Istoria Bisericii (IX)
ISTORIA BISERICII (IX) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 2 Biserica apuseană – Sfântul Ilarie de Arles; viaţa sa episcopală – Starea societăţii religioase în Galia – Diverse sinoade – Disciplina Bisericii din Galia – Ordinele ecleziastice – Alegeri episcopale – Hor-episcopii – Judecăţi episcopale – Apeluri la sinodul local – Jurisdicţia episcopală – Sinoade locale – Proiectul patriarhatului din Galia alcătuit de Ilarie de Arles – Rânduieli privind diaconatul – Despre înfrânare – Despre fecioare, văduve şi cei care se pocăiesc – Despre robi şi locurile de refugiu – Despre eretici – Apel la puterea seculară – Intervenţia Sfântului Leon, episcopul Romei, în favoarea unui episcop depus de Ilarie – Ilarie la Roma – El revine la Arles fără să fi aşteptat judecata lui Leon – Diferenţele dintre Ilarie şi Leon – Moartea lui Ilarie – Relaţiile Sfântului Leon cu Biserica din Galia după moartea lui Ilarie – Caracterul general al scrisorilor sale
Anii 439-450
Partea a V-a
În toate aceste hotărâri legislative, se observă că Biserica Galiei nu iese deloc din sfera sa spirituală. Ea nu are ca scop decât respectarea desăvârşită a Evangheliei, din raţiuni de credinţă şi dragoste; ea nu cere intervenţia autorităţii imperiale pentru a veghea la împlinirea legilor sale, ea nu se adresează decât conştiinţei, şi pedepsele ei sunt exclusiv spirituale; ea lasă fiilor ei libertatea de a i se supune din convingere, din duh de credinţă şi ascultare.
Puterea Bisericii era astfel mai puternică şi mai preţuită; hotărârile ei erau pentru credincioşi voia lui Dumnezeu, şi nu provocau deloc împotriva lor această reacţie care apare întotdeauna în inima omului faţă de constrângere şi violenţă. Clerul, organul legilor Bisericii şi slujitor pentru a le împlini, rămânea în misiunea sa exclusiv spirituală cu totul în afara chestiunilor politice, şi păstra astfel o influenţă imensă asupra societăţii, care se va lăsa întotdeauna cu uşurinţă dominată de ştiinţă şi virtute.
Totuşi, atunci ca în toate timpurile, câţiva membri ai clerului s-au îndepărtat de calea comună şi au recurs la autoritatea civilă pentru a-şi atinge scopurile. Sfântul Ilarie de Arles însuşi a avut această problemă. El nu trebuia s-o ascundă şi raţiunile sale deosebite puteau, până la un punct, să-i slujească drept scuză. El era strâns legat de Auxiliaris, prefect de Galia, care locuia la Arles şi care-l primise pe Ghermano de Auxerre cu atâta veneraţie. Auxiliaris era un om evlavios, mare admirator al virtuţilor lui Ilarie şi cu totul dispus să-l ajute în proiectele sale. Or proiectele lui Ilarie erau vaste. Partizan al ideilor lui Zosim şi Patrocle privind prerogativele Bisericii din Arles, el se socotea întâistătătorul întregii Galii, şi ca atare credea că are dreptul de a vizita toate Bisericile, de a depune şi de a hirotoni în ele preoţi şi episcopi. De mai multe ori el a avut parte de împotriviri din partea Bisericilor cărora vroia să le dea, fără voia lor, păstori, şi a apelat la ajutorul lui Auxiliaris care, cu ajutorul trupelor sale, găsise mijlocul de a instala noii săi episcopi şi de a promova pretenţiile sale asupra unei jurisdicţii pe care un bătrân legendar aproape contemporan o botează cu numele monarhiei[1].
Sfântul Ghermano de Auxerre nu se opunea pretenţiilor lui Ilarie şi îl însoţea câteodată în drumurile pe care le făcea pentru a îndrepta abuzurile şi a însufleţi râvna păstorilor. Astfel ei se aflau împreună în oraşul metropolă al secanilor[2] (Besançon).
De îndată ce s-a aflat de sosirea lor, spune Honorat al Marsiliei[3], nobilii şi poporul au alergat înaintea lor şi le-au denunţat pe Chelidonie, episcopul oraşului, că s-a căsătorit cu o văduvă, ceea ce era interzis clericilor, potrivit canoanelor. Ei au adăugat că, pe când era încă laic şi în magistratură, Chelidonie dăduse sentinţe cu moartea. Auzind aceste acuzaţii, cei doi sfinţi au fost impresionaţi de gravitatea lor şi au poruncit să vină martorii. Cei mai virtuoşi preoţi s-au adunat, chestiunea a fost examinată cu toată prudenţa şi maturitatea posibile, şi acuzaţia s-a dovedit a fi adevărată. Cei doi episcopi au mers să-l găsească pe Chelidonie şi i-au cerut să părăsească de bunăvoie un rang pe care-l primise împotriva rânduielilor trasate de Sfânta Scriptură însăşi. Chelidonie a vrut ca mai bine să apeleze la episcopul Romei, crezând că este condamnat pe nedrept.
Aflând aceasta, prea fericitul Ilarie a hotărât să se ducă la Roma pentru a susţine sentinţa pe care o pronunţase. Fără a se gândi nici la rigorile iernii, nici la stâncile sau gheţarii din Alpi pe care trebuia să-i traverseze, el a plecat la drum pe jos şi fără provizii. A ajuns la Roma, a vizitat mormintele apostolilor şi mucenicilor, şi s-a prezentat înaintea Sfântului Leon, care era atunci episcopul Romei.
Leon a fost un mare episcop, unul dintre cei mai demni şi mai savanţi care au ocupat scaunul Romei. Scrierile sale pe care noi le vom examina l-au aşezat printre cei mai iluştri Părinţi ai Apusului. El îl avea alături pe Prosper de Aquitania, puţin favorabil lui Ilarie de Arles şi monahilor din Marsilia şi Lerins. Deci Ilarie a fost considerat suspect la Roma. El nu s-a neliniştit deloc de această situaţie. După ce a adus omagiile sale lui Leon, l-a rugat să nu schimbe nimic din uzanţele Bisericilor; el se plângea cu francheţe că au fost admişi la Roma, în sfintele altare, clerici condamnaţi public şi pe drept în Galia; el a adăugat că nu a venit decât pentru a împlini o datorie şi nu pentru a pleda, pentru a expune fapte şi nu pentru a acuza; dacă Leon nu este de părerea sa, el nu-l va mai deranja.
„Eu nu vreau, adaugă Honorat al Marsiliei[4], să arunc în vânt o istorisire a judecăţilor contrare ale unor astfel de bărbaţi mari, mai ales acum când ei sunt aşezaţi şi unul şi celălalt în cea mai mare slavă. Îmi va fi suficient să spun, în puţine cuvinte, că Ilarie singur se ţine ferm împotriva celor mai puternici oameni, că el nu se înspăimântă în faţa ameninţărilor, că el îi învaţă pe cei care caută adevărul, îi dezarmează pe cei care-l atacă, şi că fiind în primejdie chiar viaţa sa, nu a vrut niciodată să intre în comuniune cu cel pe care-l condamnase. El era ca un custode; dar, văzând că nu putea face să prevaleze adevărul, el a plecat chiar în mijlocul iernii, şi pe jos, aşa cum venise”.
După tot ce a pătimit Ilarie, se poate crede că Chelidonie nu a procedat delicat, şi că el nu a apelat la Roma decât în speranţa de a-l învinge prin influenţa pe care o putea exercita acolo prin el şi prin ai săi: el a reuşit într-adevăr să-l înşele pe Leon. Ilarie a vrut să trateze chestiunea fără intrigi, cu sinceritate şi simplitate. Acesta este, din nefericire, mijlocul prin care nu se reuşeşte niciodată. Oamenii ajunşi la putere şi înconjuraţi de intriganţi se lasă aproape întotdeauna influenţaţi, şi dreptatea singură are asupra lor prea puţină influenţă.
Sfântul Leon nu a fost la adăpost de aceste ispite ale puterii şi intrigii; plecarea lui Ilarie l-a iritat, şi el a scris episcopilor din provincia Viennoise următoarea epistolă[5]:
„Leon către preaiubiţii săi fraţi, episcopii provinciei Viennoise:
Domnul nostru Iisus Hristos, mântuitorul neamului omenesc, statornicind religia dumnezeiască care, prin harul Său, străluceşte asupra tuturor popoarelor şi naţiunilor, a vrut ca acest adevăr, odinioară închis în lege şi prooroci, să strălucească spre mântuirea întregii lumi şi a fost răspândit cu ajutorul trâmbiţei apostolice, urmând acest cuvânt: În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor (Psalmi 18, 4).
Dar Domnul, încredinţând această misiune tuturor apostolilor, l-a însărcinat în mod special pe prea fericitul Petru, şeful lor; El l-a pus în frunte, şi de la el trebuie să curgă, în toţi membrii, darurile lui Dumnezeu, şi cel care se desprinde de această piatră trainică, de această legătură de unitate indivizibilă, nu aparţine corpului mistic al lui Iisus Hristos. Când Iisus Hristos i-a dat aceste prerogative, i-a dat în acelaşi timp un nume care era simbolul: Tu eşti Petru, şi pre această piatră voiu zidi Biserica mea (Matei 16, 18). Deci, printr-un privilegiu admirabil, Iisus Hristos a vrut să aşeze edificiul Bisericii veşnice pe trăinicia lui Petru; pe această bază a ridicat Biserica Sa, şi ea este atât de trainică încât nu are a se teme defel de atacurile temerităţii umane, iar porţile iadului nu o vor birui niciodată.
Dar cel care are prezumţia nelegiuită de a zdruncina această piatră trainică, aşezată de Domnul Însuşi, care atacă puterea al cărei simbol este ea, care nu ascultă decât de patimile sale, nu urmează ceea ce a primit de la cei din vechime, nu se supune nici uneia din legile şi rânduielile aşezate de Domnul, se îndepărtează de obiceiurile voastre şi ale noastre, nu ascultă decât de ambiţia care-l face să dorească o nouă putere, face lucruri ilicite cu temeritate şi neglijează a-şi împlini îndatoririle.
Dumnezeu, suntem încredinţaţi de aceasta, ne-a inspirat gândul de a îndrepta aceste abuzuri, acţionând totuşi cu maturitate şi înţelepciune, şi cu această dragoste de care, aşa cum aţi văzut, scaunul apostolic v-a dat numeroase dovezi. Noi vrem să lucrăm cu voi pentru a statornici în Bisericile voastre, nu legi noi, ci pentru a le reînnoi pe cele vechi; căci noi trebuie să păstrăm cu grijă legile transmise de părinţii noştri; doar prin acest mijloc noi vom putea fi plăcuţi lui Dumnezeu prin faptele noastre bune şi vom nimici scandalurile şi tulburările.
Frăţia voastră cunoaşte relaţiile frecvente ale scaunului apostolic cu un mare număr de episcopi din provincia voastră, care l-au consultat şi au apelat la judecata sa în mai multe ocazii; el a confirmat sau a infirmat judecăţile care au fost făcute şi pentru care se apelase la tribunalul său, dar întotdeauna păstrând unitatea duhului în legătura păcii. Aceste relaţii erau sfinte şi nu slujeau decât la a spori dragostea care nu trebuie să se stingă niciodată; deoarece, în solicitudinea noastră, noi nu căutăm deloc interesele noastre, ci pe cele ale lui Iisus Hristos, şi noi nu vom ataca niciodată demnitatea Bisericilor sau a episcopilor care le-au fost daţi de Dumnezeu.
Dar Ilarie nu vrea astăzi să meargă pe această cale pe care înaintaşii noştri au urmat-o întotdeauna cu atâta credincioşie, şi prin noile sale pretenţii provoacă tulburare în Biserici şi cler; el vrea să vă pună sub dominaţia sa şi nu vrea să se supună prea fericitului apostol Petru; îşi arogă dreptul de a face hirotonii în toate Bisericile din Galia, şi îşi atribuie toate drepturile mitropoliţilor. Prin cuvintele sale orgolioase, el nu s-a temut de a ofensa respectul datorat prea fericitului Petru, care a primit, peste toate celelalte, puterea de a lega şi a dezlega, şi care a fost însărcinat în special cu păstorirea oilor. Cel care a vrut să dispute întâietatea [cu el] nu poate să-l zdruncine cu nimic, şi el dă dovadă de un orgoliu care-l duce în iad”.
După acest preambul, Leon ataşează şase articole. În primul, el îl absolvă pe Chelidonie, care s-a justificat prin martori în faţa mai multor episcopi. Lui Chelidonie nu i-a fost greu să găsească martori, căci se pare că avea multă influenţă la Roma. Sentinţa lui Ilarie, pe care Leon ar fi susţinut-o dacă ea ar fi fost dată, spune el, împotriva unui vinovat, fiindcă era dreaptă prin ea însăşi, el o anulează şi îl declară pe Chelidonie nevinovat.
În cel de-al doilea articol, Leon spune că a primit scrisori de la Projectus, denunţându-l pe Ilarie că ar fi hirotonit un episcop în locul său în timp ce el era bolnav. Projectus nu era episcop după toate probabilităţile în provincia Arles, căci papa adaugă: „De ce Ilarie se ocupă de afacerile altei provincii şi de ce uzurpă un drept pe care nu l-a avut nici unul dintre predecesorii săi înainte de Patrocle ? Mai mult, acest drept nu i-a fost acordat lui Patrocle decât temporar de scaunul apostolic, şi el a fost apoi revocat printr-o decizie mai bună”[6].
Se poate observa că opinia lui Leon despre privilegiile Bisericii din Arles diferă de cea a lui Zosim care le întorcea Sfântului Trofim însuşi[7], privilegii pe care le găsea atât de trainic statornicite, încât autoritatea scaunului apostolic nu putea schimba nimic[8], şi care, după el, îi dădeau lui Patrocle o întâietate incontestabilă în toate eparhiile din toate părţile Galiei[9]. Episcopii provinciei Arles erau de aceeaşi părere cu Zosim şi nu împărtăşeau opinia lui Leon, căruia i-au adresat, după moartea Sfântului Ilarie, o petiţie atât puternică, cât şi respectuoasă. Ilarie, episcop de Arles, putea fi iertat pentru pretenţiile sale; el avea de partea lui autorităţi puternice, deşi într-adevăr pretinsele privilegii ale Bisericii sale nu erau întemeiate.
În cel de-al treilea articol, Leon trasează regulile de urmat în ce priveşte hirotonirea episcopilor: „Noi am aflat, spune el, că un episcop a fost însoţit de o trupă de soldaţi pentru a invada Bisericile care şi-au pierdut păstorii, şi a hirotonit pe cei care erau cu totul necunoscuţi Bisericilor pe care ei trebuiau să le ocârmuiască. Eu vă rog, fraţii mei, vă conjur, în numele lui Dumnezeu, să înlăturaţi din provinciile voastre aceste pricini de disensiune; să fie aleşi în pace cei care trebuie ridicaţi la episcopat, să se ia sufragiile cetăţenilor cinstiţi, confirmate de semnăturile clericilor, pentru a avea astfel mărturia clerului şi poporului; ca cel care trebuie să poruncească tuturor să fie ales de toţi. Ca mitropoliţii, fiecare în provincia sa, să facă hirotonia cu concursul celor mai bătrâni episcopi; ca nici unul să nu reclame drepturile celuilalt; ca nici unul să nu depăşească hotarele provinciei sale; în fine, ca hirotonia să se facă în ziua legitimă, adică duminica, pe care înaintaşii noştri au judecat-o singura demnă de această cinste, datorită învierii lui Iisus Hristos”. În cel de-al patrulea articol, Leon se exprimă astfel:
„Fiecare provincie va avea sinoadele sale, şi este interzis lui Ilarie să dea indicaţii şi să se amestece în judecăţile preoţilor Domnului, pentru a face acolo tulburare, aşa cum a făcut. Să ştie că nu numai că este privat de acest drept asupra celorlalte provincii, dar şi asupra provinciei Viennoise; el nu va face nici o hirotonie episcopală, şi îi este chiar interzis să participe la aceasta; el nu merită din moment ce a fugit de la Roma atunci când trebuia să asiste la o judecată; el s-a separat astfel de comuniunea apostolică de care este nedemn”.
Sfântul Ilarie nu aşteptase judecata lui Chelidonie pentru a pleca din Roma. Leon se înşela evident asupra motivului fugii sale; acesta nu era pentru a evita să asiste la judecată, ci pentru că el nu mai nădăjduia că va face acolo să triumfe adevărul, aşa cum spune Honorat de Marsilia. Se poate crede că Leon se îndoia puţin de acest motiv al lui Ilarie, şi că el nu era decât iritat de el. Un lucru este cert, că în cel de-al patrulea articol din epistola Sfântului Leon, împotriva sfântului episcop de Arles, este întipărit un sentiment de duritate care nu poate fi scuzat. În rest, întreaga epistolă a papei este plină de cuvinte caustice şi puţin potrivite cu dragostea. Ca atunci când spune[10], în legătură cu episcopul Projectus, că Ilarie avea de gând mai degrabă să-l omoare decât să hirotonească alt episcop în locul lui. Astfel, încă o dată în cel de-al cincilea articol, după ce a vorbit despre cumpătarea pe care trebuie s-o aibă episcopii care nu pot excomunica niciodată decât pentru fărădelegi mari, şi din nou cu părere de rău, el adaugă: „Ce este de mirare că cel care are obiceiul de a se bucura de condamnarea clericilor este sever faţă de laici ?” Aceste cuvinte sunt evident nedrepte. Cei mai mari bărbaţi şi mai sfinţi sunt întotdeauna umani. Sfântul Ilarie putea să aibă o râvnă prea fierbinte, şi Sfântul Leon, în pofida prudenţei sale, s-a lăsat păcălit de denunţuri indignate şi de intrigi. El revine la opinia pe care o avea despre Ilarie; căci într-o scrisoare către episcopii din provincia Arles[11], el vorbeşte despre el ca despre un episcop de sfântă amintire.
Sfântul Leon şi-a încheiat epistola sa către episcopii din Viennoise dând Sfântului Leontie de Frejus privilegiile pe care Ilarie le revendica pentru sine. Deci dacă episcopii din mai multe provincii vroiau să se reunească în sinod, ei erau convocaţi de el; el i-a făcut această onoare datorită vârstei şi sfinţeniei sale. Dar, în ciuda acestui privilegiu, el va respecta drepturile mitropoliţilor.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Vit. S. Roman., c. 2; apud Bolland., 28 februarie.
[2] N.tr.: Secanii (sequani) erau un trib galic care locuia în nord-estul Franţei de astăzi.
[3] Vit. S. Hilar., c. 3; apud Bolland., 5 mai.
[5] Epist. 1 Leon, pap. ad Episcop. prov. Vienn.; apud Sirm. – Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 89 şi urm..
[6] Aceste cuvinte ale Sfântului Leon îl condamnă pe Papa Zosim. Deci, pe drept, noi nu l-am condamnat pe Proculus de Marsilia.
[7] Zosim, Epist. 1 ad episcop. Gall.
[8] Ibid., Epist. 3 ad Episcop. Vienn. et Narbonn.
[10] Epist. Leon. 2 ad Episcop., Vienn., art. 2.
[11] Epist. Leon. 2 ad Episcop. prov. Arelat.; apud Sirm., Concil. antiq. Gall., tomul I, p. 87.
