Talcuire la cartea Proorocului Daniil (V)
Tâlcuiri la Vechiul Testament
Tâlcuire la cartea Proorocului Daniil
de Fericitul Teodoret al Cirului (V)
Capitolul II
1. În anul al doilea al împărăţiei lui Navuhodonosor, visat-a Navuhodonosor vis, şi s-a spăimântat duhul lui, şi somnul lui s-a depărtat de la el.
De aici aflăm că încă de la începutul domniei sale el a invadat Iudeea în cel de-al treilea an al domniei lui Ioachim, i-a poruncit să plătească bir, a luat prizonieri şi i-a dus în ţara asirienilor. Şi Proorocul Ieremia adevereşte vremea vorbind astfel: Cuvântul, care s-a făcut către Ieremia pentru tot poporul lui Iuda în anul al patrulea al lui Ioachim fiul lui Iosia împăratul lui Iuda, acesta este anul cel dintâi al lui Navuhodonosor împăratul Vavilonului (Ieremia 25, 1). Deci aflăm aici că, după încheierea celui de-al treilea an al domniei lui Ioachim, Navuhodonosor a venit pe tron şi a lansat o campanie împotriva iudeilor, în timp ce la începutul celui de-al patrulea an Proorocul Ieremia ţinând cuvânt de îndemnare către popor a spus că acesta era anul dintâi al împăratului Navuhodonosor.
Fericitul Daniil, după ce a zis că prima robie a avut loc în cel de-al treilea an al domniei lui Ioachim, împăratul Iudei, a spus apoi: În anul al doilea al împărăţiei lui Navuhodonosor, visat-a Navuhodonosor vis, adăugând acest detaliu suplimentar nu fără scop, ci pentru ca noi să dobândim o înţelegere precisă a timpului.
Deci, în anul al doilea al împărăţiei lui Navuhodonosor, visat-a Navuhodonosor vis, şi s-a spăimântat duhul lui, şi somnul lui s-a depărtat de la el.
2. Şi a zis împăratul: chemaţi pre descântători şi pre maghi şi pre fermecători şi pre Haldei, ca să spună împăratului visul lui.
Apoi, planurile lui Dumnezeu sunt limpezi oamenilor înţelepţi, voia Sa fiind ca proorocul Său să tâlcuiască visul lui astfel încât el să poată primi sfatul sănătos şi mântuitor de la el; deci, pe de o parte, El l-a înspăimântat cu visul, şi pe de alta l-a făcut să piardă amintirea visului. Dar exact aşa cum pronia Dumnezeului tuturor era vădită, tot aşa nebunia împăratului era cunoscută tuturor celor credincioşi; la urma urmei, cum ar putea să nu fie un semn al nebuniei totale să ceri altora să-şi amintească visul cuiva ? Însă odată chemaţi, spune textul, au venit şi au stătut înaintea împăratului.
3-4. Şi le-a zis lor împăratul: visat-am, şi s-a spăimântat duhul meu a şti visul. Şi au grăit Haldeii împăratului sirieneşte: împărate, în veci să trăieşti, tu spune visul nouă slugilor tale, şi noi vom spune tâlcul lui.
Pe câtă vreme cererea lor era cât se poate de îndreptăţită, făgăduiala era lăudăroasă: intuiţia omenească nu este capabilă să tâlcuiască revelaţiile dumnezeieşti fără ajutor de Sus. Acum, haldeii au vorbit sirieneşte, adunaţi precum erau din diferite neamuri, şi cu toate că aveau propria limbă fiecare, ei foloseau cu toţii graiul sirienesc de obşte în dorinţa lor de a da un răspuns unanim.
Dar nici aşa nu l-au convins pe mândrul împărat să nu ceară de la oameni lucruri mai presus de firea omenească.
Navuhodonosor visând
Frescă din biserica Mânăstirii Decani, Serbia
5-6. Răspuns-a împăratul, şi a zis Haldeilor: cuvântul de la mine s-a depărtat de nu-mi veţi arăta mie visul şi tâlcul lui, voi veţi pieri, şi casele voastre se vor jefui. Iar de îmi veţi arăta visul şi tâlcul lui, daruri şi cinste multă veţi lua de la mine, numai spuneţi-mi visul şi tâlcul lui.
Acestea vădesc nu numai cutezanţa lui şi năravul de fiară, ci şi rătăcirea de minte cea multă, fiind semn de nebunie totală să crezi că prin ameninţări cu cele rele sau făgăduinţe de răsplătiri haldeii vor dobândi o mai mare cunoaştere.
7. Răspuns-au a doua oară, şi au zis: spună împăratul slugilor sale visul şi tâlcul lui vom spune.
Deşi ne mărturisim supunerea, noi recunoaştem de asemenea hotarele firii; noi vom putea tâlcui visul dacă îl vom şti, dar noi nu putem să-l spunem odată ce tu l-ai ştiut şi apoi l-ai dat uitării.
Însă efortul de a-l opri să ceară o amintire a visului s-a dovedit zadarnică.
8-9. Şi a răspuns împăratul, şi a zis: cu adevărat văz eu că voi răscumpăraţi vremea, că aţi văzut că s-a depărtat de la mine cuvântul. De nu veţi spune mie visul, văz că cuvânt mincinos şi stricat aţi tocmit să ziceţi înaintea mea, până va trece vremea, spuneţi-mi visul, şi voiu şti, că şi tâlcul lui veţi spune mie.
Pe câtă vreme cererea din aceste cuvinte era samavolnică şi nebunească, învinuirea era foarte adevărată: voi vreţi să aflaţi care a fost visul, spune el, astfel încât să urziţi împreună o tâlcuire falsă şi să mă amăgiţi ca de obicei, folosind trecerea timpului ca pe un avantaj şi aşteptând momentul împlinirii. Auzind aceasta haldeii (probabil având mai mare îndrăzneală decât ceilalţi) au vorbit apoi cu oarecare tărie, şi au tăgăduit desăvârşit posibilitatea ca cineva să-i amintească visul:
10-11. Nu este om pre pământ, care va putea să ştie cuvântul împăratului, că tot împăratul mare şi domnul, cuvânt ca acesta nu întreabă de maghi şi de Haldei. Că cuvântul, care îl întreabă împăratul este greu, şi altul nu-l poate spune înaintea împăratului, fără numai zeii, a cărora lăcaş nu este cu tot trupul.
Drept care nu este cu putință [ca lucrurile] să se petreacă precum crezi tu; cere de la noi lucruri omeneşti, nu cele mai presus de fire. La urma urmei, împăraţilor le aparţine cel mai mult a ocârmui împărăţia lor cu dreptate, şi a cere de la supuşii lor cele cu putință; dar acum nu este cu dreptate să ceri ceea ce ceri, o asemenea cunoaştere nu aparţine fiinţelor omeneşti îmbrăcate cu trup, ci firii netrupeşti care are o cunoaştere precisă a toate.
Acestea fiind zise de haldei, afirmaţia lui Daniil a fost pregătită în chip proniator: când ei susţineau că a cunoaşte aceasta nu este cu putinţă oamenilor, ci zeilor, Daniil cel insuflat dumnezeieşte aduce aminte visul împăratului şi-l tâlcuieşte foarte amănunţit şi limpede; dar el îl înştiinţează pe împărat că o asemenea cunoaştere nu aparţine fiinţelor omeneşti, care se târăsc pe pământ, nici măcar aşa-numiţilor în mod greşit zei, ci Dumnezeului care a făcut toate. Însă fiecare din aceste lucruri va primi tâlcuirea potrivită la locul său.
12-13. Atunci împăratul cu mânie şi cu urgie multă, a zis: să piarză pre toţi înţelepţii Vavilonului. Şi a ieşit porunca, şi omora pre înţelepţi, şi căuta şi pre Daniil şi pre prietenii lui să-i omoare.
[Aceasta] era fapta unui tiran, nu a unui împărat, în mod evident nedreaptă, şi lipsită de dreptate: aroganţa şi îngâmfarea au depăşit autoritatea şi au urzit căderea supuşilor iudei. Dar văzând această junghiere nedreaptă, preadumnezeiescul Daniil l-a întrebat pe Antioh, căruia i se încredintase acest măcel crud: [15.] Boierule al împăratului, pentru ce a ieşit această judecată fără de ruşine de la faţa împăratului ? Motivul pentru care nu ştia era probabil acela că el nu fusese invitat la sfatul înțelepților Babilonului, netrecând cei trei ani în care, la porunca împăratului, ei trebuiau hrăniţi cu mâncare împărătească şi după timpul specificat aveau să fie aduşi înaintea lui.
Dacă, pe de altă parte, în versiunea sa a istoriei, ei fuseseră aduşi la el înainte de aceasta şi judecaţi ca mai presus decât ceilalţi, de aceasta să nu se mire nimeni: vrând a duce această istorisire până la capăt, el a arătat desluşit tot ceea ce s-a petrecut în acea vreme, apoi a trecut la altă istorisire despre ceea ce s-a întâmplat între timp. Într-adevăr, faptul că el nu ştia de nedreapta junghiere adevereşte faptul că până în acel moment el nu făcea parte dintre cei care aveau acces liber la împărat când el i-a convocat pe înţelepţii Babilonului, întrebarea sa către Antioh fiind făcută din necunoaşterea motivului. Când a aflat, el s-a dus îndată să vorbească cu împăratul şi i-a cerut să-i dea puţină vreme pentru a cerceta visul şi a descoperi tâlcuirea lui.
Apoi, el ne arată felul în care a descoperit, nu pentru a se lăuda pe sine, ci pentru a ne îndemna la o astfel de râvnă.
17-18. Şi intrând Daniil în casa sa, a spus cuvântul lui Anania şi lui Misail şi lui Azaria prietenilor săi. Şi cerea milă de la Dumnezeul cerului pentru taina aceasta, ca să nu piară Daniil şi prietenii lui împreună cu ceilalţi înţelepţi ai Vavilonului.
Există cu adevărat o mare depărtare între adevăr şi minciună: pe câtă vreme lucrătorii minciunii sunt lipsiţi de ajutor dumnezeiesc şi recurg doar la căi omeneşti de a gândi care sunt lipsite de evlavie, şi spun şi fac orice pentru a-i înşela pe oameni, ucenicii adevărului nu se hotărăsc să spună sau să facă ceva fără ajutor de sus; îndreptând cererile lor către ochiul atent al proniei, ei stau neclintiţi şi netulburaţi, nelăsându-se mânaţi încoace şi încolo, ci slobozi de viforul gândurilor omeneşti. Ca dovadă a acestui fapt, de Dumnezeu insuflatul Daniil, deşi cerând puţin răgaz pentru a afla visul, nu şi-a cheltuit timpul pur şi simplu în gânduri omeneşti, ci în rugăciune şi cerere; şi în loc să se încreadă doar în el însuşi, el s-a unit cu prietenii săi de un cuget cu el în cerere.
Nădejdea sa nu a fost ruşinată.
19-22. Atunci, lui Daniil în vedenia nopţii s-a descoperit taina, şi bine a cuvântat Daniil pre Dumnezeul cerului. Şi a zis să fie numele lui Dumnezeu binecuvântat din veac şi până în veac, că a lui este înţelepciunea şi înţelegerea. Şi el schimbă vremile şi anii, pune împăraţi şi mută, dă înţelepciune celor înţelepţi şi înţelegere celor ce ştiu înţelegere. El descoperă adâncurile şi ascunsele, şi cunoaşte cele dintru întuneric, şi lumina cu el este.
În toate el îşi arată recunoştinţa, nu numai alcătuind imnul, ci şi făcând din descoperirea visului tema compoziţiei. Se cuvine, spune el, a-L lăuda neîncetat pe Dumnezeu, care este veşnic şi de-a pururi fiitor, izvorul înţelepciunii şi înţelegerii, care le ocârmuieşte pe toate drept şi spre folos, vădind nestatornicia prosperităţii omeneşti prin schimbarea circumstanţelor în timp ce arată limpede tuturor puterea Sa neobişnuită, numind împăraţi şi cu uşurinţă îndepărtându-i, dând stăpânire şi luând-o precum doreşte, El, izvorul înţelepciunii şi înţelegerii, dând-o [înţelepciunea] nu întâmplător ci celor care vor să-L priceapă, dezvăluind precum doreşte ceea ce nu a ieşit încă la lumină şi este ascuns în adâncuri, ca să spunem aşa, deoarece nu s-a ivit încă, şi Lumină a ochiului minţii [fiind], sălăşluind în lumină neapropiată, ştie întocmai toate cele ce se fac întru întuneric.
23. Ţie Dumnezeul părinţilor mei mă mărturisesc, şi pre tine te laud, că mi-ai dat mie înţelepciune şi putere, şi mi-ai arătat mie cele ce am cerut de la tine, şi visul împăratului l-ai arătat mie.
Aşa sunt sufletele devotate, înţelegând că Dumnezeu este nădejdea lor în vreme de nevoie şi găsind refugiu în El ca port al lor, nesuferind ca după dăruirea lucrurilor bune să dea uitării amintirea darurilor Sale şi răsplătind în schimb pe Făcătorul de bine Dumnezeu cu imnuri de laudă. Acum, se cuvine a remarca de asemenea smerenia acestui bărbat dumnezeiesc: făcând cererea sa, el s-a unit în rugăciune cu prietenii săi de un cuget cu el, şi alcătuind imnuri de mulţumire pentru ceea ce a primit iarăşi i-a amintit. El nu a spus: Tu mi-ai făcut cunoscut ceea ce ţi-am cerut eu, ci ceea ce ţi-am cerut noi[1].
După ce şi-a încheiat astfel imnul către Dumnezeu,
24. A venit Daniil la Arioh, pre care îl rânduise împăratul să piarză pre înţelepţii Vavilonului, şi a zis lui: să nu pierzi pre înţelepţii Vavilonului, ci mă bagă pre mine înaintea împăratului, şi voiu spune împăratului tâlcul.
Era potrivit pentru prooroc a face acest gest de milă: departe de a fi interesat doar de a fi cruţat de junghierea nedreaptă împreună cu prietenii săi, el se implică de asemenea pentru vieţile haldeilor, nădăjduind ca prin această minune atât să-i scape de necredinţă, cât şi să-i aducă pe ei la Dumnezeul tuturor.
[1] În limba română am cerut este ambiguu în privinţa numărului celor care au cerut, dar în limba greacă forma corespunzătoare este de plural.
