Am fost oaspeți la Sfântul Serafim (IV)

O sută de ani de la pelerinajul la Sarov din 1926

Am fost oaspeți la Sfântul Serafim (IV)

de Anatolie Timofievici († 1975)

Episodul anterior

 

Capitolul doi [continuare]

Chilia fericitei Parascheva. Maica Chipriana și istorisirea ei despre fericita Paşa [Parascheva]. Canalul. Ospitalitatea de la Diveevo. Maica Alexandra. Vizitarea sfintelor locuri de la Diveevo. Chiliile maicilor Agapia, Pelaghia și Natalia. Grișa. Sihăstria din apropiere. Maica Ilaria și istorisirea ei despre apariția Sfântului Serafim. Prăznuirea icoanei Blândeţea, 28 iulie.

După slujba de dimineață și o scurtă odihnă, am pornit împreună cu maica Alexandra prin mânăstire. Am început prin a vizita Biserica din Kazan. Biserica de sus în cinstea Nașterii lui Hristos nu era mare, dar luminoasă și primitoare. Cea de jos, în cinstea Nașterii Maicii Domnului, construită după îndrumarea specială a Sfântului Serafim, era destul de mică și subterană, susținută de patru stâlpi. „Bucuria mea – a spus sfântul – patru stâlpi, patru moaște !”

Pe latura dreaptă a bisericii este mormântul monahiei Alexandra, prima stareță de la Diveevo, pe numele din lume Agapia Melgunova. Lângă ea se odihnește minunata roabă a Domnului, schimonahia Marta, şi lângă ea, Elena Manturova. În fața lor, înconjurat de un gard din fontă, se află mormântul marelui apărător al moștenirii sfântului, „slujitorul Maicii Domnului și al lui Serafim”, N.A. Motovilov.

Sfintele Cuvioase Marta, Alexandra şi Elena

„Priviţi – a remarcat brusc maica Alexandra – cum piatra lui Motovilov este crăpată în formă de cruce, şi asta s-a întâmplat nu cu mult timp în urmă. Se pare că mânăstirea noastră este destinată să treacă printr-o încercare grea”. Într-adevăr, imensa lespede de piatră, dintr-un motiv cu totul de neînțeles, avea o crăpătură mare în lungime și transversal, în forma regulată a unei cruci. „Da, este ciudat”, am fost de acord noi.

Pe latura stângă a bisericii, cu o mică cruce, se afla mormântul singuratic și destul de modest al celui mai apropiat prieten, părtaș al tainei monahale şi ucenic iubit al Sfântului Serafim, Mișenka [Mihail] Manturov, care în timpul vieții sale a purtat marea nevoinţă ascetică a slujirii cu abnegație a stareţului său şi a comunităţii nou create de el. Cât de dragi și apropiate inimii erau toate aceste nume, inseparabil legate de Sfântul Serafim.

Ne-am rugat cu putere pentru odihna marilor nevoitori ai evlaviei, cerând mijlocirea lor cerească pentru drumul nostru anevoios aici pe pământ.

„Acum haideți să mergem la chilia unde a locuit prima noastră stareță, maica Alexandra”, a spus călăuza noastră. În prezent, această chilie se află și se păstrează în clădirea construită în jurul ei.

Chilia în sine este parțial sub pământ, cu ferestre mici la nivelul solului, şi este nevoie de o scară pentru a coborî în ea.

La intrarea în chilie este un portret în mărime naturală al Sfântului Serafim într-o dulamă albă, cu un mic fes pe cap, şi binecuvântând cu mâna dreaptă. Este o lucrare uimitoare.

Chilia în sine este împărțită în două părți, partea mare fiind un fel de cameră de zi cu o masă, o bancă, multe icoane în colț și candele aprinse. De o fereastră mică se sprijină o mică icoană a Sfântului Arhidiacon Ștefan, care i s-a arătat în chip tainic maicii Alexandra în urma unei bătăi în această fereastră.

Cealaltă jumătate a chiliei este extrem de mică; în mijlocul ei este un pat mic cu o traversă făcută din piatră, care servea drept loc de odihnă pentru marele ascet. Acesta a fost chiar locul în care cea dreaptă a murit a doua zi după ce a fost vizitată de Sfântul Serafim, care pe atunci era încă ierodiacon. Din această cameră, o ușă mică duce către o cămăruță foarte mică și întunecoasă unde abia este loc pentru o persoană. În colț atârnă un crucifix, luminat de lumina unei candele. Acest loc, unde maicii Alexandra îi plăcea cel mai mult să-şi petreacă timpul, era locul luptelor și rugăciunilor ei ascetice tainice. Datorită călăuzei noastre, am primit ca o binecuvântare o bucată mică din traversa de piatră a patului. După ce am vizitat chilia maicii Alexandra, ne-am îndreptat spre căsuța în care a vieţuit binecuvântata Pelagia – cel de-al doilea Serafim.

Pe drum, un bărbat înalt, fără pălărie, cu pantofi de scoarță, care părea a fi un pelerin, mergea grăbit spre noi. Purta o cămașă albă lungă care îi ajungea aproape până la genunchi și o centură în jurul taliei, cu barba gri fluturându-i în vânt. El a început să-și fluture brațele. Ca și cum ar fi discutat ceva cu el însuşi, se oprea uneori pentru o clipă, şi apoi începea din nou grăbit să fluture.

„Acesta este Grișa al nostru – a șoptit maica –, un binecuvântat”. Și când ne-a ajuns din urmă, ea, înclinându-se adânc în fața lui, a spus: „Grișa, cum merge lucrarea ta de mântuire ?” Însă, pelerinul nu ne-a dat nici cea mai mică atenție, ci înfrânându-se din nou pentru o clipă, și-a vârât degetul undeva în gol și a spus: „Ascultați, miroase a fum în aer. Ei bine …”, a adăugat el, cu ceva prevestitor de rău în voce, şi apoi și-a continuat drumul. Ne-am uitat unul la celălalt cu un aer surprins deoarece nu se vedea, nici nu se simţea vreun fum. „La ce bun ?” a remarcat maica cu îngrijorare, fără să reflecteze, conștientă în mod evident că sufletul lui simțea ceva. „Împărăteasa noastră cerească nu va îngădui un lucru atât de rău”.

„Dar cine este acest Grișa, maică ?”, am întrebat noi. „Este un rob al lui Dumnezeu care este de ceva vreme la mânăstirea noastră și a devenit unul de-al nostru. Blând și liniştit, el trăiește ca o pasăre a cerului și nu-și face griji pentru nimic. Surorile noastre au mare respect pentru el și cred că rugăciunile lui ajung la Domnul nostru. Alteori, este adevărat, vorbește ca și cum ar fi inconştient. Dar, de fapt, timpul va arăta că Grișa nu a vorbit în zadar”.

Conversând în acest fel, noi nu am remarcat că ajunseserăm deja la casa fericitei Pelaghia, în care trăise timp de 45 ani. Inexprimabile au fost pătimirile atât trupești, cât și sufletești din timpul vieții acestei mari roabe duhovniceşti a Domnului, care a fost aşezată de Sfântul Serafim însuși să slujească în Mânăstirea Diveevo.

„Du-te, maică, du-te numaidecât la mânăstirea mea, îi spusese starețul Serafim. Ai grijă de orfanele mele și vei fi o lumină pentru lume, şi prin tine mulți se vor mântui”.

Împlinind voia starețului cu sfinţenie, în pofida chinurilor inumane din partea propriei familii și a clevetirilor și batjocurii celor din jur, fericita Pelaghia a plecat la Diveevo, unde a strălucit prin nevoinţe ascetice neobișnuite timp de 45 ani, a căror măreție și putere mintea refuză să le înțeleagă. Și abia pe 30 ianuarie 1884, când a trecut la Domnul, toată lumea a început să înțeleagă ce pierdere ireparabilă a suferit mânăstirea însăși, ca și nenumărații ei fii duhovnicești. Trupul a stat în biserică timp de 9 zile fără cea mai mică schimbare. Zi și noapte, fără încetare, se săvârşeau panihide și mulțimi de oameni o înconjurau pe cea care, lepădând toate ispitirile lumii de dragul lui Hristos, biruise cursele vrăjmașului mântuirii noastre.

Cu un sentiment de freamăt am trecut pragul acestei chilii. Era un coridor pe jumătate luminat, din care o ușă din stânga ducea într-o mică cameră de zi. Aici, lângă sobă și așezată pe un covoraș mic, fericita își petrecea practic întreaga noapte luptând cu moleşeala şi cu somnul. De la intrare, trei uși duceau în chilii separate, dintre care într-una a murit 30 ianuarie 1884. Aceasta are un pat de lemn, acoperit cu o pătură, unde a zăcut în ultimele trei săptămâni de viață cu o boală mortală. În colț atârnă icoane, şi sub ele este o masă pe care se află un lanț gros de argint cu care dreapta pătimitoare a fost odată ţintuită de perete de propriul ei soț. O maică care citea Psaltirea s-a desprins din citirea ei pentru o clipă, a luat lanțul de pe masă și ni l-a dat să ne închinăm. Apoi, spre marea noastră bucurie și din nou la cererea îngerului nostru păzitor, maica Alexandra, ea a tăiat două bucăți mici din pătură spre amintirea plină de rugăciune a acestei mari bineplăcute lui Dumnezeu.

Fericita Pelaghia

„Ei bine, este îndeajuns pentru ziua de astăzi. Îndrăznesc să spun că probabil sunteți istoviți”, a spus maica Alexandra, în timp ce ieșeam afară. „Veți rămâne în continuare cu noi ca oaspeți. Așa că mâine, cu voia lui Dumnezeu, vom termina micul nostru tur”.

Ne-am încheiat ziua mergând la vecernie pe care am încercat să nu o ratăm niciodată. În seara aceea vremea părea amenințătoare și fulgerele străluceau pe cer, dar dimineața a fost minunată, proaspătă, fără nici un nor pe cer, în timp ce ne-am continuat plimbarea prin mânăstire cu maica Alexandra.

„Astăzi vom vizita chilia fericitei Natalia, a spus maica. Este adevărat că puțini oameni o cunosc, dar ea a fost de asemenea o mare roabă a lui Dumnezeu și a umblat prin viața grea a marii întristări ca o nebună pentru Hristos. Unii oameni, chiar din mânăstire, au fost ispitiți de ea la început, însă ea a arătat multă răbdare, şi la sfârșitul vieții ei a devenit cunoscută multora pentru darurile ei pline de har. Ah, cât de repede judecăm pe alții și cât de repede uităm cuvintele Domnului nostru: Cela ce este fără de păcat între voi, acela întâi să arunce piatra (Ioan 8, 7).

Clădirea în care obişnuia să se ostenească fericita Natalia pentru mântuirea ei era în spatele canalului, în stânga catedralei. O verandă mică, câteva trepte în sus și ne aflam în chilia fericitei. Totul a fost păstrat într-o ordine exemplară. Acestea nu reprezintă doar amintiri dragi ale celor plecați; mai curând, acestea sunt locurile în care a avut loc marea luptă duhovnicească a aleșilor lui Dumnezeu împotriva duhurilor rele, care s-a încheiat cu biruinţă. Astăzi, ele întăresc și binecuvântează în chip nevăzut pe fiecare dintre cei care, cu credință, cer rugăciunile maicilor mânăstirii.

Am stat aici doar pentru puțină vreme și ne-am grăbit să ne închinăm la mormântul fericitei Pelagia, care se află acum în spatele altarului Catedralei Sfânta Treime. Deasupra mormântului este o lespede din fontă, înconjurată de un gard, și o cruce mare.

Nu foarte departe de aici se află o capelă din lemn unde se păstrează două pietre de moară mici, acționate manual, pentru măcinarea cerealelor. Acestea au fost folosite cândva de Sfântul Serafim însuși, după care el le-a dăruit iubitului său Diveevo.

Inimile noastre au început cumva să bată mai repede pe măsură ce ne apropiam de marile obiecte sfinte ale sihăstriei din apropiere a Sfântului Serafim, care au fost aduse după moartea stareţului de fiul și prietenul său duhovnicesc, N.A. Motovilov, pentru a le mângâia pe orfanele de la Diveevo.

În prezent, această mică sihăstrie, care este mai veche de 100 ani, este protejată de un acoperământ special pentru a fi ferită de intemperii și de trecerea timpului. Am fost întâmpinați de maica Ilaria – păzitoarea acestor obiecte sfinte – care ne-a condus înăuntru. Era un hol mic, complet întunecat, cu ferestre mici și pătrate aproape la nivelul ochilor, și o ușă în dreapta care ducea către chilia însăşi. Aici era, cu totul tămâiată cu rugăciunile stareţului, luminată de marile apariții ale lumii cerești, binecuvântată de apariția ființelor cerești, sihăstria bietului Serafim.

Prezența plină de har a sfântului se simte cumva în mod special aici, şi glasul său strigă: „Bucuria mea !”

Profund mișcați, am intrat în chilie și ne-am închinat adânc. Chiar pe perete era faimosul portret al sfântului, descris atât de izbitor de S.A. Nilus în timpul vizitei sale la Elena Ivanovna, soția lui N.A. Motovilov, în 1903. Iată ce i-a spus Elena Ivanovna atunci: ,,’Soțul meu îl rugase de ceva vreme pe părintele Serafim să permită să i se facă un portret, și numai după insistențe îndelungate şi repetate părintele a fost de acord. Aș dori să vă arăt acest portret. Este destul de neobișnuit: uneori pare sever, iar alteori zâmbește, chiar primitor … Uitaţi-vă şi dvs. !’ În capela Elenei Ivanovna, deasupra unei măsuțe, am văzut acest portret atârnat pe un perete. ’Uite, uite ! Zâmbește ! Uite cum zâmbește !’ Chipul, orientat direct spre cel care intră în capelă, zâmbea cu un astfel de zâmbet care încălzea inima doar privindu-l. Era atât de mult har în el, o privire atât de primitoare, o căldură din altă lume, o bunătate pur îngerească. Și acest zâmbet nu era zâmbetul înghețat al portretului. Am văzut chipul prinzând viață tot mai mult sau, mai precis, înflorind”.

Acest portret, care a fost mutat în sihăstria din apropiere după moartea Elenei Ivanovna, se afla acum aici, în fața noastră. Ar fi greu să adăugăm ceva la această descriere. Ne-am închinat cu mare evlavie. În afară de portretul stareţului, chilia conținea alte icoane care se aflau acolo încă din vremea sfântului. Erau multe candele.

În afară de noi, nu erau alți străini în chilie. Era atâta liniște; o astfel de pace pentru suflet, o astfel de bucurie luminoasă învăluia ființa, încât părea că nimic nu se pierduse după un veac întreg.

„Preaiubită maică – am implorat-o –, te rog să nu te superi, dar este atât de minunat aici, încât mi-ar plăcea să stau mai mult”. „Este minunat ! Roagă-te, roagă-te; nu numai tu, ci toţi cei pe care îi aduce Dumnezeu aici simt această lume duhovnicească şi sfânta bucurie din rugăciunile stareţului”.

Interiorul sihăstriei din apropiere a Sfântului Serafim de Sarov, 1903

După un timp, ne-am hotărât în ​​sfârșit să părăsim acest colț plin de har. Auzindu-ne pașii, maica Ilaria a ieșit din chilia ei.

„Ce fericită eşti, maică, că locuiești sub același acoperiș cu sfântul”, am spus eu. „Da, aceasta este marea milă a lui Dumnezeu față de mine, păcătoasa, că Domnul m-a învrednicit de această ascultare. Nicăieri nu este cineva mai aproape de duhul sfântului decât în sihăstria lui. Eu, fiind păcătoasă, nu am fost atât de vrednică – a continuat maica, dar în urmă cu câţiva ani, una dintre surorile noastre l-a văzut pe stareţ aici, ca și cum ar fi fost viu. Ea a venit aici foarte descurajată ca să se roage, să verse lacrimi, când a început prigoana Sfintei Biserici și l-au ucis pe țar. Vă amintiți cum bineplăcutul lui Dumnezeu a proorocit vremurile cumplite care se apropiau: ’Nu veți trăi să-l vedeți pe antihrist, dar veți trăi vremurile lui antihrist’, le-a spus odată surorilor, prezicând astfel viitorul.

Surorile plângeau și se întristau și abia ieșiseră din chilia lui când, acolo, lângă mesteacănul mare care crește în colțul sihăstriei, stătea iubitul nostru stareţ, cu o scufie pe cap și îmbrăcat în alb, privindu-le cu atâta dragoste și totodată cu tristețe.

Surorile au rămas înmărmurite și apoi au început să țipe. Atunci părintele s-a întors după colț și a dispărut din vedere. Această arătare minunată a fost pomenită multă vreme în mânăstirea noastră, a încheiat maica.

Și acum, a adăugat ea, așa cum Sfântul Serafim în timpul vieții sale avea obiceiul de a împărți dulciuri celor care veneau să-l viziteze, mânăstirea noastră a păstrat acest obicei până astăzi şi oferă aceste lucruri spre binecuvântare ca și cum ar veni chiar din mâinile stareţului. Așadar, haideți să mergem la această fereastră de unde părintele însuşi dădea uneori pâine uscată, şi să luaţi și dvs. puțină pâine”. Ne-am apropiat și am văzut un munte de pâine neagră și uscată, tăiată special în pătrățele mici. Am luat cu bucurie câteva bucăţi și le-am păstrat până acum ca pâine sfințită.

„Și primiţi aceasta de la mine spre amintire plină de rugăciune”, a spus maica, înmânându-mi câteva bucăți de lemn înfășurate în hârtie. „Aceasta este de la sihăstrie”. I-am mulțumit călduros maicii pentru darul scump.

Se apropia ziua de 28 iulie, praznicul celui mai important obiect sfânt din Diveevo – icoana Blândeţea. Acest praznic ţinut în Diveevo nu este mai puțin festiv decât ziua de 19 iulie, ziua descoperirii moaștelor Sfântului Serafim.

Pelerinii începeau deja să sosească pentru acea zi. Nu erau la fel de mulți ca în anii trecuți, şi totuşi întreaga mânăstire era cu totul plină. Trei episcopi au luat parte la privegherea festivă de toată noaptea. Cum puteam să cred că aceasta va fi ultima proslăvire la nivel național a Împărătesei Cerurilor înainte de devastarea mânăstirii și că Domnul mă va socoti îndeajuns de vrednic de a lua parte la ea ? Dimineața, în timpul liturghiei, ne-am împărtășit cu sfintele taine. Sărbătoarea a luat sfârșit, pelerinii evlavioși s-au împrăștiat, şi viața din mânăstire s-a liniștit din nou.

Nu există cuvinte pentru a descrie frumoasele sărbători din mânăstiri, cu slujbele lor dumnezeieşti festive, pline de măreţie. Dar pentru mine personal, încă mai dragi erau slujbele zilnice smerite, când nimic din afară nu era acolo care să distragă și să distrugă dispoziția rugăciunii cuiva.

Viața noastră în mânăstire căpăta deja dimensiuni importante. Dimineața și seara mergeam la slujbele dumnezeieşti, şi timpul dintre acestea îl petreceam plimbându-ne prin chiliile celor drepți, pe canal și la sihăstrie.

Treptat, cercul cunoștințelor noastre printre locuitorii Mânăstirii Diveevo a început să se mărească. În serile libere, după slujbă, ne întovărăşeam uneori cu una sau două dintre binecuvântatele maici în vârstă, savurând istoriile lor înălţătoare despre trecutul Diveevo-ului și nenumăratele minuni care se petreceau acolo prin rugăciunile Sfântului Serafim.

Ar fi trebuit să stăm la maica Ludmilla cel puțin o zi întreagă, altfel ar fi venit colega de chilie a maicii care avea poruncă s-o viziteze şi să nu uite de ea.

Bineînțeles că am acceptat cu bucurie această invitație. Odată, la cererea surorilor, am fotografiat un grup întreg împreună cu maica Ludmilla.