Istoria Bisericii (IX)

ISTORIA BISERICII (IX)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a X-a

Anii 407–431
 
1

Inochentie, episcopul Romei – Epistolele sale canonice – Disciplina apuseană – Raporturile lui Inochentie cu Răsăritul şi mai ales cu Alexandru, episcopul Antiohiei – Episcopul Antiohiei pune numele Sfântului Ioan Gură de Aur în diptice – Succesorul său Teodot este nevoit să-l imite – Poporul îl sileşte pe Atticus de Constantinopol să facă la fel – Împotrivirea Sfântului Chiril al Alexandriei, nepotul lui Teofil – El cedează în sfârşit – Ioan Gură de Aur reabilitat universal – Raporturile lui Inochentie cu Biserica Africii – Augustin – Episcopatul său – Acţiunile şi scrierile sale împotriva donatiştilor şi pelaghienilor – Chestiunea donatiştilor – Discuţie între credincioşii soborniceşti şi donatişti – Pelaghie şi erorile sale – Sinoadele de la Cartagina şi Mileve – Sinodul de la Diospolis înşelat de Pelaghie – Scrisorile episcopilor africani către episcopul Romei – Inochentie îi condamnă pe pelaghieni – Succesorul său Zosim se lasă păcălit de ei – El îşi dă seama de greşeala sa şi îi condamnă pe pelaghieni – Condamnarea sa ratificată de Bisericile răsăritene – Augustin respinge obiecţiile păgânilor proveniţi dintre nenorociţii imperiului – Cetatea lui Dumnezeu – Tabloul scrierilor lui Augustin – Învăţătura sa despre purcederea Sfântului Duh şi despre papalitate – Ucenicii săi: Orosie şi istoria sa – Influenţa lui Augustin în Biserica apuseană

 

Anii 407-422

 

Partea a II-a

Lucrurile se aflau în această stare atunci când episcopul Antiohiei a murit. El a fost înlocuit de Teodot, om timid, care cunoştea nevinovăţia lui Ioan Gură de Aur, dar care ezita să se separe de episcopi atât de influenţi ca cei de Constantinopol şi Alexandria. Teofil murise, dar el fusese înlocuit de Chiril, fiul surorii sale. Alegerea sa nu a fost făcută fără dificultate[1].

Arhidiaconul Timotei era candidatul majorităţii credincioşilor; dar Abondantius care comanda trupele, s-a declarat pentru Chiril; el a fost mai tare decât partizanii lui Timotei, şi Chiril a fost înscăunat la trei zile după moartea unchiului său. Acest debut nu era prea onorabil pentru el. El a profitat de autoritatea pe care i-o dădea puterea civilă pentru a închide bisericile novaţienilor şi a le răpi comorile.

Chiril s-a urcat pe scaunul Alexandriei cu o putere superioară celei de care se bucurase chiar unchiul său. „Începând din această epocă, spune Socrate[2], episcopii Alexandriei se ridicau deasupra gradului şi treptei preoţiei, dobândeau o anumită autoritate vremelnică şi începeau să acţioneze cu autoritate”.

Ei nu aderaseră fără greutate la canonul celui de-al II-lea Sinod Ecumenic care îi priva de locul al doilea în ierarhia bisericească şi îi plasa după episcopul Constantinopolului. Este probabil că Teofil se comporta faţă de Sfântul Ioan Gură de Aur cu atâta morgă pentru a protesta împotriva inferiorităţii de care fusese lovit scaunul său şi pentru a da de înţeles că el era întotdeauna cel dintâi episcop al Răsăritului. Comportarea sa faţă de episcopul Romei dădea de gândit că el se considera egalul său şi că dacă episcopul Romei era primul în Apus, cel al Alexandriei era primul în Răsărit. Deci el nu făcea nici o concesie pentru a relua bunele relaţii între scaunul său şi cel al Romei.

Chiril era la fel de învăţat ca unchiul său; el avea mai multă virtute decât el şi mai puţin orgoliu; dar dacă el nu ar fi îndreptat ceea ce era condamnabil în conduita sa la începutul episcopatului său, ar fi putut trece drept un episcop doct şi influent, dar niciodată unul sfânt.

El a luat partea unchiului său împotriva lui Ioan Gură de Aur, şi timidul Teodot avea să se teamă să se îndepărteze de un episcop atât de puternic urmând aceeaşi cale ca predecesorul său Alexandru. Însă, el nu a îndrăznit să şteargă din diptice un nume atât de ilustru pe care predecesorul său îl pusese acolo. Cum îi era frică să-l contrarieze pe Atticus al Constantinopolului prin această conduită, el i-a scris, prin Acachie de Vereea, că el fusese silit de popor să acţioneze astfel[3].

Preotul care era purtătorul scrisorii lui Acachie a vorbit pe faţă despre misiunea cu care era însărcinat; vestea s-a răspândit îndată în Constantinopol şi poporul s-a ridicat pentru a cere ca numele episcopului său preaiubit să fie scris în diptice. Lui Atticus i-a fost teamă şi a mers să ceară avizul curţii.

Arcadie era mort de câţiva ani. Teodosie al II-lea, succesorul său, nu era decât un copil. Pulheria, sora sa, care domnea, nu avea nici un motiv să eternizeze ura Eudoxiei faţă de un episcop mort de câţiva ani. Deci s-a convenit ca numele lui Ioan Gură de Aur să fie pus în diptice. Poporul s-a liniştit şi Atticus, deşi păstrându-şi vechile sentimente faţă de Ioan Gură de Aur, se străduia să-i câştige pe partizanii săi care, sub numele de ioaniţi, alcătuiau un partid numeros care îl considera pe Atticus schismatic şi intrus. Cu toate acestea, mai mulţi partizani ai lui Ioan Gură de Aur s-au regrupat în jurul lui Atticus; alţii au refuzat [s-o facă] şi nu au încetat opoziţia lor decât la alegerea Sfântului Proclu.

Atticus i-a făcut cunoscut lui Chiril al Alexandriei că el acţionase, în această chestiune, cu scopul de a pune capăt tulburărilor care agitau Biserica, dar fără a condamna pentru aceasta procedurile lui Teofil şi ale sinodului său.

Chiril nu admite această conduită ca legitimă; de fapt, dacă Ioan Gură de Aur era vinovat şi condamnat pe drept, nu se putea pune numele lui printre episcopii ortodocşi. Dar Chiril se făcea vinovat considerând legal un sinod la care el participase ca preot. El ştia bine că nevinovăţia fusese acolo victima unei uri pe cât de nedrepte, pe atât de atroce, şi că unchiul său acţionase acolo ca un duşman şi nu ca un judecător. El a sfârşit prin a-l înţelege. Cu timpul, el i-a făcut dreptate lui Ioan Gură de Aur şi l-a citat lui Nestorie printre aceia dintre predecesorii săi de la care el ar fi primit lecţii.

Chiril a reluat astfel cu Roma relaţii de comuniune care fuseseră foarte tensionate, deşi nu rupte în întregime, în ultimii ani ai lui Teofil.

Inochentie a consimţit să intre în comuniune cu episcopul Constantinopolului din momentul în care el a pus numele lui Ioan Gură de Aur în diptice. Pacea a fost astfel restabilită între marile scaune episcopale. Slava episcopului Romei, în aceste circumstanţe, este de a fi propus cercetarea imparţială a cauzei lui Ioan Gură de Aur şi de a se fi pronunţat în favoarea acestui mare episcop, când el s-a convins că nu se vroia a i se face dreptate în mod legal, în sinodul al cărui proiect îl concepuse, de comun acord cu principalii episcopi din Apus.

Dar, aşa cum noi am demonstrat, el nu l-a judecat pe episcopul Constantinopolului, şi acela nu a apelat la tribunalul său. În câteva scrisori ale lui Inochentie se găsesc fraze care intraseră în uz la Roma, mai ales după Damas; dar nu li se acorda o mare importanţă în Biserică. Episcopii Romei puteau pretinde, fără urmări neplăcute, că scaunul lor fusese întemeiat de Sfântul Petru; nimeni nu se gândea să deducă de aici prerogative care nu i se atribuiau nici măcar Sfântului Petru. În ce priveşte superioritatea scaunului Romei, se ştia că ea se întemeia pe canoanele Sinoadelor Ecumenice.

Evenimentele care se petreceau atunci în Africa pun în evidenţă natura superiorităţii care se acorda episcopilor Romei.

Pentru a expune aceste evenimente, trebuie să reluăm de unde am lăsat istoria Fericitului Augustin cu care se confundă cea a întregii Biserici a Africii.

Două controverse mari agitau Biserica africană: cea a donatiştilor cărora noi le-am făcut cunoscută originea, care s-au perpetuat şi au alcătuit o sectă foarte importantă; şi cea a pelaghienilor.

Episcopii din Africa dobândiseră de la împăratul Onorie legi foarte severe împotriva păgânilor şi ereticilor, şi mai ales împotriva donatiştilor. Aceştia din urmă mărturiseau credinţa ortodoxă, dar refuzau să recunoască drept episcopi legitimi pe cei soborniceşti a căror hirotonie era, ziceau ei, viciată în principiul ei.

Legile lui Onorie erau atribuite lui Stilicon, ministrul său, care era de fapt adevăratul împărat prin autoritatea pe care o exercita în tot imperiul apusean şi asupra lui Onorie însuşi.

Murind Stilicon, s-a răspândit vestea că legile sale erau moarte precum el. Atunci păgânii şi disidenţii care erau loviţi de acestea, s-au răsculat împotriva episcopilor care erau tentaţi să le aplice[4]. Un mare număr dintre ei au fost supuşi violenţelor populaţiei, şi nici magistraţii nu au îndrăznit să le ia apărarea. Mai mulţi episcopi reuniţi în sinod la Cartagina au trimis delegaţi la curte pentru a cere protecţie. Ei au obţinut un ordin pentru Donat, proconsul de Africa, de a urmări cu stricteţe pe toţi duşmanii Bisericii şi mai ales pe donatişti. Onorie a promulgat atunci legi mai severe încă decât cele anterioare, a abolit libertatea de conştiinţă şi a interzis acordarea de funcţii în stat celor care nu erau în comuniune cu episcopii soborniceşti.

Augustin era un vechi prieten al proconsulului Donat. El i-a scris în favoarea disidenţilor; trebuia să-i pedepsească, spunea el, pentru ca ei să nu se creadă autorizaţi să atace Biserica; dar trebuia să folosească faţă de ei o mare blândeţe, şi să caute să-i câştige pentru adevăr prin persuasiune[5].

Această învăţătură îi face cinste marelui episcop de Hippona. El o pune în practică adresând donatiştilor o scrisoare în care el le cere să intre în discuţii cu ei pentru a le dovedi că ei erau în afara adevăratei Biserici soborniceşti[6].

Dintre donatişti, mulţi erau moderaţi şi foarte religioşi; alţii nu se făceau remarcaţi decât printr-un fanatism care-i împingea la cele mai condamnabile fapte. Aceştia din urmă erau numiţi circoncelioni; ei se reuneau în cete şi se dedau la fapte care-i acuzau de demenţă veritabilă. Dintre donatişti, un tânăr pe nume Macrobius se distingea prin spiritul şi elocvenţa sa. A fost numit episcop de Hippona, fără îndoială fiindcă se credea că este capabil să lupte împotriva lui Augustin, şi circoncelionii înşişi l-au condus în oraşul episcopal. Dar Macrobius le-a ţinut un cuvânt prea rezonabil pentru a-i satisface. Însă, partizanii cei mai raţionali ai lui Macrobius au împins fanatismul atât de departe încât au spălat cu apă murdară locul în care câţiva credincioşi soborniceşti s-au aşezat pentru a asista la înscăunarea lui Macrobius. Acesta era un obicei al sectei[7].

În rest, Macrobius, deşi pretinzând că blamează excesele fanatismului, s-a lăsat el însuşi antrenat de el. Augustin scriindu-i cu această blândeţe şi această raţiune înaltă care izvorăsc din toate lucrările sale, Macrobius ocolea întrebările pe care i le punea şi se refugia în încăpăţânare care făcea puţină cinste inteligenţei sale.

De mai mulţi ani, donatiştii cei mai religioşi şi credincioşii soborniceşti doreau cu ardoare o întrunire în care episcopii celor două partide să poată discuta şi să pregătească unirea. Augustin a căutat să pregătească calea către această întrunire, dar în zadar. Episcopii africani, care s-au dus la curtea lui Onorie pentru a cere modificarea ultimelor legi favorabile ereticilor, au obţinut nu numai ca aceste legi să fie abrogate, ci şi ca donatiştii să fie obligaţi să intre în discuţie cu credincioşii soborniceşti. Aceştia din urmă sufereau o adevărată persecuţie din partea adversarilor lor, care se dedau împotriva lor la toate violenţele. Se spera că se va pune capăt [acestei situaţii] printr-o întrunire paşnică la care episcopii celor două partide se puteau explica.

Onorie a decretat (în anul 410) că donatiştii trebuiau să se reunească pentru a discuta cu credincioşii soborniceşti, şi că, dacă ei refuzau s-o facă, după ce au fost citaţi de trei ori, poporul care depindea în mod legal de episcopii donatişti va depinde de episcopii soborniceşti, şi toate edificiile religioase ale sectanţilor vor fi atribuite soborniceştilor.

Pentru a prezida adunarea, Onorie l-a desemnat pe Marcelinus, unul dintre cei dintâi ofiţeri ai săi. Acesta era o persoană foarte religioasă, foarte capabilă şi care se bucura în Biserică de o mare reputaţie în ce priveşte evlavia şi ştiinţa sa. El s-a dus în Africa şi a convocat adunarea la Cartagina către sfârşitul lunii februarie 411. El a dat ordin tuturor magistraţilor să-i oblige pe toţi episcopii, fie soborniceşti, fie donatişti, să meargă la Cartagina pentru a-i desemna acolo pe cei pe care ei îi considerau cei mai capabili de a susţine discuţia contradictorie care urma să aibă loc. Marcelinus a promis tuturor cea mai deplină libertate, şi a acordat chiar donatiştilor pe aceea de a numi o persoană pentru a prezida împreună cu el întrunirea, cu condiţia ca această persoană să fie egalul său sau superiorul său în demnitate.

Donatiştii s-au arătat puţin favorabili întrunirii; nu era la fel printre credincioşii soborniceşti. Augustin mai ales se arăta susţinător zelos; sosit la Cartagina, el i-a încurajat pe credincioşii soborniceşti să-şi mărturisească, prin milostivirea lor faţă de donatişti, dragostea lor de pace şi unire. Voi trebuie, le spunea el, să evitaţi orice discuţie între voi; să suferiţi cu răbdare ceea ce aţi putea auzi împotriva credinţei şi împotriva apărătorilor ei; mulţumiţi-vă să vă rugaţi şi să faceţi fapte de pocăinţă şi milostenie, pentru ca Dumnezeu să binecuvânteze strădaniile care vor fi făcute pentru unire[8].

Episcopii donatişti au sosit cu mare pompă la Cartagina, în număr de 279. Ei pretindeau că dacă toate bisericile lor ar fi fost luate în seamă şi dacă bolnavii şi neputincioşii ar fi putut să meargă la întrunire, ei ar fi fost 400. Episcopii soborniceşti ar fi putut fi, în aceleaşi condiţii, în număr de 470. Aceste cifre arată cât de numeroasă şi înfloritoare era atunci Biserica africană.

Donatiştii nu l-au recuzat deloc pe Marcelinus ca preşedinte şi nu au desemnat nici o persoană pentru a prezida împreună cu el, în numele lor. Era un just omagiu adus înaltei probităţi a acestui om ilustru. El a hotărât ca episcopii celor două partide să aleagă 7 dintre ei pentru a discuta în numele lor; şi el a luat cele mai minuţioase precauţii pentru ca tot ceea ce se va spune sau face în timpul convorbirilor să fie menţionat în procesele verbale cu cea mai mare exactitate.

Donatiştii au fost de acord să desemneze 7 dintre ei pentru a discuta, dar ei au cerut să asiste toţi la întrunire. Episcopii soborniceşti au acceptat fără dificultate ceea ce le-a cerut Marcelinus; în epistola lor, ei au făcut o propunere care depunea mărturie pentru dragostea sinceră pe care ei o aveau pentru restabilirea păcii în Biserică; dacă se demonstrează, spuneau ei, că adevărul este de partea adversarilor noştri, noi vom renunţa cu toţii la demnitatea noastră episcopală. Dacă, dimpotrivă, este evident că adevărul este de partea noastră, noi vom lăsa adversarilor noştri demnitatea episcopatului. În bisericile în care vor fi doi episcopi, ei vor conduce alternativ adunările credincioşilor până când unul dintre ei va muri. Dacă credincioşii nu vor să vadă doi episcopi în aceeaşi biserică, şi unul şi celălalt îşi vor da demisia, şi un altul va fi ales pentru a-i înlocui.

Donatiştii au încercat să-i imite pe soborniceşti. Se poate crede că Fericitul Augustin a contribuit mai ales pentru a inspira confraţilor săi sentimentele de abnegaţie de care ei au dat o dovadă atât de răsunătoare. Iată cum relatează el însuşi acest fapt atât de important şi unic în istoria Bisericii:

„Trebuie, spune el[9], ca eu să fac cunoscut dragostei voastre un lucru foarte plăcut şi foarte mângâietor. Înainte de întrunire, noi ne-am reunit într-o zi cu câţiva episcopi şi am discutat despre acest adevăr: că episcopii trebuie să fie pentru pacea lui Hristos sau să nu fie. Eu vă mărturisesc că aruncând ochii spre fraţii noştri şi co-episcopi, nu am găsit mulţi care ne-au părut dispuşi a face această jertfă de smerenie pentru Domnul. Noi spunem, aşa cum este obiceiul: acela poate, acela nu poate; unul va consimţi, altul nu va consimţi niciodată. În aceasta noi nu facem decât supoziţii, deoarece nu am putea cunoaşte dispoziţiile lor lăuntrice.

Când s-a făcut propunerea în sinodul nostru, alcătuit din mai mult de 300 episcopi, toţi au aderat la ea cu râvnă, crezând că sacrificându-şi demnitatea pentru unirea Bisericii lui Hristos, ei nu-şi vor pierde episcopatul, ci îl vor pune în siguranţă în mâinile lui Dumnezeu. Doar doi s-au arătat nehotărâţi: unul, foarte vârstnic, care nu se temea de a face mărturisirea; celălalt, al cărui chip trăda sentimentele lăuntrice; dar, la observaţiile severe ale confraţilor noştri, bătrânul şi-a schimbat sentimentele, şi celălalt şi-a schimbat chipul”.

Donatiştii, în cea mai mare parte, au respins propunerea soborniceştilor. Câţiva totuşi au aderat la ea şi au fost recunoscuţi mai târziu ca episcopi legitimi[10].

Episcopii soborniceşti au acceptat condiţiile donatiştilor care ar fi putut să meargă toţi la întrunire; dar, ca să nu aibă loc tulburări, să nu li se poată imputa, ei nu au trimis decât 18 delegaţi. În scrisorile pe care ei le-au scris lui Marcelinus, ei au arătat sentimente înalte, cu adevărat demne de episcopi creştini. Fără îndoială, Augustin a fost cel care le-a redactat. Ele fac cinste înaltei sale inteligenţe[11].

Cei 18 delegaţi ai episcopilor soborniceşti au fost împărţiţi în 3 grupe: 7 erau însărcinaţi să vorbească; 7 [erau însărcinaţi] să fie sfetnici; 4 trebuiau să vegheze la exactitatea proceselor verbale. Cei 7 oratori erau: Aurelie de Cartagina, Alipie de Tagasta, Augustin de Hippona, Vichentie de Culuse, Fortunat de Cirthe sau Constantine, Fortunaţian de Sicque şi Posidie de Calame.

În fruntea celor 4 supraveghetori ai proceselor verbale era Defterie, episcop de Alger, metropola Mauritaniei cezariene.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Socrate, Hist. Eccl., cartea a VII-a, 7.

   [2] Ibid.

   [3] Epist. Attic. ad Cyrill. et Cyrill. ad Attic. inter op Cyrill.; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, 38; Sfântul Inochentie, Epist. 10.

   [4] Fericitul Augustin, Epist. cont. Donatist.; Labbe, Concil., tomul II; Concil. Carthagin., ann. 408; Cod. Theodos.

   [5] Fericitul Augustin, Epist. 100.

   [6] Ibid., Epist. 115.

   [7] Optat. Milev., cartea a VI-a; Fericitul Augustin, Epist. cont. Donatist.; Serm. in Donat., a se vedea Ind. Bened..

   [8] Fericitul Augustin, Serm. infracit. şi Brev. Collat..

   [9] Fericitul Augustin, De Gest. cum Emerit., § 6, predica 358, 359.

   [10] Mai mulţi au asistat la Sinodul de la Cartagina din 418.

   [11] Fericitul Augustin, Epist. 128, 129.

Din aceeasi categorie...