Sfintii din catacombele Rusiei (XVII)

SFINTII DIN CATACOMBELE RUSIEI (XVII)

de profesor I.M. Andreev

Episodul anterior

 

Episcopul Arcadie

Păstorul frăţiilor laice din catacombe

Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi,

iar Fiul Omului nu are unde să-şi plece capul.

Şi au zis către altul: vino după mine

(Luca 9, 58-59)

 

Această relatare a fost compilată din materialele furnizate Frăţiei Sfântul Ghermano de fiica duhovnicească a episcopului Arcadie, Irene Mashin, care a furnizat de asemenea fotografiile

 

Unul dintre aceşti următori adevăraţi ai lui Hristos din zilele noastre a fost un păstor smerit al turmei lui Hristos, purtând numele de Arcadie, care în greacă înseamnă păstor. El s-a născut în ianuarie 1888 şi din sfântul botez i s-a dat numele Sfântului Arcadie, fiul Sfinţilor Xenofont şi Maria, a căror pomenire se face pe 26 ianuarie. Tatăl său, preotul Iosif Ostalski, a fost arestat în 1919 şi, după ce s-a îmbolnăvit de tifos, a fost eliberat din închisoare şi a murit curând. Mama sa, Sofia Pavlovna, era o femeie evlavioasă care şi-a susţinut duhovniceşte fiul chiar până la sfârşitul vieţii ei.

Pregătindu-se pentru slujirea Bisericii, tânărul Arcadie s-a căsătorit şi a devenit preot, fiind păstor al bisericii din oraşul Vechiul Constantinovo. Ca tânăr preot, el a sosit în oraşul meu, Jitomir direct de pe front în 1917, şi a primit o mică biserică în centrul oraşului. Acolo el a organizat o frăţie de laici în duhul primilor creştini. Însă, soţia sa, având interese lumeşti, l-a părăsit şi s-a căsătorit cu un bolşevic. Părintele Arcadie i-a dat în linişte divorţul şi a locuit cu mama sa. Acest fapt l-a eliberat pe părintele Arcadie pentru a se devota cu totul lucrării bisericeşti şi turmei sale. Cu râvna şi tăria tinereţii, el şi-a îndreptat atenţia spre apărarea credinţei ortodoxe, atrăgând credincioşi în număr mare cu predicile sale înflăcărate. El săvârşea slujbele bisericeşti în fiecare dimineaţă şi seară. Şi aceste slujbe apostoleşti, fervente ofereau un izvor de bucurie şi credinţă fierbinţi pentru sufletele creştinilor persecutaţi. El era cu totul aprins. Nu se odihnea niciodată şi nu se gândea niciodată la sine.

Părintele Arcadie avea o mare putere de rugăciune. În biserica noastră, în timpul slujbelor, nu se vorbea şi nu se mişca nimeni încolo şi încoace; toţi se rugau cu atenţie, aşa cum făcea părintele în altar. Adeseori toţi din biserică cădeau în genunchi brusc. Toţi cântau.

Părintele Arcadie, 1922

Prigonirea Bisericii creştea an de an în intensitate, şi păstorul devotat îndura multe încercări, trecând dintr-o primejdie în alta. Poliţia secretă îi persecuta pe credincioşi; bisericile erau închise pretutindeni şi credincioşii erau daţi afară de la serviciu doar din cauza convingerilor religioase. Şi părintele Arcadie, arzând neîncetat cu focul ceresc, atrăgea la sine din ce în ce mai mulţi credincioşi şi îi unea pe ei într-un devotament sincer faţă de Dumnezeu.

El a organizat de îndată frăţii de laici pentru a duce lucrarea creştină în poporul rus pătimitor. Eu eram membru al Frăţiei Sfântul Nicolae. Toţi ardeam de râvnă şi entuziasm. Cei care vroiau să se alăture frăţiilor erau primiţi în mod solemn depunând votul de a împlini scopurile frăţiei, care cerea în primul rând devotament faţă de curăţia Ortodoxiei – a nu renunţa nicicând la ea, chiar sub ameninţarea cu moartea; în al doilea rând, purtarea unei îmbrăcăminţi modeste; apoi postul, şi aşa mai departe. Primirea în frăţie era săvârşită foarte solemn. Toţi trebuiau să facă pregătirea necesară pentru mărturisire şi primirea sfintei împărtăşanii. Apoi toată lumea rămânea în biserică, şi înainte de citirea Evangheliei trebuia să repetăm cuvintele rostite de părintele Arcadie – regulile frăţiei – şi să le confirmăm printr-un jurământ. Apoi ni se dădeau tuturor lumânări mari aprinse, pe care trebuia să le păstrăm până la moarte. După aceea primeam sfânta împărtăşanie.

În frăţia noastră erau mai multe grupuri: unul era un grup misionar, condus de părintele Arcadie însuşi, al cărui scop era combaterea sectanţilor, ateilor şi a Bisericii Vii; apoi era un grup de cântăreţi; un grup care vizita spitalele, având grijă de cei singuri şi bolnavi şi de acei oameni săraci care aveau mulţi copii; apoi, un grup pentru înmormântări, ale cărui îndatoriri erau nu numai de a-i înmormânta pe credincioşi şi a vedea că ei au primit slujba de înmormântare a Bisericii, ci şi să obţină şi să ducă sicriele la mormânt; şi deoarece vremurile erau foarte grele, adeseori trebuia să ducem sicriele în căruţe mici sau sănii la cimitir, şi chiar să săpăm groapa. Nu uitaţi ce ani deosebit de grei erau aceia ! Apoi exista de asemenea un grup filantropic.

La început, părintele Arcadie avea două biserici: una mică închinată Bunei Vestiri a Maicii Domnului, şi una mai mare închinată Sfinţilor Trei Ierarhi, care fusese anterior biserică de seminar, celelalte clădiri ale seminarului fiind ocupate de autorităţile seculare. Când frăţia a devenit prea evidentă pentru autorităţi, membrii ei au avut şansa de a dobândi o fostă biserică a rascolnicilor[1], închinată Sfântului Ignatie Teoforul, unde am reuşit să rămânem până în 1937; dar în acel an biserica a fost închisă şi membrii frăţiei au început să se adune în jurul bisericii din cimitir. Frăţia avea doi preoţi: părintele Iulian Krasiţki, care a fost mai târziu silit să fugă, şi părintele Ioan Sirov, care a rămas chiar până la sfârşit şi a condus în taină treburile bisericeşti. Astfel, copilul meu a fost botezat de el în 1939, chiar dacă pentru săvârşirea de slujbe bisericeşti cineva ar fi fost exilat de îndată. Dar Dumnezeu l-a păzit, şi eu am fost în legătură cu părintele Ioan până la venirea nemţilor.

În 1921 a venit porunca patriarhului Tihon care interzicea predarea vaselor bisericeşti în mâinile necredincioşilor, în special sfintele potire, care fuseseră binecuvântate cu harul lui Dumnezeu. Părintele Arcadie, ca un fiu devotat al Bisericii, a urmat apelul patriarhului şi nu preda nimănui obiectele de valoare ale bisericii. Dar autoritatea satanică lucra faptele sale rele. Într-o zi, imediat după sfânta liturghie, părintele Arcadie a fost arestat de agenţii poliţiei secrete. Aceasta a fost în 1922, în timpul Săptămânii Luminate a Paştelui. Când cekiştii l-au luat, întreaga masă de oameni a mers împreună cu părintele Arcadie arestat către clădirea CEKA. Atunci, soldaţii şi-au scos puştile şi au strigat cu ură: „Toată lumea să meargă acasă sau vom începe să tragem !” Toţi tăceau, lipindu-se unul de altul, ţinându-şi răsuflarea. Şi atunci, a ieşit în faţă o maică pe nume Serafima şi a spus cu curaj: „Nu ! Nu vom pleca până când nu-l eliberaţi pe părintele nostru Arcadie sau ne arestaţi pe toţi împreună cu el”.

Atunci soldaţii şi-au lăsat în jos puştile şi nu ne-au dat la o parte, şi noi am format un zid; astfel ei au început să ne împingă în clădirea CEKA. Dar de vreme ce mulţimea era enormă, ei au început să închidă uşile, şi astfel au arestat 35 femei şi 17 bărbaţi. Ei ne-au pus în subsolul acelei clădiri. Conducătorul corului nostru era acolo, aşa că numaidecât acea clădire întunecoasă s-a umplut de cântare pascală. Atunci ne-au scos afară şi ne-au împins în curtea de lângă garaj, şi au început să ne conducă, unul câte unul, pentru a fi interogaţi; şi apoi am fost scoşi în stradă. Ni s-a dat să semnăm o declaraţie în care se spunea că părintele Arcadie iscase o revoltă, dar nimeni nu a semnat. Apoi la acea declaraţie a fost adăugată o notă, indicând că oamenii înşişi refuzaseră să-şi părăsească părintele duhovnicesc. Şi aceasta a fost semnată de fiecare persoană în parte, ca prin consimţire mutuală. Printre cei închişi erau fete tinere de 16 ani, inclusiv eu însămi, şi am semnat şi noi.

Vestea arestării părintelui Arcadie s-a răspândit instantaneu în tot oraşul şi clădirea CEKA a fost asediată de o mulţime nesfârşită de pachete cu mâncare pentru cei arestaţi. Astfel, toţi cei arestaţi au fost hrăniţi cu aceste pachete, precum şi paznicii.

Între timp, părintele Arcadie era judecat pentru revoltă, şi apoi pentru refuzul de a preda obiectele de valoare ale bisericii. La procesul deschis au fost chemaţi mulţi martori. Toţi au spus acelaşi lucru, vorbind despre părintele Arcadie ca despre un om bun, dezinteresat, un preot care îşi dedicase întreaga viaţă doar slujirii lui Dumnezeu şi oamenilor. Au fost aduse multe exemple despre bunătatea lui şi jertfirea de sine extraordinară. Nu este nici o dovadă împotriva lui. Dar judecătorul, care era tânăr şi foarte mândru şi sigur de sine, cu francheţe cinică a declarat că întreaga descriere a părintelui Arcadie făcută de martori nu era o justificare pentru el, ci mai degrabă constituia o sporire a acuzaţiei care fusese făcută împotriva lui; fiindcă ideile pe care le propovăduia cu atâta căldură şi pe care le punea în practică contraveneau idealurilor regimului sovietic, şi astfel de oameni nu numai că nu erau necesari guvernului sovietic, ci erau extrem de păgubitori pentru el.

La început, părintele Arcadie a fost condamnat la moarte, dar apoi i s-au dat 10 ani de închisoare. El a fost închis 5 ani în oraşul nostru Jitomir, ceea ce i-a făcut soarta oarecum mai uşoară, deoarece exista o legătură permanentă între el şi frăţia noastră. În închisoare, el a câştigat nu numai afecţiunea deţinuţilor, ci şi pe cea a temnicerilor şi gardienilor, şi datorită acestui fapt a reuşit de mai multe ori să dea sfânta împărtăşanie condamnaţilor care erau apoi duşi afară pentru a fi împuşcaţi. El a salvat multe suflete. Şi, bineînţeles, mâncarea care i se dădea de către frăţia noastră îi ajuta pe tovarăşii săi deţinuţi.

După eliberarea sa, în 1927, părintele Arcadie a mers la Petrograd pentru o întrunire cu ierarhii noştri (din catacombe), şi de acolo a făcut un pelerinaj la Sarov. Acolo, apropierea de marele Sfânt Serafim l-a făcut să se hotărască să îmbrăţişeze monahismul. El s-a întors la Petrograd, a primit tunderea monahală, şi curând a fost făcut episcop prin mâinile mitropolitului Iosif însuşi, întemeietorul real şi conducătorul Bisericii din Catacombe. A fost făcut vicar al eparhiei Poltava, dar nu şi-a văzut niciodată eparhia. Pe drum spre turma sa, ajungând în oraşul Lubin, a fost arestat şi trimis în Kazan, de unde a reuşit să fugă, trăind în ascuns multă vreme în Petrograd, săvârşind în taină sfintele slujbe la metocul Lavrei Pecerska din Kiev şi însufleţind frăţiile din catacombe.

Apoi, el a plecat la Moscova, unde a fost arestat şi dus în infama închisoare Butirka, fiind mai târziu exilat în lagărul de concentrare Solovki. Un martor îşi aminteşte săvârşirea triumfătoare a sfintei liturghii la Moscova: biserica era plină de lumină, şi în mijlocul unei mulţimi de credincioşi iubitori şi dornici să asculte stătea tânărul păstor-ierarh, şi pretutindeni era bucurie duhovnicească, frumuseţe şi rugăciune înflăcărată. Şi pe neaşteptate o noapte mohorâtă în depoul gării, exilul său la Solovki. Printr-o mulţime de femei, stând singure, care se adunaseră pentru a-şi lua rămas bun, un grup de soldaţi ai Armatei Roşii îl conducea pe episcopul Arcadie către un vagon-închisoare înconjurat cu sârmă ghimpată, şi apoi a fost ultima privire a iubitului păstor când el i-a binecuvântat de 3 ori prin gratiile unei ferestre prost luminate a trenului care se mişca. Când s-a întors de la Solovki, el era deja un om bătrân, cu părul cărunt, aproape de nerecunoscut.

Conducătoarea frăţiei noastre, Natalia Ivanova Orjevskaia, şi alţii au mers până la Solovki pentru a cere permisiunea de a-l vedea, dar nu li s-a permis nici măcar să primească binecuvântare de la el. Într-o cameră mare erau aşezate două rânduri de mese. La unul din rânduri erau aşezaţi vizitatorii, la celălalt deţinuţii. Între ele se plimba neîncetat încolo şi încoace o întreagă mulţime de gardieni, făcând o astfel de gălăgie, încât trebuia literalmente să ţipi ca să te faci auzit. Şi, bineînţeles, nu li se permitea să se apropie pentru binecuvântare din cauza „pericolului de infectare”. Ani mai târziu, episcopul Arcadie a povestit că i-au propus să rămână de bunăvoie la Solovki ocupând un post de casier, şi chiar i-au promis să înceteze spionarea şi urmărirea lui neîncetată dacă va renunţa la rangul de preot; dar el a preferat viaţa în privaţiune totală, păstrându-L în inima sa pe Domnul Dumnezeu.

După ce a fost eliberat de la Solovki, episcopul Arcadie a fost lipsit de permisul de identitate sovietic obişnuit, fără de care însăşi existenţa cuiva devine ilegală, şi acest lucru l-a condamnat la peregrinări neîncetate neavând casă. În taină, însă, el reuşea să călătorească în toate părţile şi să-i viziteze pe membrii frăţiilor din catacombe. El a vizitat-o de mai multe ori pe mama sa în Jitomir, unde sosirile lui erau o mare inspiraţie şi sprijin, atât pentru cler, cât şi pentru noi, păcătoşii.

De fapt, Frăţia noastră Sfântul Nicolae a fost lipsită de conducere regulată după 1922, dar noi am reuşit să continuăm [să funcţionăm] până în 1937, când a fost închisă ultima biserică şi frăţia, bineînţeles, nu a fost înregistrată, dar membrii rămaşi au continuat să se adune în capela cimitirului. În 1934, episcopul Arcadie a vizitat în taină Kievul şi l-a văzut pe episcopul schimonah Antonie. În peregrinările sale, care aveau loc de cele mai multe ori noaptea pentru a nu trezi suspiciuni, el a avut legături chiar în Georgia şi Siberia; dar apoi, încă o dată, el a fost arestat în oraşul Rylsk. Întreaga sa viaţă a fost una de pătimire pentru Hristos. Abia se întorcea dintr-un exil că într-o lună de zile era arestat şi exilat din nou. Nu era mare diferenţă între libertate şi exil.

Când a depus voturile monahale de înfrânare, ascultare şi sărăcie, i s-a dat ca sfânt ocrotitor Sfântul Arcadie de Viazma şi Novotorjsk (pomenit la 28 ianuarie, 11 iunie şi 14 august). Sfântul Arcadie, un nebun pentru Hristos al Sfintei Rusii de demult, ducea o viaţă de peregrinări, neavând casă, rugându-se adeseori pe o anumită piatră imensă. Acum, fiind în peregrinările sale un nou Arcadie fără casă al Sfintei Rusii răstignite, putea el să nu se oprească la locul mânăstirii sfântului său din oraşul Viazma ? Şi închinându-se la piatra pe care ascetul de demult îngenunchease în rugăciune, mărturisitorul contemporan trebuie să fi înţeles că el era lipsit până şi de o piatră rece pe care ar fi putut sta să se odihnească puţin şi să se roage.

Mânăstirea Sfântului Arcadie de pe râul Viazma

Frescă cu Sfântul Arcadie rugându-se pe piatra sa dintr-o nişă aflată în faţa pietrei puse într-o raclă pe care s-a rugat sfântul nebun pentru Hristos

Odată, când tăria sa slăbise din cauza acestei singurătăţi neîncetate, lipsei de casă şi temerii pentru ziua de mâine, fiind în taină în Moscova, episcopul Arcadie a fost ispitit să-l viziteze pe mitropolitul Serghie. Pentru a-l vedea pe mitropolit, trebuia să treci prin mari greutăţi şi primejdii. Şi când, în cele din urmă, l-a văzut pe mitropolitul Serghie şi i-a vorbit despre situaţia sa, cel din urmă, neascultându-l, l-a întrebat brusc: „Ai fost înregistrat de GPU ? Până când nu eşti înregistrat acolo, nu voi vorbi cu tine”. Când episcopul Arcadie a ieşit din biroul mitropolitului, a remarcat că atât mitropolitul Serghie, cât şi toţi clericii lui erau bine hrăniţi şi purtau haine curate, şi când s-a uitat în jur la oamenii care aşteptau în afara biroului cu speranţa de a-l vedea pe mitropolit pentru a dobândi ajutor şi încurajare, fiind ei înşişi săraci şi nenorociţi, el a înţeles că drumul său era diferit şi că trebuia să se întoarcă la pribegia sa nefericită. Şi aşa a plecat …

Deasupra lui era un cer mare înstelat; în inima sa era pace. El era în starea fericită de a fi lipsit de orice poate avea un om. Dar acel ceva care ardea în inima sa de păstor, nimeni nu-i putea lua ! Fiindcă el era un păstor al turmei lui Hristos din catacombe şi era aprins de râvnă pentru Ortodoxia curată – şi el mergea înainte cu curaj, împărţind Pâinea Vieţii fraţilor săi în Hristos, împrăştiaţi ca stelele de deasupra lui de-a lungul orizontului pământului rus. Astfel, în cele din urmă, în 1938 a fost recunoscut pe teritoriul marelui râu Volga, în oraşul Kostroma, după care a fost arestat şi nu s-a mai auzit niciodată de el. Asta s-a întâmplat în anii epurării Ejov, când mulţi au pierit fără urmă şi când Biserica din Catacombe a mers mai adânc în catacombe, ascunzând orice urmă a existenţei ei până la vremea plăcută lui Dumnezeu, când din sânul ei va străluci în întreaga lume slava strălucitoare a sfinţilor ruşi din catacombe …

Sfinte Sfinţite Noule Mucenic Arcadie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.

 

[1] N.r.: Credincioşi de rit vechi. A se vedea serialul nostru ,,Litera omoară, iar duhul face viu”. Denumirea de ,,Biserică creştină de rit vechi” a comunităţii lipoveneşti creează confuzii.