Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (VI)
Genocidul grecilor din Imperiul Otoman, 1913-1923 (VI)
de Vasileios Th. Meichanetsidis
Primul război mondial. A doua etapă: batalioane de muncă, deportări şi masacre genocidale, și lagăre de concentrare și exterminare [continuare]
Pe tot parcursul anului 1918, înainte de sfârșitul războiului, persecuțiile și masacrele au continuat neabătut și au ajuns la cifre încă mai mari decât în anii precedenți. În aprilie, 900 de familii din Livissi și Macri au fost deportate în interiorul ţării. Un articol din Hamilton Spectator relata: „Turcii avansează în Caucaz și comit masacre pe scară largă ale creștinilor, ucigând fără discriminare armeni, greci, americani și misionari”[1].
Un articol din New York Times scria:
,,Potrivit mărturiilor prizonierilor de război musulmani din Salonic făcute în faţa autorităților Antantei [sic] de acolo, grecii din Turcia suferă cea mai grea lovitură de la căderea Constantinopolului încoace. Aceasta are loc într-un mod triplu. În primul rând, mobilizare generală [sic]. În al doilea rând, rechiziționare. În al treilea rând, deportare. De la începutul războiului până la sfârșitul anului 1917, afirmă acești prizonieri musulmani, mai mult de 200.000 greci cu vârste cuprinse între 15-48 ani au fost înrolați în armata turcă. Mii dintre aceștia au murit ca urmare a relelor tratamente, foametei și epidemiilor. Mai mult de 500.000 greci au fost deportați din Tracia în Asia Mică. Cu excepția populației greceşti din Smirna, Constantinopol și alte câteva orașe, toţi grecii au îndurat suferințe nespuse, exil, torturi și epidemii. Mulți au fost măcelăriți în interiorul Asiei Mici, iar supraviețuitorii sunt într-o situație cumplită. Femeile sunt vândute ca roabe, bărbații sunt siliți să devină musulmani, şi oficialii militari declară deschis pretutindeni că nici unui grec nu i se va permite să trăiască în Turcia decât dacă devine musulman. Proprietatea confiscată de la greci valorează 5 miliarde [dolari]. Mulți dintre acești prizonieri musulmani povestesc că au văzut cu propriii lor ochi bărbați din Aivali și din multe alte orașe mari care lucrau ca sclavi în zdrențe și cerșeau o bucată de pâine. Ei spun că Smirna se topește ca ceara. Sunt circa 40-50 decese zilnic printre greci din cauza foametei, slăbiciunii și epidemiilor. Două sute de familii au fost deportate din Tatavla în Constantinopol. Străzile din orașele mai mari sunt pline de orfani greci, pe jumătate goi, cerșind pâine fiindcă autoritățile turce i-au smuls de la sânul părinților lor și i-au circumcis”[2].
După înfrângerea Puterilor Centrale și Imperiului Otoman, politica guvernamentală de persecutare și deportare a grecilor și a altor creștini a fost suspendată temporar:
,,Încheierea armistițiului cu Turcia la 30 octombrie 1918 pare să fi adus o încetare temporară a persecuțiilor minorităților de către turci, care au continuat pe tot parcursul războiului. În cursul acestor persecuții, s-a convenit în general … că mai mult de 500.000 greci au fost deportați, dintre care relativ puțini au supraviețuit”[3].
Pe 30 octombrie 1918, la bordul navei de luptă britanice Agamemnon, ancorată în portul Mudros de pe Insula Lemnos din Marea Egee, reprezentanți ai Marii Britanii și Imperiului Otoman au semnat un tratat de armistițiu care marca sfârșitul participării otomane la primul război mondial.
Negocierile dintre echipa amiralului Arthur Calthorpe, comandantul naval britanic în Marea Egee, și delegația de la Constantinopol, condusă de ministrul otoman al afacerilor marine, Rauf Bey, au început la ora 9:30. Tratatul de la Mudros, semnat în acea seară, prevedea că ostilitățile se vor încheia a doua zi la prânz. Conform termenilor acestuia, Turcia trebuia să deschidă strâmtorile Dardanele și Bosfor navelor de război aliate și forturile sale ocupației militare; de asemenea, trebuia să demobilizeze armata sa, să elibereze toți prizonierii de război și să evacueze provinciile arabe, majoritatea fiind deja sub controlul aliaților.
După cum a subliniat diplomatul britanic George William Rendel (1889-1979)[4] în ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele şi persecuţiile comise de turci împotriva minorităţilor de la armistiţiu încoace”: „Este necesar să ne referim la aceste persecuții de dinainte de armistițiu, întrucât există acum o puternică tendință de a le minimaliza sau a le trece cu vederea, și de a le considera pe cele care au urmat armistițiului ca fiind incidente izolate provocate de debarcarea grecilor în Smirna și de politica turcă generală a aliaților”.
În total, între 1914-1918, peste 500.000 greci otomani au fost expulzați din casele lor şi deportați în interiorul țării, cu multe pierderi de vieți omenești”[5].
După primul război mondial. Etapa finală. Exterminarea totală: ‘armenizarea’[6] grecilor şi participarea kemalistă la genocid
Sfârșitul primului război mondial (11 noiembrie 1918) și înfrângerea Imperiului Otoman nu au oprit procesul genocidal împotriva grecilor otomani. Cea de-a treia și cea mai critică fază a genocidului grec a avut loc în această perioadă. Deja în decembrie 1918, după sfârșitul oficial al războiului, un articol din New York Times nota următoarele: „Autoritățile turce, în ciuda înfrângerii Turciei, adoptă o atitudine brutală față de populațiile creștine ale imperiului și incită populația otomană [musulmană] la crime fanatice împotriva non-musulmanilor … Multe indicii ale organizării printre turci de noi masacre ale creștinilor, și mai ales ale grecilor, sunt remarcate”[7].
După Armistițiul de la Mudros (30 octombrie 1918) au fost constituite așa-numitele Comitete pentru Apărarea Drepturilor (Müdafaa-i Hukuk Cemiyetleri). În 1919, au fost constituite curți marțiale turcești pentru a judeca conducerea Comitetului pentru Uniune şi Progres pentru acuzații de subminare a constituției, profit în timp de război și masacrele armenilor, asirienilor/arameilor și grecilor[8]. Curtea marțială a ajuns la un verdict care-i condamna pe organizatorii masacrelor: Talat, Enver, Cemal (Djemal) și alții la moarte[9].
Pe 14 noiembrie, trupele comune franco-grecești au ocupat Tracia de Est, ca şi axa feroviară către Çatalca de la periferia Constantinopolului. Chiar anterior, în martie, prim-ministrul Venizelos comunicase Consiliului Suprem al Conferinței pentru Pace de la Paris din 1919 (sau Consiliul celor Zece) următoarele instrucțiuni către poliția turcă din provincia Aydın:
,,Poliția este instruită să se pregătească pentru exterminarea populației grecești. Un număr de komitadji [adică, trupe neregulate, cete] cunoscuți au fost concentrați în vecinătatea provinciei Aydin și aprovizionaţi cu bani și arme. Aşadar, poliţia este nestingherită în ,,a nu precupeţi nici un efort pentru siguranța publică” și a începe un masacru general sub cel mai mic pretext. Fiecărui membru al forțelor de poliție i s-a poruncit să ucidă 4-5 greci. Aceste instrucțiuni au fost date în scris, dar ei anunță că vor urma instrucțiunile orale cu privire la metoda exactă de comitere a masacrului”[10].
În acest context, Consiliul Suprem de Război Aliat a autorizat Grecia să preia controlul asupra provinciei Aydın. Trupe elene au debarcat în Smirna pe 15 mai cu un mandat din partea Puterilor Aliate:
,,În vederea evitării tulburărilor și masacrelor creștinilor din Smirna și împrejurimile sale, ocuparea orașului și forturilor de către Forțele Aliate a fost decisă de către președintele [Wilson], prim-ministrul [Lloyd George] și dl. Clemenceau. Trupele grecești sunt în drum spre Smirna şi turcii vor fi somaţi să predea forturile unui detaşament care va debarca”[11].
15 mai 1919. 200.000 de soldaţi greci au debarcat în Smirna şi au preluat controlul asupra oraşului şi împrejurimilor, fiind susţinuţi de vase de război greceşti, franceze şi britanice
Grecii din Smirna au întâmpinat trupele elene ca pe niște eliberatori, dar debarcarea a provocat de asemenea reacții furioase din partea turcilor. S-a provocat o ambuscadă şi un număr de turci au fost uciși[12].
De asemenea, debarcarea le-a dat turcilor, ca în primul război mondial, pretextul necesar pentru a „soluţiona” „problema minorităților” lor: „Naționaliștii, profitând de războiul cu Grecia, au dus la bun sfârşit programul lor de exterminare a elementelor non-turce din Asia Mică … Multe regiuni din interiorul Asiei Mici au fost scene ale deportării, masacrului, întemniţării şi executării populaţiei nevinovate după un simulacru de proces”[13]. În raportul său an cu an al unora dintre atrocitățile comise împotriva armenilor și grecilor, Rendel a consemnat că „încă din mai 1919, au început să vină rapoarte ale persecuţiilor reînnoite ale armenilor și grecilor în toată Anatolia și în tot Pontul”[14]. În iunie, peste 3.000 bărbați, femei și copii greci din Aydın au fost masacrați de turci, şi orașul a fost distrus aproape complet de foc.
,,Cea mai mare parte a locuitorilor săi au fost uciși, unii fiind împușcați, alții străpunși cu fiare încinse, alții tăiați în bucăți și alții omorâți cu cele mai crude torturi. Proprietăţile locuitorilor au fost prădate, fecioarele au fost duse în munți, și Aydin este un cimitir vast. După distrugerea orașului Aydin, 800 femei și copii au fost trimişi cu trenul la Nazli și Denizli pe 18 și 19 iunie 1919”[15].
Dr. George E. White, reprezentant al Comitetului American pentru Ajutorare în Orientul Apropiat, într-o scrisoare făcută publică prin intermediul New York Times în iulie, relata că ,,oficialii turci au decimat populația grecească de-a lungul coastei Mării Negre, 250.000 bărbați, femei și copii trăind între Sinop și Ordu, fără a vărsa sânge, ci prin „fierberea” victimelor în băi turcești, apoi scoaterea lor – pe jumătate fericite – să moară de pneumonie și alte boli în zăpada iernii anatoliene”.
În provincia Bafra, unde existau de asemenea mai mult de 29.000 ţărani greci, acum mai trăiesc mai puțin de 13.000, şi fiecare așezare grecească a fost incendiată. S-a afirmat că numărul orfanilor din întreaga provincie, inclusiv unii copii armeni și turci, se ridica la 60.000[16].
Pe 11 noiembrie, John de Robeck, în calitate de amiral britanic al flotei, comandant şef al flotei din Marea Mediterană (1919-1922), raporta:
,,Ofițerii de ajutor … se confruntă cu obstrucții și ostilitate … Cele mai flagrante cazuri de nedreptate față de creștini trebuie lăsate neremediate … Creștinii sunt acum dezorientaţi şi îngroziți … Fiecare provincie are banda sa de tâlhari care se dau acum drept patrioți, și chiar în vecinătatea Constantinopolului jaful cu arme este un fenomen zilnic, principalele victime fiind bineînţeles sătenii creştini neprotejaţi. În spatele tuturor acestor elemente de dezordine se află Mustafa Kemal … Guvernul nu poate și nu va mișca un deget pentru a-i ajuta pe creștini. Turcii iau din nou în posesie proprietățile restituite proprietarilor creștini prin intermediul ofițerilor noștri de ajutor, şi un raport recent arată că există o tendință generală din partea populației musulmane, susținută de autoritățile locale, de a face cu neputinţă pentru creştini să-și câștige existența, și prin boicot și terorism, să-i alunge din nou din casele lor, fără a se mai întoarce vreodată”[17].
Începând cu primăvara anului 1920, au început să vină în număr tot mai mare rapoarte despre masacre din toate părțile Asiei Mici. Rendel relatează că „primăvara anului 1920 a fost, de asemenea, martora izbucnirii persecuțiilor sporite împotriva grecilor … Mai târziu, persecuțiile s-au înrăutățit și au fost însoţite frecvent de masacre propriu-zise”[18]. Pe 21 mai, în districtul Yozgat, trupe cercheze neregulate kemaliste sub comanda lui Ethem Bey au ucis aproape toți grecii și armenii. Cei care au supraviețuit – 60 greci și 20 armeni — au fost uciși când trupele kemaliste au ocupat din nou orașul pe 9 iulie şi au jefuit casele grecilor. În august, Cemil (Djemal) Bey și oamenii săi au masacrat întreaga populație a orașului Niceea (İznik). Rendel a citat următoarele dintr-un raport al unui ofițer britanic atașat cartierului general al armatei britanice a Mării Negre:
,,Din informațiile aflate în mâinile Diviziei Smirna, care sunt confirmate de un raport anterior, întreaga populație greacă din Iznik a fost masacrată. Se pare că majoritatea masacrelor au avut loc la sfârșitul lunii august – restul populaţiei a fost ucis înainte ca grecii [adică, trupele elene] să ia orașul, adică la sfârșitul lunii septembrie. Se spune că numărul celor uciși este de circa 130 familii, sau aproximativ 400-500 bărbați, femei și copii. Eu însumi am fost dus prin unele locuri unde zăceau rămășițele cadavrelor … La poalele munților aflaţi la est de Iznik, la circa 300 metri în afara zidurilor orașului, este o peșteră mare. În aceasta fuseseră aruncate trupuri arse și mutilate, câteva trupuri răzleţe zăceau afară, deși era dificil de apreciat cu precizie din cauza stării de descompunere. Ar trebui să spun că erau cel puțin 100 morți numai în acest loc. Toate cadavrele pe care le-am văzut fuseseră mutilate, se pare că mai întâi li s-au tăiat mâinile și picioarele, după care au fost fie arşi de vii în peșteră, fie li s-a tăiat gâtul. Am recunoscut clar cadavrele femeilor și copiilor printre ele; pe lângă rămășițele mutilate, oasele răzleţe care zăceau prin preajmă dovedeau în mod concludent că trupurile fuseseră tăiate … Se spune că Djemal Bey este responsabil pentru aceste masacre. Circulă multe povești cu privire la crimele sale în oraş … Biserica greacă antică din Iznik care datează din anul 332 d.Hr. a fost complet distrusă, doar zidurile rămânând. Icoanele, sculpturile etc au fost sfărâmate toate, şi cărţile bisericeşti scoase afară şi arse la grămadă. Se spune că un număr de oameni au fost masacrați în interiorul bisericii”[19].
Pe 8 septembrie, Cemil și oamenii săi au intrat în satul Oçoğlu din vecinătatea orașului Yozgat şi ,,i-a adunat pe toţi sătenii, 280 la număr şi toţi greci, în biserică. Apoi, după ce le-au siluit cu bestialitate pe toate femeile şi fetele în prezența taților, soților și fraților lor, le-au ucis. Apoi el a ucis toți bărbații, fără a-i excepta pe sugari. Un băiat a fost găsit ucis în timp ce sugea de la mama sa omorâtă. De acest măcel teribil au putut scăpa doar 24 oameni, fugind înainte de sosirea trupelor. Întrucât armata kemalistă avea intenția de a invada și masacra toate satele din jur, locuitorii săraci erau siliți să-și părăsească casele şi să plece în munţi, unde mulți din ei au pierit”[20].
În regiunea Eskișehir, populația masculină a fost deportată, în timp ce în Kütahya, trupele cercheze neregulate kemaliste sub comanda lui Ethem şi İsmail Hakı Pașa au comis „atrocități de nedescris”. Rapoartele Patriarhiei Ecumenice consemnează: ,,Comunitățile creștine erau terorizate. Bărbaţii creştini din Eskișehir au fost deportați din oraș, după ce au fost întemniţaţi și taxați amarnic … Orașul Kütahya a fost scena unor atrocități de nedescris, din ziua în care fanaticul kemalist Tserkes Edhem Bey și maiorul Ismail Hakky Bey [İsmail Hakı Pașa] au ajuns acolo. Cel din urmă urmat de 150 albanezi aleși nu a întâmpinat nici o dificultate în a dobândi ajutorul turcilor din Kütahya. După ce s-a sfătuit cu ei, el a plănuit anihilarea elementelor grecești și a altor elemente creștine, conducând el însuşi toate actele de oroare”[21].
Între timp, pe 11 septembrie, guvernul din Angora a emis Legea privind dezertorii, care a înființat tribunale speciale, așa-numitele Tribunale de Independență (İstiklâl Mahkemeleri), care acționau ca niște curți marțiale „cu autoritate aproape nelimitată”[22]. Înființate în 8 regiuni din Asia Mică, aceste tribunale au fost dizolvate în februarie 1921 și repuse în funcțiune în august 1921. Ele erau modelate în mod conștient după ,,tribunalele revoluționare” înființate în Franța în 1793, în timpul așa-numitei Domnii a Terorii. S-a acordat foarte puțină atenție, dacă nu chiar deloc, respectării procedurilor legale, şi nu exista dreptul la apel împotriva verdictelor lor. Condamnările la moarte erau foarte frecvente și erau executate, de obicei, prin spânzurare publică în decurs de câteva ore. Ca parte a politicii genocidale în curs de desfășurare, aceste tribunale aveau ca scop uciderea în masă a celor mai importanți reprezentanți religioși și civili ai grecilor pontici sub un pretext legal. Tribunalul din Amasya a pronunțat 174 condamnări la moarte, pe câtă vreme cel din Samsun a pronunțat 485 condamnări la moarte între august și septembrie 1921. Ele au funcţionat sub autoritatea lui Nureddin Pașa, care a supravegheat și deportările mortale și care, pentru a raționaliza și justifica această activitate, a folosit
un limbaj virulent: „Romeii din țara noastră sunt un șarpe și femeile sunt otrava acestor șerpi”[23]. Aşa cum își amintește Israël Setrak Tahmazyan în memoriile sale, „în fața tribunalului ‘Istiklâl’ fără nici o judecată, uciderea rasei umane a durat luni de zile, până la sfârșitul războiului dintre greci și Kemal”[24].
În 1921, masacrele și alte persecuții și atrocități au sporit și mai mult. Precum notează Rendel: „Persecuțiile din 1921 au fost la o scară mai mare și mai atroce decât cele din 1920”[25]. Pe 2 martie, Adunarea Națională de la Angora a ordonat reintroducerea batalioanelor de muncă. Condițiile de viață și de muncă din ele erau deliberat inumane, şi scopul final era pur și simplu ca oamenii să moară. Un supraviețuitor armean descrie condițiile astfel:
,,Numărul bărbaților din tabăra noastră … creștea pe zi ce trece. Toți soldații muncitori fuseseră trimişi special în această zonă [Kuruçk, lângă Erzurum], astfel încât foamea, setea și frigul să grăbească morţile noastre. De ce să folosească gloanțe pentru a ucide ? Mai târziu, turcii vor fi etichetați drept criminali ! În schimb, să moară soldații muncitori din cauza incapacității lor de a rezista lipsei îmbrăcămintei adecvate, foamei și nenumăraţilor păduchi !”[26]
În iunie, ziarul australian Argus (Melbourne, Victoria) relata: „Se raportează masacre teribile în oraşele maritime Samsun și Trebizond … Străzile sunt presărate cu cadavrele grecilor. Multe magazine au fost jefuite. Un distrugător american a sosit la Samsun pentru a-i proteja pe supușii americani de acolo”[27]. New York Times nota:
,,Călătorii americani și alții care tocmai soseau din Samsun, afirma o depeșă din Constantinopol, oferă detalii oribile despre persecuția populațiilor creștine din acea regiune. Notoriul conducător criminal, Osman Agha, a sosit la Samsun în cea de-a doua zi a lunii Bairam … și a inaugurat intrarea sa prin uciderea a 10 greci. Apoi, împrejmuind magazinele companiei American Tobacco, i-a arestat pe toți funcționarii greci, în număr de 800, și i-a transportat la o destinație necunoscută. Cartierul grecesc a fost apoi încercuit și alți 1.500 greci au fost arestați și deportaţi în interior.
Populația a alte 30 sate din regiunea Samsun a fost masacrată în timp ce era transportată către locul de exil … Alte sate, refuzând să se supună ordinului de deportare, au fost incendiate de turci, şi locuitorii, indiferent de vârstă și sex, au fost uciși.
Comisia americană, care s-a deplasat în acest loc, a raportat aceste crime și a adus înapoi oase arse, care i-au fost arătate guvernatorului turc”[28].
Traducere: Catacombele Ortodoxiei
[1] „Masacre comise de turci”, Hamilton Spectator.
[2] Telegramă din Atena, Comitetul de Ajutor pentru grecii din Asia Mică, Documentele Gertrude V. Whitney, Arhivele de Artă Americană, Institutul Smithsonian, citat în Nikolaos Hlamides, „Comitetul de Ajutor pentru greci: Răspunsul Americii la genocidul grec (o notă de studiu)”, Genocide Studies and Prevention 3, 3 (2008), p. 375-383. A se vedea și „Atrocități”, Los Angeles Times.
[3] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele şi persecuţiile comise de turci împotriva minorităţilor de la armistiţiu încoace”, 20 martie 1922, FO 371/7876, X/P 09194. 20.3.1922 [E 3148/19/44], Ministerul de Externe, Arhivele Naţionale, Marea Britanie, 1.
Rendel mai spune: ,,Teribila persecuție armeană din prima parte a războiului a făcut obiectul unei Cărți Albastre Britanice încă din 1916, şi persecuţiile grecilor aproape la fel de oribile au fost abordate în mai multe publicații oficiale grecești (a se vedea mai ales dezbaterile celei de-a treia Adunări Naționale de la Atena din aprilie 1921). Informațiile privind persecuțiile celorlalte grupuri creștine nu au fost încă adunate”. Ibidem.
[4] Sir George William Rendel (1889-1979) a fost un diplomat britanic. În 1922, el a prezentat două rapoarte detaliate: ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele şi persecuţiile comise de turci împotriva minorităţilor de la armistiţiu încoace” şi „Memorandumul dlui. Rendel privind atrocităţile turcești între martie-octombrie 1922”, 30 octombrie 1922, [E11885/10524/44] FO 371/7960], Ministerul de Externe, Arhivele Naționale, Marea Britanie. De asemenea, el şi-a publicat memoriile sub titlul Sabia și măslinul: Amintiri despre diplomație și serviciul extern, 1913-1954, Londra: John Murray, 1957.
[5] Harry J. Psomiades, Fridtjof Nansen și criza refugiaților greci, 1922-1924, Bloomingdale, IL: Centrul de Cercetare Elen pentru Asia Mică şi Pont, 2011, p. 13.
[6] Photiades scrie despre ,,armenizarea grecilor din Pont” nu cu sensul de asimilare, ci al unei experiențe genocidale indiscutabile şi al unui tipar genocidal similar. Konstantinos Photiades, Genocidul grecilor din Pont, p. 222.
[7] „Turcii organizează noi masacre”, New York Times.
[8] „Turcia își condamnă liderii războinici”, New York Times, 13 iulie 1919. A se vedea și Taner Akçam, Armenii și genocidul: Procesele de la Istanbul și Mișcarea Națională Turcă, Hamburg, 1996, p. 185. Despre aceste curți marțiale, a se vedea și Jennifer Balint, „Tribunalul Militar Special al statului otoman pentru genocidul armenilor: ‘Făcând treaba guvernului’”, în Istoriile ascunse ale proceselor pentru crime de război, ed. Kevin Jon Heller și Gery Simpson (Oxford: Oxford UP, 2013), p. 77-102.
[9] „Turcii condamnă doi lideri pentru organizarea masacrelor”, New York Times, 21 ianuarie 1920.
[10] „Exterminarea grecilor: Un complot turcesc dezvăluit”, Times (Londra), 21 martie 1919, p. 9.
[11] A.J. Balfour, telegramă secretă, 11 mai 1919, FO 141/580/1, Ministerul de Externe, Arhivele Naționale Britanice, citat în Nikolaos Hlamides, „Holocaustul din Smirna: Etapa finală a genocidului grec”, în Tessa Hofmann, Matthias Bjørnlund, Vasileios Meichanetsidis, Genocidul grecilor otomani, p. 197.
[12] George Horton, NENOROCIREA ASIEI, p. 49-51.
George Horton nota în memoriile sale: ,,S-au spus multe despre atrocităţile şi masacrele comise de trupele greceşti în vremea debarcării lor în Smirna pe 15 mai 1919. În realitate, evenimentele care au avut loc atunci şi în zilele următoare au fost amplificate până când ele au luat proporţii mai mari în minţile oamenilor decât exterminarea deliberată a naţiunilor întregi de către turci, şi se pare că nu s-a luat deloc în considerare înăbuşirea promptă a tulburărilor de către autorităţile greceşti şi pedepsirea imediată a principalilor răufăcători, unii dintre ei fiind condamnaţi la moarte”. George Horton, NENOROCIREA ASIEI, subcapitolul Debarcarea grecilor în Smirna (mai 1919).
[13] John Xenides, Grecii din America (New York: George H. Doran, 1922), p. 22.
[14] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 5.
[15] Patriarhia Ecumenică, Cartea neagră a pătimirilor poporului grec în Turcia, de la armistițiu până la sfârșitul anului 1920 (Constantinopol: Patriarhia, 1920), p. 46, 52.
[16] „Turcii au fiert 250.000”, New York Times, 31 iulie 1919. A se vedea și „Grecii au fost fierți și apoi trimişi în marșurile morții !”, Stevens Point Journal, 11 septembrie 1919.
[17] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 7. De Robeck a fost de asemenea înalt comisar aliat în Constantinopol în toamna anului 1919.
[18] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 16-17.
[19] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 18.
[20] Patriarhia Ecumenică, Cartea neagră, p. 38.
[21] Patriarhia Ecumenică, Cartea neagră, p. 40.
[22] Mehmet Beşikçi, Mobilizarea otomană a forţei de muncă în primul război mondial: între voluntariat şi rezistenţă (Leiden: E.J. Brill, 2012), p. 307.
[23] George W. Gawrych, Tânărul Atatürk: de la soldatul otoman la omul de stat al Turciei (London: IB Tauris, 2013), p. 134.
[24] Israël Setrak Tahmazyan, Ghiaurul: Autobiografia unui supraviețuitor al genocidului armean (Paris: Éditions Publibook, 2006), p. 53.
[25] George William Rendel, ,,Memorandumul dlui. Rendel privind masacrele”, nr. 20.
[26] Varteres Mikael Garougian, Destinul rândunicii (Princeton: Institutul Gomidas, 2005), p. 169.
[27] „Masacrul raportat al grecilor”, Argus.
[28] „700.000 greci victime ale turcilor”, New York Times, 10 iulie 1921.
