească îndatoririle diaconatului atunci când Pafnutie slujea sfânta jertfă.

Avva Daniil le-a vorbit oaspeţilor despre lupta simţurilor împotriva duhului[56], iar Sfântul Serapion, pe care l-au vizitat după aceea, i-a învăţat[57] despre modul în care trebuiau să combată cele opt păcate principale care se împotrivesc desăvârşirii.

În timp ce Cassian şi Ghermano străbăteau pustiul Schitului, un grup de tâlhari sarazini[58] i-au masacrat pe toţi monahii care vieţuiau în vasta pustietate care se întinde de la orăşelul Tecua, unde s-a născut Proorocul Amos, până la Marea Moartă, în care se varsă apele Iordanului. Episcopii din aceste ţinuturi şi toţi arabii credincioşi au adunat cu mare grijă moaştele lor; dar moartea lor a răspândit groază în pustiurile învecinate. Cassian şi Ghermano au încercat o durere profundă faţă de masacrul atâtor slujitori ai lui Dumnezeu; ei nu înţelegeau cum a putut să îngăduie Dumnezeu această nenorocire, şi pentru a se lămuri asupra acestui punct, ei s-au dus la avva Teodor. El locuia în pustiul Kellia, situat la 5 mile de cel din Nitria şi la 60 mile de pustiul Schitului.

Lui Teodor[59] nu i-a fost greu să-i facă să înţeleagă pe cei doi oaspeţi ai săi planurile lui Dumnezeu cu necazul pe care El îl trimite uneori celor drepţi, căci pentru ei[60] cerul este totul, iar pedepsele, ca şi bucuriile vremelnice nu sunt nimic dacă ele nu conduc la a-L avea pe Dumnezeu, care este unicul lor bine.

Evlavioşii călători s-au întors de la chilia avvei Teodor la Schit, unde i-au mai vizitat pe avva Serenus şi avva Isaac.

Avva Serenus era demn de numele său prin serenitatea sufletului său[61]; el le-a dat învăţături bune despre mijloacele care trebuie folosite împotriva mişcărilor sufletului[62] şi suferinţelor duhovniceşti. Această convorbire interesantă a ţinut până la sfârşitul nopţii, şi Serenus a fost nevoit să-i convingă pe oaspeţii săi să se odihnească: ,,Noi vom merge apoi, le spune el[63], împreună la biserică datorită solemnităţii duminicii şi, după sfânta slujbă, vom continua discuţia noastră”.

,,După ce ne-am achitat, continuă Cassian[64], de ceea ce ne cerea solemnitatea zilei, noi ne-am întors la chilia bătrânului, care ne-a dat o masă de lux. El se servea de obicei, pentru condimentare, de puţină saramură şi o picătură de ulei. Pentru a ne face nouă praznic, el a turnat pe legumele noastre puţin dintr-un fel de lichior pe care nu-l cunosc şi puţin mai mult ulei. La desert, ne-a dat fiecăruia trei măsline murate în sare şi năut prăjit care era socotit patiserie de pustnicii de la Schit. Ghermano şi cu mine am primit fiecare câte cinci boabe; două prune şi o smochină au completat masa noastră. Ar fi fost scandalos a face mai mult exces”.

După această masă măreaţă, avva Serenus a reluat discuţia şi a vorbit despre influenţa pe care o au puterile vrăjmaşe asupra omului[65].

Ultimul pustnic pe care l-au vizitat la Schit Cassian şi tovarăşul său a fost avva Isaac, cu care au avut convorbiri lungi despre rugăciune[66], după care ei s-au întors la mânăstirea din Bethleem.

Ei au părăsit-o curând pentru a-i vizita pe pustnicii din Thebaida, căci crescând în virtuţi, inima lor se aprindea tot mai mult de dorinţa desăvârşirii[67].

De aceea, spune Cassian, noi am luat hotărârea să mergem în Egipt şi să străbatem pustiurile cele mai îndepărtate ale Thebaidei, pentru a vizita mulţi anahoreţi al căror renume ajunsese până departe. Am sosit, după o lungă navigare, într-un oraş din Egipt numit Thennesus. Noi am avut fericirea[68] de a-l întâlni acolo pe prea fericitul episcop Archebius. Acest om admirabil strălucise mai întâi printre cei mai sfinţi anahoreţi, şi când l-au smuls din pustiu, pentru a-l face episcop de Panephysis, el a păstrat întotdeauna dragostea sa pentru singurătate.

,,El ne-a primit cu multă dragoste; când a aflat că noi dorim să mergem în părţile mai îndepărtate ale Egiptului, să căutăm persoanele sfinte care locuiau acolo, ne-a spus: Veniţi şi vedeţi în trecere câţiva bătrâni sfinţi care vieţuiesc nu departe de mânăstirea noastră, şi luând[69] un toiag şi o desagă, urmând obiceiul pustnicilor atunci când se pun la drum, ne-a condus el însuşi până la Panephysis. Existau atunci în acest pustiu trei pustnici foarte bătrâni care se numeau Cheremon, Nesteros şi Iosif”.

Cheremon a avut cu Cassian şi Ghermano trei convorbiri. Prima[70] despre desăvârşirea faptelor făcute din dragoste de Dumnezeu; cea de-a doua[71] despre neprihană; cea de-a treia[72] despre ajutorul şi ocrotirea lui Dumnezeu[73].

Avva Nesteros le-a vorbit despre ştiinţa duhovnicească[74] şi despre facerea de minuni[75]; avva Iosif, despre adevărata prietenie[76] şi despre hotarele cuvântului dat[77]. Iată care a fost ocazia acestei convorbiri:

,,Când s-a sfârşit convorbirea despre prietenie, spune Cassian[78], şi a sosit noaptea, avva Iosif ne-a dus într-o chilie separată pentru a ne odihni puţin; dar focul pe care cuvintele lui l-au aprins în inimile noastre ne-a împiedicat să dormim; dimineaţa devreme noi am ieşit, Ghermano şi cu mine, şi ne-am dus să ne aşezăm la o sută de paşi de chilia noastră. Liniştea profundă care domnea în jurul nostru, întunericul, totul prilejuia între noi doi efuziuni blânde de prietenie.

Ghermano a început prin a suspina profund. Vai ! dragul meu Cassian, îmi spune el, ce vom face ? Un pericol bizar ne strânge din toate părţile. Cuvântările şi pildele acestor minunaţi anahoreţi ne arată deja ce avem de făcut; şi această viaţă sfântă noi nu o putem îmbrăţişa din cauza făgăduinţei pe care am făcut-o mai-marilor noştri de a ne întoarce la mânăstirea noastră. Noi am putea atât de uşor să ajungem aici la desăvârşire ! Dar dacă vom rămâne aici, ne încălcăm făgăduinţa.

Atunci eu i-am răspuns: noi nu avem alt mijloc de a ne lămuri în îndoiala noastră decât de a cere sfatul sfântului bătrân. Nădăjduiesc, dragul meu Ghermano, că Dumnezeu va pune capăt neliniştilor noastre prin gura slujitorului Său. Sosind ceasul rugăciunii, după ce am citit împreună cu gazda noastră numărul de psalmi fixat prin rânduială, ne-am aşezat pe rogojinile care ne-au servit de pat în timpul nopţii”.

Preacinstitul avvă Iosif a remarcat curând tristeţea celor doi interlocutori ai săi şi, după ce a aflat motivul, a căutat să le dovedească că ei nu erau obligaţi să-şi ţină făgăduinţa pe care o făcuseră de a se întoarce la mânăstirea lor din moment ce ei credeau că este mai lesne a ajunge la desăvârşire în pustiu[79].

Drept urmare, Cassian şi prietenul său au rămas 7 ani[80] în pustiurile din Egipt; ei au scris adeseori mai-marilor lor pentru a le explica lunga lor absenţă, dar fără a-i putea mulţumi; însă, după cei 7 ani, când au revenit la Bethleem, prezenţa lor a reaprins prietenia pe care au avut-o pentru ei înainte, şi mai-marii lor nu s-au mai opus pelerinajelor lor printre pustnici.

În timpul şederii lor în Egipt, Cassian şi Ghermano nu au rămas liniştiţi în chilia lor din Panephysis; ci[81], dorind mereu tot mai mult să studieze modelele desăvârşirii, ei s-au dus la Diolcos, care era aproape de una din cele şapte guri ale Nilului. Acesta era drumul lor pentru a se îmbarca şi a se întoarce la Bethleem, dar ei nu erau călăuziţi atât de necesitatea călătoriei, cât de dorinţa de a-i vedea pe pustnicii care locuiau în acest pustiu.

Ei l-au văzut la Diolcos pe avva Piamun, care le-a vorbit despre cele trei[82] feluri de monahi care erau atunci în Biserică: chinoviţii, pustnicii şi sarabaiţii; avva Ioan, care i-a învăţat[83] scopul pe care trebuie să şi-l propună chinovitul şi pustnicul. Avva Pinufius le-a vorbit despre pocăinţă[84]; avva Theonas despre post şi despre timpul pascal[85], despre dispoziţiile cu care trebuie să mergem la împărtăşanie[86] şi despre înţelesul[87] acestui cuvânt al Sfântului Pavel[88]: Nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc (Romani 7, 19). În fine, avva Avraam le-a vorbit despre mortificare[89].

După un sejur la Bethleem, Cassian a părăsit pentru totdeauna această mânăstire, a mers să viziteze anahoreţii din Mesopotamia[90], de unde s-a dus la Constantinopol. Marele Gură de Aur, care era atunci episcop [al oraşului], l-a ridicat la diaconat şi l-a legat astfel de Biserica sa. Atunci când sfântul episcop a murit în urma intrigilor unei împărătese orgolioase susţinută de episcopi nevrednici, Cassian a părăsit Constantinopolul şi s-a dus la Roma. De acolo el a mers în Galia.

El s-a stabilit la Marsilia unde Proculus l-a hirotonit preot, şi a întemeiat acolo două mânăstiri: una de fecioare, pe care a pus-o sub ocrotirea Maicii Domnului, cealaltă de bărbaţi căreia i-a dat ca patron pe biruitorul mucenic Victor.

În această ultimă mânăstire, el a încercat să pună în practică ce învăţase în călătoriile sale printre chinoviţii şi pustnicii din Răsărit; în măsura în care diferenţele de climă şi moravuri le puteau permite.

Îmbrăcămintea monahilor de la Sfântul Victor[91] se apropia mult de cea a călugărilor egipteni; ea consta într-o sutană lungă şi o tunică cu mâneci, strânsă peste piept cu două fâşii de lână ţesută[92], şi o glugă destul de mare care acoperea capul[93], o centură[94] şi o manta[95]. Cassian nu a putut adopta încălţămintea egipteană din cauza climei din Galia[96], şi pielea de oaie pe care o purtau călugării răsăriteni în călătoriile lor ar fi fost ridicolă în Apus[97]. El nu a mai dat monahilor săi ciliciul[98] pe care-l purtau fiii Sfântului Martin, pentru că acesta îi jena la lucrul mâinilor şi le putea inspira slavă deşartă; deoarece se purta deasupra tuturor celorlalte veşminte[99].

Cassian îndemna la lucrul mâinilor şi credea că [acesta] este necesar pentru a menţine disciplina monahală. El îi condamna pe chinoviţii galezi[100] pentru că nu munceau. Sfântul Martin stabilise, într-adevăr, la Marmoutier obiceiul de a consacra tot timpul rugăciunii şi meditaţiei.

Lucrul mâinilor nu consuma însă tot timpul care le rămânea monahilor de la Sfântul Victor după rugăciunile comune, şi ei se dedicau în plus studiului cărţilor sfinte şi teologiei. La Mânăstirea Sfântul Victor, Leporie a conceput şi organizat sistemul său eretic şi a găsit adepţi. Această mânăstire a fost asemenea unui focar de discuţii înalte despre har şi liberul arbitru.

Deci se poate crede că Cassian împărţea ziua între lucrul mâinilor, studiu şi rugăciune.

Rugăciunea comună, sau slujba canonică, se împărţea în trei părţi principale: 1. Slujba de seară sau vecernia; 2. Slujba de noapte, numită de atunci utrenie; 3. Slujba de zi.

Cassian a aflat în călătoriile sale obiceiuri diferite privind[101] numărul de psalmi care trebuiau citiţi la fiecare parte a slujbei.

El a aşezat la Sfântul Victor obiceiul mânăstirilor din Egipt pentru vecernie şi slujba de noapte, şi pe cel al monahilor din Mesopotamia pentru slujba de zi.

La vecernie[102], se citeau 12 psalmi[103], după care se citeau două fragmente extrase primul din Vechiul Testament, şi cel de-al doilea din Noul Testament.

La slujba de noapte se spuneau de asemenea 12 psalmi urmaţi de două fragmente[104].

La vecerniile de sâmbătă, duminică şi în timpul Cincizecimii, adică în timpul celor 50 zile de la Paşti la Cincizecime, fragmentele erau extrase, şi unul şi celălalt, din Noul Testament: primul din Epistole sau Faptele Apostolilor; cel de-al doilea din Evanghelie.

Slujba de zi se ţinea la trei ore diferite: la ceasul 3 al zilei sau Terţa (ora 9 de dimineaţă); la ceasul 6 sau Sexta (amiază); şi la ceasul 9 (ora 3 după-amiază), sau Nona. La fiecare din aceste ceasuri se citeau 3 psalmi urmaţi de o rugăciune[105].

În Apus, slujba de noapte s-a împărţit în două părţi[106]. Prima parte era alcătuită din 9 psalmi şi se spunea la miezul nopţii; cea de-a doua parte, alcătuită din 3 psalmi, se spunea la ceasul 1 al zilei sau Prima (ora 6 de dimineaţă) [107]; se statornicise acest obicei în mânăstiri, pentru a-i împiedica pe monahi să doarmă până la ceasul 3, ceea ce puteau, cu totul firesc, să fie tentaţi să facă, după ce petrecuseră o parte a nopţii la slujba de noapte.

Cassian a aşezat acest obicei în Biserica din Apus a Mânăstirii Sfântul Victor. Monahii din această mânăstire nu trebuiau să aloce somnului decât timpul cuprins între ora de culcare şi slujba de noapte, şi de la slujba de noapte până la ceasul 1. Era contrar regulii să se doarmă după această oră[108].

În zilele cu priveghere, ei nu se culcau înainte de slujba de noapte. Pentru a birui somnul, se împărţea slujba în trei părţi, între care se lăsa un anumit interval. Fiecare din aceste părţi era alcătuită din 3 psalmi şi 3 antifoane[109].

Pe atunci se numea antifon un cântec alternativ[110] care urma după citirea fiecărui psalm. Psalmul era întotdeauna cântat de o singură persoană[111], şi ceilalţi care asistau trebuiau să asculte aşezaţi şi în cea mai profundă linişte. Atunci când doar doi monahi făceau slujba, ei trebuiau să citească fiecare jumătate din psalmi. Dacă erau 3, fiecare câte o treime; dacă erau 4, un sfert, la slujbele de vecernie şi de noapte. La cor, acelaşi monah nu putea să spună mai puţin de 3 psalmi.

După citirea fiecărui psalm şi a antifonului, toţi cei care participau se ridicau şi, după ce se rugau astfel câteva clipe[112], ei îngenuncheau şi nu se ridicau din nou decât la semnalul celui care spunea rugăciunea, adică citea colecta, numită astfel fiindcă ea rezuma într-o manieră generală toate rugăciunile particulare.

În Galia[113] aveau obiceiul de a citi, după fiecare psalm, doxologia, Gloria Patri etc. În Răsărit nu se spunea decât după antifon. Cassian a statornicit fără îndoială, la Sfântul Victor, obiceiul galez.

La vecerniile de sâmbătă, duminică şi de după Sfintele Paşti până la Cincizecime nu se îngenunchea în timpul slujbei[114].

Duminica nu se reuneau decât o dată, pentru slujba de zi, la ceasul 3. Slujba era mult mai lungă din cauza împărtăşaniei[115], şi se spuneau psalmi şi fragmente care ţineau loc de rugăciuni de la ceasul 6 şi 9.

Când se termina slujba, fiecare monah trebuia să se retragă în reculegere şi în linişte. Celui care nu respecta această rânduială[116] îi era interzisă rugăciunea publică până când cerea iertare în genunchi de la fraţii săi şi dobândea iertarea de la stareţ. Cel care nu ajungea la slujba de noapte înainte de îngenuncherea care urma după cel de-al doilea psalm[117], şi la slujba de zi înainte de cea de la primul psalm, nu putea să intre în biserică. El îngenunchea la uşă şi, când fraţii ieşeau, le cerea iertare pentru neglijenţa sa.

În privinţa oricărui alt punct, disciplina Mânăstirii Sfântul Victor nu era mai puţin severă.

Atunci când un începător venea pentru a fi primit în mânăstire, el trebuia ca timp de 10 zile[118] să rămână la poartă şi să ceară darul de a fi primit acolo. Dacă el suferea această primă probă, era dezbrăcat de hainele sale lumeşti, era îmbrăcat în veşmântul monahal, şi, timp de un an de zile, ocupaţia sa era de a sluji musafirii. El devenea apoi novice şi intra sub călăuzirea unui monah care avea titlul de senior, şi căruia trebuia să-i descopere toate gândurile sale. Dacă, în timpul noviciatului, el nu dădea dovezi de vocaţie, i se înapoiau hainele sale lumeşti şi era trimis înapoi în lume. Dacă era primit, nu i se îngăduia să dea bunurile sale mânăstirii, de teamă ca el să nu se socotească mai important decât altul. El nu putea să mai aibă nimic propriu şi era silit la o ascultare desăvârşită[119].

Acestea au fost rânduielile aşezate de Cassian la Sfântul Victor din Marsilia, şi au fost urmate în totalitate sau în parte de cea mai mare parte a mânăstirilor din Galia până la adoptarea rânduielii Sfântului Benedict.

Sfântul Castor[120], episcop de Apt, a fost unul dintre primii care le-au aşezat într-o mânăstire pe care a întemeiat-o în apropiere de oraşul său episcopal. Dar, pentru a le deţine cu exactitate, el l-a rugat pe Cassian să le aşeze în scris, ceea ce el a făcut în cărţile sale Despre aşezăminte. Această scriere poate fi împărţită în două părţi. În prima parte, care cuprinde primele 4 cărţi, Cassian tratează despre îmbrăcămintea monahală, slujba de seară şi slujba de noapte, slujba de zi şi încercările începătorilor. În cea de-a doua parte, care cuprinde ultimele 8 cărţi, el explică în ce constau cele opt păcate capitale şi remediile care trebuie aplicate.

Sfântul Castor, dorind să aibă mai multe informaţii despre virtuţile monahilor, l-a rugat pe Cassian să redacteze convorbirile pe care le-a avut cu chinoviţii răsăriteni. Sfântul episcop de Apt a murit în timp ce Cassian scria primele 10 convorbiri cu monahii de la Schit. Deci ele au fost[121] dedicate Sfântului Leontie de Frejus, fratele Sfântului Castor, şi stareţului Eladie, care conducea probabil mânăstirea din Apt şi a fost la puţin timp după aceea episcop[122].

Sfântul Honorat, pe atunci încă stareţ de Lerins, şi preafericitul Eucher au citit aceste convorbiri cu cea mai mare atenţie, şi au cerut unele noi lui Cassian, care le-a dedicat convorbirile cu anahoreţii din Panephysis[123], anunţându-le în plus că le va redacta pe cele avute cu anahoreţii din Diolcos; el le-a trimis fraţilor săi din Insulele Stæchades[124].

Aceste insule erau populate de un mare număr de chinoviţi şi anahoreţi[125]. Ele aveau mai cu seamă o mânăstire foarte numeroasă, condusă de avva Teodor înainte de a fi ridicat pe scaunul de Frejus, în locul Sfântului Leontie. Principalii anahoreţi erau Iovinian, Minervie şi Leontie, ale căror exemple au stârnit în suflete dorinţa vieţii desăvârşite în singurătate[126].

Mânăstirile Lerins, Sfântul Victor şi din Insulele Stæchades, unite prin legături de dragoste, pătrunse de acelaşi duh, rivalizând în sfinţenie şi râvnă, au fost ca trei izvoare roditoare de unde duhul monahal s-a răspândit în Galia. Ele au avut de asemenea cinstea de a forma cea mai mare parte a acestor slăviţi episcopi din secolul al V-lea, care au rămas întotdeauna monahi în mijlocul onorurilor episcopatului, au acoperit Bisericile lor cu mânăstiri, şi au propagat aceste instituţii preţioase care au fost pentru această Biserică o sursă de virtute şi slavă.

Mânăstirea din Lerins a revărsat mai ales strălucire asupra Bisericii din Galia.

Ea a fost întemeiată de Sfântul Honorat, la circa 20 ani după Mânăstirea Marmoutier.

Honorat s-a născut lângă localitatea Toul şi aparţinea unei familii nobile; deşi tatăl său[127] a fost păgân, el s-a simţit încă din copilărie atras de religie, a primit botezul şi s-a hotărât îndată să se dedice în întregime lui Dumnezeu; tatăl său şi-a dat seama de aceasta şi nu a trecut nimic cu vederea pentru a-l face să-şi abandoneze planurile; el l-a tras în mijlocul tuturor plăcerilor din lume, dar Honorat nu era făcut pentru lucruri atât de frivole, şi adeseori îşi spunea în sine: ,,Această viaţă mondenă pe care vor să mă facă s-o îmbrăţişez poate să-mi ia ochii, dar strălucirea sa este înşelătoare. În realitate, tot ceea ce este în lume este vanitate, căci lumea trece şi odată cu ea zboară şi plăcerile ei. Cel ce face voia lui Dumnezeu este singurul care participă la imuabilitatea sa şi ajunge la veşnicie. Să smulgem [din noi] aceste legături câtă vreme ele nu ne strâng încă: se dezleagă mai greu ceea ce este legat mult timp. Alţii să fie pasionaţi, dacă vor asta, pentru aur şi argint, cei care le au sunt robii lor. Eu nu vreau decât un lucru – să nu fiu robul bogăţiilor. Fericirea mea va fi să lucrez pentru mântuirea mea; nădejdea mea va fi Domnul; desfătarea mea, virtutea; comoara mea, Iisus Hristos”.

Pătruns[128] de aceste gânduri, spune istoricul său Ilarie, el a luat jugul lui Iisus Hristos şi s-a scuturat de această libertate care este gradul suprem de robie; el şi-a tăiat părul său lung; strălucirea hainelor sale a trecut cu totul în sufletul său şi s-a îmbrăcat cu stofe grosolane. Faţa sa, altădată atât de frumoasă, atât de binevoitoare, a devenit palidă şi plină de seriozitate. El s-a schimbat într-atât încât tatăl său a început să plângă ca şi cum ar fi fost mort. Trupul era într-adevăr mort în el, dar sufletul era plin de viaţă.

Venantie, fratele mai mare al lui Honorat, a fost atins de exemplul său şi a încercat să-l imite. O luptă sfântă a început între ei. Era a celui care avea cea mai aprinsă evlavie, mânca cea mai ordinară hrană, folosea cele mai aspre veşminte; a celui care vorbea cel mai rar, se ruga cel mai des, se scula cel mai devreme, făcea cele mai mari progrese în virtute şi mai ales în practicarea umilinţei. Toată lumea admira viaţa lor sfântă, şi cu cât se străduiau mai mult să se ascundă, cu atât era mai strălucitoare lumina pe care ei o revărsau departe. Ei s-au înspăimântat de slava de care se învrednicea această viaţă îngerească, care nu era decât înfrânare, curăţie, blândeţe, ştiinţă şi dragoste; şi au hotărât să fugă din faţa prigoanei onorurilor pe care nu mai puteau să le evite.

În momentul în care şi-au părăsit patria, familia, câte încercări de a-i păstra ! Câte lacrimi ! Câte rugăciuni ! Dar ei nu s-au înduplecat. Ei şi-au împărţit bunurile săracilor care au primit milosteniile lor vărsând lacrimi şi, adevăraţi fii ai lui Avraam, şi-au părăsit ţara şi casa tatălui lor. Pentru a îndepărta din demersul lor orice aparenţă de neseriozitate, ei l-au luat drept călăuză duhovnicească pe un sfânt preot pe nume Caprasie, şi au mers sub călăuzirea lui la Marsilia, cu intenţia de a se îmbarca acolo pentru Răsărit. Ei vroiau să viziteze locurile locuite de sfinţi şi să se zidească din exemplele lor.

Episcopul[129] de Marsilia a vrut să-l reţină pe Honorat; lacrimile şi rugăciunile evlaviosului tânăr l-au păzit de ceea ce el considera a fi o nouă primejdie, şi s-a grăbit să se îmbarce pentru Grecia. Sosit la Methonia, pe malul râului Achaia, el l-a pierdut acolo pe fratele său Venantie; această nenorocire l-a făcut să-şi schimbe hotărârea şi, în loc să-şi continue călătoria în Răsărit, s-a îndreptat către Galia, a acostat în Italia, a mers de-a lungul litoralului şi s-a oprit la Lerins, insulă sălbatică populată de reptile îngrozitoare. Singurătatea acestei mici insule şi apropierea de oraşul Frejus, unde locuia sfântul episcop Leontie, l-au făcut să se decidă să locuiască acolo. Reptilele nu-l înspăimântau deloc deoarece avea încredere în aceste cuvinte ale Scripturii: Preste aspidă şi vasilisc vei încăleca, şi vei călca preste leu şi preste balaur (Psalmi 90, 13). Iată dau vouă stăpânire să călcaţi preste şerpi şi preste scorpii (Luca 10, 19).

Aşadar, el a intrat în Lerins cu Caprasie şi alţi câţiva însoţitori dornici de desăvârşire, al căror curaj l-a reînsufleţit. El a aşezat acolo, spune Ilarie, ca o tabără a lui Dumnezeu, şi acest pustiu, nelocuit înainte de oameni, a devenit locuinţa îngerilor.

Honorat s-a îngropat acolo pentru a fugi de onoruri; ei l-au găsit şi el a fost ridicat la preoţie de Sfântul Leontie; dar devenit preot, el şi-a păstrat întotdeauna smerenia de monah. Prin grija sa, s-a ridicat o biserică, şi s-au grupat în jurul ei numeroase chilii în care veneau să locuiască cei care doreau să-L slujească în chip desăvârşit pe Iisus Hristos. Astfel s-a alcătuit mânăstirea sa; ce ţară, ce naţiune nu a avut acolo copii ? Honorat ştia să îmblânzească moravurile cele mai sălbatice, şi foarte adesea el transforma fiare feroce în porumbei blânzi. El veghea cu o grijă extremă ca nimeni, la Lerins, să nu fie trist sau îmbătat de ideile lumii; el pătrundea în toate neliniştile ucenicilor săi, le vedea sufletul, ca să spunem aşa, nu-i supraîncărca cu nici o muncă şi nu le îngăduia să se lenevească printr-un repaus prea lung; el cunoştea, ca printr-o intuiţie peste fire, puterile duhovniceşti şi fizice ale copiilor săi, şi se făcea slujitorul tuturor pentru dragostea lui Iisus Hristos.

Nu se poate înţelege cum putea să facă faţă singur la toate ocupaţiile sale[130]. El era mereu bolnav şi totuşi el postea şi veghea ca cei mai puternici; el îi vizita pe bolnavi cu o mare punctualitate şi se poate spune că, printre ei, mulţi erau mai puţin bolnavi decât el; el le asigura tuturor alinările duhovniceşti şi trupeşti, căuta să facă tuturor ucenicilor săi jugul lui Hristos blând şi uşor, să-i prevină împotriva curselor diavolului, să readucă seninătatea şi pacea în sufletele lor tulburate, să le inspire dragostea de Dumnezeu şi de aproapele, să le întreţină fervoarea de la început.

Honorat, spune Ilarie, îi privea cu bucurie pe toţi fraţii săi, atât de diferiţi prin limbă şi naţie, care împărtăşeau aceeaşi dorinţă de a-L sluji pe Dumnezeu şi aceeaşi dragoste pentru el; ei îl numeau cu toţii învăţătorul lor şi părintele lor, şi luau parte la durerile sale dacă îl vedeau suferind. Ilustrul şi preafericitul preot Salvian, unul dintre prietenii săi, avea dreptate să spună că aşa cum soarele dă cerului strălucirea sa atunci când străluceşte la orizont, şi o retrage atunci când dispare, tot aşa sfânta comunitate din Lerins, preocupată în întregime de lucrurile cerului, primea de la Honorat seninătatea care dispărea atunci când el era suferind; sub influenţa sa, ea se bucura de putere şi vigoare duhovniceşti.

O virtute care strălucea în Honorat, în mijlocul tuturor celorlalte, era dragostea sa pentru străini. Adeseori, navigatorul îşi abătea ruta pentru a veni la Lerins. În dorinţa sa de a-l vedea pe omul sfânt, el îşi uita interesele, se bizuia puţin pe speranţele pentru o navigaţie fericită şi vânturi favorabile; dacă el nu putea să ajungă să-l vadă, era nemulţumit de călătoria sa, oricât de bucuros ar fi fost. Toţi cei care veneau să-l vadă pe stareţul din Lerins găseau [că este] prea scurt timpul pe care-l petreceau în preajma lui; el ştia să dea farmec săracului său pustiu, şi primea pe toată lumea cu acea râvnă, acea bucurie care se arată faţă de vechi prieteni îndelung aşteptaţi. El subvenţiona cheltuielile pentru aceste vizite cu ajutorul milosteniilor care i se încredinţau; fiecare depunea cu încredere darurile dragostei sale în mâinile celui care, urmând îndemnul Evangheliei, îşi vânduse toate bunurile sale şi împărţise banii obţinuţi săracilor. Deşi sfânta sa familie creştea în fiecare zi, el nu era niciodată neliniştit; pentru ai săi, ca pentru el, nu dorea decât îmbrăcămintea şi hrana zilnică; de multe ori el s-a văzut fără resurse, şi nu şi-a pierdut încrederea. Într-o zi, dintre altele, nu-i mai rămăsese decât un ban de aur; venind un sărac, el i l-a dat, şi i-a spus lui Ilarie şi mai multor ucenici care erau alături de el: Trebuie să vină cineva să ne aducă cele necesare, pentru că noi nu mai avem nimic. Abia au trecut 3 sau 4 ore şi persoana pe care conta a sosit.

În ciuda[131] dorinţei sale de a se ascunde şi de a fi uitat, el era silit să primească multe scrisori; el răspundea la ele cu seriozitate şi mai ales cu o blândeţe desăvârşită. La această ultimă calitate a făcut aluzie într-o zi preafericitul Eucher, atât de ilustru în lume şi mult mai ilustru încă în Iisus Hristos: primind de la Honorat o scrisoare scrisă pe tablete de ceară, după obicei, el i-a răspuns: ,,Mi-aţi trimis mierea sa în ceară”.

Eucher, care-i scria lui Honorat aceste cuvinte graţioase, fusese câtva timp ucenicul său. Acest mare om, dezgustat de o lume ale cărei bogăţii şi onoruri nu-l puteau mulţumi, fiind încă în floarea vârstei, a pus la cale planul nobil de a se îngropa în singurătate pentru a se consacra acolo în întregime virtuţii. După ce a studiat câtva timp la Lerins[132] rânduielile vieţii desăvârşite, el s-a retras cu cei patru copii ai săi şi cu soţia sa Galla în mica Insulă Lero, separată de Lerins doar printr-o stâncă şi un traiect pe mare de circa 60 paşi[133]. Galla se ocupa acolo de educaţia celor două fiice ale sale, din care ea a făcut sfinte, sfinţindu-se ea însăşi. Eucher a avut grijă de cei doi fii ai săi, Veranius şi Salonius, pe care i-a dus apoi la Lerins, unde ei l-au avut drept călăuză duhovnicească pe Honorat însuşi, şi ca învăţători în ştiinţe pe Salvian şi Vichentie, distinşi prin înţelepciunea şi elocvenţa lor[134].

Vichentie, foarte tânăr încă, preferase obscuritatea mânăstirii lumii unde ar fi putut străluci[135]; Salvian i-a imitat pe Paulin de Nola şi Eucher. După ce şi-a convertit soţia[136], Paladia, cu care se căsătorise fiind încă păgână, el i-a inspirat atâta ardoare pentru desăvârşire încât ea a consimţit să trăiască într-o înfrânare desăvârşită. După moartea soţiei sale, Salvian şi-a vândut bunurile, a împărţit banii obţinuţi săracilor şi s-a retras la Lerins[137] pe care l-a părăsit atunci când a fost ridicat la preoţie[138] de episcopul Marsiliei[139] care l-a ataşat Bisericii sale.

Aceasta s-a petrecut cam în acelaşi timp în care Honorat a primit la Lerins pe Maxim care a fost de atunci succesorul său, pe Lupus pe care îl vom vedea strălucind pe scaunul episcopal de Troyes, şi pe un tânăr breton pe nume Faust, despre care vom avea ocazia să vorbim.

Dar sfântul stareţ de Lerins, înconjurat de toţi ucenicii săi care, după exemplul său, părăsiseră onorurile lumii şi bogăţiile pentru dragostea lui Iisus Hristos, îşi întorcea adeseori ochii către patria sa unde îşi lăsase unul din părinţi orbit de farmecul lumii şi pe care dorea cu însufleţire să-l cucerească. Ilarie, pentru care Honorat avea cea mai tandră afecţiune, a fost cel care ne-a relatat străduinţele lui Honorat pentru a se smulge din iluziile sale funeste.

,,Ţinând cont de mine[140], spune el, Honorat nu a dispreţuit să revină în patria sa pe care o părăsise şi să întreprindă o călătorie lungă pe care neputinţele sale ar fi făcut-o penibilă. Pe atunci eu iubeam mult lumea şi el încerca să mă facă să-L iubesc pe Iisus Hristos. Ar fi prea mult de povestit despre toate străduinţele sale ingenioase. Văzând că eu ascultam cu greu cuvântările sale evlavioase, el a recurs la mijlocul său obişnuit, rugăciunea, şi a ridicat până la urechile lui Dumnezeu aceste strigăte de iubire la care eu eram insensibil; mă împotriveam mereu, chiar am făcut jurământ să nu mă schimb niciodată, ceea ce nu l-a împiedicat să-mi spună cu un duh pe care-l voi numi proorocesc: Ceea ce tu îmi refuzi, Dumnezeu îmi va da.

Câte lacrimi a vărsat pentru a înmuia duritatea inimii mele ! Cum mă îmbrăţişa, cum mă strângea la pieptul său ! El lupta pentru mântuirea mea; dar el a fost silit să mărturisească că eu am repurtat asupra lui o tristă victorie.

El m-a lăsat [în pace] ceva vreme, după aceste ultime asalturi; atunci a venit însăşi mâna lui Dumnezeu ca să mă agite, să mă îmblânzească. Ce valuri tumultuoase ! Ce furtuni s-au ridicat deodată în inima mea ! Ce de fluctuaţii, de dorinţe, de împotrivire ! Somnul fugise de pe ochii mei. Pe de o parte, bunul Domn mă chema; pe de altă parte, lumea îmi oferea toate farmecele sale; eu ezitam, nu ştiam la ce să mă opresc, ce trebuie să părăsesc. O, bunule Iisuse ! Îţi mulţumesc care ai rupt lanţurile mele la rugăciunea slujitorului Tău Honorat. M-am grăbit să merg la el, el m-a îmbrăţişat cu drag şi m-a luat [cu el], plin de bucurie şi biruitor, în mânăstirea sa, unde, după pilda sa, vroiam să mă îngrop într-o uitare veşnică”.

La puţin timp după sosirea lui Ilarie în mânăstirea din Lerins, Honorat a fost ales episcop de Arles (426) şi nevoit să-şi părăsească fiii dragi. L-a luat pe Ilarie cu el; dar a fost silit să-l lase să se întoarcă curând în draga sa singurătate pe care o iubea fierbinte după ce părăsise lumea. La întoarcerea lui Ilarie la Lerins, Sfântul Eucher i-a dedicat frumoasa sa lucrare intitulată Elogiu pustiului.

,,Pe vremuri[141], îi spunea el, voi aţi arătat un mare curaj părăsindu-vă familia şi patria pentru a vă ascunde în această singurătate înconjurată din toate părţile de valurile mării. Curajul vostru este încă mai mare astăzi când vă întoarceţi acolo pentru a doua oară. Atunci, prima oară, aţi venit să locuiţi aici, l-aţi avut ca învăţător şi călăuză pe cel care a fost apoi conducătorul vostru în mijlocul bătăliilor cereşti. Pentru a-l urma, v-aţi părăsit părinţii; dar în el aveaţi un părinte. Acum îl părăsiţi pe el însuşi după ce l-aţi urmat în mijlocul onorurilor episcopatului, şi dragostea pentru singurătate este cea care vă readuce acolo: deci daţi astăzi o pildă mai nobilă, mai altruistă. Pentru a veni în pustiu, aţi fost însoţit de un frate; pentru a reveni acolo părăsiţi chiar un părinte, şi ce părinte ! Întotdeauna aţi avut pentru el dragostea cea mai vie, pe care el a răsplătit-o întotdeauna cu afecţiunea cea mai tandră; nimic nu este mai presus de dragostea pe care o aveţi pentru el, decât această dragoste pentru singurătate. Pe bună dreptate o preferaţi; căci această dragoste pentru singurătate este ea altceva decât dragostea pentru Dumnezeu ?

Văzând progresul vostru duhovnicesc, Honorat nu s-a opus hotărârii de a vă întoarce în pustiu; eu chiar cred, lucru extrem de rar între prieteni atât de strâns uniţi !, că el nu a fost mai puţin grăbit să vă lase să plecaţi decât aţi fost voi să vă aşezaţi la drum. El vă iubeşte în mod delicat, dar înainte de toate vă vrea binele, şi afecţiunea sa pentru voi, atât de adevărată, atât de sinceră a atins gradul suprem necăutând decât ceea ce vă era de folos.

O, voi care v-aţi împărţit bunurile voastre săracilor lui Hristos şi nu păstraţi decât pe Hristos ca bogăţie ! Voi care, tânăr încă, posedaţi virtuţile unui bătrân ! Voi în care străluceşte geniul şi elocvenţa ! Aceasta nu este tot ceea ce admir cel mai mult la voi, ci ardoarea voastră pentru singurătate”.

În această lucrare magnifică, în care el zugrăveşte cu atâta elocvenţă dulceţile singurătăţii, Eucher nu putea să uite de Lerins. Iată cum îşi exprimă admiraţia pentru această insulă a sfinţilor:

,,O, bunule Iisuse[142] ! Ce societate de prieteni ai lui Dumnezeu am văzut acolo ! Ei răspândesc cele mai nobile miresme, se simte mireasma dulce a vieţii lor, şi frumuseţea sufletelor lor se reflectă pe chipurile lor. Uniţi prin dragoste, plini de smerenie şi de cea mai gingaşă milă, tari în nădejde, modeşti în demersul lor, gata la ascultare, tăcuţi, întotdeauna serioşi, la vederea lor crezi că sunt o familie de îngeri; ei nu râvnesc şi nu doresc decât pe Dumnezeu, doar El este obiectul dorinţelor lor; ei nu aspiră decât la o viaţă preafericită. Dar nu au ei deja această fericire către care suspină cu atâta ardoare ? Doresc ei să fie separaţi de păcătoşi ? Sunt. Vor să aibă o viaţă feciorelnică şi curată ? Au. Doresc ei să închine toate zilele lor laudelor lui Dumnezeu ? O fac. Râvnesc să se bucure de societatea sfinţilor ? Se bucură. Doresc ei să-L aibă pe Iisus Hristos ? Îl au deja; să atingă desăvârşirea vieţii în pustiu ? Au ajuns acolo.

Astfel, prin darul nemărginit al lui Iisus Hristos, ei au încă de acum cea mai mare parte a lucrurilor pe care puteau să le dorească în viitor; în mijlocul nădejdilor lor, ei au realitatea; şi în mijlocul ostenelilor lor, ei găsesc în avans ceea ce va fi într-o zi răsplata lor.

Eu datorez respectele mele, spune încă într-altă parte Sfântul Eucher[143], tuturor locurilor sfinţite prin retragerea oamenilor evlavioşi; dar mărturisesc că mai ales pe draga mea Lerins o cinstesc; ea care a primit în braţele sale atâţia oaspeţi, scăpaţi din naufragiul unei lumi furtunoase, copleşiţi de atmosfera de foc care apăsa asupra lor, şi care au putut să respire cu atâta fericire sub umbrarul răcoros unde domneşte suflul binefăcător al Domnului.

Lerins este udată de ape frumoase; ea este înverzită şi smălţuită de flori; ea oferă mii de farmece mirosului şi ochilor; ea este pentru fericiţii săi locuitori chipul raiului pe care-l vor avea într-o bună zi. Ea s-a învrednicit să primească de la Honorat rânduieli cereşti; s-a învrednicit să-l aibă drept întemeietor şi părinte pe acest mare bărbat, al cărui duh ferm şi cu adevărat apostolic se reflectă cu atâta măreţie pe chipul său binevoitor; ea s-a învrednicit să-l aibă pentru a-l trimite să dobândească apoi atâta cinste; vrednică încă să aibă atâţia monahi renumiţi, atâţia preoţi pe care bisericile îi invidiază; în locul lui Honorat, ea îl are astăzi ca părinte pe Maxim, al cărui nume este atât de ilustru şi care este vrednic să-i fie succesor. Ea l-a avut altădată pe preacinstitul Lupus, chip atât de adevărat al lupului din seminţia lui Veniamin[144], şi pe părintele său Vichentie[145], perlă preţioasă a cărui strălucire este lăuntrică. Ea îl are încă astăzi pe Caprasie, rivalul vechilor chinoviţi, şi pe toţi aceşti bătrâni care au adus în mijlocul nostru o mânăstire din Egipt, cu chiliile lor separate”.

Mânăstirea Lerins, deja atât de desăvârşită sub conducerea lui Honorat, a dobândit o nouă strălucire sub cea a lui Maxim; când a fost ales (426) ca stareţ[146], monahii i s-au supus cu atâta bucurie, încât nu au observat severitatea regulamentului. El ocârmuia de puţină vreme mânăstirea sa când au vrut să-l înalţe în scaunul de Frejus. A fost stupefiat de spaimă la gândul poverii episcopatului şi, tremurând tot, a fugit în locurile cele mai sălbatice ale insulei, urmat de un singur ucenic, Faust[147], care-l iubea cu gingăşie şi care ne-a spus că învăţătorul său, fără refugiu, lipsit de cel mai mic adăpost, a îndurat timp de 3 zile şi 3 nopţi o ploaie violentă. Crezând în sfârşit că nu mai avea nimic de care să se teamă, el revine în mânăstirea sa. Într-adevăr, a fost ridicat în scaunul de Frejus un avvă din Insulele Staechades, pe nume Teodor; dar cel din Riez devenind vacant, a fost ales acolo; el a fugit din nou în adâncul pustiului, unde au fost nevoiţi să meargă să-l caute pentru a-l hirotoni episcop; iubitul său [ucenic] Faust a fost ales stareţ de Lerins; el avea să-l înlocuiască de asemenea în scaunul de Riez.

Sfântul Honorat a trecut la Domnul (429), după ce fusese în episcopat, ca în mânăstirea sa, un model al tuturor virtuţilor. Abia hirotonit episcop[148], el lucra cu râvnă pentru a înăbuşi disensiunile născute de intrigile care au avut loc în momentul alegerii sale. Pacea odată restabilită, el s-a dedicat în întregime milosteniei. Aceasta era marea sa virtute; şi preafericitul Eucher spunea că, dacă s-ar fi pictat milostenia, ea ar fi împrumutat trăsăturile lui Honorat. El a alungat tot câştigul nedrept din casa sa, ca din cea a Domnului, a cheltuit pentru pomeni argintul adunat de înaintaşii săi şi a făcut astfel aceste comori utile celor răposaţi care le lăsaseră. El nu a păstrat decât ceea ce era necesar pentru Biserică; la nevoie, el nu făcea nici măcar economie.

Până la sfârşit[149], el nu a încetat să muncească, şi a predicat chiar în ziua Botezului. Până în ultimele sale clipe, duhul său şi-a păstrat toată vigoarea, şi el căuta să-i mângâie pe cei care erau aproape de el şi vărsau lacrimi. Ilarie a părăsit Lerins în momentul în care a aflat de boala lui Honorat: ,,Văzând, spune el, că nu-mi puteam reţine hohotele de plâns, el îmi spune: De ce plângi această necesitate inevitabilă care apasă asupra omului ? Trecerea mea te surprinde ? În ce mă priveşte, te asigur că mă găseşte cu totul pregătit”.

Prefectul şi toţi demnitarii oraşului au venit să-l viziteze: ,,Vedeţi, le spune el, că noi locuim într-o casă fragilă; pe cât de sus suntem înălţaţi în timpul vieţii, pe atât suntem azvârliţi prin moarte. Onorurile şi bogăţiile nu feresc pe nimeni de ea; ea îi loveşte la fel pe cei drepţi şi pe cei păcătoşi, pe cei mari şi pe cei mici. Noi Îi datorăm lui Iisus Hristos multe daruri, pentru că El a înviat moartea noastră cu nădejdea nemuririi. Aducându-ne viaţa veşnică, El a distrus oroarea pe care ne-o inspira o moarte veşnică. Trăiţi în aşa fel încât să nu vă temeţi la sfârşitul acestei vieţi pe care trebuie s-o consideraţi o călătorie. Moartea nu este un rău dacă ea nu ne conduce la chinuri; într-adevăr, este o despărţire dură a sufletului de trup, dar mult mai dură va fi unirea lor în flăcările veşnice dacă, în timpul vieţii, duhul, încredinţat de superioritatea sa, nu declară război trupului şi păcatelor sale. Lucraţi astfel, acesta este sfatul pe care vi-l lasă, plecând, Honorat al vostru, care vă cheamă în împărăţia cerurilor”.

La puţin timp după aceasta, episcopul de Arles a aţipit, şi fără efort, fără agonie, a adormit somnul celui mort. Atunci a izbucnit mai mult ca oricând veneraţia pe care toţi o aveau pentru el. Fiecare vroia să-l vadă după moartea sa, să aibă un lucru pe care el l-a atins, care i-a aparţinut, şi se ardea înaintea sicriului său tămâie şi parfumuri preţioase.

Honorat nu fusese decât 2 ani episcop de Arles. El l-a avut ca succesor pe Ilarie, preaiubitul său ucenic.

Monahii de la Lerins au vărsat fără îndoială multe lacrimi, aflând de moartea părintelui lor care le purta o afecţiune atât de mângâietoare. Ei l-au pierdut încă, îndată după aceea, pe preafericitul Caprasie, această călăuză a lui Honorat care i-a îndrumat încă de la întemeierea mânăstirii. Ilarie de Arles[150], Maxim de Riez şi Teodor de Frejus, aflând de boala acestui bărbat preacinstit, au venit în grabă la Lerins. Mai ales Ilarie avea pentru Caprasie cea mai mare veneraţie şi, sosind, s-a aruncat la picioarele lui pentru a primi binecuvântarea sa.

Caprasie a murit în braţele acestor episcopi evlavioşi, care au dovedit, în timpul şederii lor la Lerins, că onorurile episcopatului nu-i făcuseră să uite virtuţile smerite pe care le cultivaseră în singurătate. Puţin ataşaţi pe prerogativele care le dădeau atâtea drepturi, ei s-au retras dinaintea stareţului Faust, care a fost nevoit să ocupe în mijlocul lor locul de onoare, şi nu a putut scăpa de dovezile de respect pe care ei le aveau pentru el.

Faust era vrednic de aceasta, datorită virtuţilor sale deosebite cărora el a ştiut să le ataşeze o ştiinţă vastă şi profundă. El avea în special o mare cunoaştere a filozofiei, pe care ştia s-o îmbrace într-un stil plin de eleganţă[151]. În această privinţă, el nu avea ca rival în Lerins decât pe vestitul Vichentie, căruia noi îi vom analiza acum remarcabila scriere intitulată Commonitorium, sau avertisment împotriva ereticilor.

,,Vichentie, spune Ghenadie[152], era de naţionalitate galez şi preot în mânăstirea din Insula Lerins. El era un bun cunoscător al Sfintelor Scripturi şi dogmelor Bisericii. Pentru a răsturna sistemele ereticilor, el a alcătuit o lucrare foarte puternică, într-un stil categoric şi limpede, pe care a intitulat-o Avertismentul unui pelerin[153] împotriva ereticilor. Pierzându-se o mare parte din cea de-a doua carte care i-a fost furată discret, el a făcut un rezumat pe care l-a alăturat primei cărţi”.

În această formă deţinem noi astăzi Commonitorium-ul Sfântului Vichentie de Lerins, scriere nu prea vastă, dar profundă şi demnă de a fi aşezată alături de Prescripţiile lui Tertulian. Vichentie, ca ilustrul preot din Cartagina, dezvoltă acolo aceste consideraţii generale care lovesc în mod egal toate sectele, care le sapă la temelie; el aprofundează raţiunea credinţei soborniceşti, dezvoltă regula care trebuie urmată şi care a fost întotdeauna urmată în Biserică pentru a distinge eroarea de adevăr, deplânge cu cea mai mare elocvenţă abaterile inteligenţei umane care vrea să se elibereze de luminile credinţei şi să se rostogolească în abisul erorii.

Câteva pasaje din cartea lui Vichentie ne vor face să apreciem starea înfloritoare a literaturii şi filozofiei creştine din secolul al V-lea din Biserica Galiei.

El începe cu acest preambul edificator[154]:

,,Scriptura ne dă acest sfat: Întreabă pre tatăl tău, şi va povesti ţie, pre cei bătrâni ai tăi, şi îţi vor spune ţie. La cuvintele înţelepţilor apropie urechea ta, şi ascultă cuvintele mele. Fiule ! Nu uita legile mele, şi cuvintele mele să le păzească inima ta (A Doua Lege 32, 7; Pildele lui Solomon 22, 17; 3, 1).

Deci mi s-a părut mie, sărmanului pelerin în această lume, şi celui mai mic dintre slujitorii Domnului, că ar fi foarte folositor să scriu, cu ajutorul Domnului, ceea ce am aflat în cărţile Sfinţilor Părinţi. Această muncă este foarte necesară neputinţei mele şi, citind-o adeseori, voi suplini puţina mea memorie.

Nu numai utilitatea pe care o voi trage din această scriere mă determină s-o încep, ci şi gândul la timpul care îşi ia zborul cu repeziciune şi la uşurinţa pe care mi-o dă singurătatea unde mi-am fixat locuinţa. Timpul ? El cucereşte atât de repede lucrurile omeneşti ! Noi nu trebuie să răpim câteva din clipele sale spre a le utiliza pentru viaţa veşnică ? Astăzi mai ales, că judecata lui Dumnezeu care se apropie cere de la noi mai multă râvnă[155], şi când subtilităţile artificiale ale noilor eretici ne impun obligaţia de a avea mai multă grijă şi vigilenţă.

Unde voi găsi mai multă uşurinţă pentru a scrie decât în acest sat unde nu ajunge niciodată zgomotul oraşelor; decât în această mânăstire, această locuinţă liniştită unde se găseşte starea pe care o doreşte psalmistul: Îndeletniciţi-vă şi cunoaşteţi, că eu sunt Dumnezeu (Psalmi 45, 10). Este un avantaj al noii vieţi pe care am îmbrăţişat-o. Câtăva vreme am fost zdruncinat în mijlocul vâltorilor triste şi schimbărilor din viaţa lumii; dar în sfârşit, prin inspiraţia lui Hristos, m-am refugiat în portul religiei care oferă tuturor un adăpost atât de sigur. Aici, am lăsat inspiraţiile vanităţii şi ale orgoliului, eu caut să mă fac plăcut lui Dumnezeu prin jertfa umilinţei şi să evit nu numai naufragiul vieţii actuale, ci şi flăcările veacului ce va să vină”.

Iată cum expune Vichentie raţiunea credinţei soborniceşti:

,,Adeseori[156], cu râvnă şi solicitudine, am întrebat oameni distinşi prin ştiinţă şi sfinţenie cum aş putea, cu ajutorul unei reguli generale, să deosebesc adevărul credinţei soborniceşti de erorile ereziei. Toţi mi-au răspuns că dacă, eu sau oricine altcineva ar dori să descopere capcanele ereticilor, să evite erorile şi să păstreze credinţa noastră curată şi în toată integritatea sa, ar trebui, cu ajutorul Domnului, să-şi întărească credinţa noastră în două moduri: în primul rând prin autoritatea legii dumnezeieşti, apoi prin tradiţia Bisericii soborniceşti.

Cineva îmi va spune poate: Din moment ce regula Scripturilor este desăvârşită şi ea este, prin ea însăşi, mai mult decât suficientă, de ce să adaug la ea autoritatea înţelepciunii Bisericii ? Fiindcă Scriptura, din cauza profunzimii sale, nu poate fi tălmăcită de toţi într-o manieră identică. Cuvintele sale sunt înţelese în mod diferit de unii şi de alţii, până în punctul în care se poate spune: câţi oameni, atâtea sentimente. Alta este tâlcuirea lui Novaţian, alta cea a lui Fotin, a lui Sabelie, Donat, Arie, Eunomie, Macedonie, Apolinarie, Priscilian, Jovinian, Pelaghie, Celestie şi în sfârşit a lui Nestorie. Prin urmare este absolut necesar, din cauza acestor grave şi numeroase erori, a tâlcui cărţile prooroceşti şi apostoleşti potrivit înţelesului bisericesc şi sobornicesc; şi în Biserica sobornicească însăşi, trebuie avut o grijă extremă de a nu se da decât ceea ce a fost crezut în orice loc, întotdeauna şi de către toţi”.

Aceasta este efectiv singura regulă care trebuie urmată în mod rezonabil în examinarea adevărurilor creştine; singura care este în raport cu natura creştinismului. Dogmele creştine, fiindu-ne date de Dumnezeu Însuşi, nu se poate în mod evident decât a se face această întrebare de fapt: o astfel de dogmă a fost revelată de Dumnezeu ? Şi nu se poate răspunde la această întrebare decât prin mărturia Sfintelor Scripturi care conţin cuvântul dumnezeiesc, sau prin mărturia universală şi permanentă a Bisericii. Când, cu ajutorul unei astfel de mărturii, noi urmărim o dogmă până în timpurile apostolice, este necesar să conchidem că ea a fost întotdeauna socotită în societatea creştină ca fiind revelată şi că a fost primită de la întemeietorul ei dumnezeiesc.

După ce a expus cu limpezime că mărturia Sfintei Scripturi, tâlcuită după tradiţia sobornicească, este raţiunea credinţei noastre şi singura regulă de urmat pentru a nu cădea în eroare, Vichentie demonstrează că întotdeauna, în Biserică, s-a urmat această regulă pentru condamnarea ereticilor. El face să se vadă autoritatea Bisericii, neinventând nici o dogmă nouă; păstrând cu scumpătate tezaurul pe care i l-a încredinţat Iisus Hristos; mulţumindu-se să definească clar credinţa sa, să formuleze credinţa universală.

Exemplele marilor bărbaţi care s-au rătăcit nu trebuie să fie pentru noi o ispită. Dumnezeu a îngăduit, spune Vichentie, ca ei să se înşele pentru a ne face să înţelegem cât de fideli trebuie să fim acestei reguli în afara căreia nu există decât ezitare şi eroare. Sprijinindu-se pe ea, adevăraţii creştini sunt în pace, sunt fermi în Iisus Hristos; ceilalţi, dimpotrivă, se aseamănă paielor uşoare luate de vânt.

,,Starea lor este deplorabilă, scrie Vichentie[157]; câte griji, câte furtuni îi agită ! Atât de împinşi de vântul impetuos al erorii, atât de refulaţi în ei înşişi, ei se şochează şi se sparg ca valurile care vin din direcţii opuse. Astăzi, cu o aroganţă îndrăzneaţă şi bizară, ei adoptă lucruri nesigure; mâine, sub impresia unei neîncrederi nebuneşti, ei refuză să creadă ceea ce este mai sigur. Ei nu ştiu unde să meargă, pe ce drum să se întoarcă, ce trebuie să caute sau să lase, să admită sau să respingă.

Această nenorocire a unei inimi care se îndoieşte şi ezită între adevăr şi eroare trebuie să fie, pentru ei, un leac al dumnezeieştii milostenii, dacă au puţină înţelepciune. Dacă, în afara portului sigur al credinţei soborniceşti, ei sunt agitaţi, bulversaţi, aproape înghiţiţi de furtunile gândurilor lor, este cu scopul ca ei să lase jos velele orgoliului, pe care le-au desfăcut cu imprudenţă împotriva vânturilor noutăţilor; ca ei să se refugieze la adăpostul sigur pe care li-l oferă buna şi dulcea lor mamă; ca ei să vomite valurile tulburi şi amare ale erorii, pentru a bea apele vii şi curate ale adevărului; este cu scopul ca ei să uite cu desăvârşire ceea ce învăţaseră prost, şi ca, în dogma Bisericii, să se mulţumească să înţeleagă ceea ce se poate înţelege, şi să creadă ceea ce covârşeşte inteligenţa.

Când mă gândesc la acestea[158], mă mir mereu de nebunia anumitor oameni, de lipsa lor de evlavie, de pasiunea lor pentru eroare, care-i face să nu se mulţumească cu o lege a credinţei dată şi primită din vechime; [îi face] să caute fără încetare [ceva] nou; să dorească întotdeauna să adauge, să schimbe, să suprime în religie. Ca şi cum ea nu ar fi o învăţătură cerească, ca şi cum nu i-ar ajunge că ea a fost revelată o dată, ca şi cum ea ar fi o instituţie omenească care nu poate ajunge la desăvârşire decât prin reforme şi corectări continue.

Cineva[159] spune, poate: Aşadar, nu poate exista nici un progres religios în Biserica lui Hristos ? Eu aş dori să existe unul, şi unul foarte mare. Ar putea exista un astfel de duşman al lui Dumnezeu şi al oamenilor care să-l restrângă, să-l oprească ? Dar trebuie ca acesta să fie un progres adevărat, şi nu o schimbare. Progresul unui lucru oarecare înseamnă ca el să crească în el însuşi şi să nu-şi schimbe esenţa. Schimbarea înseamnă să treacă de la o natură la alta. Prin urmare, ele [lucrurile] cresc cu putere şi vigoare, inteligenţa, ştiinţa, înţelepciunea fiecăruia şi a tuturor, a individului ca şi a Bisericii; ele cresc ţinând cont de vârste şi de secole, dar fără să iasă din fiinţa lor; ca întotdeauna dogma să fie aceeaşi, ca sensul dogmei să nu-şi schimbe natura.

Progresul religios în suflete trebuie să se modeleze pe cel al trupurilor, care, crescând cu anii, rămân totuşi aceleaşi. Există o diferenţă imensă între floarea tinereţii şi maturitatea bătrâneţii. Însă cei care astăzi sunt bătrâni, sunt aceiaşi care au fost odinioară adolescenţi; şi acelaşi om, schimbându-şi starea şi maniera de a fi, îşi păstrează întotdeauna aceeaşi natură, rămâne aceeaşi persoană.

Religia urmează aceleaşi legi ale progresului; cu anii ea devine mai puternică, se dezvoltă cu timpul, creşte cu vârsta, dar se păstrează curată şi fără pată, rămâne în plină şi desăvârşită posesie a tuturor părţilor ei care sunt ca membrele şi simţurile ei, ea nu suferă nici o schimbare, nu pierde nimic din natura sa, nu suferă nici o variaţie în dogma sa. Părinţii noştri au semănat în Biserică cel mai curat grâu al credinţei; cultura dă acestei seminţe o nouă frumuseţe, dar prin aceasta nu se schimbă soiul; trandafirii simţului sobornicesc nu devin mărăcini şi spini; niciodată, în acest rai duhovnicesc, neghina şi plantele otrăvitoare nu ies din rădăcinile mentei şi scorţişoarei ! Ceea ce a fost semănat de părinţii noştri, trebuie să cultivăm, să întreţinem, trebuie ca prin grija noastră să înflorească, să crească şi să ajungă la maturitate. Este permis să îngrijim, să şlefuim, să cizelăm cu timpul aceste dogme străvechi ale unei filozofii care ne vine din cer; dar este interzis să le schimbăm, să le trunchiem, să le mutilăm. [Trebuie] să le scoatem în evidenţă, la lumină, la claritate, dar [trebuie] ca ele să-şi păstreze plinătatea, integritatea, esenţa. Dacă o dată se permite o fraudă nelegiuită, eu mă tem de pericolul pe care îl va suferi religia. [Dacă] o parte oarecare a dogmei soborniceşti [este] respinsă, se va respinge o alta, apoi alta şi încă una, şi aceasta va fi curând un lucru legal şi obişnuit. Or, respingând unele după altele toate părţile, unde se va ajunge la sfârşit ? Să se respingă totul.

Pe de altă parte, dacă la dogmele vechi se adaugă opinii noi, la lucrurile sfinte lucruri profane, se înţelege că se va statornici cutuma generală de a nu lăsa nimic în Biserică neatins, inviolabil, integru, curat. Nu va mai fi decât o cloacă de erori ruşinoase şi nelegiuite, în loc de un sanctuar al virtuţii şi adevărului pur.

Biserica lui Hristos, păzitoare vigilentă şi atentă a dogmelor care i-au fost încredinţate, nu schimbă nimic, nu scoate nimic, nu adaugă nimic în ele; ea nu trunchiază lucrurile necesare, nu introduce lucruri de prisos; ea nu lasă nimic să se piardă din ceea ce există în ea şi nu uzurpă nimic din al altuia. Ea pune toată capacitatea sa pentru a păstra cu înţelepciune lucrurile străvechi, pentru a modela şi a şlefui ceea ce a fost început, schiţat altădată; pentru a consolida şi a întări ceea ce a fost exprimat, lămurit; pentru a păzi ceea ce a fost adeverit şi definit. Care a fost scopul strădaniilor sale în sinoade ? De a face să se creadă mai temeinic ceea ce înainte era propovăduit mai liniştit; de a face să se cinstească cu mai multă grijă ceea ce deja era obiectul unei cinstiri necontestate. Unicul scop pe care Biserica, tulburată de noutăţile eretice, şi-l propune în hotărârile sinoadelor sale este de a transmite în scris posterităţii ceea ce ea a primit de la cei străvechi doar prin tradiţie, cuprinzând în acestea multe lucruri în puţine cuvinte, şi desemnând sub un nume nou un adevăr care nu era nou; şi aceasta pentru a ajuta înţelegerea”.

După un îndemn patetic de a evita orice noutate profană[160], de a păstra cu fidelitate moştenirea sacră a adevărurilor pe care ni le-a dat Iisus Hristos, de a evita falşii prooroci care vin la noi îmbrăcaţi în piei de oaie şi sub înfăţişări făţarnice, Vichentie îşi încheie primul avertisment dându-ne în el mijloacele pentru a evita capcanele lor. Pentru adevărurile definite, trebuie respectate cu scrupulozitate hotărârile sinoadelor ecumenice ale Bisericii soborniceşti; pentru chestiunile nedefinite încă, [trebuie respectată] opinia comună a Părinţilor care sunt adormiţi în credinţă. Părinţii sunt, într-adevăr, cele mai sigure mărturii ale credinţei vremurilor lor, şi, urmând opiniei lor unanime, nu ne putem îndepărta de adevărul sobornicesc.

În cel de-al doilea avertisment[161], din care nu mai avem decât un rezumat, Vichentie avea ca scop să demonstreze că Biserica, în condamnarea lui Nestorie la Efes, urmase regula de credinţă explicată în primul avertisment.

Nu avem de la Sfântul Vichentie de Lerins decât lucrarea pe care noi o analizăm: ea ajunge pentru a-l aşeza printre cei mai iluştri scriitori ai Bisericii.

Mânăstirea din Lerins avea atunci mai mulţi scriitori care, precum Eucher, Faust şi Ilarie revărsau asupra Bisericii Galiei cea mai vie strălucire.

Cele două mânăstiri din Lerins şi a Sfântului Victor erau unite intim. La Lerins aveau cea mai mare stimă pentru Cassian; se citeau acolo scrierile sale şi se adopta învăţătura.

Or, scrierile lui Cassian nu erau cu totul fără cusur[162]. Binecunoscutul chinovit găsea că, asupra chestiunilor de har şi liber arbitru, Augustin exagerase puţin adevărata învăţătură ortodoxă.

Augustin avea în Galia meridională doi ucenici râvnitori şi savanţi, pe Prosper, cunoscut sub numele de Prosper de Aquitania, şi pe Ilarie, care nu trebuie confundat cu ucenicul lui Honorat de Lerins. Cassian publicând convorbirile sale, Prosper şi Ilarie au denunţat învăţătura din ele lui Augustin, care le-a răspuns prin ultimele două scrieri pe care le-a publicat înaintea morţii sale: Despre predestinarea sfinţilor şi Despre darul perseverenţei.

Aceste două scrieri se confruntă cu adversari în [Mânăstirile] Lerins şi a Sfântului Victor. Pentru a aduce în discuţie [învăţătura Fericitului Augustin], Prosper a scris o epistolă[163] în care el expune adevăratele principii pe care le apăra. El examinează acolo dovezile pe care adversarii săi le-au extras din Sfânta Scriptură şi obiecţiile pe care ei le făceau împotriva învăţăturii Fericitului Augustin, şi stabileşte acest adevăr fundamental al creştinismului: firea omenească nu a fost mântuită prin firea omenească, ci doar prin Iisus Hristos, mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, sau printr-un ajutor peste fire.

După ce a expus artificiile pelaghienilor care nu s-au putut sustrage condamnării, el adaugă: ,,Preafericitul Augustin, cel mai ilustru episcop al acestor timpuri, i-a lovit într-o manieră admirabilă în frumoasele şi numeroasele sale scrieri. Printre darurile peste fire cu care l-a copleşit din belşug Duhul lui Dumnezeu, el a primit de la bunătatea dumnezeiască ştiinţa şi înţelepciunea, pentru a combate cu sabia invincibilă a cuvântului său nu numai această eroare ale cărei membre tăiate şi împrăştiate zvâcnesc încă, ci şi multe alte erezii; şi după atâtea lupte, când el străluceşte de lumina biruinţelor pe care le-a repurtat pentru slava lui Hristos şi a Bisericii Sale, câţiva dintre noi (eu o spun cu durere) îndrăznesc să murmure, în taină este adevărat, însă binecunoscut; dacă ei găsesc urechi dispuse să-i asculte, ei descriu scrierile sale împotriva pelaghienilor şi pretind că el distruge liberul arbitru şi că, sub numele harului, el admite o necesitate inflexibilă; ei adaugă că el distinge în genul uman două mase, două firi, şi nu roşesc să atribuie astfel acestui mare bărbat eroarea ruşinoasă a păgânilor şi maniheilor.

Dacă este aşa, cum sunt ei deci mai curând neglijenţi, sau ca să spunem mai bine mai curând lipsiţi de evlavie, pentru că nu au izgonit din Biserică o învăţătură atât de abominabilă, nu s-au împotrivit unor erori atât de nebuneşti, nu au atacat prin scrierile lor pe cel care le mărturiseşte ? Aceasta va fi cu adevărat pentru ei o mare slavă, acesta va fi un mare serviciu pe care-l vor face genului uman, dacă îl pot scoate pe Augustin din eroarea sa. Fără îndoială, aceşti noi cenzori, oameni modeşti, vor să menajeze un bătrân care a făcut atâtea pentru Biserică prin vechile sale lucrări, şi să păstreze tăcerea din compasiune pentru el şi având certitudinea că nimeni nu citeşte scrierile sale; ei trebuie să ştie totuşi că nu numai Biserica Romană, Biserica Africii şi toţi credincioşii universului împărtăşesc opiniile lui Augustin; ci chiar în locurile unde se murmură împotriva învăţăturii sale, el este, slavă lui Dumnezeu, cel care extrage în cărţile sale învăţătura evanghelică şi apostolică. Dacă suntem crezuți în eroare, de ce nu ne atacă cu curaj ? Dacă nu îndrăznesc să ne atace făţiş, de ce ne muşcă în taină prin calomnii surde ?”

După moartea marelui doctor al harului, adversarii săi au ridicat capul mai sus. Nemaivăzându-l în faţa lor pe acest geniu uimitor împotriva căruia nu îndrăzneau să se ridice decât tremurând de murmure tainice, ei au început să vorbească tare şi au publicat 15 propoziţii pe care le-au dat ca rezumat al învăţăturii sale. Ele sunt cunoscute sub numele de Capitule sau Obiecţiile galilor[164]:

  1. În virtutea predestinării, oamenii sunt sub imperiul unei necesităţi inflexibile care îi împinge spre păcat şi moarte.
  2. Harul botezului nu şterge păcatul originar în cei care nu sunt predestinaţi vieţii.
  3. El nu serveşte la nimic celor care nu sunt predestinaţi vieţii pentru a lucra cu evlavie şi dreptate, chiar dacă ei ar fi fost botezaţi. Ei sunt păstraţi în această lume până când ei cad şi pier, şi nu vor fi înlăturaţi din această viaţă decât după ce vor fi căzut în păcat.
  4. Nu toţi oamenii sunt chemaţi la har.
  5. Cei care sunt chemaţi nu sunt chemaţi în acelaşi mod: unii sunt chemaţi să creadă, ceilalţi să nu creadă.
  6. Liberul arbitru nu este nimic în om; binele sau răul se fac în el în virtutea predestinării lui Dumnezeu.
  7. Dumnezeu refuză perseverenţa câtorva dintre fiii săi renăscuţi în Iisus Hristos şi cărora El le-a dat credinţa, nădejdea şi dragostea. El le-o refuză, fiindcă ei nu sunt separaţi de masa de pierzanie prin preştiinţa şi predestinarea lui Dumnezeu.
  8. Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi, ci numai un anumit număr de predestinaţi.
  9. Mântuitorul nu a fost răstignit pentru răscumpărarea întregii lumi.
  10. Dumnezeu a împiedicat ca Evanghelia să fie propovăduită anumitor oameni, de teamă ca ei să nu fie mântuiţi, dacă li s-ar fi propovăduit Evanghelia.
  11. Dumnezeu, prin puterea Sa, îi constrânge pe oameni să păcătuiască.
  12. Dumnezeu îndepărtează ascultarea de cei drepţi pe care i-a chemat, pentru ca ei să înceteze să se supună.
  13. Există oameni care nu au fost creaţi de Dumnezeu pentru viaţa veşnică, ci numai pentru a sluji ca podoabă acestei lumi şi pentru folosul altor oameni.
  14. Cei care nu cred în Evanghelie sunt necredincioşi în virtutea predestinării lui Dumnezeu, şi Dumnezeu a hotărât ca cei care nu cred să nu poată crede, prin efectul voinţei Sale.
  15. Preştiinţa este acelaşi lucru cu predestinarea.

Aceste propoziţii cuprind învăţătura predestinaţioniştilor, dar nu pe cea a Fericitului Augustin. Prosper, care ni le-a păstrat, le-a publicat însoţite de răspunsuri foarte precise şi urmate de alte 15 propoziţii, care rezumă toată învăţătura sobornicească. Un oarecare Vichentie, care nu trebuie confundat cu vestitul Vichentie de Lerins, a publicat 16 obiecţii noi care conţin aproape aceleaşi blasfemii cu cele ale galilor.

,,Anumiţi oameni, care uită prea uşor de dragostea creştină şi frăţească, spune Prosper pe acest subiect[165], au atâta râvnă în a răni reputaţia noastră încât, în patima lor de a vătăma, ei nu-şi dau seama că îşi fac rău lor înşişi; deoarece ideile pe care ei le îngrămădesc şi le adună, cum pot, în sentinţe sigure nu sunt decât blasfemii inepte şi minciuni enorme, şi ei vor să colporteze ici şi colo, din rea credinţă, ca opinii ale noastre, absurdităţile cuprinse în lista lor diabolică. Fără îndoială, ne-ar fi suficient să includem într-o singură anatemă toate propoziţiile pe care ni le impută, şi noi vom subscrie fără dificultate la această anatemă; dar duşmanii noştri, care par să sufere din cauza bunei păreri pe care ar putea-o avea despre noi, vor căuta să facă suspectă o condamnare făcută atât de pe scurt. Noi îi vom scuti cu această ocazie de o nouă ceartă, şi credem că este convenabil, chiar necesar, atât pentru a-i îmblânzi pe cei care ne-au calomniat, cât şi pentru a arăta adevăratele noastre sentimente celor care ştiu cele care ni se impută, să scriem cu mai multă luciditate decât s-ar putea, cu darul lui Dumnezeu, ceea ce credem noi despre aceste obiecţii perverse”.

Apoi Prosper trece în revistă cele 16 propoziţii ale lui Vichentie; ceea ce îi dă o nouă ocazie de a dezvolta cu talent învăţătura sobornicească.

Dacă evlaviosul doctor avea adversari sistematici, care nu ţineau cont de tăgăduirile cele mai formale şi explicaţiile cele mai clare, el avea de asemenea ucenici smeriţi care-l consultau cu umilinţă. În rândul acestora erau doi preoţi din Genes, Camil şi Teodor, care i-au trimis câteva extrase din cartea Despre predestinarea sfinţilor, asupra cărora ei doreau explicaţii. Prosper le-a răspuns cu smerenie şi cu ştiinţa sa obişnuită, şi probabil în această perioadă el a extras din scrierile Fericitului Augustin şi din ale sale o serie de propoziţii foarte limpezi şi potrivite pentru a face să fie înţeleasă de toţi învăţătura lor[166]. Dar el a văzut curând că s-a ostenit degeaba vrând să lumineze orbi de bunăvoie. Înţelegând totuşi pericolul care făcea să fie expusă credinţa, în Galia, erorii adversarilor săi, el a dus, de comun acord cu prietenul său Ilarie, cauza semi-pelaghianismului la Roma.

Celestin era pe atunci episcop al Romei; el nu era favorabil monahilor din Marsilia, dacă judecăm aceasta după scrisoarea sa către episcopii de Viennoise şi Narbonnaise pe care noi am dat-o; el i-a menajat încă mai puţin când a aflat că ei susţin opinii contrare celor ale marelui Augustin, a cărui învăţătură era recunoscută pretutindeni ca foarte sobornicească; de asemenea, el a scris episcopilor din Galia următoarea scrisoare (anul 431)[167]:

,,Celestin, preaiubiţilor săi fraţi, Venerie, Marin, Leontie, Auxonie, Arcadie, Silucie şi altor episcopi din Galia.

Fiii noştri, Prosper şi Ilarie, care sunt alături de noi şi a căror râvnă pentru cauza lui Dumnezeu noi o lăudăm, ne-au denunţat anumiţi preoţi care tulbură Bisericile, stârnind chestiuni temerare şi învăţând cu încăpăţânare opinii contrare adevărului. Dar este la aprecierea voastră că noi trebuie să imputăm cu mai multă dreptate, din moment ce voi le lăsaţi libertatea de a disputa şi de a se plasa astfel mai presus de voi. Noi citim însă că ucenicul nu este mai presus de dascălul său (Luca 6, 40); cu alte cuvinte, nimeni nu trebuie să-şi aroge dreptul de a învăţa spre dispreţul celor care sunt însărcinaţi cu aceasta … Deci reprimaţi pe aceşti preoţi, ca ei să nu mai aibă libertatea de a vorbi cum le place. Ca noutatea să înceteze să atace vechea învăţătură, dacă totuşi lucrurile vor ajunge până acolo, şi ca ei să nu mai tulbure de acum înainte pacea Bisericilor …

Să aveţi, preaiubiţi fraţi, o mare râvnă pentru pacea poporului sobornicesc. Ca aceşti preoţi, dacă ei sunt vrednici de acest nume, să ştie că voi sunteţi înălţaţi mai presus de ei prin caracterul vostru episcopal. Ca ei să ştie că cei care propovăduiesc rău ar face mai bine să înveţe [ei înşişi] decât să dorească să instruiască pe ceilalţi. Ce faceţi voi în Bisericile voastre, dacă le lăsaţi [lor] sarcina de a învăţa ? Poate că mulţi, acţionând astfel, deoarece [sunt] ridicaţi de puţin timp la demnitatea episcopală şi scoşi din mijlocul lumii, ignoră datoria lor; noi am vorbit pe larg despre aceasta răspunzând epistolei fratelui nostru Tuentie. Astăzi noi ne mulţumim să avertizăm că trebuie să evităm pe aceşti oameni care se străduiesc să răspândească pe pământ o altă sămânţă decât cea pe care marele nostru Agricultor ne-a poruncit s-o semănăm. Nu putem să nu ne mirăm de intrigile pe care ei le urzesc împotriva celor vii, atunci când îi vedem că atacă memoria fraţilor noştri care îşi dorm somnul de pace.

Augustin, acest bărbat de atât de sfântă amintire datorită vieţii şi vredniciilor sale, a fost întotdeauna în comuniune cu noi. Niciodată nu a planat asupra lui nici cea mai mică bănuială, şi predecesorii noştri au avut, după cunoştinţa noastră, o opinie atât de înaltă despre ştiinţa sa încât l-au considerat cu toţii ca [fiind] unul din cei mai mari doctori; toţi, fără excepţie, au avut despre el această idee favorabilă şi au mărturisit faţă de el cel mai autentic ataşament, cea mai profundă admiraţie. Prin urmare, trebuie să vă împotriviţi acestor bărbaţi care îl atacă şi care devin azi mai numeroşi; noi vom şti că voi mărturisiţi punctul nostru de vedere, dacă veţi impune tăcerea răutăcioşilor, şi dacă veţi face să înceteze în viitor orice discuţie pe această temă.

Fie ca Domnul, preaiubiţi fraţi, să vă păstreze în bună sănătate”.

Celestin a alăturat epistolei sale o culegere de decizii ale papilor şi ale sinoadelor din Africa, aprobate de scaunul Romei, despre har şi liberul arbitru. Acest document, care a fost redactat fără îndoială de Prosper, are mare importanţă sub raport dogmatic şi liturgic şi noi îl vom da în mare parte. El este împărţit în 10 articole.

Art 1. Prin trădarea lui Adam, toţi oamenii şi-au pierdut inocenţa şi posibilitatea firească de a se mântui. Nimeni nu poate, prin liberul său arbitru, să scape de această cădere; pentru aceasta este nevoie să fie ajutat de har.

Art 2. Nimeni nu este bun prin el însuşi, el nu devine astfel decât prin comuniunea cu Cel care Singur este bun.

Art 3. Nimeni, chiar după primirea harului botezului, nu poate birui ispitele diavolului şi învinge concupiscenţa cărnii, dacă el nu primeşte, prin ajutorul de zi cu zi al lui Dumnezeu, perseverenţa într-o viaţă bună.

Art 4. Nimeni nu poate face, decât prin Iisus Hristos, uz în mod folositor de liberul său arbitru.

Art 5. Toate lucrările şi vredniciile sfinţilor trebuie să fie spre slava şi lauda lui Dumnezeu, căci nimeni nu-I este bineplăcut dacă nu este înfrumuseţat de darurile pe care El le dă.

Art 6. Dumnezeu lucrează în aşa fel în inima oamenilor şi asupra liberului arbitru însuşi, încât orice gând sfânt, orice hotărâre evlavioasă şi orice mişcare de bunăvoinţă vin de la El. Prin El, noi putem face ceva bun; fără El, noi nu putem face nimic.

Art 7. Noi adoptăm ca hotărâre a scaunului apostolic decizia Sinodului de la Cartagina, concepută în aceşti termeni: ,,Oricine va spune că harul lui Dumnezeu, prin mijlocirea căruia noi suntem dezvinovăţiţi prin Iisus Hristos, Domnul nostru, nu are puterea decât de a ierta păcatele care sunt comise, şi nu ne poate ajuta să ne ferim de acestea, să fie anatema. Oricine va spune că harul nu ne este dat decât pentru a împlini mai uşor, prin el, ceea ce suntem siliţi să respectăm prin liberul nostru arbitru, în sensul că, dacă harul nu ne-ar fi fost dat, noi nu am putea să respectăm cu atâta uşurinţă, dar că noi am putea în mod absolut, să fie anatema”.

Art 8. În afară de aceste hotărâri ale Sfântului Scaun apostolic, prin care Părinţii noştri ne-au învăţat să respingem orice noutate periculoasă şi să raportăm la harul lui Hristos începutul bunei voinţe, progresul în lucrările bune şi perseverenţa până la sfârşit, aruncăm încă o privire asupra tainelor rugăciunilor preoţeşti care ne vin de la apostoli şi care sunt rostite în acelaşi fel în întreaga lume şi în toată Biserica sobornicească, [şi] noi vom vedea astfel legea credinţei statornicită pe legea rugăciunii[168].

Atunci când pontifii popoarelor credincioase se achită de funcţiile slujbei lor, ei pledează, pe lângă îndurarea dumnezeiască, pentru cauza neamului omenesc, şi, cu întreaga Biserică care se tânguieşte împreună cu ei, ei cer să se dea credinţă necredincioşilor, ca idolatrii să fie sloboziţi de erorile nelegiuirii lor; ca evreii, aruncând vălul care le acoperă inima, să vadă lumina adevărului; ca ereticii să se întoarcă la credinţa sobornicească; ca schismaticii să primească duhul milostivirii însufleţitoare; ca leacurile pocăinţei să fie date celor care au căzut; ca sânul iertării cereşti să fie deschis catehumenilor în tainele renaşterii[169].

Efectul dovedeşte că nu este în zadar ca ei să adreseze lui Dumnezeu aceste rugăciuni; căci El binevoieşte să îndepărteze un mare număr din erorile lor, şi, după ce îi smulge puterii întunericului, El îi mută în împărăţia Fiului dragostei Lui (potrivit Coloseni 1, 13), şi face din aceste vase ale mâniei vase ale milei (potrivit Romani 9, 22, 23). Se consideră toată această [lucrare] ca fiind lucrarea lui Dumnezeu, căruia I Se aduc întotdeauna laudă şi acţiunea harului pentru a-i lumina şi a-i întoarce pe aceşti păcătoşi[170].

Art 9. Să remarcăm de asemenea cu grijă ce a făcut Sfânta Biserică, în acelaşi fel şi în întreaga lume, în privinţa celor care trebuiau să fie botezaţi. Atunci când copiii sau adulţii vin la taina botezului, ei nu se apropie de izvorul[171] vieţii decât după ce duhul murdar a fost izgonit din inima lor prin lepădările şi expirările clericilor. Biserica a lucrat astfel pentru a ne arăta prin ce mijloc prinţul acestei lumi este izgonit (potrivit Ioan 12, 31), cum cel tare este întâi legat (potrivit Matei 12, 29) şi apoi transportat cu toate rămăşiţele sale sub puterea biruitorului care a robit robia noastră şi a dat darurile Sale oamenilor (Efeseni 4, 8).

Aceste rânduieli bisericeşti şi aceste documente ale unei autorităţi dumnezeieşti pe care noi le-am citat dovedesc în mod evident că Dumnezeu este autorul tuturor sentimentelor bune, tuturor lucrărilor bune, tuturor virtuţilor cu ajutorul cărora se va merge, încă de la începutul credinţei, până la Dumnezeu; noi nu trebuie să ezităm a crede că harul Său anticipează vredniciile omului şi că prin el noi vom începe să dorim şi să facem fapte bune. Acest har al lui Dumnezeu nu distruge liberul arbitru, el îl eliberează şi-l face pe cel ignorant, luminat; pe cel rău, bun; pe cel bolnav, plin de sănătate; pe cel imprudent, prevăzător şi înţelept; căci bunătatea lui Dumnezeu este atât de mare faţă de oameni, încât El vrea să socotim că sunt ale noastre vredniciile care sunt totuşi darurile Sale, şi ne dă, din mărinimia Sa, răsplăţi veşnice pe care noi le dorim.

El lucrează în noi pentru ca noi să vrem şi să facem ceea ce vrea El, şi astfel El nu ne lasă leneşi în facultăţile noastre pe care ni le-a dat pentru a le exersa şi nu pentru a le neglija; noi vom deveni în acest fel colaboratorii harului lui Dumnezeu, şi dacă noi vom vedea vreun lucru lâncezind în noi ca urmare a leneviei noastre, trebuie să alergăm cu grijă la Cel care tămăduieşte toate lâncezelile noastre, răscumpără viaţa noastră din moarte (Psalmi 102, 3, 4) şi căruia noi Îi spunem în toate zilele: Şi nu ne duce pre noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean (Matei 6, 13).

Art 10. În privinţa chestiunilor mai profunde şi mai dificile care au fost tratate de cei care i-au combătut pe eretici, noi nu îndrăznim nici să le dispreţuim, nici să le adoptăm. Ceea ce am spus, după rânduielile scaunului apostolic, ni se pare suficient pentru a mărturisi harul lui Dumnezeu. Noi nu socotim sobornicesc ceea ce este contrar articolelor pe care le-am stabilit”.

Constituţia lui Celestin nu a liniştit tulburările care au fost stârnite de discuţiile privind harul; el a murit la puţin timp după aceea (431), şi Xist i-a succedat pe scaunul Romei. Pe când era încă preot al Bisericii Romane, Xist avea reputaţia de a fi favorabil erorilor pelaghiene[172]. Deci adversarii lui Augustin puteau spera că el nu va urma aceleaşi rătăciri ca predecesorul său; fără îndoială, ei se lăudau cu aceasta, şi Prosper[173], la rândul său, nădăjduia că Dumnezeu, care-i făcuse pe Zosim, Bonifatie şi Celestin să-i alunge din stâna Domnului pe cei care erau în mod evident lupi, adică pelaghieni, îi rezerva lui Xist slava de a-i izgoni pe lupii prefăcuţi şi îmbrăcaţi în piei de oaie.

Xist de-abia se aşezase pe scaunul Romei, atunci când Prosper i-a declarat război pe faţă lui Cassian, care era conducătorul duşmanilor lui Augustin. El nu-l atacase direct până atunci, probabil din cauza vârstei sale înaintate şi a marii sale evlavii, dar, văzând că fusese inutilă constituţia lui Celestin, el a publicat lucrarea sa intitulată Contra autorului Convorbirilor.

,,Eu nu vreau, spune el[174], să-mi atrag reproşul că ascund opiniile oamenilor instruiţi pentru a respinge doar inepţiile cu care ne-au copleşit o mulţime de vorbitori ignoranţi; de asemenea, eu m-am ataşat de cel care, printre adversarii noştri, este fără discuţie cel mai savant în Sfintele Scripturi; opiniile sale nu sunt o problemă din moment ce el le-a scris şi le-a publicat. Prin urmare, nu trebuie să [ne] întrebăm dacă el are [probleme], ci să demonstrăm în ce constau ele. În cartea Despre ocrotirea dumnezeiască, el vorbeşte cu un anumit avvă despre har şi liberul arbitru”.

Această carte, despre care vorbeşte Sfântul Prosper, este cea de-a treisprezecea convorbire pe care Cassian a avut-o cu avva Cheremon. Prosper o rezumă în 12 propoziţii: prima este sobornicească[175] şi Cassian admite în aceasta că începutul bunei voinţe vine de la Dumnezeu; dar după ce a intrat pe drumul cel bun, El îl părăseşte; şi el afirmă în propoziţiile următoare că mişcările bune, dorinţele evlavioase pot uneori să preceadă harul. Prosper îl urmăreşte[176] cu vigoare pe Cassian în dovezile pe care vrea să-şi sprijine opiniile. El le distruge în mod radical, demonstrează că ele conduc într-o manieră invincibilă la pelaghianism, că ele au fost prin urmare condamnate de papi şi de sinoadele care l-au pedepsit pe Pelaghie[177], că susţinându-le, el adună armele acestor duşmani biruiţi pentru a provoca în Biserică un război intern[178].

,,Dar, spune el în încheiere[179], cum adversarii noştri nu sunt separaţi de societatea noastră frăţească, nu trebuie să deznădăjduim privind îndreptarea lor. Pentru mine, până când Domnul va linişti, prin prinţii Bisericii şi slujitorii legitimi ai judecăţilor Sale, tulburările provocate, unica mea grijă va fi, cu darul lui Dumnezeu, de a suferi ura îndreptată împotriva mea cu linişte şi răbdare şi de a o răsplăti cu dragoste. Eu voi evita orice discuţie cu cei care nu înţeleg nimic din aceasta; nu voi combate calomnia şi-L voi ruga pe Dumnezeu, Lui care este numit principiul, să fie inspiratorul tuturor gândurilor mele, voinţelor mele, cuvintelor mele, faptelor mele. De la El, prin El şi în El sunt toate [lucrurile]. A Lui de asemenea să fie slava întru toţi vecii, Amin”.

În afară de lucrările Sfântului Prosper despre care noi am vorbit deja şi care au generat discuţii legate de harul desăvârşit, noi trebuie să mai cităm poemul său Contra ingraţilor, în care el povesteşte în versuri foarte frumoase istoria pelaghianismului. I se atribuie în mod greşit lucrarea Despre vocaţia păgânilor care de altfel ar fi demnă de el, şi [care] era, după Papa Ghelasie, scrierea anonimă a unui doctor sobornicesc. Această carte, ca Prædestinatus, cele Despre predestinare şi har, Despre predestinarea lui Dumnezeu, şi cea care are ca titlu Hypognosticon[180] ni se par rămăşite ale discuţiilor semi-pelaghiene care au dus la creşterea unui mare număr de scrieri.

Dar moartea lui Cassian[181] (către anul 433) l-a oprit subit. Prosper nu a mai avut de atunci, printre semi-pelaghieni, adversari demni de el, şi el şi-a ţinut făgăduinţa pe care o făcuse de a nu se angaja în nici o discuţie cu aceia din adversarii săi care nu înţelegeau nimic din aceste chestiuni grele despre care ei vroiau să discute; numărul lor era mare, fără îndoială, şi după moartea ilustrului stareţ de la Sfântul Victor semi-pelaghianismul a căzut în domeniul acestor spirite înguste pentru care prejudecăţile şi încăpăţânarea erau singurele raţiuni; de asemenea, papii şi episcopii din Galia nu s-au mai ocupat de aceştia în timpul secolului al V-lea, şi atunci când Prosper l-a urmat la Roma pe Sfântul Papă Leon (440), care l-a ales ca secretar, el nu i-a considerat pe semi-pelaghieni îndeajuns de importanţi pentru a se ocupa de condamnarea lor.

În timp ce monahii de la Sfântul Victor se rătăceau în dispute zadarnice şi pierdeau astfel duhul evlaviei, aşa cum le reproşa pe bună dreptate Sfântul Prosper[182], episcopii din Galia lucrau cu o râvnă admirabilă pentru a extinde tot mai mult domnia lui Iisus Hristos în suflete şi de a curăţi Biserica de toate abuzurile pe care caută mereu să le introducă firea căzută a omului.

Printre ei, noi îi vedem strălucind pe Eucher de Lyon, Rustic de Narbonne, Eufronie de Autun, Ilarie de Arles care s-a ocupat mai întâi de discuţiile semi-pelaghiene pe care le-a părăsit curând pentru treburi mai utile; Lup de Troyes şi mai ales Ghermano de Auxerre, una dintre cele mai mari personalităţi ale Bisericii din Galia din secolul al V-lea şi tipul desăvârşit al acestor mari episcopi care au unit simplitatea cea mai mişcătoare cu cea mai sublimă sfinţenie.

Ghermano[183] s-a născut la Auxerre, numit în antichitate Autesiodurum. Familia sa era ilustră şi el a primit o educaţie distinsă. După ce a urmat cursurile şcolilor galeze, care egalau în reputaţie pe cele din Atena şi Roma, el a mers în acest din urmă oraş unde s-a dedicat studiului dreptului. Studiile sale odată terminate, el a intrat în barou şi a pledat cu talent la tribunalul prefectului. Curând el a adăugat o reputaţie strălucită celei dobândite prin naştere; după căsătoria sa, el a fost ridicat la onorurile republicii şi a fost făcut unul din cei 12 duci ai Imperiului Roman de Apus.

Ghermano se ocupa mai mult atunci de plăcerile sale decât de îndatoririle religioase, şi el avea mai ales o pasiune extraordinară pentru vânătoare.

Or, exista în mijlocul oraşului Auxerre un păr de o frumuseţe remarcabilă, şi Ghermano avea obiceiul de a atârna de ramurile sale capetele animalelor sălbatice pe care le ucidea. Episcopul Amator îi spusese adeseori: ,,Încetaţi, vă rog, aceste rămăşiţe ale superstiţiilor păgâne; este un act idolatric ceea ce faceţi atârnând astfel capetele animalelor sălbatice; Îl supăraţi pe Iisus Hristos şi încălcaţi legile Bisericii”. Şi deşi sfântul bărbat l-a avertizat adeseori, Ghermano nu ţinea deloc cont de el. Omul lui Dumnezeu l-a rugat încă să taie pomul, dar el nu a făcut nimic.

Ghermano fiind într-o zi plecat la casa sa de la ţară, preafericitul Amator a profitat de ocazia favorabilă, a tăiat pomul, l-a aruncat în foc şi a împrăştiat departe de oraş toate trofeele pe care Ghermano le atârnase de ramurile sale. De îndată ce ducele a aflat de această acţiune a episcopului, a devenit furios şi, uitând de sfânta religie pe care o mărturisea, a venit pe neaşteptate în fruntea oamenilor săi pentru a-l omorî pe preafericit. Atunci când l-au anunţat de această ştire pe Amator, el a răspuns: ,,Eu nu sunt vrednic să-mi vărs sângele pentru Mântuitorul şi să fiu mucenic”. Cunoscând, prin revelaţie dumnezeiască, că timpul morţii sale se apropia şi că îl va avea pe Ghermano ca succesor, a mers pentru a-l cere[184] în oraşul Autun, unde locuia Julius, pe atunci prefectul Galiei.

Simplicie, om de o simplitate şi de o milă sublime, era episcopul acestui oraş. Aflând de sosirea lui Amator, el i-a ieşit în întâmpinare cu clerul său, însoţit de prefectul Julius şi de ofiţerii săi; ei l-au salutat cu veneraţie şi l-au condus până la locuinţa sa cu mari onoruri. A doua zi, Julius aflând că preafericitul venea să-l viziteze, a ieşit în întâmpinarea sa şi, ca un fiu foarte credincios[185], i-a cerut cu smerenie binecuvântarea sa.

După ce a satisfăcut dorinţele evlavioase ale prefectului, Amator i-a spus: ,,Domnul mi-a făcut cunoscut că sfârşitul meu este aproape şi, cum El a binevoit să-mi descopere că prea ilustrul Ghermano este menit a lua, după mine, ocârmuirea Bisericii mele, eu rog pe înălţimea voastră să-mi acordaţi permisiunea de a-l tunde. Prefectul i-a răspuns: El este foarte folositor republicii; dar de vreme ce Domnul l-a ales, aşa cum adevereşte preafericirea voastră, eu nu pot sta împotriva voii Sale”. Sfântul episcop dobândind ceea ce cerea, s-a întors bucuros în oraşul său.

La sosirea sa, el a convocat tot poporul în faţa casei sale şi a spus aceste cuvinte: ,,Fiii mei preaiubiţi, fiţi atenţi, căci este important să vă întipăriţi în memoria voastră ceea ce vreau să vă spun: eu ştiu, fără îndoială, că în curând voi părăsi această lume; Domnul Însuşi mi-a făcut cunoscut acest lucru. Prin urmare, eu vă îndemn să căutaţi cu grijă printre voi un bărbat capabil de a fi supraveghetor[186] în casa lui Dumnezeu”.

Auzind aceste cuvinte, toţi au păstrat o mare tăcere. Atunci Sfântul Amator s-a îndreptat către sfânta biserică şi tot poporul l-a urmat acolo. Ghermano, însoţit de câţiva soldaţi, a vrut să intre acolo împreună cu mulţimea. ,,Iubiţii mei fii, le-a spus Amator, lăsaţi din mâini aceste suliţe; lăsaţi-vă armele înainte de a intra în casa Domnului. Aceasta este o casă de rugăciune şi nu un câmp al lui Marte”. Ghermano şi suita sa s-au supus, şi portarii au închis apoi uşile bisericii.

Atunci Amator şi-a pus mâinile pe Ghermano şi, chemând numele Domnului, l-a tuns, i-a scos podoabele laice şi l-a îmbrăcat cu veşmântul credinţei. ,,Trebuie acum, prea cinstite frate, i-a spus lui apoi, să acordaţi toată grija pentru a păstra curată şi neprihănită cinstea care vă este încredinţată; căci, la moartea mea, veţi fi ridicat la demnitatea pastorală prin voia Dumnezeului Atotputernic”.

Din acest moment, preafericitul Amator a fost chinuit de boală, însă nu a încetat defel să vestească credincioşilor cuvântul lui Dumnezeu. El le-a spus într-o zi: ,,Micii mei copii, în curând Domnul va primi sufletul meu. Eu vă implor să consimţiţi toţi la alegerea lui Ghermano ca succesor al meu”. Toată adunarea a răspuns Amin. Aceasta nu s-a petrecut totuşi fără a se vărsa lacrimi, fiindcă toţi simţeau o durere profundă pentru pierderea unui atât de bun păstor: un singur gând putea să-i mângâie, acela că ei vor avea după el un episcop care-i va semăna.

În ziua calendelor lui mai (miercuri, 1 mai 418), Amator se simţea mult mai rău; el a vrut totuşi să vorbească poporului care scotea gemete: ,,Fiii mei, spune el, ştergeţi-vă lacrimile, nu trebuie să ne mâhnim decât atunci când pierdem un bine pentru a primi un rău. Voi nu trebuie să plângeţi, din moment ce binele va fi urmat pentru voi de un lucru mai bun”. El a cerut apoi să fie dus la biserică pentru a-şi da sufletul lui Dumnezeu în locul în care, zi şi noapte, avea obiceiul de a-I cânta laude. Corul de clerici mergea înaintea lui, la dreapta şi la stânga se înghesuiau bărbaţii în număr mare, femeile urmau în spate. Încă de când a ajuns la biserică şi a fost aşezat pe scaunul său episcopal, el şi-a dat sufletul lui Dumnezeu către ceasul al treilea din zi.

La moartea Sfântului Amator, Ghermano era preot[187]. Toţi clericii, nobilimea şi credincioşii oraşului şi de la ţară l-au proclamat într-un glas[188] episcop. El a fost hirotonit în pofida dorinţei sale, căci el înţelegea toată cuprinderea îndatoririi pastorale. De asemenea, încă de când a fost îmbrăcat, el nu a mai fost acelaşi om. Nu se poate spune câtă constrângere lăuntrică şi-a impus luişi, câte cruci, câte chinuri a îndurat; el era cu adevărat prigonitorul trupului său. Din ziua hirotoniei sale, el a renunţat la pâine de grâu, vin, oţet, ulei şi legume. El nu-şi asezona nici măcar cu sare săraca sa hrană. La sărbătorile Învierii şi Naşterii Domnului, el gusta puţin vin în semn de bucurie; dar îl amesteca cu atâta apă, încât era aproape imposibil a-i simţi gustul. El începea masa mâncând puţină cenuşă şi lua apoi puţină pâine făcută cu orz pe care el însuşi îl bătuse şi îl măcinase. El făcea această masă mult mai aspră decât postul, către seară, şi o singură dată pe săptămână; câteodată în mijlocul săptămânii, şi de obicei în cea de-a şaptea zi.

Veşmântul său era acelaşi în orice anotimp, şi consta dintr-o glugă şi o tunică; el nu adăuga nimic iarna şi nu scotea nimic vara; el îl purta până când se zdrenţuia, în afară de cazul în care nu îl dădea mai înainte. El avea întotdeauna o cămaşă de păr pe trup. Patul său era alcătuit din două scânduri între care era cenuşă acoperită de o cămaşă de păr. El nu punea pe el decât un sac, se culca îmbrăcat şi nu-şi scotea nici măcar încălţămintea, nici centura sa la care era ataşat un relicvar. Mortificările sale continue îi provocau lungi insomnii care-l făceau să geamă şi să se roage.

Ghermano, atât de dur cu el însuşi, era faţă de ceilalţi plin de bunătate şi îngăduinţă. Lui îi plăcea să fie ospitalier şi casa lui era deschisă pentru toată lumea. Fără a-şi întrerupe postul, el îşi trata oaspeţii cuviincios, şi avea obiceiul de a le spăla picioarele, imitându-L pe Domnul.

Acest bărbat preafericit ducea viaţa pustiului în mijlocul relaţiilor frecvente pe care le avea în mod necesar cu lumea. Aceasta a făcut-o pentru a răspândi în biserica sa acest duh monahal pe care el îl avea într-un grad atât de înalt, încât a construit o mânăstire la Auxerre, pe celălalt mal al râului Yonne. El avea obiceiul de a vizita pe rând biserica sa şi mânăstirea sa; era ca un general inspectând soldaţi cereşti pentru a-i stimula să lucreze mereu mai mult la desăvârşirea lor. Monahii îl rugau să vină adeseori în mijlocul lor, şi îl primeau mereu cu o mare bucurie; ei căutau cu ardoare să urmeze exemplul lui, şi de aceea mânăstirea lor înflorea în virtuţi.

Virtuţile lui Ghermano i-au dat o mare autoritate în Biserică. Bretonii cerând ajutorul episcopilor galezi[189] împotriva ereziei lui Pelaghie care făcea progrese alarmante în ţara lor, s-a ţinut pe acest subiect un sinod în Galia, şi Ghermano a fost ales pentru a merge în Bretania să apere adevărata credinţă. I-a fost dat ca însoţitor Lup de Troyes (429).

Lup[190] era originar din Toul. Mai întâi angrenat în lume unde meritul său şi naşterea sa i-au dat curând o poziţie distinsă, el se căsătorise cu Pimeniola, sora lui Ilarie de Arles; după 7 ani de căsătorie, cei doi soţi, de comun acord, au făcut făgăduinţa curăţiei. Lup s-a retras la Lerins, şi noi l-am văzut pe Sfântul Eucher numărându-l printre marile valori ale acestei ilustre mânăstiri; el a plecat de aici pentru a ocupa scaunul din Troyes (426). Ca Sfântul Ghermano, el a păstrat în episcopat virtuţile şi obiceiurile vieţii monahale, şi a construit în apropiere de oraşul său o mânăstire[191], unde mergea adesea să mediteze la problemele mântuirii. El avea puţin mai mult de 2 ani de când era episcop atunci când a fost ales, împreună cu Ghermano, să meargă în Bretania pentru a apăra credinţa.

Cei doi apostoli[192] au plecat pe jos şi s-au îndreptat către Luteţia; sosiţi în satul Nanterre, ei s-au simţit copleşiţi de oboseală şi s-au hotărât să se oprească acolo. Toţi locuitorii au ieşit înaintea acestor bărbaţi atât de renumiţi, cerând binecuvântarea lor şi cinstindu-i ca pe sfinţi.

În timp ce Ghermano adresa acestui bun popor un îndemn mişcător, el a remarcat în mulţime o tânără copilă[193] pe nume Genevieva; o lumină suprafirească l-a făcut să zărească în ea ceva îngeresc; după cuvântul său, el i-a spus să se apropie: toţi erau miraţi şi aşteptau curioşi cuvintele profetice ale sfântului bărbat. Ghermano[194] a sărutat-o pe frunte şi a întrebat pe cei care erau în apropiere de el care este numele ei şi cine sunt părinţii ei. Ea se numea Genevieva, i-au spus ei, şi părinţii ei s-au prezentat îndată. Tatăl său se numea Sever şi mama sa Gherontia. Sfântul Ghermano le-a spus: Aceasta este fiica voastră ? Da, domnule, au răspuns ei. Fericiţi părinţii unui copil atât de cinstit, a continuat Ghermano; ştiţi că la naşterea ei, îngerii s-au bucurat în cer; ea va fi mare înaintea Domnului, şi mulţi, prin admiraţia pe care o vor avea pentru viaţa şi virtuţile ei, vor lepăda cele rele şi se vor întoarce la Domnul şi vor primi de la Iisus Hristos iertarea păcatelor lor şi răsplăţile vieţii.

Apoi, adresându-se Genevievei, i-a spus: Genevieva, iubita mea fiică; şi Genevieva i-a răspuns: Sfinte părinte, roaba voastră vă ascultă, porunciţi. Eu te întreb, i-a spus Ghermano, ca tu să-mi spui, fără teamă, dacă vrei să te afieroseşti lui Iisus Hristos şi să păstrezi pentru El, ca iubita Sa mireasă, trupul tău curat şi neprihănit. Fiţi binecuvântat, părintele meu, a răspuns Genevieva, căci ceea ce îmi cereţi este întru totul după dorinţele mele; eu vreau aceasta, sfinte părinte, şi-L rog pe Dumnezeu să binevoiască să primească făgăduinţa mea. Atunci Sfântul Ghermano i-a spus: Ai încredere, fiica mea, şi fii curajoasă; că faptele tale sunt după dorinţele inimii tale, şi Domnul te va umple de har şi putere.

Cei doi episcopi, intrând în biserică, au rostit împreună cu poporul rugăciunile de la ceasul al nouălea şi al doisprezecelea. În tot acest timp, Ghermano avea mâinile întinse deasupra capului Genevievei. După slujbă, sfântul copil a pus masa frugală pentru cei doi episcopi, şi părinţii ei au luat-o cu ei la casa lor după ce au făgăduit că o vor readuce a doua zi dimineaţă.

De îndată ce s-a luminat, Sever a condus-o pe fiica sa la Ghermano care i-a spus: Ei bine, copilul meu, îţi aminteşti făgăduinţa pe care mi-ai făcut-o ieri ? Şi Genevieva i-a răspuns: Sfinte părinte, îmi amintesc făgăduinţa pe care am făcut-o lui Dumnezeu şi vouă; cu darul lui Dumnezeu, voi fi credincioasă până la sfârşitul vieţii mele. Ghermano, privind la pământ, a văzut acolo o medalie pe care era gravată imaginea crucii; el a luat-o şi, dând-o Genevievei a spus: Aceasta este o amintire pe care ţi-o dau; poart-o întotdeauna la gât; dispreţuieşte podoabele inutile ale lumii, tu L-ai ales pe Iisus Hristos ca mire, nu căuta deci decât să-I placi Lui prin frumuseţea ta duhovnicească. După aceste cuvinte, el şi-a luat rămas bun de la ea, a încredinţat-o din nou părinţilor ei şi a plecat din nou la drum cu sfântul său însoţitor.

Curând, cei doi episcopi călători s-au îmbarcat pentru Bretania. Părăsind coastele Galiei, nava a fost împinsă de un vânt uşor; dar abia pierduseră din ochi pământul, că a început o furtună violentă. Ca Iisus pe lacul Ghenizaret, Ghermano dormea. Lup şi ceilalţi pasageri l-au trezit plini de spaimă; sfântul episcop a aruncat câteva picături de ulei sfinţit în valuri şi furtuna s-a potolit numaidecât. După puţin timp, cu ajutorul unui vânt favorabil, ei au ajuns la ţărmul breton, unde o mare mulţime a alergat să-i primească pe cei doi misionari.

Îndată, Insula Bretania[195] a răsunat de predicile lor; întotdeauna urmaţi de o mare mulţime, ei predicau nu numai în biserici, ci chiar în pieţe publice şi pe drumuri. Pretutindeni ei îi întăreau pe credincioşi în credinţa lor şi-i converteau pe eretici. Asemenea apostolilor, ei aveau autoritatea pe care le-a dat-o caracterul lor, virtuţile lor, ştiinţa lor şi minunile pe care Dumnezeu le făcea datorită vredniciei lor, fără a vorbi de influenţa salutară pe care o exercită întotdeauna adevărul asupra sufletelor drepte şi sincere. De aceea, ei au cucerit curând toată lumea pentru Iisus Hristos. Conducătorii partidei pelaghiene socotiseră că trebuie să păstreze tăcerea până atunci; dar în sfârşit, văzându-se aproape în totalitate părăsiţi, ei s-au hotărât să ceară o discuţie publică cu sfinţii episcopi. Ei au dobândit-o cu uşurinţă. Ei au adunat câţiva partizani care le rămăseseră încă, s-au îmbrăcat în cele mai frumoase veşminte ale lor pentru a produce un efect mai mare, şi s-au dus la locul indicat pentru conferinţă. O mare mulţime îi aştepta acolo.

Cei doi episcopi le-au lăsat adversarilor lor întreaga libertate pentru a-şi expune erorile. Ei s-au folosit de aceasta din plin şi au ţinut cuvântări foarte lungi. Elocvenţa lui Ghermano şi Lup a făcut pe dată dreptate; tuturor declamărilor pelaghienilor, ei le-au opus Sfânta Scriptură şi toate cuvintele zadarnice ale ereticilor s-au spulberat în faţa dovezilor atât de clare şi incontestabile ale adevăratei credinţe.

Biserica bretonă era de origine răsăriteană, şi păstrase vechile obiceiuri legate de prăznuirea sărbătorii Sfintelor Paşti. Biserica din Galia, care era tot de origine răsăriteană, avea cu ea relaţii de comuniune. Cum Pelaghie era originar din Bretania, nu este de mirare că el a avut partizani în această insulă. Dar, după misiunea lui Ghermano şi Lup, pelaghianismul a dispărut aproape de tot din această Biserică, ca din toate celelalte Biserici apusene.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] N.tr.: Revenim asupra cuvântului ‘metropolă’: din canonul 4 al Sinodului de la Niceea din 325 reiese că, începând cu acest sinod, în Biserică au fost introduse diviziunile teritoriale ale imperiului. Aceasta a fost divizată în provincii, cum era imperiul, şi episcopul din oraşul capitală al provinciei sau metropolă a fost numit metropolitan şi învestit cu o anumită jurisdicţie asupra celorlalţi episcopi ai provinciei (a se vedea cartea a VII-a, anii 325-346, partea 1).

   Astăzi nu mai folosim cuvintele ‘metropolă’, ‘metropolitan’ etc, ci mitropolie şi mitropolit. Noi vom alterna utilizarea lor în funcţie de context.

   [2] N.tr.: Vienne este un oraş în sud-estul Franţei.

   [3] Marsilia avea o importanţă foarte mare, ca Biserică antică şi ca metropolă a grecilor stabiliţi în provinciile meridionale; ea era centrul, nu al unei provincii romane, ci al unui stat independent multă vreme.

   [4] N.tr.: Expresia Galia Narboneză (în franceză, Gaule Narbonnaise; în latină, Gallia Narbonensis) desemnează provincia romană stabilită în sud-estul Galiei după întemeierea coloniei romane de la Narbonne în anul 118 î.Hr.. Ea se întinde de la Toulouse până la Vienne prin Narbonne, Nîmes şi Orange.

   La începutul secolului al IV-lea, provincia narboneză este împărţită în 3 provincii: prima Narboneză (cu capitala la Narbonne), cea de-a doua Narboneză (cu capitala la Aix) şi Viennoise (cu capitala la Vienne).

   [5] Concil. Taurin.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 27.

   [6] Martyrolog. rom., 26 martie; Bolland., cod. die.

   [7] Sfântul Prosper, Chron..

   [8] Fericitul Augustin, De Gestis Pelagii, c. 1; Epist. 175 ad Innocent. pontif. rom., nr. 1.

   [9] Sfântul Prosper, Chron..

   [10] Baronius, Annal. eccl., ad ann. 418, § 41.

   [11] Zosim, Epist. 1 ad Episcop. Gall.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 42.

   [12] Scrisorile de prezentare erau scrisori de comuniune sau de recomandare, date de episcopi. Se luau mari precauţii pentru ca ele să nu poată fi contrafăcute. Se scria, în partea de sus a scrisorii, primele litere greceşti ale numelui celor trei Persoane ale Prea Sfintei Treimi: Π, Υ, ΑΠ (pater, uios, agion pneuma). Aceste litere, împreună cu cele ale cuvântului Amin care se puneau după ele, formau un număr (în greacă, literele servesc de cifre). Se luau, în plus, prima literă a numelui celui care scria, cea de-a doua a numelui celui căruia i se scria, cea de-a treia a numelui celui pentru care se scria, cea de-a patra a numelui oraşului de unde se scria. Toate aceste litere, cu indicaţia curentă, formau încă un număr anumit, care era exprimat în cursul scrisorii de prezentare, care era semnată de episcop şi sigilată cu sigiliul său. Episcopii ţineau secret acest model de scrisori, pentru ca falsificatorii să nu le poată contraface.

   [13] Parohii situate la marginea mării, în apropiere de Marsilia.

   [14] Se credea la începutul secolului al V-lea că Sfântul Trofim era venit la Arles din secolul I.

   [15] Preces ad Leonem pap.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 89.

   [16] Zosim, Epist. 2 ad Episcop. Afr., Gall. et Hispan.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 43.

   [17] Hirotoniile nu se făceau atunci decât duminica.

   [18] In epist. 5 Zosim ad Patrocle; Sirm., p. 46.

   [19] Zosim, Epist. 3 ad Episcop. Vienn. et 2 Narbonn.; apud Sirm., loc. cit., p. 44.

   [20] Zosim, Epist. 4 ad Hilar. Narbonn.; apud Sirm., p. 45.

   [21] Se întrebuinţează adeseori, în primele secole, cuvântul nul, nu pentru a exprima o nulitate radicală, ci interzicerea absolută de a exercita funcţiile unei trepte [preoţeşti] primită în mod ilegal.

   [22] Zosim, Epist. 5 ad Patrocl., Arel.; ibid., p. 46.

   [23] Zosim, Epist. 6 ad Patrocl., Arel.; ibid., p. 46.

   [24] Zosim, Epist. 7 ad Massil.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 47.

   [25] Papa Celestin (Epist. 2 ad Episcop. Gall., apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 59) îl numeşte pe Tuentius fratele său, ceea ce dovedeşte că el era episcop, şi vorbeşte de o scrisoare pe care i-a scris-o [acestuia].

   [26] Bonifatie, Epist. ad Hilar. Narbonn.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 49.

   [27] Probabil el era protejat de Patrocle, care avea multă influenţă la Roma.

   [28] Bonifatie, Epist. ad Episcop. Gall.; apud Sirm., ibid., p. 48.

   [29] Se cunosc scaunele lui Patrocle de Arles, Ilarie de Narbonne, Leontie de Frejus, şi Castorie de Apt, fratele lui Leontie.

   [30] Ghenadie, De Viris illustr., c. 59.

   [31] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4.

   [32] Se crede că Celinie era episcop de Aix.

   [33] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4.

   [34] Inter op. August., Epist. 219.

   [35] Cassian, De Incarnat., cartea I, c. 4 şi 5.

   [36] Ibid., c. 6.

   [37] Ibid., c. 4.

   [38] Este uşor a conchide acestea din scrisoarea Papei Celestin, pe care noi o vom da câteva rânduri mai jos.

   [39] Celestin, Epist. ad Episcop. Vienn. et Narbonn.; apud Sirm., Concil. Gall., tomul I, p. 55.

   [40] Toate acestea par îndreptate împotriva mânăstirii din Marsilia, şi a lui Proculus, care i-a ales de acolo pe cei pe care vroia să-i hirotonească; fără îndoială, Proculus a fost cel care l-a hirotonit pe Daniil, care s-a retras în mânăstirea Sfântului Victor.

   [41] Se întrebuinţează adeseori această expresie pentru ilicite.

   [42] Venerie este amintit în cea de-a doua epistolă a lui Celestin către episcopii din Galia, şi ea este din 431, după părintele Sirmond.

   [43] Nu se cade de acord în ce priveşte patria lui Cassian. Ghenadie îl face scit; alţii îl fac grec; alţii, gal. Noi vom găsi acest din urmă sentiment ca fiind mai probabil, deoarece de fiecare dată când Cassian vorbeşte despre Galia, vorbeşte ca despre patria sa, deşi nu spune categoric că este gal.

   [44] Cassian, Collat. 17, c. 2 şi 5.

   [45] Ibid., Collat. 11.

   [46] Ibid.

   [47] Ibid., Collat. 1, passim.

   [48] Ibid., c. 23.

   [49] Ibid., Collat. 2, c. 1.

   [50] Ibid., passim.

   [51] Ibid., Collat. 3, c. 1.

   [52] Ibid., c. 2.

   [53] Ibid., passim.

   [54] Ibid., c. 22.

   [55] Ibid., Collat. 4, c. 1.

   [56] Ibid., passim.

   [57] Ibid., Collat. 5, passim.

   [58] Cassian, Collat. 6, c. 1.

   [59] Ibid., c. 17.

   [60] Ibid., passim.

   [61] Ibid., Collat. 7, c. 1.

   [62] Ibid., passim.

   [63] Ibid., c. 34.

   [64] Ibid., Collat. 8, c. 1.

   [65] Ibid., passim.

   [66] Ibid., Collat. 9 şi 10.

   [67] Ibid., Collat. 11, c. 1.

   [68] Ibid., c. 2.

   [69] Ibid., c. 3.

   [70] Ibid.

   [71] Ibid., Collat. 12.

   [72] Ibid., Collat. 13.

   [73] În această convorbire, a treisprezecea, Cassian dezvoltă sistemul său eronat care a fost numit apoi semi-pelaghianism. N.tr.: Reamintim că Guettee greşeşte când spune că Sfântul Ioan Cassian a dezvoltat un sistem eronat, numit ulterior semi-pelaghianism. A se vedea Cartea a X-a. Partea 1.

   [74] Ibid., Collat. 14.

   [75] Ibid., Collat. 15.

   [76] Ibid., Collat. 16.

   [77] Ibid., Collat. 17.

   [78] Ibid., c. 1 şi urm.

   [79] În această convorbire, Cassian scuză anumite minciuni, când ele sunt făcute pentru motive bune. Această învăţătură nu este exactă, şi minciuna este apărată mereu şi în orice circumstanţă.

   [80] Cassian, Collat. 17, c. 23.

   [81] Ibid., Collat. 18, c. 1.

   [82] Ibid., Collat. 18, passim.

   [83] Ibid., Collat. 19, passim.

   [84] Ibid., Collat. 20, passim.

   [85] Ibid., Collat. 21, passim.

   [86] Ibid., Collat. 22, passim.

   [87] Ibid., Collat. 23, passim.

   [88] Sfântul Pavel, Epist. ad Rom. 7.

   [89] Cassian, Collat. 24, passim.

   [90] În cea de-a doua şi cea de-a treia carte din Instituţiile sale, Cassian vorbeşte de mai multe ori despre obiceiuri diferite ale monahilor din Mesopotamia.

   [91] Mai ales Cassian a fost cel care a adus modificări veşmântului monahal, care diferea puţin, pentru lucrurile esenţiale, de veşmintele săracilor.

   [92] Cassian, De Instit., cartea 1, c. 6.

   [93] Ibid., c. 4 şi 11.

   [94] Ibid., c. 2. Epist. Cælestini pap., nr. 1.

   [95] Ibid., c. 7. Epist. Cælestini pap., nr. 1.

   [96] Cassian, De Instit., cartea 1, c. 11.

   [97] Ibid.

   [98] Ibid., c. 3.

   [99] Sulpit. Sev.; Dial. 1, c. 1.

   [100] Cassian, De Instit., cartea 10.

   [101] Ibid., cartea 2, c. 2.

   [102] Vecernia cuprindea ceea ce se numeşte acum vecernie şi ultimele rugăciuni ale slujbei dumnezeieşti care se spun seara după vecernie.

   [103] Cassian, De Instit., cartea 2, c. 6.

   [104] Ibid.

   [105] Ibid., cartea 3, c. 2.

   [106] Ibid., cartea 3, c. 4.

   [107] N.tr.: Pentru a fi mai uşor de înţeles, noi nu vom folosi în text termenii Terţa, Sexta, Nona şi Prima, ci pe cei uzuali în Biserica noastră: ceasul 3, ceasul 6, ceasul 9 şi respectiv ceasul 1.

   [108] Ibid., cartea 3, c. 5.

   [109] Ibid., cartea 3, c. 8.

   [110] Antifon, în latină antiphona, vine din grecescul αντιφωνη, care aduce ideea unui cântec alternativ.

   [111] Cassian, De Instit., cartea 2, c. 11.

   [112] Ibid., c. 7.

   [113] Ibid., c. 8.

   [114] Ibid., c. 18.

   [115] Ibid., cartea 3, c. 11.

   [116] Ibid., cartea 2, c. 15 şi 16.

   [117] Ibid., cartea 3, c. 7.

   [118] Ibid., cartea 4, c. 3 la 7.

   [119] Ibid., cartea 4, c. 7 până la sfârşit, passim.

   [120] Cassian, Præf. ad Castor., în cartea De Instit.

   [121] Cassian, Præf. ad Leont. et Hellad. præv., Collat. 1.

   [122] Ibid., Præf. præv., Collat. 18.

   [123] Ibid., Præf. præv., Collat. 11.

   [124] Astăzi Insulele d’Hyeres, aproape de Marsilia.

   [125] Cassian, Præf. præv., Collat. 18.

   [126] Ibid.

   [127] Hilar. Arelat., Sermo de Vit. Honorati; apud Bolland., 16 ianuarie.

   [128] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati.

   [129] Ibid.

   [130] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati.

   [131] Ibid.

   [132] Sidonius Apollinaris, carm. 16.

   [133] Paulin de Nola, Epist. ad Ech. et Gall.

   [134] Eucher, Lib. de Instruct., præf.

   [135] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitor., c. 1.

   [136] Salv., Epist. ad Ypat.

   [137] Eucher, Lib. de Instruct., præf.

   [138] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati.

   [139] Acest episcop era Proculus.

   [140] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati.

   [141] Eucher, De laude Erem., Init.

   [142] Ibid., nr. 43.

   [143] Ibid., nr. 42.

   [144] Lupus vrea să zică lup. Se indică, sub numele de lup din seminţia lui Veniamin, Sfântul Apostol Pavel.

   [145] Acest Vichentie este altul decât Vichentie despre care noi am vorbit deja şi despre care vom vorbi în continuare.

   [146] Sidonius Apollinaris, carm. 16.

   [147] Faust, Homil. de S. Maxim.

   [148] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati., c. 6, nr. 26 şi urm..

   [149] Ilarie, Sermo de Vit. Honorati., c. 7, nr. 29 şi urm..

   [150] Honorat. Massil., Vit. Hilar.; apud Bolland., 5 mai.

   [151] Sidonius Apollinaris, cartea a IX-a, Epist. 9.

   [152] Ghenadie, De Viris illustr., c. 66.

   [153] Monahii iau adeseori numele de pelerini. Viaţa, de fapt, nu este decât un pelerinaj sau o călătorie către veşnicie.

   [154] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitor., § 1.

   [155] Ravagiile pe care le făceau barbarii puteau foarte bine a face să se creadă [că urmează] distrugerea lumii.

   [156] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitor., § 2.

   [157] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitor., § 20.

   [158] Ibid., § 21.

   [159] Ibid., § 23.

   [160] Ibid., § 24 până la 29.

   [161] Ibid., § 29 până la sfârşit.

   [162] N.tr.: Reamintim că Guettee greşeşte când spune că Sfântul Ioan Cassian a dezvoltat un sistem eronat, numit ulterior semi-pelaghianism. A se vedea Cartea a X-a. Partea 1.

   [163] Prosper, Epist. ad Ruff.

   [164] Prosper. Aquit., Respons. ad Capit. object. Vincent., præf.

   [165] Prosper. Aquit., Responsiones ad Capitula Gallorum.

   [166] Prosper. Aquit., Sentent. ex August. delibat.

   [167] Apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 58.

   [168] Ut legem credendi lex statuat supplicandi. Este un principiu care exprimă foarte bine raporturile care există între credinţă şi liturghie. Credinţa este izvorul rugăciunii, spune Bossuet, şi adevărul credinţei se declară în mod vădit în rugăciune. Liturghia este pentru dogmă ceea ce este cuvântul pentru idee, şi toate ceremoniile sau rugăciunile liturgice exprimă adevăruri. Este evident că liturghia sobornicească sau universală este singura care poate exprima în mod infailibil un adevăr sobornicesc (a se vedea Bossuet, Def. de la Tradit. et des SS. Peres, cartea a X-a, c. 9).

   [169] În rugăciunile pe care le face în Vinerea Mare, Biserica apuseană se foloseşte întrucâtva de expresiile pe care le întrebuinţează Celestin, şi care sunt în mod evident extrase din aceste rugăciuni preoţeşti care ne vin de la apostoli.

   [170] Bossuet (Def. de la Tradit. et des SS. Peres, cartea a X-a, c. 9) remarcă foarte bine că Sfântul Prosper, despre care se crede [că este] autorul articolelor alăturate epistolei lui Celestin, stabileşte 4 adevăruri în acest articol 8:

  1. Biserica cere darurile;
  2. Aceste daruri nu sunt cerute în van;
  3. Biserica este atât de încredinţată că efectul rugăciunilor ei vine de la Dumnezeu, încât ea Îi mulţumeşte pentru aceasta;
  4. Această opinie a fost întotdeauna cea a Bisericii, din moment ce ea se sprijină pe rugăciunile apostolice.

Prin urmare, el demonstrează, cu ajutorul liturghiei, că Biserica a crezut întotdeauna în eficacitatea unui ajutor peste fire, a unei lucrări dumnezeieşti care-l impulsionează pe om în faptele sale.

   Sfântul Prosper (articolele 8 şi 9) face cu atenţie a se remarca că el nu se bazează decât pe liturghia sobornicească sau universală. În ce priveşte practicile neesenţiale, şi care sunt întotdeauna diferite în diverse Biserici, ele nu pot furniza decât o mărturie particulară.

   [171] Fontem vitæ: vine de la cuvântul fonts, întrebuinţat pentru a desemna cristelniţa.

   [172] Fericitul Augustin, Epist. 194 ad Sixt., c. 1, § 1.

   [173] Sfântul Prosper, Contr. Collator., nr. 60.

   [174] Ibid., nr. 3.

   [175] Ibid., nr. 4.

   [176] Ibid., nr. 4 ad 55.

   [177] Ibid., nr. 57.

   [178] Ibid., nr. 61.

   [179] Ibid., nr. 61.

   [180] Inter S. August. opera; Appendicis pars 1, edit. Migne, tomul X.

   [181] Cassian a fost cinstit ca sfânt în mânăstirea sa din Marsilia. În afară de Instituţiile şi Convorbirile sale, avem de la el o lucrare despre întrupare pe care el a publicat-o la rugămintea Sfântului Leon, pe atunci încă diacon al Bisericii Romane. El îl combate acolo pe Nestorie. Noi am citat din această lucrare când am relatat despre monahul Leporie.

   [182] Sfântul Prosper Aquit., Contr. Collator., nr. 1.

   [183] Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 1; apud Bolland., 31 iulie. Viaţa Sfântului Ghermano a fost scrisă la puţin timp după moartea sa, de preotul Constans. Noi vom urma cu precauţie această lucrare excelentă, pe care monahul Heric a pus-o în versuri în secolul al IX-lea (A se vedea Boland., 31 iulie).

   [184] Era interzisă hirotonirea funcţionarilor publici fără acordul împăratului sau al prefectului.

   [185] More christianissimi filii (Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 1, nr. 4).

   [186] Cuvântul επισκοπος (episcopus, episcop) înseamnă supraveghetor.

   [187] Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 1, nr. 8.

   [188] Ibid., c. 2, nr. 1.

   [189] Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 5.

   [190] Vit. S. Lupi; apud Bolland., 29 iulie.

   [191] Bolland., ad jul.; Comment. præv., nr. 4, 5 .

   [192] Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 5.

   [193] Sfânta Genevieva putea să aibă atunci 7 ani.

   [194] Vit. S. Genovefæ, c. 1; apud Bolland., 3 ianuarie. (Această viaţă a fost scrisă la puţin timp după moartea sfintei.) Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 5.

   [195] Constans presbiterul, De Vit. S. Germani, cartea 1, c. 6.