Sfintii din catacombele Rusiei (XVII)
SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XVII)
Părintele Nicolae Zagorovski
în monahism ieromonahul Serafim
Parte a unui capitol din cartea Mânăstirea Optina şi era ei[1]
de I.M. Konţevici
După 1914, I.M. Konţevici († 1965) a urmat cursurile Universităţii Harkov şi a închiriat o cameră în casa părintelui Nicolae Zagorovski. El era adeseori slujitor pentru părintele Nicolae în biserică şi îl însoţea atunci când făcea sfeştanii în case particulare, protejându-l de oamenii care se îmbulzeau întotdeauna în jurul lui. Astfel, tânărul Konţevici era cunoscut celor care îl cinsteau pe părintele Nicolae ca un student evlavios, lucru care în acea vreme era o raritate. Aceşti credincioşi care îl cinsteau pe părintele Nicolae mai târziu, în timpul Războiului Civil rus, l-au ajutat foarte mult şi unul dintre ei chiar i-a salvat viaţa.
Profesorul Konţevici a ţinut de două ori prelegere despre părintele Nicolae în San Francisco. Materialul pentru această prelegere a fost luat în primul rând din propria experienţă, dar şi din informaţii primite de la fiica părintelui Nicolae (Lidia N. Bobrişchevaia, care a murit la Paris în 1964) şi, mai ales, de la Uliaşa Nozdrina, care l-a însoţit pe părintele Nicolae în exilul său şi a fost tunsă de el în monahism cu numele Magdalena (acum monahie în Mânăstirea Lesna din Franţa). Articolul de faţă[2], prezentat aici în engleză pentru a marca 100 ani de la naşterea părintelui Nicolae, a fost alcătuit din notiţele prelegerii autorului de către soţia sa, Elena Konţevici, şi astfel are o formă mai degrabă condensată şi „minimalizată” – din care însă străluceşte neumbrit caracterul luminos şi sfânt al părintelui Nicolae. Fotografiile sunt din colecţia profesorului Konţevici.
Profesorul Konţevici a remarcat despre chipul părintelui Nicolae că amintea de cel al filozofului grec Socrate, dar că expresia feţei sale era pur şi simplu incomparabilă. Ea radia blândeţe şi prietenie, strălucind de o extraordinară bunătate, atrăgând pe oricine către el.
Părintele Nicolae se trăgea dintr-o veche familie princiară care sărăcise şi el şi-a ascultat chemarea religioasă. Tatăl său, diaconul Mihail Teoctistovici, trăia într-o regiune de graniţă Akhtirka. El era un om cu un caracter blând, nu din această lume. În afară de Biserică nu exista nimic pentru el. Dar pe de altă parte, soţia sa, Parascheva Andreevna, născută Romenskaia, era o femeie dominantă. Ea avea o minte înzestrată excepţional
şi mari talente. Rămasă văduvă foarte devreme, ea a crescut trei copii: Mihail, Ana şi Nicolae, care era cel mai mic. Deşi analfabetă, ea a înţeles importanţa educaţiei şi s-a străduit prin toate mijloacele să le dea o educaţie copiilor ei.
Părintele Nicolae Zagorovski
Fiul mai mare, Mihail, era foarte înzestrat, a terminat seminarul, a intrat la academie, dar din cauza sărăciei el nu a absolvit-o şi a murit timpuriu de tuberculoză. Fiul mai mic, Nicolae a crescut în mijlocul naturii în satul Gusiniţa, împreună cu copiii ţăranilor. Tânărul Kolea Zagorovski era deosebit de vioi, vesel şi activ. Din copilărie a iubit cântecele populare şi de asemenea dialectul său nativ din Mica Rusie.
După ce a intrat la seminar, el a început să scrie poezie. Dar nu îi plăcea să înveţe, şi ura în special matematica. Cu toate acestea, Kolea era întotdeauna printre cei mai buni elevi din seminar, fiind dăruit cu talent literar. În clasele mai mari, profesorul de limbă rusă organiza piese de teatru. În acest fel a fost descoperit talentul excepţional de actor de comedie al tânărului Zagorovski. Nu trebuia decât să apară pe scenă pentru a stârni o furtună de râsete în public. Gloria lui Zagorovski s-a răspândit dincolo de seminar. Un binecunoscut promotor de actori din Ucraina i-a oferit să devină membru al trupei sale, cu un salariu de invidiat. Dar mama sa nu a vrut să audă de aceasta: „Vreau să te văd în veşminte de aur, altminteri te voi blestema !”, i-a declarat ea fiului său. Şi el a trebuit să se supună.
Soţia părintelui Nicolae, Ecaterina Ivanova, era o femeie educată, şi ei au avut doi copii. Satul unde a fost el preot se numea Malijino, o regiune înapoiată. Acolo părintele Nicolae nu avea posibilitatea să-şi manifeste firea sa bogat înzestrată. Cineva îşi poate imagina cu uşurinţă dificultăţile pe care le îndura tânărul preot. Icoana Maicii Domnului pe care el o preamărea atât de mult era fără îndoială o martoră a lacrimilor sale amare şi a sufletului său suferind. Într-adevăr, cum ar fi putut o fire vioaie să se împace să vegeteze într-un loc atât de mărginit şi sălbatic ? Şi cât de adâncă trebuie să fi fost lupta lăuntrică a acestui om, pentru a transforma un actor de comedie într-un propovăduitor duhovnicesc renumit şi păstor de oameni ! Dar o astfel de renaştere a avut loc într-adevăr: strălucitele daruri lumeşti au fost transformate în daruri duhovniceşti.
Era o minune evidentă. Icoana Maicii Domnului pe care părintele Nicolae o cinstea ca făcătoare de minuni nu era defel o copie a vechii icoane numite „Căutarea celui pierdut”, ci tocmai părintele Nicolae i-a dat acest nume ! Aceasta ne face să ne gândim că tânărul preot fusese în pragul deznădejdii, şi Maica Domnului însăşi l-a pus pe calea dreaptă.
Oamenii îl iubeau pe părintele Nicolae, dar când a venit vremea să le dea copiilor o educaţie, el s-a mutat în Harkov şi a devenit preotul bisericii spitalului din oraş. Aici părintele Nicolae a continuat, întocmai ca în sat, să slujească acatiste în faţa icoanei şi să ţină predici. Nu l-a deranjat faptul că la început participau la aceste slujbe doar una sau două femei în vârstă, deşi bineînţeles că nu putea fi decât trist văzând că oamenii lipseau. Dar această situaţie nu a durat mult: foarte curând, biserica era plină până la a deveni neîncăpătoare. Renumele lui, ca al unui alt Gură de Aur, s-a răspândit în tot Harkovul. Mica biserică de spital a început să fie atât de aglomerată, încât pereţii se umezeau din cauza respiraţiei oamenilor. La liturghie părintele Nicolae ţinea două predici, dintre care una era dedicată Evangheliei zilei. Cineva a spus odată: „Batiuşka nu a vorbit mult astăzi, doar o oră şi jumătate”. El pleca din biserică abia înainte de ora trei.
Sub conducerea părintelui Nicolae a fost alcătuit un cor special cu care el vizita casele particulare pentru a sluji sfeştanii. După sfeştanie, toată lumea mânca şi apoi se cântau „psalmi” – cântece religioase. Multe din acestea erau scrise de părintele Nicolae însuşi. I.M. Konţevici şi încă un tânăr care se numea Democika îl însoţeau uneori pe batiuşka.
În jurul părintelui Nicolae a început să se adune o obşte de maici. Organizarea ei avansa în ritm alert şi toate pregătirile pentru aceasta au fost încheiate când a izbucnit Revoluţia. Astfel, mânăstirea nu a fost niciodată deschisă oficial, dar exista în secret. Una din viitoarele monahii era Uliaşa Nozdrina. Ea intenţionase să se mărite, dar odată a intrat în biserică când predica părintele Nicolae. Aceasta i-a decis soarta pentru totdeauna; ea a renunţat la mirele său şi a ales calea monahală. Părintele Nicolae a ales-o pe Uliaşa ca tovarăş al său când a venit vremea exilului.
Părintele Nicolae organiza pelerinaje pentru oameni, la unul dintre ele a luat parte şi I.M. Konţevici. La acest pelerinaj au participat câteva mii de oameni. Ei mergeau în grupuri; înaintea fiecărui grup erau purtate o cruce, icoane şi prapuri. Ei mergeau cântând, dar în aşa fel încât grupul care urma să nu poată auzi cântarea grupului din faţa sa. Înaintea celui din urmă grup erau purtate altă cruce, icoane şi prapuri, şi se cânta ceva diferit. Era o mulţime de astfel de procesiuni. Nu cu mult înainte de terminarea drumului, părintele Nicolae s-a urcat pe un loc înălţat şi le-a vorbit oamenilor. El le-a spus că se vor ruga pentru ploaie, pentru că atunci era o secetă teribilă.
Când au ajuns, oamenii s-au aşezat în pădurea din jurul Mânăstirii Kuriajski. Deoarece bisericile nu i-ar fi putut cuprinde pe toţi pelerinii, privegherea de toată noaptea s-a ţinut toată noaptea pe un loc înălţat din pădure. În tot acest timp până în zori, ieromonahii i-au spovedit pe oameni. Dimineaţă, când s-a slujit liturghia, participanţii au primit sfintele taine din toate potirele care erau în mânăstire. Aceasta a durat jumătate de zi. Când s-a terminat împărtăşirea, părintele Nicolae a spus: „Acum vom face o slujbă pentru ploaie. Toţi să îngenuncheze şi să ne rugăm lui Dumnezeu până când lacrimile cereşti vor începe să cadă pe pământ”. Oamenii au căzut la pământ. Şi pe neaşteptate pe cerul senin au început să apară nori; şi într-adevăr, pe pământul prăfuit au început să cadă, asemenea lacrimilor, picături mari de ploaie, ridicând praful de pe drum … Când a început ploaia, oamenii erau cât pe ce să se arunce asupra părintelui Nicolae, dar monahii l-au înconjurat şi l-au condus în mânăstire. Fiecare a mers să se adăpostească pe unde a putut. Când toţi au găsit adăpost, a izbucnit o ploate torenţială înspăimântătoare.
După masă, cel care suna clopotul a venit la părintele Nicolae şi l-a întrebat: „Porunciţi să sun pentru ca oamenii să se adune ?” Părintele Nicolae s-a gândit, plecându-şi capul. Apoi a spus: „Sună !”
Ploaia continua să curgă ca dintr-un vas … Dar de îndată ce a sunat clopotul pentru călătoria de întoarcere, ploaia s-a oprit numaidecât. Întorcându-se acasă în Harkov, mulţimea de oameni mergea pe străzi cu ramuri în mâini şi cântând cu entuziasm „Hristos a înviat !” Locuitorii oraşului şi-au deschis geamurile, uluiţi la vederea unei asemenea bucurii în mulţimea de oameni în mişcare.
Părintele Nicolae Zagorovski şi nepotul său
Popularitatea părintelui Nicolae printre oamenii simpli era extraordinară. În Harkov, după războiul ruso-japonez, erau îndeosebi mulţi criminali. Bandiţii locuiau în Muntele Rece. Dar atunci unul dintre ei a devenit bolnav pe moarte. Erau cazuri când părintele Nicolae era trimis acolo, şi el era condus atunci noaptea pe cărări întunecoase. Citeţul său tremura de frică. În peştera unde erau duşi, într-un colţ erau puse blănuri furate. Dar nici unul dintre bandiţi nu l-a jignit pe părintele Nicolae. Doar după Revoluţie un anume bandit revoluţionar i-a smuls crucea de aur.
Pe când locuia încă în Harkov, din cauza statului în picioare în timpul lungilor slujbe şi rugăciuni, părintele Nicolae făcea răni la picioare. Dar făcea glume pe seama sa, spunând că dacă picioarele sale nu-l vor mai duce, atunci va trebui să le ducă el pe ele.
În timp, părintele Nicolae a început să-şi asume slujba de stareţ, cu binecuvântarea stareţului de la Optina, părintele Anatolie (Potapov).
A început Revoluţia. Ne putem imagina că mulţimea de oameni care era grupată în jurul părintelui Nicolae nu era în favoarea Revoluţiei. Influenţa părintelui Nicolae era foarte mare şi larg răspândită. Chiar de la început, neţinând cont de toate acestea, bolşevicii l-au chemat pe părintele Nicolae şi i-au oferit să intre într-o anume înţelegere cu ei. De la el se cerea un singur lucru: să nu ţină predici împotriva comuniştilor. Ei îi ofereau chiar o subvenţie în aur pentru lucrarea sa caritabilă. La această propunere, părintele Nicolae a răspuns că el Îl slujea pe Unul Dumnezeu şi pe nimeni altcineva. Curând a fost arestat şi întemniţat. Este posibil ca arestarea părintelui Nicolae să fi fost urmare a apărării sale, împreună cu o mulţime de oameni, a mânăstirii care slujea de reşedinţă episcopului Harkovului – care la acea vreme era mitropolitul Antonie Hrapoviţki. De îndată ce s-a răspândit vestea arestării părintelui Nicolae s-a răspândit, piaţa din faţa închisorii s-a umplut cu căruţele ţăranilor, pline de provizii de la ţară. Cât timp părintele Nicolae a fost ţinut în închisoare, toţi deţinuţii se hrăneau din proviziile aduse lui.
[1] În rusă. Textul rus a apărut de asemenea în Orthodox Way pe anul 1966 (publicaţia anuală a Mânăstirii Sfânta Treime, Jordanville, New York).
[2] Articolul a apărut în The Orthodox Word, iulie-august 1972.
