Almanah 2020

Published January 1, 2022 · Updated January 23, 2024

ALMANAH 2020

Ambasador la Constantinopol

– Martor ocular al genocidului armenilor –

A se vedea
Un secol de la genocidul armenilor din Imperiul Otoman
Marile puteri nu vor să recunoască nici astăzi genocidul armenilor şi în general al creştinilor din Imperiul Otoman petrecut în urmă cu un secol. Istoria se repetă sub ochii noştri

NENOROCIREA ASIEI
O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna
de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat

Henry Morgenthau (1856-1946) a fost ambasador al Statelor Unite ale Americii în Imperiul Otoman între anii 1913-1916. De origine evreu, născut la Mannheim, în Germania, el a migrat în Statele Unite ale Americii, unde a absolvit dreptul la Universitatea Columbia şi şi-a deschis propria firmă de avocatură. Numit ambasador în Imperiul Otoman în 1913, el a căutat să înţeleagă etniile din imperiu şi problemele cu care se confruntau şi a fost preocupat de stabilirea de contacte directe atât cu familiile de armeni şi greci, cât şi cu cele de turci.

El nu s-a mulţumit să expedieze la Washington rapoartele periodice la care îl obliga funcţia sa, ci chiar s-a ridicat împotriva tiraniei lui Talaat şi a kaiserului. Aproape de unul singur, acest om a reuşit să stârnească interesul întregii naţiuni americane faţă de calvarul armenilor muritori de foame, până când ajutorul s-a concretizat în programul pentru Ajutorarea Orientului Apropiat (Near East Relief) şi în activitatea altor agenţii: orfanii care au supravieţuit au fost cazaţi în cămine; alţii au fost adunaţi din peşteri, păduri şi multe alte ascunzişuri; cei înfometaţi au fost hrăniţi, cei bolnavi îngrijiţi.

După război, Henry Morgenthau (foto) a făcut parte din Comisia Harbord, care urmărea să instituie un protectorat american în Armenia. Mai târziu, când Turcia a deportat cu forţa 1.250.000 greci, s-a dovedit un instrument-cheie al proiectului mamut de reaşezare a deportaţilor. ,,Turcia nu este reformabilă, este cea mai revoltătoare tiranie pe care a cunoscut-o până acum omenirea”, scria el în New York Times în noiembrie 1919.

* * *

Turcul se întoarce la tipicul lui ancestral
,,Revoluţia” de la Van
Uciderea unei naţiuni
Talaat explică de ce îi ,,deportează” pe armeni
Şi Enver Paşa vorbeşte despre armeni
,,Nu mişc un deget pentru armeni”, a spus ambasadorul german
Enver face un nou demers de pace. Adio sultanului şi Turciei
Von Jagow, Zimmermann şi americanii de origine germană

Turcul se întoarce la tipicul lui ancestral

Retragerea flotei anglo-franceze din strâmtoarea Dardanele a avut consecinţe pe care omenirea nici până în ziua de astăzi nu le-a înţeles încă pe deplin. Primul efect – şi cel mai vizibil – al mişcării de trupe a fost, aşa cum am mai explicat, izolarea Imperiului Otoman de tot restul lumii, cu excepţia Germaniei şi a Austriei. Anglia, Franţa, Rusia, Italia, care mai bine de un secol ţinuseră o mână de descurajare asupra turcilor, au ajuns să piardă orice influenţă şi orice control asupra celor ce se petreceau acolo. Turcii au realizat treptat că o serie de evenimente de-a dreptul uluitoare îi eliberaseră dintr-o stare de dependenţă umilitoare de Puterile europene. Pentru prima dată după aproape 200 ani, puteau să-şi ducă viaţa, ca naţiune, după propria lor voinţă. Prima expresie a acestei vieţi reînnoite a unei întregi naţiuni a fost un episod cumplit, care, după ştiinţa mea, nu are termen de comparaţie în istoria cunoscută a omenirii. Noua Turcie, scăpată de sub tutela europenilor, şi-a celebrat renaşterea naţională masacrând aproape un milion dintre propriii ei supuşi.

Vasul britanic Albion. Bombardând fortificaţiile din strâmtoarea internă. Loviturile în apă din preajma vasului arată că turcii răspund cu vigoare

Nu am cuvinte să descriu efectul produs asupra turcilor de respingerea flotei Aliaţilor. Li se părea că obţinuseră singura victorie cu adevărat decisivă din tot războiul. Spuneau că, timp de mai multe secole, flota britanică a cules laurii pe toate mările lumii, dar iată că acum, în confruntarea cu ei, cu turcii, avusese parte de prima înfrângere serioasă. În momentele lor de orgoliu nemăsurat, liderii Junilor Turci îşi vedeau deja imperiul renăscând şi refăcându-se din temelii. O naţiune care, timp de două veacuri, nu făcuse altceva decât să decadă se trezea acum la o viaţă nouă şi cu atât mai glorioasă. În lăudăroşenia şi aroganţa lor, turcii au început să-i privească dispreţuitor până şi pe cei care îi învăţaseră tot ce ştiau despre războiul modern, şi nimic nu-i înfuria mai tare decât ideea că marele lor succes s-ar fi datorat, fie şi parţial, germanilor.

,,De ce să ne simţim noi obligaţi în vreun fel faţă de germani ? – îmi spunea Enver. Se compară ce-au făcut ei pentru noi cu ce am făcut noi pentru ei ? Ne-au trimis nişte bani, ce-i drept, şi câţiva ofiţeri, dar noi iată ce-am făcut ! Am învins flota engleză – adică am făcut ceea ce nici Germania, nici vreo altă naţiune nu a reuşit să facă. Am detaşat divizii întregi pe frontul din Caucaz şi am ţinut ocupate acolo contingente de ruşi, care altminteri ar fi fost trimişi pe frontul de vest. La fel, am obligat Anglia să ţină armate întregi în Egipt, în Mesopotamia, şi în felul acesta am slăbit armatele aliate din Franţa. Nu, nu, germanii n-ar fi realizat niciodată ce au realizat, fără noi. Aşa că pisica obligaţiei este în curtea lor”.

Tchemenlik şi Fortul Anadolu Hamidie. Cel din urmă era principala fortificaţie de pe partea asiatică. El a pricinuit cea mai mare pagubă flotei aliate şi a fost obiectivul numărul 1 al atacului flotei. Era aproape în totalitate echipat cu ofiţeri şi soldaţi germani

Fortul Dardanos. Aceste tunuri datează din 1905. Germanii au întărit Dardanelele înainte ca Bulgaria să intre în război şi Serbia să fie distrusă. Acum, această strâmtoare este complet fortificată; probabil, toate flotele din lume nu ar putea forţa trecerea prin ea astăzi

Această convingere era împărtăşită de toţi liderii Comitetului ,,Uniune şi Progres” şi, pornind de la ei, a devenit un laitmotiv al vieţii obşteşti din Turcia şi al politicii turceşti. De felul lui, turcul este brutal şi laş; este viteaz ca un leu dacă îi vine apa la moară, dar tremură tot, se târăşte, se pierde cu firea atunci când necazurile se strâng toate pe capul lui. În momentul despre care relatez, cum lucrurile păreau să evolueze oarecum favorabil pentru Imperiul Otoman, mi-a apărut în faţa ochilor un turc cu totul nou. Turcul ezitant şi temător, care tatona cu grijă ca să nimerească drumul corect prin labirinturile diplomaţiei europene, care aştepta, numai ochi şi urechi, să se ivească vreo poziţie avantajoasă şi pentru el în concertul Puterilor europene – turcul acesta a fost înlocuit de un personaj perfect drept, cu o figură impunătoare, mândru şi hotărât, care se declara pregătit să-şi ia soarta în propriile mâini, dispreţuindu-i cu toată fiinţa lui pe creştinii duşmani.

Am fost martorul unei evoluţii de-a dreptul remarcabile în materie de psihologie a naţiunii, un model aproape clasic de revenire la o anumită tipologie. Turcul zdrenţăros şi murdar al secolului XX se topea, lăsând locul celui din secolele XIV şi XV, turcului care a măturat în calea lui pustietăţile Asiei, care a cucerit toate popoarele cât de cât mai importante şi a fondat, trecând călare peste Asia, Africa şi Europa, unul dintre cele mai întinse imperii cunoscute de omenire. Dacă este vorba să-i cântărim just pe noul Talaat sau noul Enver, sau chiar evenimentele care au avut loc în această lumină, trebuie să ne facem o idee mai întâi despre ce era acel turc de demult care, sub domnia lui Osman şi a succesorilor lui, a exercitat o influenţă atât de puternică, dar şi atât de devastatoare asupra unei bune părţi a lumii.

Trebuie să înţelegem că, la baza concepţiei despre lume a turcului, stă dispreţul lui visceral faţă de orice altă naţiune. Un orgoliu nelalocul lui este elementul care explică în bună măsură această specie umană curioasă. Termenul curent prin care turcul îi denumeşte pe creştini este ‘câini’. Această analogie nu este câtuşi de puţin o figură retorică – nu, în ochii turcului, vecinul lui european merită mult mai puţină consideraţie decât animalele de pe lângă casă. ,,Fiule – zicea odată un turc bătrân –, vezi turma aia de porci ? Unii sunt albi, alţii negri, unii sunt mari, alţii mai mici; adică fiecare în parte este diferit de ceilalţi, dar toţi sunt porci. Aşa şi cu creştinii. Să nu te laşi păcălit, fiule. Creştinii or purta ei hainele cele mai bune, femeile lor or fi ele nişte frumuseţi, or avea ei pielea albă şi catifelată, mulţi dintre ei or fi deştepţi şi or construi oraşe frumoase şi or pune pe picioare ţări grozave, dar tu să ţii minte de la mine că sub toată poleiala asta de suprafaţă sunt toţi nişte porci”.

Practic toţi străinii sunt conştienţi de această atitudine, atunci când se află în prezenţa unui turc. Oricât de exagerat de politicos s-ar purta cu tine, ai întotdeauna un sentiment pe care nici nu ţi-l poţi defini întru totul, anume că, psihologic, el se fereşte de tine, de aşa-zisul lui prieten creştin, ca de ceva spurcat. Această convingere intimă a instrumentat secole de-a rândul politica statului otoman faţă de supuşii săi de alte naţionalităţi. Hoardele dezlănţuite s-au năpustit din câmpiile Asiei Centrale şi au măturat în calea lor, ca o tornadă, popoarele din Mesopotamia şi din Asia Mică; au cucerit Egiptul, Arabia şi practic tot nordul Africii; apoi s-au revărsat în Europa, au zdrobit naţiunile din Balcani, au ocupat o bună parte a Ungariei, ba chiar au stabilit avanposturi ale Imperiului Otoman în sudul Rusiei. Atâta cât mi-am putut eu da seama, singura mare calitate a turcilor otomani a fost geniul militar. Au avut câţiva comandanţi militari cu adevărat străluciţi pe câmpul de luptă, iar vechii turci cuceritori erau nişte luptători curajoşi, fanatici şi perseverenţi – aşa cum sunt şi urmaşii lor de astăzi.

Cred că turcii aceia de acum câteva secole ilustrează cel mai bine ideea banditismului politic. Le lipsea tot ceea ce azi numim fundamentele unei comunităţi civilizate: nu aveau un alfabet, nu cunoşteau arta scrisului, cărţi nu, poeţi nu, artă nu, arhitectură nu; nu au construit nici un oraş şi nu au întemeiat nici un stat durabil; nu cunoşteau altă lege decât aceea a forţei; şi nu aveau, practic, nici agricultură, nici vreo formă oarecare de industrie. Erau pur şi simplu nişte călăreţi nestăpâniţi şi rătăcitori, a căror singură noţiune de succes la nivel tribal era aceea de a da buzna peste popoare mult mai civilizate decât ei şi de a le jefui la sânge. În secolele XIV şi XV, aceste triburi au călcat sub copitele cailor toate leagănele civilizaţiei moderne, cele răspunzătoare de credinţa Europei şi, în bună măsură, de civilizaţia ei. La vremea respectivă, pe teritoriile ocupate de ei trăiau o mulţime de naţiuni paşnice şi prospere. În depresiunea Mesopotamiei înflorea o agricultură intensivă; Bagdadul era una dintre cele mai mari şi mai înfloritoare metropole; Constantinopolul avea o populaţie mai mare decât cea a Romei, iar în Balcani şi în Asia Mică erau câteva state puternice. Peste toată această parte de lume s-a rostogolit turcul, ca un tăvălug uriaş şi nemilos. Mesopotamia s-a transformat în deşert în doar câţiva ani; marile oraşe din Orientul Apropiat au ajuns nişte ruine, iar locuitorii lor au fost făcuţi sclavi.

Practic tot ce a însemnat rafinament şi civilizaţie în viaţa turcului în ultimii 500 ani provine de la popoarele supuse, pe care el, altminteri, le dispreţuieşte cu toată fiinţa lui: religia şi-a luat-o de la arabi; limba lui a căpătat o anumită valoare literară împrumutând elemente din arabă şi persană; iar scrierea este arabă. Monumentul de arhitectură cel mai grandios din Constantinopol, moscheea Sfânta Sofia, a fost iniţial o catedrală creştină, iar aşa-zisa arhitectură turcească este o variantă a celei bizantine. Mecanismele afacerilor şi ale industriei s-au concentrat dintotdeauna în mâinile populaţiilor subjugate – greci, evrei, armeni, arabi. Turcii au învăţat prea puţin din artele şi ştiinţa Europei, au înfiinţat doar câteva instituţii de învăţământ, iar analfabetismul rămâne regula, şi nu excepţia, printre ei. Drept urmare, în Imperiul Otoman, sărăcia a ajuns la nişte aspecte atât de sordide şi de sinistre, încât sunt aproape unice în lume: ţăranul turc locuieşte într-o colibă de chirpici, cu pământ în loc de podea, fără mese, fără scaune, fără vase, fără haine, cu excepţia celor câteva zdrenţe pe care le poartă ani de zile.

În decursul timpului, turcii au învăţat câte ceva de la vecinii lor europeni şi arabi, dar ceea ce nu au putut niciodată nici măcar pricepe – necum aplica – era ideea că un popor cucerit mai poate fi şi altceva decât o adunătură de sclavi. Atunci când ocupau un teritoriu, îl găseau deja populat de cămile, cai, bivoli, câini, porci şi oameni. Dintre toate aceste vietăţi, cele care semănau cu ei înşişi cel mai mult li se păreau a avea cea mai puţină importanţă. Circula printre turci vorba că un cal sau o cămilă valora mult mai mult decât un om – pentru că animalele costau bani, pe când ,,ticăloşii de ghiauri” erau din plin în ţările devenite otomane şi puteau fi puşi de îndată la corvezi. Este adevărat că vechii sultani le dădeau anumite drepturi popoarelor supuse, şi mai ales europenilor trăitori în imperiu, dar acestea în sine ilustrau dispreţul care plana asupra tuturor nemusulmanilor.

Am vorbit deja despre aşa-numitele ,,capitulaţii”, în baza cărora străinii din Turcia îşi aveau propriile tribunale, închisori, oficii poştale şi alte instituţii. Şi totuşi, nu dintr-un spirit de toleranţă au recunoscut sultanii asemenea privilegii, ci pur şi simplu pentru că, în ochii lor, populaţiile creştine erau spurcate şi, deci, nu se cuvenea să aibă nici un contact cu sistemele administrative sau judiciare otomane. De asemenea, diversele populaţii de pe teritoriul imperiului, precum grecii sau armenii, au fost declarate milet-uri – adică naţiuni – separate, şi asta nu din dorinţa de a le asigura independenţa şi bunăstarea, ci pentru că erau considerate nişte bube care dădeau prost pe faţa statului otoman. Atitudinea guvernanţilor turci faţă de guvernaţii lor creştini reieşea din existenţa câtorva reglementări care le limita acestora din urmă libertatea de mişcare. De exemplu, clădirile în care locuiau creştini nu trebuiau să iasă în evidenţă prin nimic, iar bisericile creştine nu aveau voie să aibă clopotniţă; creştinii nu aveau voie să umble călare prin oraş, pentru că acesta era dreptul exclusiv al nobilului musulman; nu în ultimul rând, turcul avea dreptul să-şi verifice ascuţişul sabiei pe gâtul oricărui creştin.

Să încercăm să ne închipuim un guvern care tratează în acest fel, an după an, milioane dintre propriii săi subiecţi ! Secole întregi turcii au trăit pur şi simplu ca nişte paraziţi pe spinarea populaţiilor subjugate, de la care au stors biruri până le-au secătuit din punct de vedere economic, au răpit fetele, ca să le închidă în nenumăratele haremuri, au luat băieţii – de ordinul sutelor de mii – cu forţa şi, deşi creştini prin naştere, i-au crescut ca soldaţi musulmani. Nu-mi propun să descriu aici cât de cumplite au fost condiţiile de vasalitate şi în general oprimarea impusă timp de 500 ani; tot ceea ce vreau este să subliniez această atitudine înnăscută a turcului musulman faţă de popoarele de altă naţionalitate sau altă religie – că nu sunt fiinţe omeneşti, cu anumite drepturi, ci doar nişte turme lăsate să trăiască atâta timp cât servesc interesele stăpânitorilor, dar care pot fi masacrate fără milă în clipa în care încetează de a mai fi utile. Atitudinea aceasta se hrănea, pe de o parte, dintr-o totală nepăsare faţă de viaţa omului, iar pe de altă parte, dintr-o plăcere cu totul aparte de a supune oamenii la suferinţe fizice, ambele – calităţi atribuite de obicei populaţiilor primitive.

Iată care erau trăsăturile esenţiale ale mentalităţii turcului în zilele lui de glorie militară. În vremuri mai noi, concepţia lui în materie de străini sau de naţiunile supuse nu s-a schimbat decât la suprafaţă. Propriul declin militar şi uşurinţa cu care naţiunile necredincioase au înfrânt crema armatelor turceşti se pare că le-a insuflat respect grozavilor urmaşi ai lui Osman, măcar în privinţa calităţilor de luptători ale duşmanilor. Destrămarea rapidă a imperiului, în doar 100 ani, în urma căreia au luat naştere state precum Grecia, Serbia, Bulgaria sau România, ca şi minunatele condiţii noi de viaţă din aceste ţări renăscute după răsturnarea jugului otoman, au fost de natură să intensifice ura otomanilor faţă de necredincioşi, este adevărat, dar cel puţin le-au deschis ochii în materie de ce este important în lume. Mulţi turci au plecat să înveţe în universităţi europene sau în şcoli de meserii şi s-au făcut medici, chirurgi, avocaţi, ingineri sau farmacişti, precum cei din lumea modernă. Oricât de mult şi-ar fi dispreţuit semenii creştini, musulmanii mai răsăriţi nu puteau ignora faptul că tot ce era mai bun – în lumea această materială, cel puţin – era produsul civilizaţiei euro-americane.

Acum, în vremuri recente, a început să-şi facă loc în conştiinţa turcilor mai inteligenţi, mai progresişti, şi acea dezvoltare a istoriei moderne care părea cel mai greu de înţeles pentru turcul tradiţional. Au apărut lideri care vorbeau, chiar dacă destul de timid la început, despre noţiuni ca ,,libertate”, ,,sistem constituţional”, ,,auto-guvernare” şi pentru care Declaraţia de Independenţă conţinea anumite adevăruri aplicabile, în principiu, şi sub islamism. Asemenea spirite vizionare au început să viseze la răsturnarea sultanului autocrat şi la înlocuirea domniei lui atotputernice cu un sistem parlamentar. Despre felul cum s-a ridicat şi a eşuat mişcarea Junilor Turci, sub conducerea unor lideri precum Talaat, Enver, Gemal şi acoliţii lor, membri ai Comitetului ,,Uniune şi Progres”, am mai vorbit. Ceea ce vreau să subliniez aici este faptul că această mişcare presupunea iniţial o schimbare radicală a mentalităţii turceşti, mai ales în privinţa tratamentului aplicat populaţiilor supuse.

În statul turc reformat, grecii, sirienii, armenii şi evreii nu mai erau ,,ghiauri spurcaţi”, ci urmau să aibă parte de drepturi şi îndatoriri egale. Instaurarea noului regim a fost marcată de o sărbătoare a iubirii generalizate, în care s-au ţinut lanţ scene de reconciliere de-a dreptul frenetice – turci şi armeni îmbrăţişându-se în faţa tuturor, de parcă ar fi vrut să pecetluiască înfrăţirea o dată pentru totdeauna a unor naţii care se duşmăniseră atâta timp. Liderii turci, inclusiv Talaat şi Enver, au vizitat bisericile creştine şi au înălţat rugăciuni de mulţumire pentru noua ordine, ba chiar s-au deplasat la cimitirele armeneşti pentru a vărsa câteva lacrimi de condoleanţe peste osemintele armenilor martirizaţi îngropate acolo. Preoţii armeni, la rândul lor, s-au rugat pentru turci în moscheile mahomedane. Enver Paşa a vizitat câteva şcoli armeneşti, unde le-a spus copiilor că vechea duşmănie dintre musulmani şi creştini era deja de domeniul trecutului şi că venise vremea ca şi unii şi ceilalţi să trăiască alături, într-o frăţie deplină.

Declaraţia Revoluţiei Junilor Turci din 1908. În imagine, lideri religioşi armeni, ortodocşi greci, şi musulmani

Scepticii au zâmbit la toate aceste gesturi demonstrative; şi totuşi, o anumită evoluţie a lucrurilor i-a făcut chiar şi pe aceştia să creadă că într-adevăr paradisul coborâse pe pământ. De-a lungul secolelor de dominaţie, numai musulmanii stăpâni aveau dreptul să poarte arme şi să se înroleze în armata otomană. Meseria de soldat era privită drept mult prea bărbătească şi prea aducătoare de glorie, ca să fie accesibilă şi creştinilor dispreţuiţi. Dar iată că Junii Turci i-au încurajat pe toţi creştinii să poarte arme şi le-au dat posibilitatea să se înroleze în armată, pe picior de egalitate cu musulmanii. Creştinii au luptat efectiv în războiul cu italienii şi în războaiele balcanice, fiind ridicaţi în slăvi chiar de generalii turci, pentru bravura şi priceperea lor ieşite din comun. Câţiva lideri armeni au figurat la loc de frunte în mişcarea Junilor Turci, nutrind convingerea intimă că o Turcie constituţională era perfect posibilă. Aceştia erau conştienţi de superioritatea lor faţă de turci, atât intelectuală, cât şi în materie de afaceri, şi ştiau prea bine că ei înşişi ar fi putut prospera chiar şi în condiţiile existente în Imperiul Otoman, dacă erau lăsaţi în pace, pe când, în eventualitatea unui control din partea naţiunilor europene, le-ar fi venit mai greu să facă faţă competiţiei coloniştilor europeni, mult mai riguroşi. Îndată după detronarea sultanului ,,roşu”, Abdul Hamid, şi după instaurarea sistemului constituţional, armenii se simţeau pentru prima dată cu adevărat liberi, după mai multe secole.

Dar, aşa cum am spus, toate aceste aspiraţii s-au risipit ca un fum. Democraţia turcă dispăruse cu mult înainte să izbucnească războiul european. Puterea sultanului rămăsese o iluzie, cum nişte iluzii rămăseseră şi speranţele de a face Turcia să renască în condiţii moderne; rezultatul a fost acela că un grup de persoane, avându-i în frunte pe Talaat şi Enver, erau stăpânii de facto ai imperiului. Obligaţi să renunţe la aspiraţiile lor democratice, aceştia au impus o nouă concepţie despre chestiunea naţională. În locul statului democratic, constituţional, ei au proclamat din nou, sus şi tare, ideea pan-turcismului; în locul unui tratament egal aplicat tuturor cetăţenilor otomani, ei au hotărât să construiască un stat exclusiv pentru turci. Că ar fi fost o concepţie nouă este un fel de a spune: era nouă numai pentru acea mână de indivizi care ajunseseră să controleze destinele imperiului, fiindcă, de fapt, nu era altceva decât o încercare de a reînvia mentalităţile cele mai primitive ale strămoşilor lor. Era vorba, pur şi simplu, de o revenire atavică la turcul originar.

Acum s-a văzut că noii lideri turci, atunci când vorbeau despre libertate, egalitate, fraternitate, despre sistemul constituţional, erau ca nişte copii care repetă mecanic nişte expresii auzite de la alţii; în ochii lor, conceptul de democraţie nu reprezenta altceva, în realitate, decât o scară pe care trebuiau să se caţere pentru a ajunge la putere. Cei 500 ani de contact cu civilizaţia europeană nu lăsaseră nici o urmă în felul de a fi al turcului – era exact acelaşi individ care se ridicase din stepele Asiei în Evul Mediu. Turcul modern credea la fel de tenace ca şi strămoşii lui că statul însemna un grup de stăpâni care aveau dreptul absolut să reducă la condiţia sclaviei, să jefuiască şi să maltrateze după bunul lor plac orice populaţie pe care reuşeau să o supună din punct de vedere militar.

Deşi Talaat, Enver şi Gemal proveneau ei înşişi din familii mai mult decât umile, şi ei nutreau aceleaşi concepţii fundamentale de tip stăpân-sclav, care stătuseră la baza statalităţii instaurate de Osman şi de primii sultani. S-a văzut cu uşurinţă că un petec de hârtie, fie el şi o constituţie, şi câteva vizite lacrimogene la bisericile şi cimitirele creştine nu aveau puterea de a dezrădăcina din minţile acestor oameni prejudecata de tip nomad-tribal, şi anume că lumea se împarte în două categorii: cuceritorii şi cuceriţii.

Talaat Paşa, fost mare vizir al Turciei. În 1914, când a izbucnit războiul, Talaat era ministru de interne şi cel mai influent lider al Comitetului ,,Uniune şi Progres”, organizaţia secretă care controla Imperiul Otoman. Cu câţiva ani în urmă, Talaat era poştaş, şi mai apoi operator de telegraf în Adrianopol. Aptitudinile sale sunt cele ale unui mare şef politic. El a reprezentat Turcia la negocierile de pace cu Rusia şi semnătura sa apare pe Tratatul de la Brest-Litovsk

Atunci când guvernul turc a abrogat capitulaţiile, emancipându-se astfel de sub dominaţia Puterilor străine, el făcea, de fapt, primul pas pe calea îndeplinirii idealului pan-turc. Am amintit despre dificultăţile pe care le-am întâmpinat din partea oficialităţilor turceşti în legătură cu şcolile creştine. Hotărârea lor de a le desfiinţa – sau, cel puţin, de a le transforma în instituţii turceşti – nu era, nici ea, decât o nouă etapă a acestor transformări de ordin naţional. La fel campania de a obliga toate firmele străine să folosească numai forţă de muncă turcă, insistând să fie concediaţi toţi funcţionarii, stenografele, lucrătorii sau orice alţi angajaţi greci, armeni sau evrei. Toate firmele au fost obligate să-şi ţină contabilitatea în turcă. Scopul declarat era acela de a obţine locuri de muncă pentru turci, în aşa fel, încât aceştia să deprindă metodele afacerilor moderne. Ba chiar, guvernul otoman a mers până acolo încât a refuzat să poarte orice fel de negocieri cu cel mai mare furnizor austriac de muniţie, dacă acesta nu-şi lua şi un partener turc.

Enver Paşa, ministru de război. Un om din popor, care, la 26 ani, era lider în revoluţia care l-a dat jos pe Abdul Hamid şi a instalat noul regim al Junilor Turci. La acea vreme, Junii Turci doreau sincer să întemeieze o democraţie turcă. Această încercare a eşuat jalnic şi liderii Junilor Turci de atunci au condus Imperiul Otoman pentru propriile scopuri egoiste, şi au format un guvern care este mult mai pervers şi criminal decât cel al lui Abdul Hamid. Enver este omul îndeosebi responsabil pentru predarea armatei turce în mâinile Germaniei. El îşi închipuie că este o combinaţie turcă a lui Napoleon şi Frederic cel Mare

O altă obsesie a fost suprimarea utilizării oricărei alte limbi în afară de limba turcă. De zeci de ani, franceza era acceptată de toată lumea ca fiind limba rezidenţilor străini din Constantinopol; de exemplu, toate plăcuţele cu numele străzilor erau scrise şi în franceză, şi în turcă. Într-o bună dimineaţă, însă, trecătorii străini au putut constata cu uimire că toate plăcuţele cu denumiri franţuzeşti fuseseră eliminate şi că, la colţurile străzilor sau pe omnibuze, toate inscripţiile oficiale erau numai în caracterele acelea turceşti curioase, pe care atât de puţini dintre ei le înţelegeau. Aceste modificări au iscat o imensă confuzie, dar autorităţile au refuzat cu obstinaţie să repună în drepturi mult-hulita limbă străină.

Liderii turci din zilele noastre nu numai că s-au întors la concepţiile barbare ale strămoşilor lor, dar s-au dedat la nişte excese la care primii sultani nici nu se gândiseră măcar. Este adevărat că predecesorii din secolele XV-XVI priveau populaţiile supuse ca fiind ţărâna de sub tălpile lor, dar le recunoşteau totuşi acestora o anumită utilitate, fie şi sub forma sclaviei. Comitetul ,,Uniune şi Progres”, în schimb, condus de Talaat şi Enver, a hotărât să se debaraseze cu totul de aceste populaţii. Vechii turci, cuceritorii, îi reduseseră pe creştini la condiţia de slugi, iar descendenţii lor parveniţi au dus învăţămintele acestora mult mai departe, ajungând la concluzia că metoda cea mai bună era să-i extermine în masă şi să turcifice imperiul masacrând orice individ nemusulman.

Ideea în sine nu reprezenta concepţia despre statalitate nici a lui Talaat, nici a lui Enver; primul care şi-o formulase, înaintea lor, a fost aşa-numitul sultan roşu, Abdul Hamid, unul dintre cei mai cumpliţi monştri pomeniţi de istorie, care a urcat pe tron în 1876, într-un moment critic al istoriei turceşti. Numai în primii săi 2 ani de domnie, a pierdut Bulgaria, regiuni întinse din Caucaz, ultimele vestigii de suveranitate în Muntenegru, Serbia şi România şi orice influenţă efectivă în Bosnia şi Herţegovina. Grecia era şi ea demult o naţiune independentă, iar evoluţia istorică prin care Egiptul avea să fie smuls Imperiului Otoman se afla deja în plină desfăşurare. Sultanul nici nu apucase bine să-şi ia în stăpânire moştenirea şi deja trebuie să-i fi fost limpede că, într-o bună zi, toată ţara lui avea să treacă în mâinile ,,ghiaurilor”.

Ce anume provocase o asemenea dezintegrare rapidă a măreţului Imperiu Otoman ? Cauzele reale se găseau, desigur, adânc înrădăcinate în felul de a fi al turcului, dar Abdul Hamid nu a văzut decât ceea ce era la suprafaţă, adică faptul că intervenţionismul marilor Puteri străine dusese la emanciparea atâtor naţiuni subjugate. Dintre toate noile regate desprinse de sub tutela sultanului, Serbia a fost singura care şi-a câştigat independenţa de una singură – să reamintim această realitate, spre gloria ei eternă. Toate celelalte au fost ajutate fie de Rusia, fie de Franţa, fie de Marea Britanie să se elibereze. Ceea ce se întâmplase în atâtea cazuri trăite se putea întâmpla şi pe viitor.

Pe teritoriul Imperiului Otoman trăia o populaţie compactă, cu aspiraţii de ordin naţional şi cu posibilităţi reale de a deveni o naţiune de sine stătătoare. În 6 provincii din nord-estul Asiei Mici, de la graniţa cu Rusia, armenii erau majoritari, raportat la numărul de locuitori. Încă de pe vremea lui Herodot, această parte a Asiei Mici era denumită Armenia. Armenii din ziua de azi sunt descendenţii direcţi ai poporului care locuia, în regiunile respective, în urmă cu 3.000 ani. Originile lor sunt atât de vechi, încât se pierd în legendă şi mister. Există stânci cu inscripţii cuneiforme încă nedescifrate pe dealurile pietroase din jurul oraşului Van, cel mai mare oraş armenesc din Turcia, care i-au făcut pe unii savanţi – nu mulţi, ce-i drept – să-i identifice pe armeni cu hitiţii din Biblie.

Ceea ce se ştie sigur despre armeni este faptul că dintotdeauna au constituit populaţia cea mai civilizată şi cea mai harnică din partea de răsărit a Imperiului Otoman. Din regiunile lor muntoase, s-au răspândit prin toate teritoriile sultanului şi reprezintă astăzi o secţiune importantă a populaţiei în toate oraşele mai mari. Peste tot sunt recunoscuţi pentru puterea lor de muncă, pentru inteligenţa lor, pentru felul decent şi ordonat în care îşi duc viaţa. În aşa măsură sunt superiori turcilor, intelectual şi moral vorbind, încât au ajuns să controleze, în mare măsură, finanţele şi producţia de mărfuri. Alături de greci, armenii sunt cei ce dau forţa economică a imperiului. Oamenii aceştia s-au creştinat în secolul IV şi au adoptat creştinismul ca religie de stat – se pare că este vorba de cea mai veche biserică organizată creştină.

În faţa unor persecuţii fără egal oriunde în lume, armenii s-au agăţat de credinţa lor creştină cu o tenacitate demnă de toată lauda. Timp de 1.500 ani, au trăit în Armenia, o mică insulă de creştini într-o mare de populaţii mai înapoiate decât ei, care le erau ostile şi religios şi naţional. Îndelungata lor existenţă a fost un continuu martiriu. Teritoriul locuit de ei formează trecerea între Europa şi Asia şi toţi invadatorii asiatici – sarazini[1], tătari, mongoli, kurzi, turci – au măturat mica lor ţară paşnică. De aceea se spune despre ei că, timp de secole, au fost un fel de Belgie a răsăritului. Şi totuşi, în tot acest răstimp, armenii s-au considerat europeni, şi nu asiatici. Limba lor este de origine indo-europeană; ca rasă, oamenii de ştiinţă îi consideră arieni; iar religia lor este religia Europei – iată de ce şi-au întors întotdeauna privirile spre apus. De acolo, din apusul acela îndepărtat, au sperat întotdeauna să le vină salvarea de sub jugul stăpânitorilor lor sângeroşi.

Aşadar, în anul 1876, când Abdul Hamid şi-a rotit privirile peste imperiul său zdrenţuit, primejdia cea mai mare i s-a părut a veni dinspre Armenia. Pe bună dreptate sau nu, credea că armenii, ca şi românii, bulgarii, grecii sau sârbii, intenţionau să-şi reînvie naţiunea independentă medievală şi ştia că Europa şi America ar fi sprijinit un asemenea demers. În textul Tratatului de la Berlin, care pusese capăt definitiv războiului ruso-turc, exista un articol în temeiul căruia Puterile europene păstrau o mână protectoare asupra armenilor. Cum putea sultanul să scape, o dată pentru totdeauna, de această ameninţare ? Cu o administraţie luminată, care i-ar fi făcut pe armeni oameni liberi, stăpâni pe viaţa şi proprietăţile lor, care le-ar fi dat drepturi civile şi religioase, mai mult ca sigur că armenii ar fi devenit cetăţeni model, paşnici şi loiali. Dar sultanul nu era capabil nici măcar să înţeleagă o asemenea formă de statalitate, necum s-o aplice. Se pare că în mintea lui Abdul Hamid s-a conturat treptat ideea că într-un singur fel putea scăpa Turcia de problema armenească, şi anume scăpând Turcia de fapt de armenii înşişi. Anihilarea fizică a celor aproape 2 milioane de armeni – bărbaţi, femei şi copii – prin masacre organizate şi orchestrate de stat, apărea drept singura modalitate sigură de a preveni dezmembrarea pe mai departe a Imperiului Otoman.

Aşa se face că, timp de 3 decenii, Turcia a dat lumii întregi un exemplu de cum se poate guverna masacrând. Noi ceilalţi, europeni şi americani, am aflat despre aceste evenimente atunci când atinseseră deja proporţii monstruoase, ca de pildă în anii 1895-1896, când aproape 200.000 armeni au fost omorâţi prin cele mai cumplite metode. Dar nu numai atunci, ci în tot acest răstimp, existenţa armenilor nu a reprezentat altceva decât un coşmar fără sfârşit. Li s-au furat proprietăţile, bărbaţii le-au fost ucişi, femeile violate, fetele tinere luate cu forţa şi silite să trăiască în haremuri turceşti.

Şi totuşi Abdul Hamid nu şi-a putut duce intenţiile până la capăt. Dacă ar fi fost după el, ar fi exterminat o întreagă naţiune într-o unică şi hidoasă orgie. A încercat să facă acest lucru în 1895 şi 1896, dar planurile sale s-au lovit de anumite piedici de netrecut, numite Anglia, Franţa şi Rusia. Atrocităţile care se petreceau în Turcia l-au determinat pe Gladstone, pe atunci în vârstă de 86 ani, să revină pe scena politică, deşi se retrăsese, iar discursurile lui, în care l-a denunţat pe sultan drept ,,marele asasin” şi a dezvăluit toate acele grozăvii, au ridicat lumea întreagă împotriva Turciei.

Sultanul a înţeles că, dacă nu se oprea, Anglia, Franţa şi Rusia aveau să intervină şi era conştient că, în eventualitatea unei asemenea intervenţii, tot ce mai rămăsese din Turcia, după atâtea scindări, avea să dispară cu totul. De aceea, Abdul Hamid s-a văzut silit să renunţe la demersul lui satanic de a distruge o întreagă naţiune prin asasinat. Ceea ce nu înseamnă că Armenia nu a continuat să agonizeze sub persecuţiile nemiloase. Până la izbucnirea războiului european, nu exista zi în care vilaiet-ele armeneşti să nu aibă parte de tot felul de ultraje şi crime. Regimul Junilor Turci, în ciuda generoaselor sale promisiuni de frăţie generalizată, nu le-a oferit armenilor prea mult răgaz. La numai câteva luni de la manifestările de iubire reciprocă de care am pomenit mai înainte, a avut loc la Adana unul dintre cele mai sângeroase masacre: 35.000 armeni omorâţi.

Abdul Hamid – cunoscut în istorie ca ,,sultanul roşu” şi stigmatizat de Gladstone ca ,,marele asasin”. Politica sa de stat era de a rezolva problema armeană prin uciderea întregii naţiuni. Teama de Anglia, Franţa, Rusia şi America a fost singurul lucru care l-a împiedicat să ducă la capăt această sarcină. Succesorii săi, Talaat şi Enver, nemaitemându-se de aceste naţiuni, au îndeplinit cu mai mult succes programul său

În cele din urmă, după ce preluaseră atâtea din ideile lui Abdul Hamid, Junii Turci s-au identificat cu politica lui şi în chestiunea armenească. Obsesia lor legată de turcificarea imperiului conducea, în mod logic şi inevitabil, la necesitatea de a extermina toate elementele creştine – greci, sirieni sau armeni. Oricât de mult i-ar fi admirat pe cuceritorii musulmani din secolele XV şi XVI, ei afirmau sus şi tare, prosteşte, că acei mari războinici făcuseră o greşeală fatală prin faptul că le stătuse în putere să anihileze cu totul populaţiile creştine, şi totuşi nu făcuseră acest lucru. Fusese o eroare capitală această omisiune – afirmau Junii Turci – în materie de politică naţională, pentru că, iată, toate relele de care suferea Turcia în vremurile moderne se trăgeau de acolo.

Dacă vechii comandanţi turci i-ar fi trecut prin sabie pe toţi bulgarii, atunci când au cucerit Bulgaria, şi ar fi populat-o cu turci musulmani, n-ar mai fi existat acum, în vremurile acestea, o chestiune bulgărească, iar Turcia nu ar mai fi pierdut o porţiune din imperiu. La fel, dacă ar fi fost şterşi de pe faţa pământului toţi românii, sârbii sau grecii, provinciile ocupate astăzi de populaţiile respective ar fi rămas în întregime domenii ale sultanului. Noii conducători trăiau cu sentimentul că fusese o greşeală de neiertat, dar că, în acelaşi timp, tot se mai putea salva câte ceva de la pierzanie. Tot ce trebuia făcut, pentru ca Turciei să nu-i mai fie smulse alte teritorii, era să scape de greci, sirieni, armeni şi alţi creştini şi să mute familii musulmane în casele şi proprietăţile lor.

Pentru aducerea la îndeplinire a acestei ‘strălucite’ reforme, nici măcar nu era necesar să moară toţi creştinii: armencele cele mai frumoase şi sănătoase putea fi luate, convertite cu forţa la mahomedanism şi apoi date ca soţii sau concubine drept-credincioşilor urmaşi ai Profetului; copiii lor ar fi fost automat musulmani, contribuind astfel la consolidarea imperiului, aşa cum contribuiseră ienicerii în alte vremuri. Aceste fete armence erau un aport femeiesc deloc de neglijat, iar Junii Turci, în felul lor frust, intuitiv de a gândi, erau conştienţi că amestecul de sânge între ele şi bărbaţii turci avea să aibă un efect benefic asupra populaţiei în general. Băieţii armeni puteau fi încredinţaţi de la vârste fragede unor familii musulmane şi crescuţi în religia islamică, neavând habar că ar fi fost iniţial altceva decât musulmani.

Acestea erau însă cam singurele elemente care ar fi putut contribui efectiv la noua Turcie la care visau oficialităţile. Cum trebuiau luate toate precauţiile pentru ca nici o nouă generaţie de armeni să nu se mai nască, singura soluţie era exterminarea efectivă a tuturor bărbaţilor armeni tineri – aşadar, cei care ar fi putut procrea specia blestemată. Bătrânii, bărbaţi sau femei, nu constituiau cine ştie ce primejdie pentru viitorul Turciei, din moment ce ei îşi îndepliniseră deja funcţia naturală de a lăsa urmaşi; atâta că erau incomozi, şi atunci era preferabil să se renunţe şi la ei.

Spre deosebire de Abdul Hamid, Junii Turci s-au trezit brusc într-o postură în care chiar îşi puteau îndeplini această sacră misiune. Marea Britanie, Franţa şi Rusia opriseră braţul sultanului roşu. Dar acum, aceste piedici fuseseră înlăturate. Junii Turci, aşa cum am mai spus, erau convinşi că înfrânseseră naţiunile europene, care nu se mai puteau amesteca în treburile interne ale Turciei. Rămăsese o singură putere care ar fi putut ridica obiecţii, şi aceea era Germania. În 1898 însă, când tot restul Europei vuia de ecoul discursurilor furibunde ale lui Gladstone şi cerea o intervenţie militară de urgenţă, Kaiserul Wilhelm II îi făcuse o vizită la Constantinopol lui Abdul Hamid şi atârnase cele mai strălucitoare decoraţii germane de pieptul tiranului însetat de sânge, sărutându-l pe amândoi obrajii. Acelaşi kaiser care procedase astfel în 1898 se afla pe tron şi in 1915, şi mai era şi aliatul Turciei.

Aşa se face că, în 1915, pentru prima oară după două secole, turcii aveau efectiv la dispoziţia lor populaţiile creştine din imperiu. În sfârşit, sosise vremea ca Turcia să redevină propriu-zis ţara turcilor.

Kaiserul Wilhelm II, îmbrăcat în uniformă de feldmareşal turc

,,Revoluţia” de la Van

Provincia turcească Van se află tocmai în îndepărtatul colţ de nord-est al Asiei Mici, la frontieră, învecinată cu Persia la răsărit şi dominată dinspre nord de Caucaz. Este una dintre cele mai frumoase şi mai înfloritoare regiuni ale Imperiului Otoman, foarte bogată în evenimente istorice. Oraşul Van, reşedinţa vilaiet-ului, se întinde pe malul răsăritean al lacului cu acelaşi nume şi este cel mai mare oraş din Asia Mică, în care populaţia armenească este mai numeroasă decât cea musulmană. La sfârşitul anului 1914, cu cei circa 30.000 locuitori ai săi, Vanul trecea drept una dintre cele mai paşnice, mai liniştite şi mai prospere comunităţi din imperiu. Chiar dacă şi aici, ca şi în celelalte zone în care trăiau armeni, avuseseră loc persecuţii şi masacre, jugul musulman apăsa relativ mai uşor pe grumazul creştinilor. Guvernatorul turc, Tahsin Paşa, se număra printre puţinii oficiali turci oarecum mai luminat. Relaţiile dintre armeni, pe de o parte, care locuiau în partea mai bună a oraşului, şi turci şi kurzi, pe de altă parte, care se aciuaseră în colibele de lut din cartierul musulman, au fost multă vreme acceptabil de amicale.

Aşezarea geografică însă făcea din acest vilaiet scena inevitabilă a operaţiunilor militare, deci şi activităţile zilnice ale populaţiei armeneşti constituiau motive de neobosită suspiciune. Presupunând că Rusia ar fi încercat să invadeze Turcia, una dintre cele mai plauzibile căi de acces era tocmai prin această provincie.

Războiul abia începuse, când s-au şi conturat motive de duşmănie. Rechiziţiilor de mărfuri în favoarea armatei le-au căzut victime în măsură mult mai mare creştinii din Van decât mahomedanii, aşa cum s-a întâmplat de altfel peste tot în Turcia. Armenii s-au văzut siliţi să stea să se uite cum ofiţerii turci le confiscau toate vitele, tot grâul, toate bunurile de orice fel, dându-le în schimb nişte amărâte de hârtii fără nici o valoare. Iniţiativa de dezarmare generală, care a urmat, le-a alimentat şi mai mult temerile, plus că în acelaşi timp s-a aflat despre tratamentul brutal aplicat soldaţilor armeni de pe frontul din Caucaz. Pe de altă parte, turcii au aruncat vina pentru toate relele în spinarea creştinilor, ba chiar le-au reproşat din plin eşecurile suferite de trupele turceşti în Caucaz. Faptul că un element deloc de neglijat în echilibrul de forţe care înclinase deja de partea adversarilor era armenesc dădea naştere unei aversiuni nestăvilite.

Cum aproape jumătate din armenii din întreaga lume locuiesc în provinciile ruseşti din Caucaz şi sunt obligaţi, ca toţi ceilalţi ruşi, la satisfacerea serviciului militar, nimeni n-ar fi avut desigur de ce să se plângă atâta timp cât respectivii recruţi armeni erau bona fide supuşi ai ţarului. Dar iată că turcii au pretins că o bună parte din soldaţii armeni din Van, ca şi alţii, din alte provincii cu o populaţie predominant armenească, dezertaseră, trecuseră frontiera şi se alăturaseră armatelor ruseşti, de unde concluzia că victoriile ruşilor se datorau mai cu seamă acestor dezertori, care cunoşteau bine terenul în general şi drumurile în special. Deşi faptele exacte nu au fost încă verificate, se poate foarte bine ca asemenea dezertări să fi avut loc, probabil de ordinul câtorva sute.

La începutul războiului, agenţii Comitetului ,,Uniune şi Progres” îşi făcuseră apariţia la Erzerum şi la Van, apelând la liderii comunităţilor armene să meargă în Armenia rusească şi să organizeze acolo revolte împotriva guvernului central de la Moscova; refuzul armenilor otomani de a se amesteca în aşa ceva nu a făcut decât să alimenteze resentimentele, şi aşa exacerbate. Guvernul Turciei a bătut multă monedă pe comportamentul ,,de trădători” al armenilor din Van, ba chiar l-a invocat în faţa opiniei publice pe post de scuză pentru tratamentul aplicat ulterior întregii populaţii armeneşti. Gândirea aceasta ilustrează copios ticăloşia minţii turceşti. După ce, timp de 30 ani, au masacrat sute de mii de armeni, după ce le-au siluit femeile şi fetele, după ce i-au jefuit şi maltratat în moduri de neimaginat, turcii dădeau de înţeles că încă se mai aşteptau la cea mai zeloasă ,,loialitate” din partea armenilor.

Nu mai era un secret pentru nimeni că armenii din întreaga Turcie simpatizau cu Antanta: ,,Dacă vrei să ştii cum evoluează războiul – scria un ziar umoristic turcesc – tot ce trebuie să faci este să te uiţi la chipul unui armean. Dacă zâmbeşte, Aliaţii câştigă; dacă este abătut, atunci victoria este de partea germanilor”. Presupunând că un soldat armean din armata otomană dezerta şi trecea într-adevăr de partea ruşilor era, de bună seamă, o crimă de ordin tehnic împotriva statului, care putea fi pedepsită exemplar fără violarea unor reguli respectate de toate ţările civilizate. Numai în mintea turcilor – şi foarte probabil şi a Junker-ilor – o asemenea dezertare putea oferi pretextul pentru teribilele sălbăticii care au urmat.

Deşi în toamna lui 1914 şi apoi în iarna 1914-1915 plutea în aer presentimentul unei nenorociri, armenii s-au comportat cu o stăpânire de sine demnă de toată stima. De ani de zile, turcii căpătaseră obiceiul de a provoca populaţia creştină la acte făţiş anti-turceşti, profitând apoi de aceste ieşiri din normalitate ca pretexte pentru judecăţi sumare. Preoţii şi corifeii politici armeni observau deja numeroase semne că turcii recurgeau din nou la vechea lor tactică, de aceea au mers printre oamenii de rând, îndemnându-i să stea liniştiţi, să suporte toate insultele şi chiar persecuţiile cu stoicism, pentru a nu le oferi musulmanilor pretextul pe care-l aşteptau. ,,Chiar dacă ne ard câteva sate – spuneau aceşti lideri – renunţaţi la represalii. Mai bine să se sacrifice câţiva, decât să piară întregul nostru popor”.

O dată cu intrarea Turciei în război, guvernul central l-a revocat din funcţie pe Tahsin Paşa, guvernatorul împăciuitor al Vanului, şi l-a înlocuit cu Gevdet Bei, un cumnat al lui Enver Paşa. Lucrul acesta în sine era de natură să provoace nelinişte. Întotdeauna, printre oficialităţile turceşti a existat o minoritate de oameni care considerau că masacrul nu putea fi ridicat la rangul de politică a statului şi, deci, nu se putea pune bază pe ei atunci când era vorba să fie îndeplinite ordinele cele mai sângeroase venite de la centru. Iată de ce ori de câte ori planurile prevedeau un masacru, prima măsură era aceea de a înlocui funcţionarii ,,prea moi” cu oameni despre care se ştia că erau de cea mai mare încredere. Fie şi numai caracterul succesorului lui Tahsin a provocat cele mai mari nelinişti. Gevdet, care îşi petrecuse cei mai mulţi ani din viaţă la Van, era un individ instabil – acum prietenos, în clipa următoare ostil faţă de toţi nemusulmanii – ipocrit, trădător şi sălbatic, în tradiţia cea mai rea a neamului său. Pe armeni îi detesta, în schimb privea cu ochi foarte buni vechiul plan turcesc de a soluţiona, o dată pentru totdeauna, chestiunea armeană.

Nici nu încape îndoială că Gevdet sosise la Van cu instrucţiuni precise să nu mai rămână picior de armean în toată provincia, dar, în primele câteva luni, condiţiile nu au fost coapte pentru o operaţiune de asemenea anvergură. Pe de o parte, Gevdet însuşi era plecat pe frontul rusesc din Caucaz; pe de altă parte, dată fiind apropierea duşmanului, era mai înţelept pentru turci să se abţină de a-i maltrata pe armenii din Van. Dar, la începutul primăverii, ruşii s-au retras temporar. Deşi este o tactică în general recunoscută drept bună ca o armată victorioasă să pornească pe urmele duşmanului când acesta se retrage, în concepţia generalilor turci retragerea rusă a constituit o întorsătură binevenită a războiului, pentru că în acest fel armenii rămăseseră fără protectori şi, deci, la bunul plac al trupelor otomane.

Iată de ce, în loc să-i urmărească pe ruşii care se retrăgeau, armatele turceşti au făcut stânga-împrejur şi şi-au invadat propriul teritoriu din provincia Van. În loc să se lupte cu soldaţii ruşi instruiţi pentru luptă, ele şi-au întors puştile, mitralierele şi toate celelalte arme împotriva femeilor, copiilor şi bătrânilor armeni din satele Vanului. După obicei, le-au împărţit pe cele mai frumoase armence unor musulmani, au golit şi apoi au incendiat satele armeneşti şi nu s-au mai oprit din masacre zile în şir. Pe 15 aprilie, un număr de vreo 500 de tineri armeni din Acanţ au fost adunaţi la un loc pentru a li se comunica un ordin al sultanului; la apusul soarelui, au fost puşi să mărşăluiască până la marginea oraşului şi acolo au fost împuşcaţi cu sânge rece până la ultimul om. Metoda aceasta a fost aplicată aidoma în alte 80 sate armeneşti din districtul de la nord de Lacul Van; aşa se face că, în numai 3 zile, 24.000 armeni au murit la fel de sălbatic.

Un singur episod va ilustra ticăloşia de neimaginat a metodelor turceşti. La Şadak a izbucnit o revoltă; Gevdet Bei, care între timp revenise la Van, a cerut unui număr de 4 cetăţeni armeni de frunte să meargă în oraşul respectiv şi să caute să aplaneze conflictul; oamenii aceia, de bună credinţă, s-au deplasat până acolo, oprindu-se în toate satele armeneşti de pe drum şi cerându-le tuturor să respecte ordinea publică. După ce s-au achitat astfel de sarcina primită, toţi cei 4 armeni au fost asasinaţi într-un sat kurd.

Aşa se face că atunci când Gevdet Bei s-a întors la postul său administrativ şi a cerut, pe un ton imperativ, ca Vanul să-i pună la dispoziţie de urgenţă 4.000 de soldaţi, armenii din oraş au refuzat să-i satisfacă pretenţia. Dacă ne gândim la ce se întâmplase mai înainte şi la ce s-a întâmplat după aceea, nu mai subzistă nici o îndoială referitoare la scopul aflat în spatele unei asemenea cereri. Gevdet, care asculta de ordinele primite de la Constantinopol, se pregătea să decimeze întreaga populaţie şi singurul motiv pentru care putea chema la arme 4.000 de apţi combatanţi nu putea fi altul decât să-i poată elimina mai întâi pe aceia în aşa fel încât restul populaţiei armeneşti să nu mai aibă apărători valizi.

Expansiunea rusă în Caucaz 1878-1914

Pe hartă se pot vedea imperiile otoman, rus şi persan, şi regiunea Van, aflată la marginea Imperiului Otoman

Armenii au încercat să parlamenteze pentru a câştiga timp, oferindu-se să adune 500 soldaţi şi să plătească taxele de scutire pentru ceilalţi 3.500. Gevdet însă a început să vorbească sus şi tare despre ,,rebeliune” şi de cât de hotărât era el însuşi să o ,,zdrobească” de îndată, cu orice preţ. ,,Dacă rebelii trag un singur foc – se lăuda el –, am să ucid orice creştin: bărbat, femeie sau [arătând cu degetul spre propriul lui genunchi] copil până aici”. De câtva timp, turcii săpaseră tranşee în jurul cartierelor armeneşti şi le umpluseră cu soldaţi; ca răspuns la această provocare, armenii au început să se pregătească de apărare. Pe 20 aprilie, o bandă de soldaţi turci au pus mâna pe câteva armence care se întorceau în oraş; doi sau trei armeni au sărit în ajutorul femeilor şi au fost împuşcaţi mortal.

Turcii au profitat de incident şi au deschis focul asupra zonei armeneşti a oraşului cu puşti şi artilerie. În scurt timp, o bună parte a Vanului era în flăcări, supusă unui asediu în toată regula. Întreaga forţă de apărare a armenilor număra 1.500 de oameni, înarmaţi cu doar 300 de puşti şi muniţie insuficientă, în timp ce Gevdet beneficia de o armată de 5.000 soldaţi, echipaţi şi dotaţi cu tot ce le trebuia. Chiar şi aşa, armenii au luptat cu un eroism şi o dibăcie ieşite din comun; erau conştienţi că nu aveau şanse să-şi ţină duşmanii la distanţă pe timp nedefinit, dar mai ştiau că o armată rusă forţa înaintarea către Van şi tot ce mai sperau era să reuşească să-i respingă pe asediatori până la sosirea ruşilor.

Din moment ce nu-mi propun să scriu istoria asediilor şi a bătăliilor, nu voi descrie în detaliu nenumăratele acte individuale de eroism, ajutorul dat de femeile armence, entuziasmul şi energia copiilor armeni, zelul şi sacrificiul de sine al misionarilor americani, mai ales al doctorului Ussher şi al soţiei lui, al domnişoarei Grace H. Knapp, nici miile de mărunţişuri care, adunate toate la un loc, au făcut din acea lună cumplită una dintre cele mai glorioase pagini din istoria modernă a Armeniei.

Vedere caracteristică asupra Armeniei

De-a dreptul uimitor este faptul că armenii au ieşit victorioşi. După vreo 5 săptămâni de luptă continuă, pe nedormite, armata rusă şi-a făcut brusc apariţia, iar turcii au luat-o la fugă în regiunea înconjurătoare, unde s-au răcorit de furia înfrângerii masacrând alte sute de săteni armeni fără apărare. Doctorul Ussher, misionarul american al cărui spital din Van a fost distrus de bombardament, declară – asumându-şi întreaga răspundere pentru această afirmaţie – că, după ce i-au alungat pe turci, ruşii s-au apucat să adune la un loc şi să incinereze cadavrele armenilor din toată provincia şi au numărat 55.000 morţi care au fost arşi.

Am relatat pe scurt episodul ,,revoluţiei” de la Van nu numai pentru că el a însemnat prima etapă organizată din planul cel mare de a şterge de pe faţa pământului o întreagă naţiune, ci şi fiindcă aceleaşi evenimente sunt evocate mereu de turci ca pretext şi justificare pentru crimele lor ulterioare. Voi relata în continuare cum Talaat, Enver şi ceilalţi, atunci când apelam la ei în favoarea armenilor, reveneau implacabil la aşa-zişii ,,revoluţionari” de la Van, pentru a exemplifica trădarea armenească. Celebra ,,revoluţie” nu a fost, în realitate, altceva decât o încercare disperată a armenilor de a-şi salva femeile de la dezonoare şi propriile vieţi, după ce turcii, masacrându-le vecinii cu miile, le dăduseră de înţeles ce soartă le fusese rezervată tuturor.

Uciderea unei naţiuni

Anihilarea naţiunii armene a implicat anumite dificultăţi în 1915, care nu împiedicaseră acţiunile turcilor în masacrele precedente, din 1895 şi când vor mai fi fost. În acele vremuri de demult, armenii nu aveau cine ştie ce putere sau mijloace de a opune rezistenţă. Pe atunci, nu li se permitea să primească instrucţie militară, să servească în armata turcă sau să deţină arme. Aceste discriminări au fost abolite în 1908, o dată cu venirea la putere a revoluţionarilor. Acum, nu numai că li s-a permis creştinilor să deţină arme, dar noile autorităţi, luate de valul propriilor lor declaraţii în materie de libertate şi egalitate, chiar i-au încurajat să se înarmeze.

Aşa se face că, la începutul anului 1915, în mai toate oraşele Turciei trăiau mii de armeni care primiseră instrucţie militară şi fuseseră dotaţi cu puşti, pistoale şi diferite arme de apărare. Operaţiunile de la Van au arătat, o dată în plus, că armenii erau perfect capabili să utilizeze armele respective în interes propriu. S-a considerat, aşadar, că o eventuală încercare de a-i anihila pe armeni în acel moment ar fi căpătat aspectul unui război civil, spre deosebire de masacrarea la grămadă a unor bărbaţi şi femei neajutoraţi, pe care turcii o găsiseră întotdeauna atât de potrivită. Dacă era vorba ca planul de a anihila o naţiune să reuşească, trebuiau îndeplinite două condiţii preliminare: să fie făcuţi inofensivi toţi soldaţii de origine armeană şi să se confişte armele de la toţi armenii de prin toate oraşele, mai mari sau mai mici. Ca să fie măcelărită, armenimea trebuia lăsată mai întâi fără apărare.

În primele luni ale anului 1915, soldaţii armeni din armata turcă au fost reduşi la un statut inferior. Până atunci, cei mai mulţi dintre ei fuseseră combatanţi, dar, fără să li se dea nici o explicaţie, li s-au luat toate însemnele militare şi au fost transformaţi în salahori. În loc să-şi servească ţara ca artilerişti sau cavalerişti, foştii soldaţi s-au trezit dintr-odată lucrători la drumuri şi poduri şi animale de povară. Le-au fost stivuite în cârcă provizii militare de toate felurile şi au fost puşi să-şi târâie picioarele spre Munţii Caucazului, copleşiţi de greutatea poverilor şi mânaţi cu biciul şi cu baioneta de turci. Uneori, cu tot cu bagajul din spinare, trebuia să-şi sape efectiv drumul prin zăpada care le ajungea până la piept. Stăteau practic sub cerul liber, dormeau direct pe pământ, presupunând că supraveghetorii ultra-zeloşi îi mai lăsau din când în când să doarmă. De mâncare primeau te miri ce; dacă li se făcea rău, erau abandonaţi exact acolo unde căzuseră, zbirii turci oprindu-se atâta cât să-i jefuiască de tot ce mai aveau, uneori chiar de hainele de pe ei. Dacă dintre cei răzleţiţi de coloane unii chiar reuşeau să ajungă la destinaţie, nu era ceva neobişnuit să fie căsăpiţi la sosire.

De multe ori, de aceşti foşti soldaţi armeni se scăpa într-un mod şi mai sumar, pentru că devenise deja monedă curentă să fie împuşcaţi cu sânge rece. În principiu, procedura era una şi aceeaşi: se formau detaşamente de câte 50-100 de oameni, aliniaţi câte patru, care porneau în marş către un loc oarecare mai ferit, nu departe de sat; la un moment dat, se auzeau bubuiturile puştilor, care făceau să vibreze aerul; pe urmă, soldaţii turci care-i escortaseră până la locul cu pricina se întorceau singuri în tabără. Cei care erau trimişi să-i îngroape descopereau, aproape invariabil, un morman de cadavre despuiate, pentru că turcii, de obicei, le furau tot ce se putea fura. În unele dintre cazurile ce mi-au fost raportate, asasinii adăugaseră şi o notă de rafinament la suferinţele acelor nefericiţi, punându-i să-şi sape propriile gropi înainte de a fi împuşcaţi.

Voi relata un singur episod, conţinut într-un raport al unuia dintre consulii noştri şi care acum se află în arhiva Departamentului de Stat american. La începutul lunii iulie, 2.000 de armeni amele-i – termenul turc pentru soldaţii reduşi la statutul de salahori – au fost trimişi din Harput la construcţii de drumuri. Armenii din oraşul respectiv ştiau prea bine ce însemna acest lucru şi au apelat la guvernatorul provinciei pentru a fi cruţaţi. Dar demnitarul i-a asigurat că nu era vorba să li se facă nici un rău, ba chiar a apelat el însuşi la domnul Ehemann, un misionar german, rugându-l să aplaneze panica şi dându-i cuvântul său de onoare că foştii soldaţi nu aveau de ce se teme. Domnul Ehemann l-a crezut pe guvernator şi a reuşit să potolească temerile populare. Şi totuşi, cei 2.000 de oameni au fost practic măcelăriţi până la unul, iar trupurile lor aruncate într-o peşteră. Doar câţiva au reuşit să scape şi de la aceşti câţiva s-a răspândit vestea despre masacru în lumea întreagă.

Nici n-au trecut bine câteva zile şi alt grup de 2.000 de soldaţi au fost trimişi la Diarbekir. Singurul scop de a-i trimite pe oamenii aceştia în câmp deschis era acela de a-i putea lichida mai uşor, iar ca să nu existe riscul să opună rezistenţă sau să se salveze cu fuga, amărâţii au fost înfometaţi în mod sistematic. Agenţii guvernamentali mergeau pe acelaşi drum înaintea lor şi-i informau pe kurzi despre sosirea caravanei, cerându-le să procedeze cum se pricepeau ei mai bine. Rezultatul a fost că, pe lângă revărsarea triburilor kurde din munţi peste acel regiment înfometat şi slăbit, până şi femeile kurde au venit cu cuţite de măcelărie, ca să câştige în ochii lui Allah meritul de a fi omorât un creştin.

Aceste masacre nu au fost incidente izolate; mi s-au comunicat amănunte despre o mulţime de alte episoade similare, la fel de înfricoşătoare ca cel pe care l-am relatat. De-a lungul şi de-a latul Imperiului Otoman, turcii au încercat în mod sistematic să decimeze toţi bărbaţii apţi combatanţi, nu numai cu scopul de a-i elimina pe toţi aceia care ar fi putut da naştere unei noi generaţii de armeni, ci şi pentru a transforma partea mai slabă a populaţiei într-o pradă cu atât mai accesibilă.

Dar, oricât de sinistre ar fi fost aceste masacre ale unor soldaţi neînarmaţi, erau de-a dreptul miloase şi juste în comparaţie cu tratamentul aplicat după aceea armenilor suspectaţi că ar fi tăinuit arme. Creştinii s-au alarmat, pe bună dreptate, atunci când au văzut, răspândite prin sate şi oraşe, afişe prin care toată lumea era convocată la sediile autorităţii ca să predea armele. Deşi ordinul îi privea pe toţi cetăţenii, armenii au înţeles de îndată ce s-ar fi întâmplat dacă ei înşişi ar fi rămas fără apărare, în timp ce vecinilor lor musulmani li s-ar fi permis să-şi păstreze armele. Chiar şi aşa, în multe din cazuri, oamenii aceştia atât de persecutaţi s-au prezentat, ascultători şi răbdători, pentru a răspunde chemării. Drept care oficialităţile turceşti le-au confiscat puştile aproape cu zâmbetul pe buze, pe post de dovezi ale aşa-zisei ,,revoluţii” în pregătire şi i-au azvârlit în închisori sub acuzaţia de trădare. Pe de altă parte, mii de oameni nu au predat armele pentru simplul motiv că nu aveau ce arme să predea; şi mai mulţi însă au refuzat cu obstinaţie să le predea, dar nu fiindcă ar fi plănuit vreo revoltă, ci pentru că erau hotărâţi să-şi apere propriile vieţi şi onoarea femeilor lor de toate grozăviile pe care le simţeau plutind în aer.

Pedepsele aplicate acestor recalcitranţi reprezintă unul dintre cele mai hidoase capitole ale istoriei moderne. Cei mai mulţi dintre noi ne iluzionăm că tortura a încetat de mult să mai fie o metodă administrativă şi judiciară; eu unul cred că nici în cele mai sumbre epoci nu au avut loc scene atât de cumplite precum cele de care te loveai la tot pasul în Turcia. Jandarmii turci nu aveau nimic sfânt: sub pretextul că ar fi căutat ascunzătorile de arme, au întors cu fundul în sus biserici, au profanat altare şi obiecte de cult, ba chiar au organizat parodii după slujbele creştine; au bătut preoţi până i-au lăsat fără cunoştinţă, pe motivul că ei ar fi fost creierele răzmeriţelor; dacă nu descopereau arme ascunse prin biserici, uneori îi înarmau pe preoţi şi pe episcopi până în dinţi, cu puşti, pistoale şi săbii, după care îi judecau pentru deţinere ilegală de armament, în faţa unor curţi marţiale organizate ad-hoc şi-i puneau să defileze aşa pe străzi, pur şi simplu pentru a aţâţa furia fanatică a mulţimii.

Pe femei le tratau cu aceeaşi cruzime şi neruşinare ca pe bărbaţi; cunosc cazuri în care femei acuzate de a fi ascuns arme au fost dezbrăcate la piele şi biciuite cu crengi proaspăt tăiate din copaci, şi asemenea bătăi au încasat chiar femei însărcinate. Violurile deveniseră atât de obişnuite în cazul unor asemenea percheziţii după arme, încât armencele – şi femeile, şi fetele – fugeau în păduri, pe dealuri sau prin peşteri de cum zăreau o trupă de jandarmi.

Ca un preludiu la percheziţie, bărbaţii mai voinici de prin sate şi oraşe erau arestaţi şi băgaţi la închisoare. Acolo, torţionarii dădeau dovadă de o ingeniozitate diabolică în tentativa de a-şi face victimele să se recunoască drept ,,revoluţionari” şi să divulge unde îşi ascunseseră armele. O practică frecvent întâlnită era aceea de a aşeza prizonierul într-o cameră, flancat de câte un turc pe fiecare parte; interogatoriul începea direct cu bătaia la tălpi, o tortură destul de răspândită în Orient, care constă în a lovi tălpile picioarelor cu un băţ nu prea gros; la început, durerea trece neobservată, dar dacă loviturile se succed fără întrerupere, victima trece printr-o agonie cumplită, picioarele i se umflă şi-i plesnesc şi nu de puţine ori s-a întâmplat să trebuiască amputate. Jandarmii îi băteau la tălpi pe armeni până când aceştia leşinau, apoi îi trezeau stropindu-i cu apă, şi o luau de la capăt. Dacă metoda dădea greş şi victima le ţinea piept, aveau la îndemână multe alte metode de constrângere: le smulgeau sprâncenele şi bărbile aproape fir cu fir; le smulgeau unghiile de la mâini şi de la picioare, le puneau fiare înroşite în foc direct pe piept, îi ciupeau cu cleşti la fel, înroşiţi în foc, după care le turnau unt topit peste răni. Au fost cazuri în care le-au bătut mâinile şi picioarele în cuie pe bucăţi de lemn – evident, batjocorind Răstignirea – apoi, în timp ce nenorociţii aceia se crispau de durere, le strigau: ,,Ei, de ce nu vine Hristosul ăla al tău să te ajute ?”

Asemenea barbarii şi multe altele pe care nici nu îndrăznesc să le pomenesc se desfăşurau de preferinţă noaptea. Grupuri de turci îşi făceau veacul primprejurul închisorilor, bătând tobe şi fluierând, ca să acopere urletele celor torturaţi, să nu fie auzite de ceilalţi săteni.

În mii de cazuri, armenii au îndurat asemenea chinuri şi tot nu au predat armele, pentru că, aşa cum am mai spus, pur şi simplu nu aveau ce arme să predea. Neputând să-şi convingă torţionarii că nu aveau arme, s-au obişnuit ca atunci când se auzea că urmau percheziţii să cumpere arme de la vecinii lor turci numai şi numai ca să le poată preda şi să scape de pedepsele înspăimântătoare.

Într-o zi, am discutat despre aceste procedee cu un demnitar turc, care-mi descria diversele metode de tortură. Nu făcea nici un secret din faptul că fuseseră ordonate de guvern şi, ca orice turc din casta conducătoare, jubila numai la gândul relelor tratamente aplicate acelei naţii pe care o detesta. El mi-a confirmat că detaliile operaţiunilor erau discutate în fiecare noapte de Comitetul ,,Uniune şi Progres”. Orice metodă nouă de a provoca durere era aclamată ca o descoperire minunată şi toţi participanţii îşi storceau creierele să inventeze alte şi alte noi chinuri. Mi-a spus chiar că scotociseră prin arhivele Inchiziţiei spaniole şi ale altor instituţii istorice experte în tortură şi preluaseră de acolo orice sugestie constructivă.

Ceea ce nu mi-a spus a fost cine câştigase premiul întâi în această competiţie macabră, dar toată armenimea îl recunoştea la unison pe Gevdet Bei, guvernatorul din Van, drept ticălosul între ticăloşi. Lui Gevdet i se dusese faima de a fi fost ,,potcovarul din Başkaleh”, pentru că acest rafinat al artei torturii inventase o adevărată capodoperă, şi anume să bată în cuie potcoave de cai pe călcâiele prizonierilor armeni.

Şi totuşi aceste cruzimi nu reprezentau nici pe departe ceea ce ziarele vremii numeau, cu un termen generic, ,,atrocităţile armeneşti”, ci doar nişte etape pregătitoare ale marii distrugeri a unei întregi naţiuni, demers în care Junii Turci au dovedit infinit mai multă ingeniozitate decât predecesorul lor, sultanul ,,roşu” Abdul Hamid. Îndemnul fostului sultan se reducea la ,,omorâţi-i, omorâţi-i”, pe când turcii democraţi au pus la punct un plan radical diferit. În loc să extermine de-a dreptul naţiunea armeană, ei s-au hotărât s-o deporteze către regiunile de sud şi sud-vest ale Imperiului Otoman, acolo unde se întind deşertul sirian şi depresiunea Mesopotamiei. Această parte de lume a cunoscut odată o civilizaţie înfloritoare, dar după cinci secole de administraţie otomană a fost ajunsă de blestemul oricărei alte regiuni supuse de turci: nu a mai rămas din ea decât un deşert arid, pustiu, fără oraşe, fără sate, fără viaţă, locuit doar de câteva triburi de beduini nomazi şi fanatici. Numai printr-o muncă susţinută, întinsă de-a lungul multor ani, ar mai putea această ţară a nimănui să redevină adăpostul vreunei populaţii cât de cât mai numeroase.

Guvernul de la Constantinopol şi-a anunţat intenţia de a-i aduna la un loc pe cei două milioane şi ceva de armeni şi de a-i strămuta către acele pustietăţi neprimitoare. Presupunând că deportarea ar fi fost pregătită şi organizată cu bună credinţă, tot ar fi reprezentat culmea cruzimii şi a nedreptăţii. Dar adevărul este că turcii nu aveau nici cea mai mică intenţie de a-i reorganiza pe armeni pe noul teritoriu. Ştiau prea bine că marea majoritate nu ar fi ajuns niciodată la destinaţie, iar aceia care ar fi ajuns ori ar fi murit de sete sau de foame, ori ar fi fost căsăpiţi de triburile musulmane sălbatice din deşert. Scopul real, deşi nedeclarat, al deportătii era jaful şi distrugerea, adică un masacru de un fel mai aparte. Ordonând deportările, autorităţile turceşti au semnat de fapt condamnarea la moarte a unei întregi naţiuni, lucru de care erau perfect conştienţi şi nu-şi mai băteau capul să-l ascundă, nici măcar în discuţiile cu mine.

Refugiaţi la Van adunându-se în jurul unui cuptor public, nădăjduind că vor primi pâine. Aceşti oameni au fost smulşi din casele lor fără avertizare şi au pornit către deşert

În tot cursul primăverii şi al verii anului 1915, au avut loc deportări. Dintre marile oraşe, Constantinopolul, Smirna şi Alepul au fost cruţate; în rest, practic oriunde trăia fie şi o singură familie de armeni, locul respectiv devenea scena unei asemenea tragedii înfiorătoare. Nu ştiu dacă a existat un singur armean exceptat de la deportare, indiferent de educaţia, starea lui materială sau de categoria socială din care făcea parte. În unele sate au fost instalate pancarte prin care întreaga populaţie armenească era convocată să se prezinte din proprie iniţiativă în cutare loc public, la cutare dată, de obicei termenul era de 1-2 zile; în alte localităţi, crainicul satului patrula pe străzi, răspândind convocarea verbal.

Mai era însă şi o a treia situaţie, şi anume aceea în care nu li se dădea armenilor nici un fel de preaviz. Câte o familie de armeni se trezea cu jandarmii la poartă, care le cereau tuturor celor din gospodărie să-i urmeze. Femeile erau luate de la muncile casnice şi nici măcar nu li se dădea voie să-şi schimbe hainele. Poliţia cădea asupra lor aşa cum erupţia Vezuviului a căzut asupra pompeienilor: femei scoase din cadă, copii smulşi din pat, pâine lăsată pe jumătate coaptă în cuptor, masa de prânz întreruptă înainte de felul doi, alţi copii luaţi din clase, care-şi părăseau manualele deschise la lecţia de zi, bărbaţi obligaţi să-şi lase plugurile de izbelişte pe câmp sau vitele păscând pe dealuri. Până şi femei care tocmai născuseră erau date jos din patul de lăuzie, cu bebeluşii adormiţi în braţe, şi puse să se alăture convoiului lovit de o panică oarbă. Lucrurile pe care le puteau înşfăca în grabă – un şal, o pătură, câte ceva de hrană – atât li se dădea voie să ia din tot avutul lor. La întrebarea lor obsesivă: ,,Bine, dar unde mergem ?”, jandarmii le răspundeau ca un laitmotiv: ,,Spre interior”.

În unele cazuri, refugiaţii aveau la dispoziţie câteva ore – în mod cu totul excepţional câteva zile – ca să-şi lichideze proprietăţile sau bunurile din gospodării. Bineînţeles că totul se reducea până la urmă la un jaf pe faţă. De vândut, nu puteau vinde decât turcilor şi, cum şi ei, ca vânzători, şi potenţialii cumpărători ştiau foarte bine că în cel mult o zi, două trebuiau negociate acumulările unei vieţi întregi, preţurile obţinute nu reprezentau decât o mică parte din valoarea de piaţă a lucrurilor vândute. Pe o maşină de cusut primeau un dolar sau doi, o vacă o dădeau pe un dolar, mobila dintr-o casă întreagă făcea o nimica toată. În multe cazuri, armenilor li se interzicea să vândă şi turcilor să cumpere, fie şi la asemenea preţuri ridicole, motivul invocat fiind acela că statul urma să vândă bunurile respective, pentru a plăti creditorii care rămâneau inevitabil cu buza umflată.

În realitate, mobila din diversele case era depozitată în magazii sau stivuită în locuri publice, de unde turcii, bărbaţi şi femei, veneau după aceea să fure din ele fără nici o oprelişte. Alteori, oficialităţile turce le spuneau armenilor că, deportarea lor fiind numai temporară, după încheierea războiului aveau să fie aduşi înapoi şi deci nu aveau nici un motiv să-şi vândă casele. Nici nu apucau bine foştii ocupanţi să părăsească satele şi imediat erau repartizaţi în casele lor mohagir-i mahomedani, adică migranţi din alte regiuni ale Turciei. La fel, tot ce însemna obiect de valoare în acele case – bani, inele, ceasuri, bijuterii – era dus la secţiile de poliţie pentru păstrare ,,în siguranţă” până la întoarcerea posesorului, apoi bineînţeles totul se împărţea între turci.

Chiar aşa, aceste jafuri îi preocupau pe refugiaţi mult mai puţin decât scenele incomparabil mai cumplite şi mai sălbatice care se petreceau sub ochii lor. Exterminarea bărbaţilor continua în mod sistematic; câţi bărbaţi armeni scăpaseră de persecuţiile pe care le-am descris pe scurt mai înainte aveau parte de o moarte violentă acum. Până să pornească la drum convoaiele devenise o practică obişnuită ca tinerii să fie luaţi de lângă familiile lor, legaţi câte patru unul de altul, duşi la marginea satului şi împuşcaţi. Zilnic aveau loc spânzurări publice, fără nici un fel de proces, singura crimă a spânzuraţilor fiind aceea că erau armeni. Jandarmilor le făcea o plăcere deosebită să le vină de hac mai ales persoanelor şcolite şi cu influenţă.

Primeam în mod constant, de la consulii şi misionarii americani, rapoarte despre asemenea execuţii. Multe dintre tragediile pe care le descriau ei acolo nu le voi uita niciodată: la Angora, toţi bărbaţii armeni între 15 şi 70 ani au fost arestaţi, legaţi câte patru unul de altul şi trimişi pe drumul Cezareei; după vreo 5-6 ore de mers, când ajunseseră într-o vale ascunsă oricăror priviri, au fost atacaţi de o gloată de ţărani turci cu bâte, baroase, topoare, seceri, săbii şi ferăstraie, instrumente care nu numai că provocau moartea mai dureros decât puştile şi pistoalele, dar, aşa cum se lăudau turcii înşişi, se dovedeau mai economice, pentru că nu mai trebuiau irosite praful de puşcă şi muniţia; aşa a fost măcelărită întreaga populaţie bărbătească din Angora, inclusiv oamenii cu stare şi de condiţie bună, iar trupurile lor, sinistru mutilate, au fost abandonate acolo, în valea aceea a morţii, ca să fie devorate de fiarele sălbatice; după ce şi-au potolit setea de omoruri, ţăranii respectivi şi jandarmii s-au strâns la cârciuma locală, unde au început să-şi compare impresiile între ei şi să se laude câţi ,,ghiauri” reuşise să taie fiecare; sau, la Trabzon, bărbaţii au fost masaţi în bărci şi scoşi în largul Mării Negre, unde jandarmii, care-i însoţeau în alte bărci, i-au împuşcat pe toţi şi le-au răsturnat cadavrele în mare.

Cu alte cuvinte, când primeau în sfârşit semnalul de plecare, convoaiele nu mai erau formate decât din femei, copii şi bătrâni. Toţi cei care ar fi putut să-i apere pe aceştia de soarta ce le fusese rezervată dispăruseră pentru totdeauna. În multe locuri, primarul localităţii, venit să asiste la plecarea convoiului, îşi mai şi bătea joc de nefericiţi, urându-le ,,drum bun”. Chiar în momentul plecării, femeilor li se oferea posibilitatea uneori să se convertească la mahomedanism. Dar nici pentru cele care acceptau noua credinţă – şi nu erau deloc multe – necazurile nu luau sfârşit aici: convertitele erau obligate să-şi predea copiii unor aşa-numite ,,orfelinate musulmane”, inclusiv să semneze că erau de acord cu educarea copiilor lor în dreapta credinţă, ca adepţi fideli ai Profetului; cât despre ele însele, trebuiau să demonstreze că se convertiseră în mod sincer şi nu puteau face acest lucru decât divorţând de soţii lor creştini şi căsătorindu-se cu bărbaţi musulmani; dacă însă pentru vreuna dintre femei nu se găsea nici un mahomedan onorabil care să se ofere s-o ia de nevastă, atunci proaspăta convertită era deportată la un loc cu ceilalţi, oricât de vehement şi-ar fi declarat devotamentul faţă de islamism.

La început, dacă te luai după aparenţe, ai fi zis că guvernul încerca totuşi să protejeze acele şiruri interminabile de oameni în mişcare. De obicei, ofiţerii împărţeau convoaiele în coloane, uneori de câteva sute, alteori de câteva mii de oameni. Pe ici, pe colo, autorităţile civile mai puneau la dispoziţie câte un car tras de boi, în care exilaţii să-şi depoziteze ce obiecte de mobilier reuşiseră să ia cu ei. Câte un jandarm însoţea fiecare convoi, declarând sus şi tare că se află acolo pentru pază şi protecţie. Femeile, îmbrăcate cu te miri ce, îşi cărau copiii în braţe sau în cârcă, alături de bătrâni care se poticneau, sprijinindu-se în baston. Copiii mai mari alergau pe lângă ei, privind întreaga procesiune, cel puţin la început, ca pe o nouă distracţie. Câte un cetăţean mai prosper păstrase poate un cal sau un asin, câte un ţăran îşi salvase vaca sau vreo oaie şi acum animalul se târâia pe drum laolaltă cu oamenii; sumedenia obişnuită de animale de casă – câini, pisici, păsări – au devenit peste noapte părţi componente ale acelor talciocuri în mişcare.

Din mii de oraşe şi sate armeneşti au pornit asemenea convoaie ale disperării: toate drumurile care duceau spre sud erau pline de ele; pe unde treceau, ridicau nori de praf şi lăsau în urmă, ca dovezi ale trecerii lor pe acolo, grămezi de nimicuri – resturi, scaune, pături, cearşafuri, cratiţe, tot felul de lucruri inutile. Când au pornit toate aceste convoaie, deportaţii mai aduceau oarecum a fiinţe omeneşti; după doar câteva ore de mers însă, praful drumului le acoperise feţele şi hainele, aveau picioarele învelite în noroi, aşa încât, văzând arătările care abia se mişcau, de cele mai multe ori deşălate de oboseală şi mânate din urmă sălbatic de aşa-zişii ,,apărători”, ai fi zis că erau cine ştie ce specie nouă şi ciudată de animale. Adevărul este că aproape 6 luni încheiate, din aprilie până în octombrie 1915, practic toate drumurile din Asia Mică au fost însufleţite de aceste şiruri, ajunse deja neomeneşti, de exilaţi. Nu era vale prin care să nu se târâie şi nu era deal pe care să nu-l urce sau să-l coboare, se mişcau de colo-colo, fără să aibă nici cea mai vagă idee încotro – atâta ştiau, că orice drum ducea spre moarte (foto).

Sat după sat şi oraş după oraş au fost golite sistematic de populaţia armenească, în condiţiile pe care le-am evocat mai înainte. În cele 6 luni, atâta cât se poate ţine o socoteală, în jur de 1.200.000 de oameni au pornit pe drumurile deşertului sirian. ,,Rugaţi-vă pentru noi”, ziceau cei mai mulţi părăsindu-şi casele, de fapt casa în care strămoştii lor trăiau de 2.500 de ani, ,,rugaţi-vă pentru noi, fiindcă nu ne mai întâlnim pe lumea asta, dar cândva cu siguranţă ne mai întâlnim !”

Nici nu plecau bine armenii din localităţile lor de baştină, că şi începeau persecuţiile. Drumurile pe care mergeau erau nişte poteci pentru asini ceva mai late, aşa încât procesiunile relativ ordonate de la plecare deveneau, după numai câteva ceasuri, nişte gloate care se îmbulzeau şi abia se târau. Copiii se rătăceau de mame şi nevestele de soţi. Bătrânii rămâneau în urmă, se pierdeau de familiile lor şi nu le trebuia mult ca să se simtă epuizaţi şi să li se umfle picioarele. Căruţaşii turci, după ce storceau şi ultimul bănuţ pentru ceea ce transportau în căruţe, se răzgândeau brusc, descărcau totul pe marginea drumului şi-i lăsau baltă pe cei care-i plătiseră, apoi făceau stânga-împrejur şi se întorceau către sat, la vânătoare de noi victime. Aşa se face că în scurt timp practic toată lumea, tineri şi bătrâni, ajungea să meargă pe jos.

Jandarmii trimişi de autorităţi, pasămite pentru a-i proteja pe exilaţi, deveneau şi ei după câteva ceasuri din paznici torţionari. Îşi îmboldeau supuşii cu baionetele de la puşti, mânând din urmă pe oricine dădea semn că ar fi slăbit pasul. Cei care încercau să se oprească să-şi tragă sufletul, sau care cădeau din picioare epuizaţi în mijlocul drumului, erau siliţi imediat, peste măsură de brutal, să reintre în formaţia aceea ca un vierme uriaş umblător. Până şi femeile însărcinate erau mânate cu baioneta; dacă i se întâmpla vreuneia – şi nu puţine au fost cazurile de acest fel – să nască pe drum, imediat după aceea era ridicată cu forţa şi obligată să-şi reia locul printre ceilalţi mărşăluitori.

Apoi, pe întregul parcurs al deplasării, se ţineau lanţ altercaţiile cu localnicii musulmani. Plutoane de jandarmi mergeau înainte, anunţând triburile kurde că li se apropiau victimele şi pe ţăranii turci că în sfârşit se apropia şansa pe care o aşteptau de atâta timp. Guvernul mersese până acolo, încât deschisese puşcăriile şi eliberase toţi deţinuţii, cu înţelegerea tacită că trebuiau să se poarte ca nişte buni musulmani cu armenii care hălăduiau pe drumuri.

Aşa se face că orice convoi ducea o luptă continuă pentru existenţă cu mai multe categorii de agresori: cu jandarmii însoţitori, cu ţăranii şi sătenii turci, cu triburile kurde şi bandele de hoţi. Nu trebuie uitat că bărbaţii care i-ar fi putut apăra efectiv pe aceşti rătăcitori fuseseră ucisi aproape până la unul, sau dacă nu, atunci luaţi cu forţa în armată ca hamali, şi că exilaţii înşişi fuseseră deposedaţi în mod sistematic de orice armă înainte de începerea exodului.

La câteva ceasuri după ce părăsea localitatea respectivă, convoiul era de obicei atacat de kurzi, care se năpusteau asupra lui din sălaşurile lor de la munte, şi se repezeau mai ales la fetele tinere, le ridicau vălurile şi pe cele mai drăguţe le luau cu ei înapoi în munţi. Răpeau şi copiii mici, după cum li se năzărea, iar pe ceilalţi îi jefuiau fără milă. Dacă se întâmpla ca exilaţii să aibă asupra lor bani sau mâncare, atacatorii le luau absolut tot, lăsându-i să se descurce cum ştiau, ca să nu moară de foame. Le furau şi hainele şi uneori îi lăsau – şi bărbaţi şi femei – complet despuiaţi în mijlocul drumului. În tot acest timp, cât prădau convoiul, kurzii şi omorau în dreapta şi în stânga, fără nici un discernământ, aşa încât ţipetele femeilor şi bătrânilor sporeau şi ele sentimentul general de groază.

Cei ce scăpau din aceste atacuri în câmp deschis dădeau peste alte chinuri în satele musulmane. Aici, brutele de turci dădeau iama printre femei; pe unele le lăsau fără suflare, după ce le violau, altele îşi pierdeau minţile definitiv. După câte o noapte petrecută într-o asemenea tabără şi după experienţele abominabile, exilaţii – câţi reuşeau să supravieţuiască – porneau din nou la drum a doua zi dimineaţa. Jandarmii se purtau din ce în ce mai brutal cu ei, pe măsură ce călătoria se prelungea, de parcă le-ar fi purtat pică pentru faptul că încă mai trăiau. Era lucru curent ca oricine cădea din picioare pe drum să fie înjunghiat cu baioneta pe loc.

Armenii au început să moară cu sutele, de foame şi de sete. Până şi atunci când ajungeau la câte un râu, se întâmpla uneori ca jandarmii să nu-i lase să bea apă, pur şi simplu pentru a-i chinui şi mai mult. Soarele fierbinte al deşertului le prăjea trupurile acoperite cu câteva zdrenţe, iar picioarele goale, cu care călcau pe nisipul încins, li se umflau în aşa hal, încât mii de oameni s-au prăbuşit din mers şi au murit pe loc, sau dacă nu, au fost ucişi pe loc fără prea multă vorbă. Aşa încât, după câteva zile, şirurile de oameni normali care fuseseră la plecare se transformau într-o amestecătură de umbre prăfuite care se călcau în picioare unele pe altele, care se uitau ca nişte corbi după orice ar fi putut pune în gură, care puneau efectiv în gură orice rest le ieşea în cale, înnebuniţi de-a binelea de scenele hidoase pe care le vedeau la tot pasul, suferind de toate bolile care însoţesc asemenea dificultăţi şi privaţiuni, şi totuşi mânaţi în continuare fără milă de biciurile, bâtele şi baionetele călăilor care îi însoţeau.

Iată de ce, pe măsură ce convoaiele se târau mai departe, în urma lor rămâneau alte şiruri, de cadavre neîngropate, de femei şi bătrâni muribunzi, aflaţi în ultimele faze ale tifosului, dizenteriei şi holerei, de copii care zăceau pe spate şi scânceau, cu ultimele puteri, după hrană şi apă. Unele femei se rugau de eventualii necunoscuţi pe care-i întâlneau să le ia copiii sugari şi să-i salveze de la chinuri; dacă nu reuşeau, îi aruncau în fântâni sau îi abandonau la rădăcina câte unui tufiş, măcar să moară fără să mai sufere. Tot în urma convoaielor rămâneau mici armate de fete vândute ca sclave, de obicei pe câte o megidie, adică aproximativ 80 cenţi, care, după ce aşa-zişii cumpărători îşi făceau cheful cu ele, brutalizându-le după bunul lor plac, ajungeau să îngroaşe rândurile prostituatelor.

Locurile de popas, unde bolnavii şi muribunzii zăceau direct pe pământ, amestecaţi printre cei deja morţi şi neîngropaţi sau pe jumătate îngropaţi, mărturiseau despre trecerea pe acolo a ce mai rămăsese din convoaiele iniţiale, însoţite de altfel de stoluri întregi de vulturi care planau în cercuri pe deasupra lor şi de haite de câini sălbăticiţi care se încăierau între ei pentru cadavrele lăsate în urmă. Scenele cele mai cumplite aveau loc la trecerea râurilor, mai ales a Eufratului. Jandarmii le dădeau brânci femeilor în apă, dar împuşcau pe oricine încerca să se salveze înotând. Nu era deloc neobişnuit ca femeile să profite de ocazie şi să-şi salveze onoarea sărind singure în fluviu, ba chiar cu copiii ţinuţi strâns în braţe.

,,În ultima săptămână a lunii iunie – preciza un raport consular –, mai multe grupuri de armeni din Erzerum au fost deportaţi zilnic. Cei mai mulţi dintre ei au fost masacraţi pe drum, fie împuşcaţi, fie înecaţi. O bătrână înstărită, doamna Zaruhi, care a fost aruncată în Eufrat, a reuşit să se salveze ţinându-se de un bolovan din albia fluviului. Apoi a ajuns cu mari eforturi la mal şi s-a întors în Erzerum, unde s-a ascuns în casa unei familii de prieteni turci. Mai târziu, ea i-a povestit prinţului Argutinski, reprezentantul la Erzerum al Uniunii oraşelor din întreaga Rusie, că tremura numai la gândul sutelor de copii înjunghiaţi cu baioneta de turci şi aruncaţi în Eufrat, sau aducându-şi aminte cum bărbaţii şi femeile erau dezbrăcaţi la piele, legaţi unii de alţii cu sutele, împuşcaţi şi apoi prăvăliţi în apele fluviului. Miile de cadavre adunate de ape într-un cot al fluviului, lângă Erzingan, spunea doamna Zaruhi, creaseră un asemenea baraj, încât Eufratul îşi modificase cursul pe o distanţă de vreo sută de metri”.

Afirmaţia guvernului otoman, că ar fi avut măcar o clipă intenţia de a-i deporta pe armeni către ,,o nouă zonă de reşedinţă”, este o pură prostie. Tratamentul rezervat convoaielor demonstrează clar că adevăratul scop al lui Enver şi Talaat a fost exterminarea armenilor. Câţi dintre cei exilaţi către sud, care au călătorit în asemenea condiţii revoltătoare, au ajuns la destinaţie ? Experienţele prin care a trecut un singur asemenea convoi ilustrează cum nu se poate mai bine trecerea de la presupusul plan de deportare la cel de anihilare. Detaliile mi-au fost furnizate direct de către consulul american de la Alep şi se află în prezent în arhiva Departamentului de Stat de la Washington.

În ziua de 1 iunie, un convoi de circa 3.000 armeni, majoritatea femei, fete tinere şi copii mici, a plecat din Harput. Aşa cum devenise deja un obicei, oficialităţile le-au alăturat o escortă de 70 jandarmi, comandaţi de un bei turc. Aşa cum iarăşi devenise o obişnuinţă, jandarmii s-au dovedit în cele din urmă a fi nu apărătorii, ci agresorii şi călăii convoiului respectiv. Abia porniseră la drum, şi comandantul jandarmilor a colectat 400 lire turceşti de la membrii convoiului, sub pretextul că avea să-i păstreze el în siguranţă până la sosirea la Malatia. Îndată ce i-a jefuit pe exilaţi de singurul lor mijloc de a-şi procura hrană, beiul a fugit, lăsându-i pe toţi la bunul plac al jandarmilor.

Vedere generală asupra oraşului Harput

Cartierul armenesc din Harput bombardat de turci

Pe tot parcursul marşului către Ras-ul-Ain, prima etapă pe drumul Bagdadului, existenţa acestor călători nenorociţi a fost încercată de un lung şir de orori. Jandarmii au trimis iscoade în recunoaştere, care să anunţe triburile semi-nomade din munţi despre sosirea câtorva mii de femei şi fete tinere armence. Arabii şi kurzii şi-au ales fete pe care le-au luat cu ei; oamenii de la munte au năvălit peste convoi în repetate rânduri, violând şi omorând în dreapta şi în stânga printre femeile rămase, jandarmii înşişi luând parte la orgii. Unul câte unul, cei câţiva bărbaţi prezenţi în convoi au fost ucişi. Femeile au reuşit totuşi să ascundă ceva bani de jefuitori, ţinându-i în gură sau sub păr, şi i-au folosit ca să cumpere cai; dar triburile de kurzi le-au furat toţi caii. În cele din urmă, după 13 zile în care au jefuit, bătut, violat şi ucis oamenii pe care îi aveau în grijă, jandarmii i-au abandonat cu totul.

După alte 2 zile, kurzii au dat iama din nou în convoi, au adunat toţi bărbaţii rămaşi în viaţă – au găsit în jur de 150, cu vârste cuprinse între 15 şi 90 ani –, i-au luat cu ei şi i-au masacrat efectiv până la ultimul om. În aceeaşi zi însă, acest convoi plecat de la Harput a făcut joncţiunea cu altul, pornit de la Sivas, însumând 18.000 suflete. Un nou bei kurd a preluat comanda. Şi acesta, ca şi toţi ceilalţi ajunşi în postura lui, îşi privea însărcinarea exclusiv drept o ocazie de a jefui, batjocori şi ucide. Noua căpetenie a trimis vorbă celor de un neam cu el din regiunile muntoase că erau bineveniţi să-şi facă toate mendrele cu masa aceea amorfă de armeni. Zi de zi şi noapte de noapte, fetele cele mai frumoase erau răpite; uneori se şi întoarceau într-o stare atât de jalnică, încât suferinţele prin care trecuseră nici nu mai trebuiau povestite, fiindcă se citeau pe chipurile lor. Dintre mărşăluitori, cei care se dovedeau prea bătrâni, prea bolnavi sau infirmi şi nu puteau ţine pasul cu ceilalţi erau omorâţi pe loc. Ori de câte ori treceau printr-un sat turc, toţi vagabonzii locali erau invitaţi să-şi aleagă dintre fetele armence.

La trecerea peste Eufrat, întregul convoi, din ce în ce mai subţiat, a putut vedea cum pe apele fluviului pluteau cadavrele a vreo 200 bărbaţi. În răstimpul scurs de la plecare, toţi armenii fuseseră în aşa măsură şi de atâtea ori jefuiţi, încât nici unul nu mai avea practic nimic, în afară de nişte haine ponosite, dar kurzii i-au jefuit până şi de acelea; aşa se face că o mare parte dintre ei au mărşăluit aproape complet despuiaţi sub soarele torid al deşertului. Alte 5 zile nu au avut parte de nici un fel de hrană, nici de apă.

,,Sute de oameni au murit pe drum – scriau rapoartele – cu limba efectiv uscată în gură; la capătul celor 5 zile, când au reuşit să găsească un izvor, întregul convoi s-a repezit fireşte înspre apă. Dar poliţiştii s-au interpus în calea oamenilor însetaţi şi le-au interzis să bea fie şi un strop de apă. Motivul a fost acela ca intenţionau să le vândă acea apă, cu preţuri variind între o liră şi trei lire turceşti pe cană, şi totuşi în unele cazuri refuzau să le dea apa, deşi primiseră banii. În alt loc, în care se aflau mai multe puţuri, fără frânghii şi fără găleţi cu care să poată fi scoasă apa, câteva femei s-au repezit şi s-au aruncat în acele gropi. Femeile s-au înecat, dar chiar şi aşa, ceilalţi au băut din fântânile respective, iar cadavrele au rămas să se descompună în apă. Au fost şi situaţii în care fântânile erau de fapt aproape secate, iar femeile care se aruncau în ele reuşeau să iasă înapoi la lumină; atunci ceilalţi se repezeau să le lingă, să le sugă veşmintele jegoase, dar umede, sperând să-şi potolească setea.

La trecerea printr-un sat de arabi, văzând cârdurile acelea de oameni despuiaţi – majoritatea femei – locuitorilor li s-a făcut milă şi le-au dat nişte cârpe vechi cu care să se acopere. Câţiva dintre exilaţi, care mai aveau bani ascunşi, şi-au cumpărat nişte haine; dar cei mai mulţi au rămas în continuare în pielea goală şi au mers aşa tot restul drumului, până la Alep. Femeile mai ales umblau înghesuite unele în altele de ruşine. Într-a 70-a zi, câţiva amărâţi chiar au ajuns la Alep. Din cele două convoaie reunite care însumaseră 18.000 suflete, doar 150 femei şi copii au ajuns la destinaţie. Dintre ceilalţi, câteva zeci de fete, cele mai frumoase, rămăseseră prizoniere la kurzi sau la turci; restul muriseră pe drum”.

Singurul motiv pentru care mi-am propus să povestesc asemenea fapte cumplite este acela că, în lipsa detaliilor, opinia publică anglofonă nu-şi poate face o imagine corectă despre adevărata faţă a Turciei. Chiar şi aşa, nu voi dezvălui întâmplările cele mai odioase, pentru că o relatare completă a orgiilor sadice cărora le-a căzut victimă populaţia de etnie armeană nu ar putea fi publicată în America. Crime puse la cale de cele mai pervertite şi dezlănţuite instincte omeneşti, persecuţii şi nedreptăţi pe care numai imaginaţia de cea mai josnică speţă le poate inventa – acestea au fost nenorocirile zilnice ale unei populaţii altminteri devotate.

Sunt convins că nu a existat episod mai sinistru decât acesta în întreaga istorie a umanităţii. Marile masacre şi persecuţii din trecut pălesc pe lângă suferinţele îndurate de armeni în 1915. De exemplu, masacrele albigenilor[2] în prima parte a secolului XIII au fost întotdeauna privite drept unul dintre cele mai sumbre evenimente din istoria cât de cât recentă, fiindcă în acea răbufnire de fanatism au fost ucişi aproape 60.000 oameni. În masacrele din noaptea Sfântului Bartolomeu[3] şi-au pierdut viaţa în jur de 30.000. Aşa-zisele ,,Vespre Siciliene”[4], citate de cei mai mulţi comentatori drept una dintre cele mai sălbatice izbucniri de ură, au făcut circa 8.000 de victime. Despre Inchiziţia spaniolă s-au scris cărţi întregi şi totuşi, în cei 16 ani cât s-a aflat sub ordinele lui Torquemada[5], au fost executaţi doar cu puţin peste 8.000 eretici. Poate că unicul eveniment istoric comparabil, în oarecare măsură, cu deportările armenilor a fost expulzarea evreilor din Spania, sub regii Ferdinand şi Isabel[6]: Prescott afirmă că 160.000 evrei au fost obligaţi să-şi abandoneze casele şi s-au risipit prin toate ţările Europei şi prin Africa. Şi totuşi aceste antecedente în materie de persecuţii par joacă de copii prin comparaţie cu calvarul armenilor, care a avut ca rezultat dispariţia a cel puţin 600.000 oameni, deşi se pare că numărul real al victimelor se ridică la 1.000.000[7].

Masacrele din secolele trecute au avut însă, tot prin comparaţie cu atrocităţile îndreptate împotriva armenilor, o trăsătură care ar putea eventual ţine loc de scuză: toate au fost produsele fanatismului religios, iar bărbaţii şi femeile care le-au provocat credeau cu tărie că acţionau în spiritul devotamentului faţă de Dumnezeul lor. De bună seamă că fanatismul religios a fost motivaţia dominantă în cazul gloatelor de turci şi kurzi care înjunghiau armeni în numele lui Allah. Dar autorii morali ai acestui delir al crimei nu au avut o asemenea motivaţie: ei erau practic toţi atei şi aveau tot atâta consideraţie pentru mahomedanism, cât şi pentru creştinism. Nu, singura lor motivaţie a fost de ordin politic, bine calculată şi absolut nemiloasă.

Armenii nu au fost singura populaţie supusă din Imperiul Otoman care a avut de suferit de pe urma politicii de a face din Turcia o ţară a turcilor. Ceea ce am relatat despre armeni aş putea relata, cu anumite modificări, despre greci şi sirieni. Într-adevăr, grecii au fost cele dintâi victime ale acestei porniri naţionaliste. Aşa cum am menţionat, în lunile dinaintea izbucnirii războiului în Europa, guvernul otoman a început să-şi deporteze supuşii greci din oraşele de coastă ale Asiei Mici. Toată acea campanie de abuzuri a trecut aproape neobservată în Europa şi Statele Unite, deşi, în răstimpul a 3-4 luni, peste 100.000 greci au fost smulşi din casele lor de pe ţărmul Mediteranei, unde trăiau de mai mult timp decât orice altă populaţie din regiune, şi au fost strămutaţi în Grecia, fie pe insulele greceşti, fie în partea continentală. În linii mari, aceste deportări s-au făcut însă bona fide, în sensul că supuşii greci au fost efectiv reamplasaţi, şi nu masacraţi.

Dat fiind că lumea civilizată nu a protestat împotriva acestor prime deportări, probabil că turcii au decis să aplice aceeaşi metodă pe scară mai largă, şi nu numai grecilor, ci şi armenilor, sirienilor, nestorienilor[8] şi tuturor celorlalte populaţii ne-turceşti. Într-adevăr, însuşi Bedri Bei, prefectul poliţiei din Constantinopol, i-a explicat unui secretar al meu că turcii îi expulzaseră pe greci cu atâta succes, încât se hotărâseră să aplice acelaşi tratament tuturor celorlalte populaţii supuse ale imperiului.

Iată deci de ce martiriul grecilor s-a desfăşurat, de fapt, în două etape: cea premergătoare războiului şi cea care a avut loc în prima parte a anului 1915. Prima i-a afectat mai ales pe grecii de pe coasta mediteraneană a Asiei Mici; cea de-a doua, pe grecii din Tracia şi pe cei care trăiau în zona Mării Marmara, a Dardanelelor, a Bosforului şi pe coasta Mării Negre. Aceştia, din a doua categorie, în număr de câteva sute de mii, au fost şi ei deportaţi către interiorul Asiei Mici. Şi în cazul lor, turcii au aplicat aproape aceleaşi metode ca în cazul armenilor. Au început prin a-i încorpora pe greci în armata otomană, apoi i-au transformat în batalioane de salahori şi i-au folosit la construcţia de drumuri în Caucaz şi în alte zone de conflict. Şi aceşti soldaţi greci, ca cei armeni, au murit cu miile de frig, de foame şi de alte privaţiuni.

Aceleaşi percheziţii după ascunzătorile de arme au avut loc, din casă în casă, în satele greceşti, iar grecii şi grecoaicele au fost bătuţi şi torturaţi precum armenii. Grecii au fost siliţi să se supună aceloraşi rechiziţii forţate care nu au însemnat nici în cazul lor decât jafuri pe scară largă. Turcii au încercat să-i forţeze şi pe grecii ortodocşi să se convertească la mahomedanism; fetele grecoaice, ca cele armence, au fost răpite şi băgate în haremurile turceşti, iar băieţii greci au fost luaţi cu forţa şi plasaţi în familii musulmane. Şi grecii au fost acuzaţi de lipsă de loialitate faţă de guvernul otoman: de exemplu, turcii i-au acuzat de acte de spionaj, că ar fi furnizat alimente submarinelor englezeşti din Marea Marmara, sau că, din spirit de trădare faţă de autorităţile otomane, aşteptau cu nerăbdare ziua în care partea grecească a Turciei s-ar fi unit cu Grecia.

Această din urmă acuzaţie era, fără îndoială, corectă; nici nu era de mirare că grecii, după aproape cinci veacuri de abuzuri teribile din partea turcilor, tânjeau după ziua în care teritoriile lor avea să devină parte componentă a patriei lor istorice. Ca în cazul armenilor, turcii au profitat de această scuză şi s-au dezlănţuit asupra întregii populaţii greceşti. Peste tot în Turcia, grecii au început să fie adunaţi în grupuri din ce în ce mai mari şi deportaţi, cei mai mulţi pe jos, sub aşa-zisa protecţie a jandarmilor turci, către interiorul Asiei Mici. Nu se poate spune cu precizie câţi au fost dislocaţi în acest fel, dar estimările variază între 200.000 şi 1.000.000 oameni. Şi aceste convoaie au suferit privaţiuni dintre cele mai grele, dar nu au devenit ţintele unor masacre generalizate, aşa cum s-a întâmplat cu armenii, motiv pentru care, probabil, nici nu s-a vorbit prea mult despre ele în restul lumii. Turcii le-au arătat o oarecare consideraţie, dar nu din cine ştie ce compasiune, ci pentru că grecii, spre deosebire de armeni, aveau un guvern care să se intereseze în mod nemijlocit de soarta lor.

La vremea respectivă, aliaţii germanici ai Turciei se temeau că Grecia avea să intre în război de partea Antantei, iar masacrarea pe scară largă a grecilor pe drumurile Asiei Mici ar fi fost, fără îndoială, de natură să inducă o asemenea stare de spirit în Grecia, încât regele grec, deşi pro-german, nu s-ar mai fi putut opune intrării ţării sale în război. Cu alte cuvinte, politica de stat a fost aceea care i-a salvat pe grecii din Imperiul Otoman de toate ororile abătute asupra armenilor. Chiar şi aşa, suferinţele îndurate de ei au fost cumplite şi vin să se adauge la lungul şir de crime pentru care turcul are de dat seamă în faţă civilizaţiei umane[9].

Talaat explică de ce îi ,,deportează” pe armeni

A durat un timp până când Ambasada Americană a aflat despre atrocităţile la care erau supuşi armenii, cu toate detaliile lor macabre. În ianuarie şi februarie au început să ne parvină rapoarte fragmentare, dar prima reacţie a fost aceea de a le considera simple manifestări ale tulburărilor care se ţineau lanţ de mulţi ani în provinciile armeneşti. Când am primit rapoarte de la Urumia, Enver şi Talaat le-au etichetat drept nişte exagerări aiurite, iar când am aflat pentru prima oară de tulburările de la Van, cei doi demnitari turci mi-au declarat că nu este vorba decât de o răzmeriţă care avea să fie pusă urgent sub control.

Îmi dau seama acum de un lucru, care în acele prime luni nu reieşea atât de clar, şi anume că guvernul turc era hotărât să ascundă aceste veşti de restul lumii cât mai mult timp cu putinţă. Intenţia era evident ca Europa şi America să afle despre anihilarea naţiunii armene abia după ce aceasta avusese loc. Statele Unite ale Americii fiind ţara care trebuia în mod special ţinută la distanţă, turcii recurgeau la cele mai neruşinate strategeme, atunci când venea vorba despre această situaţie, în discuţiile cu mine şi cu oamenii mei.

Personalul ambasadei americane în vremea lui Henry Morgenthau

La începutul lui aprilie, autorităţile au arestat vreo 200 armeni din Constantinopol şi i-au expediat către interiorul ţării. Printre cei deportaţi atunci erau cadre didactice, lideri sindicali, figuri proeminente în domeniile industriei şi finanţelor. Pe mulţi îi cunoşteam şi de aceea m-am interesat personal de soarta lor. Când l-am întrebat pe Talaat de ce fuseseră alungaţi, mi-a răspuns că guvernul acţionase în legitimă apărare. Armenii din Van, mi-a spus el, se dovediseră deja adepţi ai revoluţiei; iar despre acei lideri de opinie din Constantinopol ştia că purtau corespondenţă cu ruşii şi, deci, avea toate motivele să se teamă că puneau la cale o insurecţie împotriva guvernului central. Soluţia cea mai sigură era să-i trimită la Angora şi în alte oraşe din interiorul ţării. Dar acelaşi Talaat a negat că această măsură ar fi făcut parte din cine ştie ce plan general, concertat, de a curăţa capitala de armeni şi m-a asigurat că de grosul populaţiei armeneşti din Constantinopol nu avea nimeni de gând să se atingă.

Însă curând după aceea, relatările din interiorul ţării au devenit mai detaliate şi mai îngrijorătoare. Retragerea flotei aliaţilor din strâmtoarea Dardanele a produs o mutaţie vizibilă în atmosfera generală. Până atunci existaseră o mulţime de indicii că lucrurile nu erau în regulă în provinciile armeneşti; dar când, în cele din urmă, a devenit clar pentru toată lumea că aliaţii tradiţionali ai Armeniei – Anglia, Franţa şi Rusia – nu puteau face nimic pentru a veni în sprijinul acelei populaţii persecutate, masca a fost dată la o parte fără ezitare.

În aprilie mi s-a ridicat brusc privilegiul de a comunica prin cifru cu consulii americani. Scrisorile erau supuse şi ele celei mai severe cenzuri. Asemenea măsuri nu puteau însemna altceva decât că în Asia Mică se petreceau lucruri pe care autorităţile ţineau cu tot dinadinsul să le ascundă. Nu au reuşit însă. Deşi orice deplasare se lovea de tot felul de dificultăţi, unii americani, în special misionarii, au reuşit să ajungă în locurile acelea. După aceea stăteau ore în şir în biroul meu şi-mi povesteau, cu lacrimile şiroindu-le pe obraji, despre ororile pe care le fusese dat să le vadă. Pe mulţi dintre ei, şi bărbaţi şi femei, îi îmbolnăviseră de-a dreptul scenele la care fuseseră martori. De multe ori îmi aduceau scrisori de la consulii americani, care confirmau cele mai îngrozitoare povestiri şi conţineau multe alte detalii imposibil de reprodus.

Ideea generală care reieşea din aceste relatări directe era aceea că răutatea pură şi brutalitatea felului de a fi al turcului, devenite celebre de-a lungul secolelor, de astă dată depăşeau orice limită. O singură speranţă mai rămăsese, mi s-a spus, pentru ca aproape 2 milioane de oameni să scape de masacre, foamete şi chiar mai rău, şi anume capacitatea de influenţă a Statelor Unite ale Americii. Purtătorii de cuvânt ai acelei populaţii condamnate afirmau că, dacă ambasadorul american nu reuşea să-l convingă pe turc să lase în jos braţul distrugător, întreaga naţiune armeană avea să dispară. Nu numai misionarii americani şi canadieni făceau asemenea apeluri. Câţiva dintre colegii lor germani, şi bărbaţi şi femei, m-au implorat şi ei să intervin, confirmându-mi cele mai cumplite lucruri pe care le aflasem şi denunţându-şi fără nici o reticenţă propria ţară. Nu-şi ascundeau sentimentul de ruşine pe care-l încercau ca germani, ştiind că naţiunea lor se aliase cu un popor care se putea preta la asemenea infamii, dar cunoscând prea bine politica germană ştiau că Germania nu ar fi intervenit. Din partea kaiserului nu avea nici un rost să aştepţi vreun gest, ziceau ei, singură America mai putea să oprească masacrele.

Tehnic vorbind, bineînţeles, nu aveam nici un drept să mă amestec. Din punct de vedere juridic şi oricât de cinic ar fi sunat, tratamentul aplicat de guvernanţii turci supuşilor turci era o problemă strict internă a Turciei; în măsura în care nu erau afectate viaţa americanilor şi interesele americane, problema nu intra în sfera de preocupări a guvernului american. Când l-am abordat pentru prima oară pe Talaat în legătură cu armenii, mi-a atras atenţia asupra acestui fapt imediat şi în termeni lipsiţi de orice echivoc. Acea discuţie a fost printre cele mai animate pe care le avusesem cu el până atunci. Doi misionari tocmai apelaseră la mine, povestindu-mi cu lux de amănunte grozăviile petrecute la Konia. După ce i-am ascultat, nu m-am mai putut abţine şi m-am deplasat neîntârziat la Sublima Poartă.

Mi-am dat seama din prima clipă că Talaat era prost dispus, de-a dreptul furibund. De luni de zile se străduia să obţină eliberarea a doi dintre prietenii săi apropiaţi, Aiub Sabri şi Zinun, care fuseseră făcuţi prizonieri de englezi în Malta. Faptul că nu reuşea era pentru el un motiv de continuă supărare şi iritare. Tot timpul vorbea numai despre asta, căuta mereu alte soluţii de a-i aduce înapoi în Turcia şi nu pierdea nici o ocazie de a apela la mine pentru acest lucru. Intrigantul turc din el se înfuria peste măsură la gândul că prietenii lui stăteau închişi, iar noi, când îl găseam aşa, ziceam că Talaat este într-o ,,dispoziţie Aiub Sabri”. Ei bine, în dimineaţa respectivă, când am ajuns la Ministerul de Interne, Talaat era într-una dintre cele mai proaste ,,dispoziţii Aiub Sabri”. Trăsese alte sfori pentru eliberarea celor doi şi, o dată în plus, dăduse greş. Ca de obicei, a căutat să păstreze aparenţele de calm şi politeţe faţă de mine, dar îmi răspundea scurt şi tăios şi stătea ţeapăn ca un buldog, cu încheieturile mâinilor proptite în masă, semn că nu-mi alesesem bine momentul de a încerca să-i trezesc vreun sentiment de milă sau de remuşcare. Pentru început i-am pomenit de un misionar canadian, un anume doctor McNaughton, care fusese maltratat în Asia Mică.

– Este agent englez, mi-a întors-o el, şi avem şi dovezi în acest sens.

– Arătaţi-mi-le şi mie, i-am cerut.

– Nu mişcăm un deget pentru englezi şi canadieni până nu-i eliberează pe Aiub şi Zinun.

– Dar mi-aţi promis că englezii aflaţi în serviciul american vor fi trataţi drept americani, am insistat eu.

– Se poate să fi promis, a exclamat ministrul, dar o promisiune nu poate fi ţinută la infinit. Uitaţi, acum îmi retrag acea promisiune. Orice promisiune are un termen.

– Dar dacă o promisiune nu creează obligaţii, cu ce mai rămânem ?, l-am întrebat.

– Cu o garanţie, mi-a răspuns el prompt.

Această subtilă distincţie turcă era destul de interesantă din punct de vedere metafizic, dar eu aveam lucruri mai practice de discutat cu el atunci. Am început deci să-i vorbesc despre armenii din Konia, dar nici n-am apucat bine să spun câteva cuvinte, că Talaat a adoptat o atitudine şi mai belicoasă. A făcut nişte ochi mari şi, strângând din dinţi, s-a aplecat înspre mine şi m-a întrebat pe un ton răstit:

– Şi ei sunt americani ?

Implicaţiile întrebării nu aveau nimic diplomatic în ele. Era modul lui brutal de a-mi spune că nu mă privea. Într-o clipă spusese atât de multe cu atât de puţine cuvinte.

– În armeni nu poţi avea încredere, a continuat el. Şi apoi, ce facem noi cu ei nu este problema Statelor Unite.

I-am spus că mă consideram un prieten al armenilor şi că mă tulbura felul în care erau trataţi. Dar el a dat din cap, în semn că refuză să discute pe această temă. Mi-am dat seama că n-aş fi câştigat nimic dacă insistam atunci, aşa că am trecut la un alt supus britanic care nu era tratat cum trebuie.

– Este englez, nu ?, a răspuns Talaat. Fac ce vreau cu el.

– Puteţi să-l şi mâncaţi, dacă vreţi, am exclamat eu.

– Nu, asta nu, mi-ar cădea greu la stomac, a zis el, sărind de la o stare de spirit la alta. Gott strafe England – Bat-o Dumnezeu de Anglie !, a adăugat apoi, ca să văd eu că ştie câteva cuvinte nemţeşti. Iar în legătură cu armenii dvs., puţin ne pasă nouă de viitor ! Noi trăim în prezent şi atâta tot ! Cât despre englezi, vă rog să telegrafiaţi la Washington că nu vom face nimic pentru ei până când nu le dau drumul lui Aiub Sabri şi lui Zinun !

Apoi s-a aplecat în faţă, şi-a dus mâna teatral la inimă şi mi-a spus pe englezeşte – probabil că asta era tot ce ştia din limba engleză:

– Aiub Sabri … frate … la mine …

Eu însă am profitat de moment ca să pledez, o dată în plus, în favoarea doctorului McNaughton.

– Dar nu-i american, este canadian, a obiectat Talaat.

– Este cam acelaşi lucru, am zis eu.

– Mă rog, mi-a întors-o el, atunci, dacă-i dăm drumul, îmi promiteţi că Statele Unite vor anexa Canada ?

– Vă promit, am zis eu şi am izbucnit amândoi în râs la această glumă.

– Ori de câte ori veniţi aici, a zis Talaat, în încheierea discuţiei, îmi luaţi câte ceva. Bine, de acord, vi-l dau înapoi pe McNaughton !

Sigur că această audienţă nu-mi dădea mari speranţe în privinţa armenilor. Dar Talaat nu se găsea întotdeauna într-o ,,dispoziţie Aiub Sabri”. Uneori, sărea de la o stare la alta aproape la fel de uşor ca un copil: azi îl găseam încruntat şi refuza orice îi ceream, a doua zi râdea cu gura până la urechi şi nu trebuia să-i cer şi a doua oară, ca să obţin ceva de la el. Prudenţa îmi spunea, deci, să aştept una dintre pasele lui ceva mai bune şi abia atunci să-l abordez în chestiunea care aţâţa cel mai mult barbarismul din firea lui. O asemenea ocazie s-a ivit la scurt timp după întrevederea despre care am pomenit mai înainte. M-am dus din nou să discut cu Talaat şi primul lucru pe care l-a făcut, când m-a văzut intrând în biroul lui, a fost să scoată din sertar un teanc de telegrame galbene.

– De ce nu ne daţi nouă banii ăştia ?, m-a întrebat el rânjind, în loc de bună ziua.

– Ce bani ?, m-am mirat eu.

– Aveţi aici o telegramă din America, prin care vi se trimit o grămadă de bani pentru armeni. N-ar trebui să-i folosiţi pentru ei; daţi-ni-i nouă, turcilor, că şi noi avem nevoie de bani la fel de mult ca armenii.

– N-am primit nici o telegramă în acest sens, i-am răspuns eu.

– Nu, n-aţi primit, dar veţi primi, a încuviinţat el din cap. Ştiţi cum este, telegramele dvs. ajung întotdeauna mai întâi la mine. După ce le citesc, vi le trimit.

Această afirmaţie era adevărul gol-goluţ. În fiecare dimineaţă, toate telegramele necifrate primite la Constantinopol erau îndreptate spre Talaat, care le citea şi-şi dădea acordul să fie redirecţionate către destinatari. Dovadă că nici telegramele ambasadorilor nu făceau excepţie de la această cenzură, deşi bineînţeles la mesajele cifrate nu se băga nimeni. În mod normal, ar fi trebuit să protestez împotriva unei asemenea proceduri care-mi încălca drepturile, dar felul absolut franc în care Talaat a recunoscut că-mi viola corespondenţa, ba chiar mi-a fluturat pe sub nas propriile mele telegrame, mi-a oferit ocazia nesperată de a aborda subiectul interzis.

Dar şi atunci, ca de atâtea alte ori, Talaat mi-a răspuns evaziv, fără să spună de fapt nimic, în schimb mi-a dat toată măsura ostilităţii lui faţă de interesul trezit în opinia publică americană de chestiunea armenească. Mi-a explicat că politica lui în privinţa armenilor era motivată de corespondenţa neîntreruptă dintre armeni şi ruşi. După toate aceste discuţii cu Talaat, în mintea mea s-a format convingerea fermă că el era duşmanul cel mai neobosit al acestei populaţii bătute de soartă. De pildă, găsesc în jurnalul meu, la data de 3 august, următoarea însemnare: ,,Talaat mi-a lăsat impresia că doreşte cu tot dinadinsul să-i distrugă pe amărâţii de armeni”.

Comitetul ,,Uniune şi Progres” studiase chestiunea cu toată atenţia şi în toate detaliile ei – tot de la Talaat aflasem –, iar politica urmată acum în privinţa armenilor era cea adoptată în mod oficial de comitet. Mi-a atras atenţia chiar să nu-mi formez vreo opinie greşită că deportările ar fi fost hotărâte în pripă; dimpotrivă, ele erau rezultatul unor deliberări prelungite şi foarte angajate. La apelurile mele insistente să arate puţină compasiune faţă de acei oameni, uneori răspundea serios, alteori cu duşmănie, iar alteori în doi peri.

Odată mi-a spus:

– Într-o bună zi, am să vin eu la dvs., să vă explic în amănunt cum stau lucrurile cu armenii, după care a adăugat pe turceşte şi în şoaptă: Dar ziua aia nu o să vină niciodată !

Sau, altă dată:

– La urma urmei, ce vă tot pasă dvs. de armeni ? Doar sunteţi evreu, nu ? Iar ei sunt creştini. Noi, mahomedanii ne-am înţeles întotdeauna armonios cu evreii. Evreii de aici sunt trataţi foarte bine. Ce tot aveţi de vă plângeţi ? De ce nu ne lăsaţi să facem ce vrem noi cu creştinii ăştia ?

De multe ori am observat că turcii privesc aproape orice chestiune ca pe ceva personal, dar acest nou punct de vedere chiar că m-a lăsat fără replică. Am avut revelaţia mentalităţii turceşti în ipostaza ei cea mai autorizată. Faptul că, dincolo de orice consideraţii naţionale sau religioase, există noţiuni precum tratamentele umane sau atitudinea civilizată nu părea să le treacă prin minte. Puteau înţelege că un creştin se bate pentru un alt creştin, sau un evreu pentru un alt evreu, dar abstracţiuni precum justeţea sau decenţa nu-şi găseau locul în felul lor de a gândi.

– Am impresia că pierdeţi din vedere, i-am răspuns lui Talaat, că eu nu mă aflu aici în calitate de evreu, ci de ambasador al Statelor Unite ale Americii. În ţara mea, sunt puţin peste 97 milioane de creştini şi puţin sub 3 milioane evrei. Aşa încât, măcar în privinţa calităţii mele de ambasador, sunt 97 % creştin. Dar nu aici rezidă problema. Eu nu apelez la dvs. în numele nici unei naţiuni şi nici unei religii, ci pur şi simplu ca fiinţă omenească. Mi-aţi spus de atâtea ori că vreţi să aduceţi Turcia în lumea progresistă de astăzi. Felul în care-i trataţi pe armeni n-o să vă ajute cu nimic să vă realizaţi ambiţia asta; dimpotrivă, vă aruncă în rândul popoarelor înapoiate şi reacţionare.

– Măcar pe americani îi tratăm foarte bine, a zis Talaat. Nu cred că aveţi de ce să vă plângeţi.

– Dar pe americani îi scandalizează persecuţiile la care sunt supuşi armenii, i-am întors-o eu. Trebuie să vă fundamentaţi principiile pe umanitarism, nu pe discriminare, dacă vreţi ca Statele Unite să vadă în dvs. un prieten şi un egal. Trebuie să înţelegeţi marile schimbări care au loc în rândurile creştinilor din lumea întreagă: toţi au început să lase la o parte diferenţele care-i separă şi toate facţiunile tind să redevină una singură. Degeaba îi dispreţuiţi pe misionarii americani, fiindcă în America munca lor religioasă se bucură de tot sprijinul cu putinţă, ca şi instituţiile lor de învăţământ. Americanii nu sunt numai materialişti, nu aleargă întruna numai după bani, sunt şi umanitarişti şi ţin ca dreptatea şi civilizaţia să triumfe în toată lumea. Odată şi odată tot se va termina şi războiul acesta, şi atunci veţi avea de-a face cu o situaţie nouă. Spuneţi că, dacă ieşiţi victorioşi, veţi putea sfida o lume întreagă, dar vă înşelaţi. Veţi avea de-a face cu opinia publică de pretutindeni, şi mai ales cu cea din Statele Unite. Americanii nu vor uita niciodată aceste masacre. Şi nu vor ierta exterminarea la scară naţională a creştinilor din Turcia: o vor privi ca pe o crimă cu premeditare şi-i vor condamna definitiv pe toţi cei cât de cât răspunzători de aceste orori. Şi nu vă veţi putea ascunde în spatele statutului politic pe care îl aveţi, pretextând că aţi acţionat în calitate de ministru de interne, şi nu de Talaat. Aţi călcat în picioare orice noţiune de justiţie, aşa cum o înţelegem noi, americanii.

Curios, toată această peroraţie a mea nu l-a ofensat pe Talaat, dar nici nu i-a zdruncinat câtuşi de puţin hotărârea. Parcă aş fi vorbit cu un zid de piatră. În orice caz, turcul m-a lăsat pe mine cu abstracţiunile mele şi a trecut brusc la lucruri mult mai concrete.

– Oamenii ăştia, de care vorbiţi dvs., a zis el, au refuzat să predea armele când le-am cerut. Au luptat împotriva noastră la Van şi Zeitun şi i-au ajutat pe ruşi. Într-un singur fel ne putem apăra de ei pe viitor, şi anume exact aşa, deportându-i.

– Să presupunem că, într-adevăr, unii armeni au trădat, am zis eu. Pentru asta distrugeţi toată naţiunea ? Pentru asta faceţi să sufere femei şi copii care nu au nici o vină ?

– Sunt lucruri inevitabile, mi-a răspuns Talaat.

Această replică pălea însă, prin comparaţie cu o alta pe care tot Talaat i-a servit-o mai târziu unui reporter de la ziarul Berliner Tageblatt, care i-a pus aceeaşi întrebare: ,,Ni s-a reproşat, afirma Talaat, citat de acel ziarist, că nu facem distincţie între armenii vinovaţi şi cei nevinovaţi. Dar este imposibil să facem aşa ceva, pentru că nevinovaţii de azi ar putea deveni vinovaţii de mâine !”

Unul din motivele pentru care Talaat nu putea discuta liber cu mine această chestiune era acela că translatorul meu, care făcea parte din personalul ambasadei, era armean. De aceea, pe la începutul lui august, a trimis la mine un mesager personal, rugându-mă să vin să discut cu el, dar să vin numai eu, şi asigurându-mă că avea el propriul translator. Talaat recunoştea astfel pentru prima oară că aveam motive să mă interesez de felul în care erau trataţi armenii. Întrevederea a avut loc după două zile. Întâmplarea a făcut ca, de la ultima mea vizită la Talaat, să-mi fi ras barba. Cum am intrat în biroul lui, ministrul cel mătăhălos m-a luat pe tonul lui obişnuit de zeflemea:

– Aţi întinerit, mi-a spus el. Păreţi atât de tânăr acum, încât nu vă mai pot cere sfaturi.

– Mi-am ras barba, i-am răspuns eu, pentru că-mi încărunţise prea tare. Dvs. mi-aţi scos peri albi, cu felul în care-i trataţi pe armeni.

După acest schimb de amabilităţi, ne-am aşezat amândoi şi am atacat direct chestiunea la ordinea zilei.

– V-am rugat să veniţi astăzi, a început Talaat, ca să vă explic poziţia noastră în privinţa armenilor în general. Reproşurile noastre la adresa armenilor au trei motivaţii distincte. Mai întâi, faptul că s-au îmbogăţit pe seama turcilor; în al doilea rând, că adoptă o poziţie arogantă în relaţiile cu noi şi intenţionează să pună bazele unui stat separat; în al treilea rând, că i-au încurajat pe faţă pe duşmanii noştri: i-au ajutat pe ruşi în Caucaz şi înfrângerea suferită de noi li se datorează în mare măsură. De aceea, am ajuns la concluzia irevocabilă de a-i lipsi de orice putere înainte de sfârşitul acestui război.

La fiecare dintre aceste puncte, aveam nenumărate argumente contra. Cel dintâi reproş, aşa cum îl formulase Talaat, nu era altceva decât o recunoaştere a faptului că armenii erau mai inventivi şi mai harnici decât turcii mărginiţi şi leneşi. Să elimini competiţia în afaceri măcelărind-o, asta da concepţie originală ! Acuzaţia generală că armenii ,,conspirau” împotriva Imperiului Otoman şi că simpatizau pe faţă cu duşmanii Turciei nu însemna, dacă o reduceai la elementele ei constitutive, decât că armenii apelau întruna la puterile europene ca să-i protejeze împotriva jafurilor, crimei şi ultrajelor de tot felul. Aşa-numita ,,chestiune armenească” era – ca mai toate conflictele de sorginte naţională – rezultatul unor secole întregi de rele tratamente şi nedreptăţi. Pentru aceasta exista o singură soluţie, şi anume crearea unui sistem de guvernare stabil, în cadrul căruia toţi cetăţenii să fie trataţi egal, iar delictele – toate – să fie pedepsite ca fiind actele unor indivizi, şi nu ale unor naţiuni întregi. I-am argumentat şi răs-argumentat ministrului de interne în acest sens.

– Degeaba îmi veniţi cu argumente, mi-a răspuns Talaat. Am scăpat deja de trei sferturi dintre armeni: la Bitlis, la Van, la Erzerum nu mai este nici picior de armean. Ura dintre turci şi armeni s-a adâncit atât de mult încât trebuie să-i lichidăm. Dacă nu-i lichidăm, îşi vor plănui răzbunarea.

– Bine, văd că nu vă lăsaţi influenţat de considerente umanitare, am spus eu. Atunci gândiţi-vă măcar la pierderile materiale. Oamenii ăştia fac afaceri aici, la dvs.. Multe dintre sectoarele economiei dvs. se află în mâinile lor. Sunt plătitori de impozite foarte mari. Ce vă faceţi, comercial vorbind, fără ei ?

– Nu ne pasă nouă de pierderile comerciale, mi-a răspuns Talaat. Am făcut toate calculele necesare şi a reieşit că este vorba de până la 5 milioane de lire sterline. Nu ne batem noi capul cu aşa ceva. V-am rugat să veniţi astăzi aici ca să vă anunţ că politica noastră în privinţa armenilor este bătută în cuie şi că nimic nu ne poate convinge s-o schimbăm. Nu mai vrem armeni în Anatolia, nicăieri. Să trăiască în deşert, dacă vor, dar nu aici !

Am mai încercat să-l conving că tratamentul aplicat armenilor îi crea Turciei o imagine dezastruoasă în ochii lumii, un stigmat al infamiei, de care nimeni şi nimic nu ar mai fi putut-o spăla vreodată.

– Faceţi o mare, mare greşeală, i-am spus şi am repetat de trei ori acest lucru, ca să fie cât mai apăsat.

– Da, ştiu că putem face şi greşeli …, a răspuns el, apoi, strângând din dinţi şi dând din cap a obstinaţie, mi-a adăugat: … dar niciodată nu regretăm.

Am discutat de multe ori cu Talaat despre armeni, dar niciodată nu am reuşit să-i clintesc hotărârea nici cu un fir de păr. Se întorcea, de fiecare dată, la cele trei acuzaţii pe care mi le formulase la întâlnirea menţionată. Era foarte receptiv la orice îi ceream în numele americanilor, ba chiar în numele francezilor şi englezilor, dar în privinţa armenilor mi-a fost imposibil să obţin orice fel de concesie. De fiecare dată, îmi lăsa impresia că nutrea el însuşi resentimente profunde, de ordin personal, în legătură cu armenii şi că antipatia lui faţă de armeni creştea pe măsură ce creşteau suferinţele lor. Într-o zi, discutând despre un anume armean, l-am acuzat pe Talaat că făcea o mare nedreptate considerându-l un duşman al turcilor, că în realitate trebuia să vadă în el un prieten, dar el mi-a replicat:

– Nici un armean nu ne mai poate fi prieten acum, după ce le-am făcut ce le-am făcut.

Într-o zi, Talaat mi-a adresat cea mai surprinzătoare cerere pe care mi-a fost dat s-o aud vreodată. Două firme de asigurări newyorkeze – The New York Life Insurance Company şi The Equitable Life of New York – făceau de ani de zile afaceri foarte serioase în rândurile armenilor. Numărul considerabil de asigurări de viaţă încheiate de aceşti oameni vorbeşte de la sine despre cât de înstăriţi erau.

– Aş dori, mi-a spus Talaat, să obţineţi de la companiile americane care încheie asigurări de viaţă o listă completă a armenilor deţinători de asemenea poliţe. La ora asta, practic, toţi au murit şi nu au lăsat în urmă nici un moştenitor care să încaseze banii. Aşa că totul revine statului. Guvernul a rămas singurul beneficiar posibil. Vreţi să fiţi atât de amabil ?

Asta era deja prea mult şi mi-a sărit muştarul.

– Să nu aşteptaţi de la mine asemenea listă, i-am spus, după care m-am ridicat şi am ieşit.

Un alt episod legat de armeni l-a adus pe Talaat într-una din stările lui de spirit cele mai cumplite. Spre sfârşitul lui septembrie, soţia mea a plecat înapoi în America. Suferinţele armenilor o făceau şi pe ea să sufere şi adevărul este că a plecat acasă pentru că nu mai putea suporta să trăiască într-o ţară în care se puteau întâmpla asemenea lucruri. Dar s-a hotărât să facă o ultimă intervenţie pentru această populaţie nefericită, de astă dată pe cont propriu. Drumul ei spre casă trecea prin Bulgaria, iar Regina Eleonora a Bulgariei îi transmisese un mesaj că i-ar fi făcut plăcere să o aibă ca oaspete cu această ocazie. Poate că acţiunile de acum binecunoscute pe tărâm social ale soţiei mele provocaseră invitaţia cu pricina.

Soţia ambasadorului Morgenthau şi sora Jeanne, conducătoarea Spitalului Francez din Constantinopol

Regina Eleonora era o femeie cu totul deosebită, care avusese parte de o existenţă tristă şi însingurată şi care-şi petrecea aproape tot timpul încercând să amelioreze condiţiile de viaţă ale sărăcimii bulgare. Despre munca socială în oraşele americane citise tot ce se putea citi şi, în urmă cu câţiva ani, făcuse planuri de a vizita Statele Unite ale Americii, pentru a putea studia aşezămintele noastre cu ochii ei. Acum, când era vorba ca soţia mea să o viziteze, regina avea două asistente – două surori medicale de la un spital newyorkez, care instruiau un grup de fete bulgăroaice în legătură cu metodele Crucii Roşii americane.

Pe soţia mea o interesa să-i facă o vizită reginei pentru a putea deplânge încă o dată, ca de la femeie la femeie, soarta armenilor. În momentul respectiv, problema intrării Bulgariei în război ajunsese într-un punct critic, iar Turcia se pregătea să facă anumite concesii, încercând să atragă Bulgaria de partea ei. Altfel spus, momentul era propice pentru o asemenea pledoarie în favoarea armenilor.

Regina a primit-o pe soţia mea fără nici un protocol şi, timp de o oră, a ascultat toată povestea armenilor. Aproape tot ce i s-a povestit atunci era o noutate absolută pentru ea. În presa europeană nu apăruseră prea multe detalii în legătură cu acest subiect, iar Regina Eleonora era tocmai genul de femeie căreia asemenea adevăruri i se ascundeau cât mai mult cu putinţă. Soţia mea i-a dat toate detaliile despre tratamentul aplicat femeilor şi copiilor armeni şi i-a cerut să intervină în favoarea lor. Ba chiar a mers până acolo, încât i-a sugerat că ar fi fost cumplit ca Bulgaria, care suferise şi ea în trecut atrocităţi asemănătoare din partea turcilor, să ajungă acum să se alieze cu ei în război. Regina Eleonora s-a arătat profund mişcată. I-a mulţumit soţiei mele că-i dezvăluise acele adevăruri şi a promis să cerceteze amănuntele fără întârziere ca să vadă ce se putea face.

În momentul în care soţia mea se pregătea să plece, l-a văzut lângă uşă pe ducele de Mecklenburg. Ducele tocmai se afla la Sofia, încercând să negocieze participarea Bulgariei la război. Regina i-a prezentat-o pe soţia mea. Alteţa Sa a fost politicos, dar a păstrat tot timpul o atitudine rece şi ofensată. Întregul său comportament şi mai ales privirile încruntate pe care i le arunca soţiei mele dovedeau că auzise o bună parte a conversaţiei celor două femei. Din moment ce el făcea toate eforturile pentru a aduce Bulgaria în conflict de partea Germaniei, nici nu este de mirare că nu privea cu ochi buni pledoaria soţiei mele pe lângă regina Bulgariei pentru ca Bulgaria să nu se alieze cu Turcia.

Regina Eleonora s-a interesat într-adevăr imediat de soarta armenilor; ca dovadă, ministrul bulgar în Turcia a fost instruit să protesteze împotriva atrocităţilor. Protestul lui nu a avut nici un efect, atâta doar că pe moment a aţâţat furia lui Talaat împotriva ambasadorului american. Câteva zile mai târziu a trebuit să merg la Sublima Poartă pentru nişte formalităţi oarecare. Talaat se găsea într-o dispoziţie mai proastă ca niciodată. Mi-a răspuns la întrebări de-a dreptul obraznic, monosilabic, după care subalternii lui mi-au explicat că numai intervenţia soţiei mele pe lângă regina Bulgariei era de vină pentru starea de spirit a ministrului. După alte câteva zile însă, revenise la sentimente mult mai bune, pentru că Bulgaria trecuse în sfârşit de partea Turciei.

Atitudinea lui Talaat faţă de armeni reiese cel mai bine din reuşita personală cu care se lăuda unui grup de apropiaţi:

– Eu am realizat mai mult în privinţa chestiunii armeneşti în 3 luni decât Abdul Hamid în 30 ani !

Şi Enver Paşa vorbeşte despre armeni

În tot acest răstimp, făceam presiuni şi asupra lui Enver. Ministrul de război, aşa cum am mai spus, era un cu totul alt fel de om decât Talaat. El îşi disimula mult mai bine adevăratele sentimente. De obicei, era prietenos, perfect stăpânit şi excesiv de politicos. Iar la început nu s-a arătat nici pe departe atât de franc în privinţa armenilor, cum făcuse Talaat. Enver a negat toată povestea, spunându-mi că era vorba de nişte exagerări aiurite, mi-a declarat că tulburările de la Van erau de fapt lupte de pe frontul respectiv şi a căutat să-mi liniştească temerile privind exterminarea armenilor, care ar fi fost deja hotărâtă. Şi totuşi, în timp ce pe mine încerca să mă ducă cu vorba, în discuţiile cu alţii recunoştea pe faţă anumite lucruri, ceea ce am aflat de îndată. Mai ales de doctorul Lepsius, un reprezentant al intereselor misionare germane, nu încerca niciodată să ascundă situaţia reală.

Doctorul Lepsius era un militant creştin german, care urmărise de la început până la sfârşit masacrele armeneşti din 1895 şi reuşise să strângă sume mari de bani cu care construise orfelinate pentru copiii armeni rămaşi orfani după evenimentele de atunci. Acum, în 1915, venise din nou să cerceteze situaţia armenilor în numele intereselor misionare germane. Mi-a cerut permisiunea de a studia rapoartele consulilor americani, şi am fost de acord. Aceste documente, plus altele, obţinute de doctorul Lepsius însuşi, mai ales de la misionarii germani din interiorul ţării, au spulberat orice dubiu din mintea lui în legătură cu politica dusă de turci. Cele mai puternice resentimente le avea la adresa propriului guvern. Mi-a povestit, la un moment dat, cât de umilit se simţea ca german de faptul că turcii îşi propuneau să-şi extermine conaţionalii creştini, iar Germania, care-şi spunea ţară creştină, nu mişca un deget ca să prevină o asemenea evoluţie a lucrurilor.

Enver nu-i ascundea niciodată doctorului Lepsius adevăratele intenţii ale autorităţilor. Germanul era pur şi simplu cutremurat de francheţea ministrului de război, fiindcă Enver i-a descris pe larg cum, în sfârşit, turcilor li se ivise ocazia de a scăpa definitiv de armeni şi cum aveau de gând să profite de această ocazie.

Şi cu mine Enver vorbea deja mai pe faţă; rapoartele care îmi parveniseră de la faţa locului erau mult prea limpezi ca să mai încerce să-mi ascundă situaţia reală, aşa încât am purtat cu el multe discuţii prelungite şi aprinse pe această temă. Mai cu seamă una dintre ele îmi este şi astăzi deosebit de proaspătă în minte. Îl anunţasem pe Enver dinainte că aveam intenţia să disec firul în patru, iar el îşi rezervase timp suficient pentru a trece în revistă întreaga situaţie.

– Armenii au primit un avertisment fără echivoc, mi-a explicat Enver, de ce urmau să păţească în cazul în care s-ar fi aliat cu duşmanii noştri. Acum trei luni l-am convocat pe patriarhul armean şi l-am prevenit că, dacă armenii încearcă să provoace cine ştie ce revoluţie sau să-i ajute pe ruşi, eu unul nu voi mai putea opri eventualele represalii împotriva lor. Avertismentul meu a fost ignorat şi armenii au pornit într-adevăr o revoluţie şi i-au ajutat pe ruşi. Ştiţi ce s-a întâmplat la Van. Au preluat controlul asupra oraşului, au aruncat în aer clădirile guvernamentale şi au omorât o mulţime de musulmani. Am aflat că şi în alte locuri plănuiau revolte.

Trebuie să înţelegeţi că noi, la ora actuală, ne luptăm pe viaţă şi pe moarte la Dardanele şi că sacrificăm mii de oameni. Şi când noi ne angajăm într-o asemenea bătălie, nu putem tolera ca oameni din propria noastră ţară să ne atace pe la spate. Trebuie să prevenim această eventualitate, indiferent la ce mijloace recurgem. Vă rog să mă credeţi că nu am nimic cu armenii ca popor. Dimpotrivă, am cea mai mare admiraţie pentru inteligenţa şi hărnicia lor şi nimic nu mi-ar plăcea mai mult decât să-i văd că devin cu adevărat parte integrantă a marii naţiuni otomane. Dar dacă ei se aliază cu duşmanii noştri, aşa cum au făcut în provincia Van, atunci îi călcăm în picioare.

Personal, am depus toate eforturile ca să nu se facă nici o nedreptate. Iată acum, de curând, am dat ordin ca trei armeni care fuseseră deportaţi să fie readuşi la casele lor, pentru că am aflat că nu erau vinovaţi. Rusia, Franţa, Marea Britanie şi America nu le fac nici un serviciu armenilor simpatizând cu ei şi încurajându-i. Ştiu şi eu ce înseamnă aceste încurajări pentru o populaţie care nu se gândeşte decât la revoluţie. Şi noi, propriul nostru partid, ,,Uniune şi Progres”, când l-am atacat pe Abdul Hamid, am primit toate încurajările morale cu putinţă din partea lumii din afară, încurajări care ne-au ajutat foarte mult şi au avut un rol deloc neglijabil în victoria noastră. La fel ar putea şi acum să le fie de folos armenilor şi programului lor revoluţionar.

Eu sunt convins că, dacă nu ar fi încurajaţi de naţiunile europene, armenii ar renunţa la toate strădaniile lor de a se opune guvernului actual şi ar deveni cetăţeni ascultători şi supuşi legilor. La ora asta, avem controlul absolut asupra întregii ţări şi i-o putem plăti cu vârf şi îndesat oricui pronunţă măcar cuvântul revoluţie.

– Bine, am zis eu, să presupunem că este aşa cum spuneţi dvs.. De ce nu-i pedepsiţi pe cei cu adevărat vinovaţi ? De ce sacrificaţi o populaţie întreagă pentru eventualele crime ale unor indivizi anume ?

– În condiţii de pace, aţi avea perfectă dreptate, mi-a răspuns Enver. Atunci am putea folosi mijloace platonice pentru a-i stăpâni pe armeni şi pe greci. Dar, pe timp de război, nu avem timp să cercetăm şi să negociem, trebuie să acţionăm prompt şi hotărât. În opinia mea, armenii greşesc atunci când se bazează pe ruşi. De fapt, ruşii i-ar prefera morţi, şi nu vii. Şi pentru ruşi ei reprezintă o ameninţare la fel de mare ca pentru noi. Dacă ar reuşi să impună un guvern independent în Turcia, armenii din Rusia ar încerca să impună şi ei un guvern independent la ruşi. Plus că armenii se fac vinovaţi şi de masacre în regiunea din jurul Vanului, numai 30.000 turci au reuşit să scape, restul au fost omorâţi de armeni şi de kurzi. Am încercat să-i protejez pe non-combatanţii din regiunea Caucazului, am dat ordine să nu li se facă nici un rău. Iată însă că situaţia mi-a scăpat din mână. Aici, în Constantinopol, sunt vreo 70.000 armeni care nu au de ce să se teamă – cu excepţia daşnacilor[10] şi a celor care au complotat împotriva turcilor. Oricum, cred că puteţi trece acum peste toată povestea asta – nu vor mai fi armeni masacraţi.

Sigur că nu am luat în serios asigurarea lui Enver. Chiar în timp ce vorbea, masacrele şi deportările se ţineau lanţ în toate provinciile locuite de armeni şi aveau să continue fără întrerupere timp de mai multe luni.

Îndată ce rapoartele au început să ajungă în Statele Unite, problema ajutoarelor a devenit stringentă. În a doua parte a lunii iulie, am aflat că vreo 5.000 armeni din Zeitun şi Sultanieh nu mai primeau nimic de mâncare. L-am întrebat pe Enver ce mai era şi asta, iar el mi-a promis solemn că oamenii aceia vor primi hrană aşa cum trebuie. În schimb, nu a fost de acord ca o echipă americană să se deplaseze în provincia respectivă şi să acorde ajutorul şi îngrijirile necesare exilaţilor.

– Dacă un singur american face aşa ceva, mi-a motivat el, toţi armenii se vor simţi încurajaţi să tulbure apele şi mai tare decât sunt. Turcia are 28 milioane de locuitori şi 1 milion de armeni şi nu putem accepta ca 1 milion de oameni să dea peste cap liniştea tuturor celorlalţi. Armenii sunt separatişti – asta e problema cheie cu ei. Le-a intrat în cap să-şi facă regat separat şi se lasă păcăliţi de ruşi. Se bazează pe prietenia ruşilor – de asta i-au ajutat pe ruşi în acest război. Noi, în schimb, avem de gând să-i facem să se poarte ca toţi ceilalţi, ca turcii. Nu uitaţi, vă rog, că noi nu eram decât 200 când am pornit să revoluţionăm Turcia. Atât de puţini adepţi aveam şi cu ei am reuşit să-l păcălim şi pe sultan, şi opinia publică – i-am lăsat pe toţi să creadă că eram infinit mai numeroşi şi mai puternici decât eram în realitate. Le-am luat faţa, cum se spune, şi sultanului şi publicului, şi asta pur şi simplu fiindcă am avut curajul necesar. Aşa am instaurat constituţia. Propria noastră experienţă în materie de revoluţii ne face să ne temem de armeni. Dacă 200 mari şi late de turci au reuşit să răstoarne guvernul, atunci câteva sute de armeni isteţi şi şcoliţi pot foarte bine să facă acelaşi lucru. De aceea am adoptat cu bună ştiinţă hotărârea de a-i împrăştia, ca să nu ne poată face nici un rău. Aşa cum v-am mai spus, l-am avertizat pe patriarhul armean că, dacă armenii ne atacă pe la spate în timp ce suntem angajaţi în război cu oricare altă ţară, atunci noi, turcii, vom trece la represalii, şi anume fără nici un discernământ.

Enver nu era niciodată de acord când îi propuneam ca vreun misionar american sau orice alt prieten al armenilor să meargă să-i ajute sau să-i consoleze.

– Lăsaţi, lăsaţi, şi aşa prea le plânge toată lumea de milă, îmi răspundea el de fiecare dată.

I-am sugerat, de pildă, că ar fi fost bine să plece câţiva americani, persoane particulare, la Tars şi la Marsovan.

– Ştiu şi eu ? – a replicat Enver, mă tem ca populaţia locală din cele două oraşe să nu se înfurie şi să nu işte cine ştie ce tulburare care poate să ducă la vreun incident. Credeţi-mă că este mai bine, tot pentru armeni, ca misionarii americani să-şi vadă de treaba lor şi să-i lase în pace.

– Dar vă ruinaţi singuri ţara, economic vorbind, i-am spus cu altă ocazie, oferindu-i aceleaşi argumente pe care i le servisem şi lui Talaat.

Mi-a răspuns aproape în aceiaşi termeni, de unde rezultă un singur lucru: că factorii de decizie turci întorseseră deja problema pe toate feţele.

– Considerentele economice nu mai au nici o importanţă în acest moment. Nu mai contează decât un singur lucru: să câştigăm. Este singurul lucru care ne preocupă. Dacă învingem, totul va fi bine. Dacă pierdem, oricum va fi totul rău. Suntem într-o situaţie disperată, recunosc, şi ne luptăm aşa cum luptă oamenii disperaţi. Şi nu le permitem armenilor să ne atace pe la spate.

Problema ajutorului umanitar către armenii muritori de foame devenea din ce în ce mai presantă cu fiecare săptămână care trecea, dar Enver era neînduplecat: americanii nu aveau ce căuta în provinciile armeneşti.

– De unde să le dăm pâine armenilor, m-a întrebat Enver, când noi nu avem destulă nici pentru ai noştri ? Ştiu că suferă şi că se prea poate să nu aibă parte de pâine toată iarna care vine. Dar vedeţi că avem dificultăţi mari de aprovizionare cu făină şi îmbrăcăminte până şi aici, la Constantinopol.

L-am asigurat că aveam bani şi că misionarii americani abia aşteptau să meargă şi să cheltuie acei bani în beneficiul refugiaţilor.

– Nu suntem de acord ca americanii să-i hrănească pe armeni, mi-a răspuns el sec. Nu există lucru mai rău ce li s-ar putea întâmpla. V-am mai explicat o dată că ei îşi închipuie că au prieteni în alte ţări, motiv pentru care se opun guvernului şi de aici le vin toate nenorocirile abătute pe capul lor. Dacă dvs., amercanii, vă apucaţi să le distribuiţi hrană şi îmbrăcăminte, or să creadă că au prieteni influenţi în Statele Unite, or să se simtă încurajaţi să se răscoale din nou şi atunci iar va trebui să-i pedepsim. Vă propun ca banii aceştia, pe care spuneţi că-i aveţi, să ni-i daţi nouă, turcilor, iar noi vom avea grijă să fie folosiţi în beneficiul armenilor.

Soldaţi turci păzind armenii deportaţi

Enver mi-a făcut această propunere cu toată seriozitatea, şi nu numai cu acea ocazie, ci de mai multe ori. Chiar în timp ce el îşi formula propriul mecanism de ajutorare, jandarmii turci – oficialităţile turceşti în general – nu numai că îi jefuiau pe armeni de bunurile din gospodării, de tot ceea ce însemna alimente sau valori, dar mergeau până acolo încât le smulgeau femeilor şi ultimele zdrenţe de pe ele şi apoi le mânau cu vârful baionetelor să se târască despuiate prin deşertul fierbinte. În schimb, ministrul de război îmi propunea să dau banii americani pe mâna aceloraşi minunaţi oameni ai legii, ca să-i distribuie ei celor de care aveau atâta grijă ! Şi totuşi trebuia să mă port cu tact, aşa încât i-am spus:

– Dacă dvs. sau vreun alt lider politic vă asumaţi personal responsabilitatea de a-i face să ajungă la cine trebuie, fiţi sigur că vă încredinţăm banii fără nici o rezervă. Dar sper că nu vă aşteptaţi să le dăm şi bani tocmai celor care au omorât atâţia armeni şi au umilit femeile armence.

– Nu trebuie sub nici o formă să creadă, şi-a reluat ideea Enver, că au cine ştie ce prieteni în Statele Unite. Acesta ar fi ultimul lucru de care au nevoie ! Mai bine să moară de foame – şi când spun asta mă gândesc la binele armenilor înşişi. Dacă reuşim să-i convingem că nu au nici un sprijin pe nicăieri, atunci se vor potoli, vor recunoaşte Turcia drept singurul lor adăpost şi vor deveni cetăţeni liniştiţi. Să ştiţi, ţara dvs. nu le face nici un serviciu tot arătându-se preocupată de soarta lor. Nu faceţi altceva decât să-i afundaţi şi mai tare în necazuri.

Cu alte cuvinte, cu cât americanii simţeau nevoia să trimită mai mulţi bani pentru a-i hrăni pe armeni, cu atât turcii aveau de gând să masacreze mai mulţi armeni ! Enver avea o logică de-a dreptul dementă. Şi totuşi, până la urmă s-a mai înmuiat şi am obţinut de la el permisiunea de a veni în ajutorul celor suferinzi trimiţând câţiva misionari. În toate discuţiile pe care le-am avut cu el pe această temă, Enver pretindea – culmea ipocriziei ! – că el de fapt era de partea acelei populaţii decimate şi că măsurile extreme pe care le luase nu erau altceva decât de faţadă, o mănuşă de fier care ascundea mâna de catifea.

Din moment ce Enver o ţinea una şi bună că intenţiona să-i trateze pe armeni cu spiritul dreptăţii – spre deosebire de Talaat, care, cu felul lui de a fi mai direct, mi-a recunoscut deschis că era hotărât să-i deporteze –, mi-am pus şi eu mintea cu el şi am elaborat un plan foarte savant de a le îmbunătăţi condiţiile de viaţă. I-am propus ca, dacă într-adevăr voia să se comporte just, atunci să-i protejeze pe refugiaţii nevinovaţi şi să le reducă la minimum suferinţele şi, de pildă, să numească o comisie specială formată din armeni, care să-l asiste în toate chestiunile legate de armeni, trimiţând totodată un armean capabil – i l-am propus pe Oskan Efendi, fostul ministru al poştelor şi telegrafului – care să studieze condiţiile de viaţă ale armenilor şi să avanseze soluţii pentru remedierea tuturor relelor persistente. Enver mi-a respins ambele propuneri: în legătură cu prima, mi-a spus că membrii guvernului, colegii lui, ar putea-o înţelege greşit; cât despre Oskan – pe care m-a asigurat că-l admira pentru cât de bine lucrase ca membru al cabinetului şi cum îl sprijinise pe el, pe Enver, în măsurile dure adoptate împotriva funcţionarilor ineficienţi –, totuşi nu putea avea încredere în el, pentru că era membru al partidului daşnacilor armeni.

Într-o altă discuţie, i-am sugerat de la început lui Enver că guvernul de la Constantinopol nu putea fi făcut răspunzător de masacre. M-am gândit să mi-l apropii cumva.

– Eu, unul, sunt convins că nici un membru al cabinetului n-ar ordona grozăviile care au avut loc, i-am spus. Nu vi se pot pune în cârcă nici dvs., nici lui Talaat, nici celorlalţi din comitet. Fără îndoială că subordonaţii dvs. au mers mult prea departe faţă de intenţiile de la care s-a plecat. Îmi dau şi eu seama că nu este întotdeauna simplu să-ţi controlezi subalternii.

Enver s-a crispat brusc. Se vedea limpede că vorbele mele, departe de a-i fi risipit temerile, ca să putem avea după aceea o discuţie relaxată şi amicală, îi căzuseră de-a dreptul ca o ofensă. Adică eu presupuneam că în Turcia se puteau petrece lucruri de care el şi colegii lui nu aveau habar.

– Faceţi o mare greşeală, mi-a spus el înţepat. Noi ştim perfect tot ce se întâmplă în ţara asta. N-am de gând să arunc vina pe subalternii mei, dimpotrivă, îmi asum eu personal, întru totul şi de bunăvoie, tot ce se întâmplă. Guvernul a ordonat deportările, chiar aşa. Şi sunt convins că avem tot dreptul să procedăm în acest fel, dată fiind atitudinea ostilă a armenilor faţă de guvernul otoman. Noi conducem Turcia, nu uitaţi, şi nici un subordonat n-ar îndrăzni să purceadă la asemenea acţiuni fără ordine precise din partea noastră.

Enver încerca să atenueze sălbăticia actelor lui la scară mare dovedindu-se îndurător în anumite cazuri particulare. Eforturile mele de a pune capăt programului general de decimare au rămas fără nici un rezultat, dar câţiva armeni tot am reuşit să salvez de la moarte, pe ici pe colo. Într-o zi, am primit un mesaj prin care consulul american din Smirna mă înştiinţa că 7 armeni fuseseră condamnaţi la moarte şi urmau să fie spânzuraţi. Cei 7 erau acuzaţi de a fi comis nu ştiu ce delict politic în 1909 şi culmea este că nici guvernatorul general al Smirnei, Rahmi Bei, nici comandantul militar de acolo nu-i considerau vinovaţi. Când au primit ordinul de execuţie, cele două oficialităţi din Smirna au telegrafiat la Constantinopol, obiectând că, după legea otomană, acuzaţii aveau dreptul să apeleze la clemenţa sultanului. Răspunsul la această încercare a lor de a amâna executarea sentinţei este elocvent pentru felul în care erau respectate drepturile armenilor în momentul respectiv: ,,Tehnic vorbind, aveţi dreptate; după ce-i spânzuraţi, să trimiteţi cererea de graţiere”.

L-am vizitat pe Enver – întâmplarea face că era tocmai de Bairam, sărbătoarea religioasă numărul unu pentru mahomedani -, încercând să-i ajut pe acei oameni. Bairamul este ziua care încheie practic Ramazanul, luna lor de post şi rugăciune, şi se aseamănă cu Crăciunul prin obiceiul credincioşilor de a-şi face mici daruri unii altora cu această ocazie, dulciuri în cele mai multe cazuri. După ce l-am felicitat, i-am spus lui Enver:

– Iată că suntem în ziua de Bairam şi nu mi-aţi făcut nici un cadou.

– Ce vă doriţi ?, a râs Enver. Să vă trimit o cutie de bomboane ?

– A, nu, nu sunt atât de pofticios. Aş vrea să-i graţiaţi pe cei 7 armeni condamnaţi de curtea marţială din Smirna.

Se pare că felul meu de a pune problema i s-a părut foarte amuzant lui Enver.

– Curios fel de a cere o graţiere, a comentat el. Mă rog, dacă o formulaţi în felul acesta, nu pot să vă refuz, după care a şi trimis după aghiotantul său şi l-a pus să telegrafieze la Smirna ordinul de eliberare a celor 7 armeni.

Iată cât de arbitrar este aplicată justiţia şi se iau decizii în materie de vieţile oamenilor în Turcia. Nu cred că putem avea o ilustrare mai clară: atât de puţin preţuiesc turcii viaţa, atât de vagi sunt principiile după care se călăuzesc. Enver i-a scăpat de la moarte pe cei 7 armeni nu pentru că l-ar fi interesat câtuşi de puţin soarta lor, ci pur şi simplu ca să-mi facă mie un hatâr, şi în bună măsură fiindcă i-am cerut acest lucru pe un ton de glumă. Ori de câte ori discutam cu el despre armeni, ministrul de război trata toată chestiunea, mai mult sau mai puţin, ca pe o bârfă oarecare: trecea peste soarta unei populaţii întregi de parcă ar fi fost o paranteză în conversaţie şi pomenea de copiii masacraţi cu nonşalanţa cu care ar fi vorbit despre vreme.

Într-o zi, Enver mi-a propus să merg împreună cu el la o partidă de călărie în pădure. Cum nu pierdeam nici o ocazie de a încerca să-l influenţez, am acceptat invitaţia. Am mers cu automobilele până la Buiukdere, unde ne aşteptau patru aghiotanţi, cu cai pentru fiecare. În timp ce călăream prin pădurea altminteri minunată, Enver a devenit mai comunicativ ca niciodată. Mi-a povestit plin de nostalgie despre tatăl şi mama lui: când s-au căsătorit, mi-a spus, tatăl lui avea 16 ani, iar mama numai 11, iar când îl născuse pe el, mama lui avea 15 ani. Mi-a vorbit despre soţia lui, prinţesa din casa imperială – aici am avut surpriza să descopăr un Enver mult mai blând din fire decât imaginea pe care mi-o formasem despre el din câte ajunsesem să-l cunosc.

Mi-a explicat câtă onoare intrase în casa lui o dată cu ea şi cât de mult regreta că buna cuviinţă mahomedană îi interzicea soţiei lui să ia parte propriu-zis la viaţa socială, dar – eu ce credeam ? – oare s-ar fi putut întâlni cu soţia mea ? Iată, el tocmai îşi reamenaja o nouă reşedinţă – un palat splendid pe malul Bosforului. Când era gata, prinţesa avea de gând s-o invite pe soţia mea la micul dejun. Tocmai când ajunsesem în acest punct al conversaţiei, am trecut prin faţa casei şi proprietăţii senatorului Abraham Paşa. Acesta era un armean putred de bogat, prieten foarte bun al fostului sultan Abdul Aziz[11]; şi, fiindcă în Turcia omul moşteneşte nu numai averea, ci şi prietenii tatălui său, unul dintre fiii lui Abdul Aziz, prinţ moştenitor al Turciei, îl vizita săptămânal pe venerabilul senator.

În timp ce treceam prin parcul respectiv, Enver a remarcat cu groază că pădurarii tăiau copaci şi i-a oprit imediat. Când am aflat că ministrul de război cumpărase terenul, am înţeles şi de ce era furios. Abraham Paşa fiind armean, mi se ivise prilejul să deschid din nou discuţia despre armeni. I-am vorbit despre tratamentul sinistru aplicat femeilor armence.

– Mi-aţi promis că veţi proteja femeile şi copiii, i-am spus, dar văd că ordinele dvs. nu sunt respectate.

– Nu poate fi adevărat aşa ceva, mi-a răspuns el. Refuz să cred că un soldat turc ar putea maltrata o femeie însărcinată.

Dacă Enver ar fi avut la îndemână şi ar fi citit chiar atunci şi acolo rapoartele de la faţa locului, pe care le adunasem eu în arhiva ambasadei americane poate că şi-ar mai fi revizuit convingerile atât de ferme.

El însă a schimbat din nou subiectul şi m-a întrebat despre şaua mea, care era modelul binecunoscut ,,General McClellan”[12]. A încercat-o şi el şi i-a plăcut atât de mult, încât după aceea m-a rugat să i-o împrumut şi şi-a făcut una exact la fel pentru el însuşi, inclusiv numărul gravat într-un colţ, ba chiar a dotat un regiment întreg cu şei copiate după şaua mea. Mi-a vorbit despre căile ferate care tocmai se construiau în Palestina, despre cât de bine funcţiona guvernul, m-a asigurat că venise vremea în Turcia pentru afaceri pe scară largă cu proprietăţi imobiliare. A mers până acolo încât mi-a propus să ne asociem, el şi cu mine, şi să cumpărăm terenuri a căror valoare nu avea cum să nu crească.

Eu însă am insistat să-i vorbesc despre armeni, chiar dacă vedeam că nu aveam nici o şansă de reuşită.

– Nu le vom permite să se grupeze în locuri de unde pot complota sau le pot da ajutor duşmanilor noştri. De aceea îi mutăm în alte sectoare.

Colegiul Robert din Constantinopol. Întemeiat de americani cu mai mult de 50 ani în urmă (raportat la anul 1918, când este scrisă cartea). Cea mai bună instituţie educaţională din Turcia şi locul în care şi-au primit educaţia mulţi lideri intelectuali din Balcani

Partida de călărie i-a plăcut atât de mult lui Enver încât, după câteva zile, am mai făcut una împreună, de astă dată însoţiţi de Talaat şi de domnul Gates, preşedintele Colegiului Robert. Enver şi cu mine călăream în faţă, iar ceilalţi doi în urma noastră. Demnitarii turci sunt foarte geloşi atunci când vine vorba de prerogativele lor şi, cum ministrul de război se bucura de un rang mai înalt în componenţa guvernului, Enver a insistat să păstrăm avansul cuvenit între noi şi cealaltă pereche de călăreţi. Pe mine, pretenţia asta m-a amuzat, pentru că ştiam că din punct de vedere politic Talaat era mai puternic. Şi totuşi, Talaat a acceptat discriminarea şi numai o singură dată şi-a lăsat calul să ne depăşească, pe Enver şi pe mine; la care încălcare a cuviinţelor, Enver şi-a arătat imediat nemulţumirea, iar Talaat a tras brusc de frâie şi s-a întors cuminte la locul lui, în urmă.

– Nu făceam altceva decât să-i arăt domnului Gates fuleul calului, s-a scuzat potentatul.

Dar pe mine mă preocupau lucruri mai importante decât aceste fine distincţii turceşti în materie de etichetă. Eram hotărât să deschid din nou subiectul armenilor. Dar, o dată în plus, n-am reuşit să avansez cu nimic. Enver găsea întruna subiecte mai interesante de discuţie. Tot vorbind despre cai, mi-a făcut parte de o nouă ilustrare – dacă mai era nevoie – a materialismului din felul de a fi al turcilor, a uşurinţei cu care sar de la crime odioase la gesturi de profundă generozitate. Mi-a spus că în curând aveau să înceapă cursele de cai, şi că el, Enver, din păcate, nu avea nici un jocheu care să-l reprezinte.

– Vă fac eu rost de un jocheu englez, i-am răspuns. Uitaţi, vă propun un târg: englezul ăsta e prizonier de război; dacă iese primul, îi redaţi libertatea.

– De acord, mi-a răspuns Enver pe loc.

Englezul, un anume Fields, a intrat într-adevăr în cursă sub culorile lui Enver, dar a ieşit al treilea. Vorba domnului Hoffman: alerga pentru propria libertate ! Cum nu a ieşit primul, ministrul de război nu avea nici o obligaţie, în termenii înţelegerii mele cu el, să-i dea drumul să se întoarcă în Anglia. Şi totuşi Enver s-a făcut că uită şi l-a eliberat.

Tot atunci, în timpul acelei partide de călărie, Enver mi-a făcut dovada calităţilor lui de trăgător cu arma. La un moment dat, am auzit bubuitul unui pistol. Aghiotantul lui Enver îşi exersa precizia la tir pe un obiect de pe marginea drumului. Enver a descălecat imediat, a scos şi el pistolul de la brâu, şi-a întins braţul nemişcat la orizontală şi a ţintit.

– Vedeţi rămurica aceea pe copacul de colo ?, m-a întrebat el.

Să fi fost vreo 10 metri buni până la ţinta pe care mi-o indica. Am dat din cap, Enver a tras şi rămurica a căzut la pământ. Văzând rapiditatea cu care şi-a smuls pistolul de la brâu, a ochit şi a tras, mi-am explicat în bună măsură influenţa exercitată de Enver asupra bandei de piraţi aflată în momentul respectiv la cârma Turciei. Se spuneau tot felul de poveşti despre cum Enver nu ar fi ezitat să recurgă la aceeaşi metodă de persuasiune în câteva momente critice ale carierei lui. Nu ştiu cât de adevărate erau aceste anecdote, dar trebuie să recunosc ceea ce am văzut cu ochii mei, şi anume că era un trăgător desăvârşit.

Talaat a început să se distreze şi el în acelaşi fel şi până la urmă cei doi politicieni s-au luat la întrecere la tir cu pistolul, veseli şi fără griji, ca nişte elevi tocmai scăpaţi de la şcoală.

– Aveţi cumva o carte de vizită la dvs. ?, m-a întrebat Enver şi m-a rugat s-o fixez pe un copac oarecare, la vreo 20 metri distanţă.

El a tras primul. Avea mâna absolut nemişcată, şi-a luat ţinta fără greş, iar glonţul a găurit cartea de vizită exact în centru. Performanţa aceasta l-a cam umilit pe Talaat. A ochit şi el, dar mâna lui butucănoasă parcă tremura din încheietură – adevărul este că el nu era aşa atlet ca asociatul său mai tânăr, mai zvelt, mai bine înfipt pe picioare. Talaat a lovit de mai multe ori marginile cărţii de vizită, dar nu a reuşit să egaleze performanţa lui Enver.

– Dacă aş fi tras într-un om, s-a răţoit turcul cel mătăhălos, săltându-se înapoi în şa, ar fi murit de mai multe ori până acum.

Aşa au eşuat tentativele mele de a le stârni interesul celor doi turci mai puternici ai momentului, în legătură cu soarta unuia dintre cele mai valoroase segmente ale populaţiei imperiului lor.

Aşa cum am mai spus, marele vizir Said Halim nu era un personaj cine ştie ce influent. În principiu deţinea funcţia cea mai înaltă din întreg imperiul; în realitate, marele vizir nu făcea altceva decât să ţină scaunul călduţ, iar Talaat şi Enver îl controlau pe actualul ocupant al scaunului aşa cum îl controlau pe sultan însuşi. Tehnic vorbind, ambasadorii ar fi trebuit să-şi poarte negocierile numai prin Said Halim, care era şi ministru al afacerilor externe. Nu mi-a luat însă prea mult timp până am descoperit că nu se putea rezolva nimic prin intermediul lui, deci am continuat să-i fac vizitele obişnuite din fiecare luni, din motive de curtoazie, dar de negociat, am început să negociez direct cu cei care aveau într-adevăr putere de decizie în orice problemă.

Ca să nu fiu acuzat cumva că nu am utilizat toate eventualele metode de a influenţa guvernul otoman, i-am adus de mai multe ori la cunoştinţă marelui vizir chestiunea armenească. Cum el nu era turc, ci egiptean, şi în plus un om educat şi bine crescut, mă gândeam că se putea foarte bine să aibă o atitudine oarecum diferită faţă de populaţiile supuse ale imperiului. Şi totuşi m-am înşelat. Marele vizir era la fel de ostil armenilor ca Talaat şi Enver. Mi-am dat seama că simpla abordare a subiectului îl scotea din sărite. Se vedea clar că nu-i plăcea să i se tulbure liniştea luxoasă cu asemenea fleacuri dezagreabile. Atitudinea marelui vizir a reieşit cel mai bine atunci când însărcinatul cu afaceri al Greciei i s-a plâns de persecuţiile suferite de greci. Said Halim i-a răspuns că orice asemenea intervenţie le făcea mai mult rău decât bine grecilor.

Marele vizir Said Halim

– Îi vom trata exact pe dos decât ni se cere, a precizat marele vizir.

La intervenţiile mele, aşa-zisul prim-ministru nu se comporta cu mult mai curtenitor. De exemplu, la un moment dat, am primit misiunea, altminteri foarte neplăcută, de a-i aduce la cunoştinţă marelui vizir, în numele guvernelor britanic, francez şi rus, că respectivele puteri aveau să-i considere răspunzători personal de atrocităţile dezlănţuite împotriva armenilor pe cei ce se aflau atunci la conducerea Imperiului Otoman. Altfel spus, în eventualitatea unei victorii a aliaţilor, marele vizir, Talaat, Enver, Gemal şi acoliţii lor aveau să fie trataţi ca nişte criminali oarecare.

Când am intrat în biroul lui, ca să-i transmit acest mesaj destul de stânjenitor, l-am găsit pe reprezentantul Casei Regale a Egiptului frământându-şi mătăniile printre degete, nervos ca de obicei, într-o stare de spirit nicidecum jovială. De cum m-a văzut, a şi inceput să-mi vorbească despre telegrama cu pricina. Se făcuse roşu la faţă de furie. S-a lansat într-o lungă diatribă împotriva tuturor armenilor ca naţie şi mi-a declarat că ,,rebelii” armeni omorâseră 120.000 turci la Van. Aceasta şi alte câteva dintre afirmaţiile lui erau de-a dreptul absurde, aşa că m-am trezit luând apărarea vehement acelei populaţii persecutate, ceea ce l-a înfuriat şi mai tare pe marele vizir, care i-a lăsat baltă pe armeni şi a început să tune şi să fulgere împotriva ţării mele, reluând teoria lui predilectă, că sprijinul moral dat de noi armenilor nu făcea decât să le înrăutăţească soarta.

Curând după această întrevedere, Said Halim nu a mai fost ministru de externe; postul i s-a încredinţat lui Halil Bei, fost preşedinte al Parlamentului turc timp de mai mulţi ani. Halil era un om cu totul aparte – cu mult mai mult tact, mult mai inteligent şi mult mai influent în politica Turciei. În plus, era un partener de discuţie mult mai îndatoritor, uns cu toate alifiile, gras şi binedispus şi nicidecum atât de părăsit de orice sentiment al bunei cuviinţe cum erau mai toţi politicienii turci ai momentului. Toată lumea vorbea că Halil nu era de acord cu tratamentul aplicat armenilor, dar că postura lui oficială îl obliga nu numai să-l accepte, ci şi, după cum pot eu însumi să certific, să-l sprijine.

Imediat după ce şi-a luat în primire postul în guvern, Halil mi-a făcut o vizită, încercând să-mi ofere o explicaţie stângace şi dezlânată în legătură cu atrocităţile suferite de armeni. Aveam deja experienţa întâlnirilor cu ceilalţi demnitari, fiecare cu atitudinea lui faţă de respectivele atrocităţi: Talaat era setos de sânge şi de-a dreptul sălbatic, Enver era subtil şi calculat, iar marele vizir suspicios şi iritabil. Iar acum venea şi Halil, care vorbea despre eliminarea unei întregi populaţii cu cea mai mare seninătate cu putinţă. Nici un singur amănunt al felului de a se proceda cu armenii, nici cele mai dezagreabile lucruri pe care i le-aş fi spus despre acest subiect – nimic nu reuşea să-i tulbure câtuşi de puţin liniştea lăuntrică. În primul rând, a recunoscut că nimic nu putea minimaliza acele masacre, dar că, totodată, dacă voiam să le înţeleg, trebuia să ţin cont de anumiţi factori.

– Sunt de acord că guvernul a comis anumite greşeli grave în felul în care i-a tratat pe armeni, mi-a spus Halil, dar răul s-a făcut. Cine şi cum l-ar mai putea desface ? Chiar şi aşa, dacă sunt greşeli pe care le putem repara, trebuie să le reparăm. Deplâng şi eu, ca dvs., excesele şi abuzurile care au fost comise. Ceea ce vreau este să vă prezint punctul de vedere al Sublimei Porţi. Sunt conştient că nu poate fi vorba de o justificare, dar cred că anumite circumstanţe atenuante trebuie să aveţi în vedere, atunci când judecaţi guvernul otoman în ansamblul lui.

Apoi, la fel ca toţi ceilalţi, m-a luat cu incidentele de la Van, cu dorinţa de independenţă a armenilor şi ajutorul dat de ei ruşilor. De câte ori nu auzisem aceeaşi poveste !

– I-am spus lui Vartkes – un deputat armean care a fost ucis până la urmă, ca atâţia alţi lideri ai comunităţii armene – că, dacă oamenii lui aspiră cu adevărat către o existenţă independentă, măcar să aştepte momentul oportun. Poate că ruşii vor înfrânge trupele turceşti şi vor ocupa provinciile locuite de armeni. Atunci poate că aş înţelege dorinţa armenilor de a-şi constitui propria ţară. De ce nu aşteaptă, l-am întrebat pe Vartkes, până când li se va ivi o asemenea ocazie propice ? L-am avertizat că nu le vom permite armenilor să ne înjunghie pe la spate şi că, dacă se apucă de acte ostile împotriva trupelor noastre, ne vom descotorosi de toţi armenii din spatele armatei turceşti, şi că vom face acest lucru trimiţându-i la o distanţă sigură, undeva în sud. După cum ştiţi, Enver l-a avertizat în acelaşi sens pe patriarhul armean. Şi, totuşi, cu toate avertismentele noastre prieteneşti, au pornit revoluţia.

L-am întrebat despre metodele de ajutorare şi i-am spus că primisem din America, până în acel moment, 20.000 lire sterline, adică 100.000 dolari.

Halil Menteşe în New York City, 1915

– Este treaba guvernului otoman, mi-a răspuns el sec, să ia măsuri pentru ca aceşti oameni să aibă unde să se aşeze, unde să locuiască şi ce să mănânce, până când vor putea din nou să-şi câştige ei înşişi existenţa. Se înţelege că guvernul îşi va face datoria, nu ?! Şi apoi, cele 20.000 lire sterline ale dvs. sunt mai nimic.

– Adevărat, i-am spus, dar suntem numai la început. Eu, unul, sunt convins că pot face rost de oricâţi bani este nevoie.

– Enver Paşa este de părere că nici un străin n-ar trebui să-i ajute pe armeni, mi-a replicat Halil. Nu comentez dacă are sau nu dreptate. Eu vă spun numai cum vede el lucrurile. Enver afirmă că armenii sunt idealişti şi că în momentul în care străinii se interesează de ei şi vin să-i ajute, se simt încurajaţi în aspiraţiile lor naţionale. De aceea, este ferm hotărât să taie, o dată pentru totdeauna, orice legături între armeni şi străini.

– Şi aşa crede Enver că va stopa orice acţiune umanitară în favoarea lor pe viitor ?, l-am întrebat.

Figura lui Halil s-a luminat toată de un zâmbet la această întrebare oarecum perfidă.

– Oricum, armenii nu mai au nici o metodă de acţiune !, mi-a spus el, mai binedispus ca niciodată.

Din moment ce aproape o jumătate de milion de armeni fuseseră deja omorâţi, până la data acestei discuţii ale mele cu Halil, replica lui isteaţă avea cel puţin, faţă de tot ce-mi spusese până atunci, calitatea că era adevărul gol-goluţ.

– Câţi armeni din provinciile sudice au nevoie de ajutor în acest moment ?, l-am întrebat.

– Nu ştiu, a zis el foarte franc. N-aş vrea să vă dau o cifră aproximativă.

– Câteva sute de mii ?

– Presupun că da, a recunoscut Halil, dar câte sute de mii, asta chiar nu ştiu. Mulţi au avut de suferit, a continuat el după câteva clipe, pur şi simplu pentru că Enver nu le-a putut aloca soldaţi care să-i apere. Au fost nişte militari în termen care i-au însoţit şi s-au comportat ireproşabil – vreo 40 dintre ei chiar şi-au pierdut viaţa apărându-i pe armeni. Dar a trebuit să-i retragem pe cei mai mulţi jandarmi ca să-i trimitem pe front şi i-am pus pe alţii ca însoţitori ai armenilor. Este adevărat că această a doua serie de jandarmi s-a dedat la o mulţime de excese nepermise.

– Foarte mulţi turci nu sunt de acord cu aceste măsuri, am comentat eu.

– Nu vă contrazic, mi-a răspuns îndatoritorul Halil, în timp ce făcea o plecăciune adâncă de rămas-bun.

Şi Enver, şi iată Halil, şi toţi ceilalţi insistau neobosit asupra acestui punct, la care reveneau întruna, şi anume că nici un străin nu trebuia să le furnizeze ajutoare armenilor. La câteva zile după această întrevedere, subsecretarul de stat a venit la ambasada americană, pentru a-mi înmâna un mesaj de la Gemal către Enver. Gemal, în a cărui jurisdicţie se aflau pe atunci creştinii din Siria, era foarte nemulţumit de interesul arătat de consulii americani faţă de soarta armenilor şi-mi cerea mie să le ordon respectivilor diplomaţi ,,să înceteze de a se mai amesteca în treburile armenilor”. Cum nu putea face distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi – mi-a explicat aducătorul veştii -, Gemal se vedea obligat să-i pedepsească pe toţi. La scurt timp după aceea, Halil mi s-a plâns din nou de aceiaşi consuli americani, că trimiteau în America rapoarte despre situaţia armenilor şi că guvernul insista ca orice activitate a lor să înceteze imediat.

Realitatea este că eu însumi trimiteam cele mai multe informaţii de acest fel, şi nu am încetat.

,,Nu mişc un deget pentru armeni”, a spus ambasadorul german

Presupun că nici un aspect al chestiunii armeneşti nu a iscat o discuţie mai aprinsă decât următoarea dilemă: au avut germanii vreun amestec în ea ? În ce măsură era răspunzător kaiserul de măcelărirea pe scară largă a acestei populaţii ? Au fost germanii în favoarea persecuţiilor, au avut cunoştinţă de ele şi atât, ori li s-au opus ? În ultimii 4 ani, Germania a fost făcută răspunzătoare de multe dintre paginile negre ale istoriei; oare a fost ea răspunzătoare şi de această pagină, fără îndoială cea mai neagră dintre toate ?

Probabil că majoritatea cititorilor vor remarca, din cele câteva replici ale căpeteniilor turceşti pe care mi le-am notat în urma discuţiilor avute cu Enver şi alte oficialităţi otomane şi pe care le redau aici, anumite asemănări cu filozofia germană a războiului:

,,Armenii şi-au făcut cu mâna lor această soartă”;

,,Au fost avertizaţi din timp de ce li se va întâmpla”;

,,Ne-am luptat pentru existenţa noastră ca naţiune”;

,,Am recurs în mod absolut justificat la orice mijloace pentru a ne atinge scopurile”;

,,Nu avem timp să facem distincţie între vinovaţi şi nevinovaţi”;

,,Singurul lucru care ne preocupă în acest moment este să câştigăm războiul”.

Aceste exprimări sună cunoscut, nu-i aşa ? Într-adevăr, aş putea rescrie toate discuţiile avute cu Enver, să înlocuiesc cuvântul Armenia cu Belgia, să atribui vorbele respective unui general german în loc de un paşă turc şi va rezulta mai mult ca sigur o expunere cvasi-completă a atitudinii germane faţă de populaţiile supuse. Dar învăţăturile prusace merg mult mai departe. În privinţa tratamentului rezervat armenilor, exista o anumită trăsătură cu totul nouă şi câtuşi de puţin turcească. Timp de sute de ani, turcii şi-au maltratat populaţiile supuse, inclusiv pe armeni, cu o sălbăticie de nedescris. Şi totuşi metodele lor au fost întotdeauna fruste, stângace şi neştiinţifice. Turcii se pricepeau de minune, de exemplu, să împrăştie creierii cutărui armean cu o bâtă – această sugestie macabră ilustrând perfect mijloacele brute şi primitive la care au recurs în privinţa aşa-zisei ,,chestiuni armeneşti”. Dar, în 1915 şi 1916, tratamentul aplicat armenilor a scos în evidenţă o mentalitate cu totul inedită, o concepţie nouă, şi anume deportarea.

Timp de 500 ani, turcii au inventat nenumărate modalităţi de a-şi tortura fizic supuşii creştini, dar niciodată nu le-a trecut prin minte să-i disloce la propriu din regiunile în care aceştia trăiau – în unele cazuri, de mai multe mii de ani – şi să-i trimită la o plimbare de sute de kilometri prin deşert. Cum le-a venit turcilor această idee ? Am mai vorbit deja despre felul în care, în anul 1914, deci înainte de izbucnirea războiului european, guvernul de la Constantinopol a strămutat în jur de 100.000 greci din regiunile de pe ţărmul asiatic al Mediteranei, unde aceştia trăiau dintotdeauna, pe câteva insule din Marea Egee. Menţionam, în context, că amiralul Usedom, unul dintre principalii experţi navali germani din Turcia, mi-a povestit că germanii le sugeraseră turcilor să procedeze astfel. Problema-cheie aici este că ideea de a deporta popoare întregi în masă este, în vremurile moderne, de sorginte exclusiv germanică.

Oricine citeşte literatura de orientare pan-germanică se loveşte la tot pasul de ea. Adepţii fanatici ai unei lumi germanice au plănuit în mod deliberat, ca parte a programului lor, alungarea francezilor din anumite părţi ale Franţei, a belgienilor din Belgia, a polonezilor din Polonia, a slavilor din Rusia, a altor populaţii din teritoriile pe care le locuiesc de mii de ani, şi popularea acestor pământuri devenite astfel vacante cu mulţi germani neaoşi şi cinstiţi. Nici nu mai trebuie demonstrat că este o politică de stat a germanilor – ce altceva au făcut în ultimii 4 ani ? Au strămutat cine ştie câte mii de belgieni şi francezi din regiunile lor de baştină. Austro-Ungaria a omorât o mare parte a populaţiei sârbeşti şi a strămutat mii de copii sârbi pe propriul teritoriu, cu intenţia de a-i creşte ca supuşi loiali ai imperiului bicefal. Până unde au mers aceste dislocări de populaţii nu vom şti până nu se sfârşeşte războiul, dar putem fi siguri că s-au desfăşurat pe scară largă.

Paul Rohrbach (1869-1956), scriitor german baltic, preocupat de politica lumii

Anumiţi autori germani au cerut chiar ca această politică să le fie aplicată şi armenilor. Potrivit ziarului parizian Temps, ,,într-o conferinţă ţinută acum câtva timp la Berlin, [Paul Rohrbach] recomanda ca armenii să fie evacuaţi din Armenia. Să fie dispersaţi în direcţia Mesopotamiei, iar în locul lor să fie instalaţi turci, în aşa fel încât Armenia să fie epurată de orice influenţă rusească, iar Mesopotamia să aibă parte de fermierii care acum îi lipsesc”. Scopul real al unei asemenea mişcări era suficient de limpede. Germania construia calea ferată spre Bagdad prin deşertul mesopotamian – un detaliu esenţial al constituirii noului mare imperiu german – care lega Hamburgul de Golful Persic. Dar această cale ferată nu ar fi avut nici un efect în absenţa unei populaţii harnice şi întreprinzătoare care s-o deservească. Turcul leneş nu ar fi fost în vecii vecilor colonistul necesar în acele părţi ale lumii. Armenii, în schimb, erau făcuţi tocmai din aluatul cerut de o asemenea iniţiativă.

Faptul că nişte oameni erau smulşi din regiunile în care trăiseră dintotdeauna şi duşi cu forţa într-un deşert torid şi uscat răspundea întru totul concepţiei germane despre politica de stat. Simplul fapt că acei oameni erau obişnuiţi cu un climat temperat nu reprezenta un impediment în ochii germanilor. Din câte am înţeles, Germania cocheta cu asemenea idei de câţiva ani buni; ba chiar savanţii germani ţinuseră şi conferinţe pe această temă în Orient. ,,Ţin minte – mi-a povestit odată un armean – că am asistat la o conferinţă a unui binecunoscut profesor german. Ideea lui principală era că turcii, de-a lungul întregii istorii, făcuseră marea greşeală de a fi fost mult prea îngăduitori cu populaţiile lor ne-turceşti. Singura modalitate de a asigura prosperitatea imperiului, susţinea vorbitorul cu pricina, era aceea de a trata fără nici un fel de sentimentalism toate naţionalităţile şi rasele supuse din Turcia, care nu se încadrau în planurile turcilor”.

Friedrich Naumann (1860-1919), politician, publicist şi teoretician al liberalismului în Germania

Pan-germaniştii s-au făcut auziţi şi în chestiunea armeană. Mă voi rezuma să citez cuvintele lui Friedrich Naumann, autorul cărţii Europa Centrală, unul dintre cei mai, dacă nu chiar cel mai fervent propagandist al ideilor pan-germane. În carte, Naumann, fost preot creştin la începuturile carierei sale, se ocupă foarte amănunţit de masacrele armeneşti din 1895-1896. Nu-mi trebuie decât să citez câteva pasaje pentru a arăta care era politica de stat germană în privinţa unor lucruri atât de odioase:

,,Dacă avem în vedere doar masacrarea violentă a celor 80-100.000 armeni, nu putem trage decât o singură concluzie, şi anume [că] trebuie să-i condamnăm din principiu, cu toată puterea şi vehemenţa, şi pe asasini, şi pe instigatori, pentru că au declanşat cele mai abominabile masacre asupra unor mase întregi de oameni, mai numeroase şi mai odioase decât cele la care s-a dedat Carol cel Mare[13] împotriva saxonilor. Torturile descrise de Lepsius trec dincolo de orice limită pe care o credeam posibilă. Şi atunci, ce ne opreşte să tăbărâm asupra turcului şi să-i strigăm: «Piei de la mine, satană !» ? Un singur lucru ne opreşte, şi anume că turcul ne răspunde: «Şi eu – şi eu m-am luptat pentru viaţa mea !» Şi, într-adevăr, îl credem. Credem, dincolo de indignarea pe care ne-o trezeşte sălbăticia sângeroasă a acestor musulmani, că turcii se apără în mod legitim şi vedem în problema armenilor şi în masacrele armeneşti, înainte de orice, o problemă de politică internă a Turciei, un episod – şi atât – al agoniei prin care trece acest mare imperiu, care nu-şi acceptă moartea iminentă fără a mai face o ultimă încercare de a se salva printr-o vărsare de sânge.

Toate marile puteri, cu excepţia Germaniei, au adoptat politici care îşi propun să modifice actuala stare de lucruri din Turcia. În virtutea acestor politici, ele pretind ca populaţiilor supuse din Turcia să le fie respectate drepturile omului, dreptul la un tratament uman, la civilizaţie, la libertate politică – într-un cuvânt, nişte drepturi care le-ar face egale cu turcii. Dar, aşa cum vechiul Imperiu Roman despotic nu putea tolera religia lui Iisus din Nazaret, tot aşa Imperiul Otoman, care este în realitate succesorul politic al Imperiului Roman de Răsărit, nu poate tolera sub nici o formă reprezentarea creştinătăţii libere apusene printre supuşii săi. Pentru Turcia, chestiunea armenească este egală cu pericolul dispariţiei ei ca stat. Iată de ce a recurs la un asemenea gest de barbarie asiatică în privinţa armenilor: Turcia i-a distrus pe armeni în aşa măsură, încât aceştia să nu se mai poată manifesta ca forţă politică mult timp de acum înainte. Un act oribil, fără îndoială, un act de disperare politică, ruşinos în orice detaliu l-am privi, şi totuşi un episod de istorie politică în manieră asiatică … Cu toată neplăcerea pe care noi, creştinii germani, o resimţim în faţa acestor fapte împlinite, nu avem nimic altceva de făcut decât să ajutăm, în linişte şi în măsura posibilităţilor noastre, la vindecarea rănilor, lăsând lucrurile să-şi reia mersul lor firesc.

De multă vreme, politica noastră în Orient a fost una limpede: ne numărăm printre cei care sprijină Turcia – iată realitatea care trebuie să ne ghideze acţiunile … Nu vom împiedica nici un creştin zelos să se preocupe de victimele acestor crime oribile, să ajute la creşterea copiilor şi să-i îngrijească pe adulţi. Domnul să binecuvânteze asemenea fapte bune şi orice alte dovezi de credinţă. Să avem grijă numai ca actele caritabile să nu se transforme în acte politice care sunt de natură să denatureze politica noastră germană. Internaţionalistul, cel crescut la şcoala de gândire engleză, să mărşăluiască alături de armeni. Naţionalistul, cel ce nu doreşte să sacrifice viitorul Germaniei de dragul Angliei, să urmeze, în materie de politică externă, drumul deschis de Bismarck, indiferent cât de nemilos şi lipsit de sentimente ar fi … Politica naţională – iată motivaţia morală profundă pentru care noi, ca oameni politici, trebuie să ne arătăm indiferenţi faţă de suferinţele creştinilor din Turcia, oricât de dureroasă ar fi această indiferenţă pentru sentimentele noastre, ca oameni … Aceasta este datoria noastră, pe care trebuie s-o acceptăm şi s-o mărturisim înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Dacă sprijinim astăzi existenţa statului turc, din acest motiv o facem, în propriul nostru interes şi fiindcă ne gândim la măreţul nostru viitor … Pe de o parte sunt datoriile noastre ca naţiune, pe de altă parte, datoriile noastre ca oameni. Sunt momente în care, date fiind conflictele de interese, putem alege o cale de mijloc, lucru perfect posibil din punct de vedere uman, dar rareori acceptabil din punct de vedere moral. În cazul de faţă, ca şi în orice altă situaţie asemănătoare, trebuie să ştim clar de care parte se află datoria morală mai vastă şi mai importantă. Odată făcută o asemenea alegere, nici o ezitare nu-şi mai are locul. Kaiserul Wilhelm II a făcut această alegere: el este astăzi prietenul sultanului, pentru că se gândeşte la o Germanie mare, independentă”.

Caricatură germană din 1914 arătând scopurile războiului dus de germani.

Textul, alcătuit într-un mod glumeţ şi cu rimă, spune:

,,În timpul războiului, v-aţi purtat ca porcii;

Prin urmare, veţi învăţa ‘noua geografie’ !

Franţa de Est şi Belgian vor trece fără zarvă la Germania,

În timp ce noi împărţim Rusia între Germania şi Austria;

Jocul va fi sfârşit apoi cu coloniile Angliei !”

Aceasta era filozofia politicii de stat a Germaniei în privinţa armenilor, iar eu am avut ocazia să constat şi felul în care o aplicau germanii. Îndată ce rapoartele au început să-mi parvină la Constantinopol, m-am gândit că modalitatea cea mai eficientă de a opri abuzurile ar fi fost un protest comun adresat guvernului otoman de reprezentanţii diplomatici ai tuturor statelor. L-am abordat pe Wangenheim în acest scop în a doua parte a lunii martie. Antipatia lui faţă de armeni a ieşit imediat la iveală. Mi i-a denunţat în termenii cei mai duri cu putinţă: ca şi Talaat şi Enver, şi el pretindea că episodul de la Van fusese de fapt o revoltă neprovocată şi în ochii lui, ca şi în ochii aliaţilor săi turci, armenii nu erau altceva decât nişte trădători nenorociţi.

– Îi ajut pe sionişti[14], mi-a spus el, crezând probabil că un asemenea angajament îmi va face mie personal plăcere, dar pentru armeni nu mişc un deget.

Dacă ar fi fost să mă iau după Wangenheim, chestiunea armenească afecta în primul rând Statele Unite ale Americii. Se pare că intervenţiile mele repetate în favoarea lor creaseră această impresie în mintea lui teutonă, şi anume că orice formă de compasiune arătată acelei populaţii persecutate ar fi echivalat cu o concesie făcută guvernului american. Iar în momentul respectiv, Wangenheim nu era dispus să facă absolut nimic pe placul poporului american.

– Am impresia că Statele Unite sunt singura ţară care se interesează atât de mult de armeni, mi-a spus el. Misionarii dvs. le sunt prieteni, iar conaţionalii dvs. şi-au asumat rolul de protectori ai armenilor. Deci, toată problema ajutorării lor a devenit un interes american. Aşa că nu înţeleg, cum puteţi aştepta ceva de la mine, atâta timp cât Statele Unite vând muniţie duşmanilor Germaniei ? Domnul Bryan tocmai şi-a făcut publică poziţia că ar fi împotriva spiritului neutralităţii să nu se vândă muniţie Angliei şi Franţei. Atâta timp cât ţara dvs. persistă în această atitudine, nu putem face nimic pentru armeni.

Probabil că numai un strateg german ar fi fost capabil să descopere o legătură între vânzările americane de material de război către aliaţi şi agresiunile turcilor împotriva a sute de mii de femei şi copii armeni. Dar altceva nu am putut obţine de la Wangenheim în momentul acela. Am stat de multe ori de vorbă cu el, dar în mod invariabil îmi dădea peste cap pledoariile în favoarea armenilor reamintindu-mi de obuzele americane din strâmtoarea Dardanele. Curând după aceea, între noi s-a instalat o răceală, dat fiind refuzul meu de a-l prezenta pe el drept autorul ,,moral” al opririi deportărilor de civili englezi şi francezi către Peninsula Gallipoli. După conversaţia telefonică oarecum arţăgoasă, în care mi-a cerut să telegrafiez la Washington că el nu-i aţâţase pe turci în privinţa aceasta, vizitele noastre reciproce au încetat timp de mai multe săptămâni.

Erau însă câţiva germani influenţi la Constantinopol care nu acceptau punctul de vedere al lui Wangenheim. Am amintit deja de Paul Weitz, timp de 30 ani corespondent al ziarului Frankfurter Zeitung, care ştia probabil mai bine decât oricare alt german tot ce merita ştiut în Orientul Apropiat. Deşi Wangenheim îl consulta mereu pe Weitz ca să afle diverse informaţii, nu întotdeauna îi şi urma sfaturile. Weitz nu accepta poziţia oficială a kaiserului în privinţa Armeniei, fiindcă era de părere că refuzul sec al Germaniei de a interveni reprezenta o pată definitivă pe obrazul patriei lui. Weitz îi repeta întruna acest punct de vedere lui Wangenheim, dar nu obţinea niciodată mai nimic. Mi-a spus el însuşi acest lucru în ianuarie 1916, cu câteva săptămâni înainte să părăsesc Turcia. Încerc să reproduc cât mai fidel cuvintele lui Weitz:

– Mi-aduc aminte că mi-aţi spus la început cât de mult greşeşte Germania în legătură cu armenii. Sunt absolut de acord cu dvs.. Dar când am încercat să-i argumentez lui Wangenheim acest punct de vedere, de două ori m-a azvârlit afară din cameră.

Un alt german care se opunea atrocităţilor era Neurath, consilierul Ambasadei Germane. Era atât de indignat, încât a ajuns să le vorbească lui Talaat şi Enver pe un ton destul de nediplomatic. Mi-a povestit însă că nu reuşise câtuşi de puţin să-i influenţeze.

– Sunt neclintiţi şi ferm hotărâţi să urmeze aceeaşi cale.

Bineînţeles că nici un german nu putea impresiona în vreun fel guvernul otoman, atâta timp cât ambasadorul german refuza să se amestece. Şi, pe măsură ce trecea timpul, era din ce în ce mai limpede că Wangenheim nici măcar nu dorea să oprească deportările. Pe de altă parte, se pare că dorea totuşi să-şi restabilească relaţiile amicale cu mine, drept care mi-a trimis, nu după mult timp, nişte mediatori care să mă întrebe de ce nu mai treceam pe la el. Nu ştiu cât de mult ar fi durat această înstrăinare, dacă asupra lui Wangenheim nu s-ar fi abătut o mare supărare personală. În iunie, ataşatul militar german, locotenent-colonelul Leipzig a murit în gara din Kuleli Burgas, în condiţii dintre cele mai tragice şi misterioase, împuşcat cu un singur foc de revolver. O variantă spunea că arma s-ar fi descărcat accidental, de una singură; o alta că ofiţerul se sinucisese; o a treia, în fine, că turcii îl asasinaseră, confundându-l cu Liman von Sanders. Leipzig era prieten apropiat cu Wangenheim: fuseseră amândoi, în tinereţe, ofiţeri în acelaşi regiment, iar la Constantinopol erau aproape nedespărţiţi.

L-am vizitat fără întârziere pe ambasadorul german, ca să-mi prezint condoleanţele. Mi s-a părut foarte decrepit şi măcinat de griji. Mi-a explicat că avea probleme cu inima, că se simţea epuizat şi făcuse cerere pentru câteva săptămâni de concediu. Mi-am dat seama că nu numai moartea camaradului său îi acapara gândurile lui Wangenheim. Misionarii germani trimiteau şi ei în Germania un potop de rapoarte despre armeni şi cereau guvernului să pună capăt masacrelor. Şi totuşi, oricât de copleşit de necazuri şi nervos ar fi fost în ziua aceea, Wangenheim dădea semne din plin că era acelaşi militarist german neobosit dintotdeauna.

Baronul Hans von Wangenheim, ambasadorul german în Turcia în faţa locuinţei sale

– Unde se află trupele lui Kitchener ?, m-a întrebat după câteva zile, când a venit să-mi întoarcă vizita. Suntem dispuşi acum să renunţăm la Belgia. Germania intenţionează să construiască o enormă flotă de submarine, cu o rază de acţiune mult îmbunătăţită. În felul acesta, în războiul următor, vom fi pregătiţi să blocăm cu totul Anglia. Aşa încât nu ne mai trebuie Belgia, cu bazele ei de submarine. Le-o dăm înapoi belgienilor şi le luăm în schimb Congo.

Eu am profitat de ocazie şi am pledat din nou pentru creştinii persecutaţi. Wangenheim s-a lăsat antrenat într-o discuţie lungă pe acest subiect.

– Armenii, mi-a spus el, s-au dovedit duşmani ai turcilor în războiul acesta de acum. Este limpede ca bună ziua că sunt două popoare care nu vor putea locui niciodată într-una şi aceeaşi ţară. Americanii ar trebui să ia o parte dintre ei în Statele Unite, iar noi, germanii, i-am duce pe ceilalţi în Polonia şi am aduce în locul lor, în provinciile armeneşti, evrei polonezi – asta, bineînţeles, dacă se angajează să renunţe la planurile lor sioniste.

O dată în plus, deşi i-am vorbit cu toată seriozitatea, ambasadorul german a refuzat să-i ajute pe armeni.

Şi totuşi, pe 4 iulie, Wangenheim a înaintat o notă oficială de protest. Nu a vorbit nici cu Talaat, nici cu Enver, singurii care aveau într-adevăr autoritate, ci cu marele vizir, care era pur şi simplu o marionetă. Intervenţia aceasta a fost cu totul asemănătoare celuilalt protest pro forma al său împotriva trimiterii în Peninsula Gallipoli de civili francezi şi englezi care să servească drept ţinte flotelor reunite ale aliaţilor. Singurul ei scop a fost acela ca germanii să figureze în cronica oficială. Probabil că pentru mine ipocrizia acestui aşa-zis protest era cu atât mai mare cu cât, în acelaşi timp în care îşi îndeplinea datoria formală, Wangenheim îmi explica motivele pentru care Germania nu putea face nici un pas efectiv pe calea opririi masacrelor. Curând după aceea i s-a aprobat concediul şi a plecat în Germania.

Oricât de perfid s-ar fi arătat însă, Wangenheim nu era nici pe departe atât de pornit împotriva armenilor cum era Humann, ataşatul naval german în Imperiul Otoman. Acesta trecea, în general, drept un om cu mare influenţă; poziţia lui la Constantinopol era similară cu cea a lui Boy-Ed în Statele Unite. Un alt diplomat german mi-a spus odată că Humann era mai turc decât Talaat sau Enver. Cu toată reputaţia lui, am încercat să-i capacitez influenţa şi am apelat la el mai ales pentru că-l ştiam prieten bun cu Enver, motiv pentru care şi era privit ca o verigă de legătură importantă între Ambasada Germană şi autorităţile militare turceşti. Humann era emisar personal al kaiserului, se afla permanent în contact cu Berlinul şi deci nu putea să nu reflecte atitudinea clasei politice din Germania. Despre chestiunea armenească, mi-a vorbit cu maximă francheţe şi brutalitate:

– Eu am trăit aici, în Turcia, mai mult decât oriunde în altă parte, mi-a spus el, şi îi cunosc pe armeni. Mai ştiu şi faptul că armenii şi turcii nu pot trăi laolaltă în această ţară. Una dintre aceste populaţii trebuie să plece. Eu unul nu-i acuz pe turci pentru ce le fac armenilor. Naţiunea mai slabă trebuie să sucombe. Armenii doresc să dezmembreze Turcia. În războiul de faţă, ei sunt împotriva turcilor şi germanilor, drept care nu au nici un drept să mai locuiască aici. Părerea mea este că Wangenheim şi-a depăşit atribuţiile formulând un protest; eu cel puţin n-aş fi făcut nici asta.

Eu m-am declarat oripilat de sentimentele pe care mi le împărtăşea, dar Humann a continuat să-i acuze pe armeni şi să-i absolve pe turci de orice vină.

– Este o problemă de securitate, a continuat el. Turcii trebuie să se apere, aşa că, din acest punct de vedere, cred că au toată justificarea pentru ceea ce fac. Păi cum ? La Kadikeui am găsit 7.000 puşti care aparţineau unor armeni. La început, Enver a vrut să-i trateze pe armeni cu toată reţinerea posibilă, iar acum 4 luni a cerut să li se mai dea o ocazie de a-şi demonstra loialitatea. Dar, după ce au făcut ce au făcut la Van, a trebuit să cedeze în faţa militarilor care insistaseră de la bun început să li se permită să-şi asigure spatele. Comitetul a ajuns la concluzia că deportările erau singura soluţie şi Enver a fost nevoit să accepte. Armenii şi-au pus în gând să submineze puterea Turciei. Deci singura soluţie este să fie deportaţi. Enver este, în realitate, un om foarte bun la suflet – n-ar fi în stare, el personal, să omoare nici o muscă ! Dar, când vine vorba să apere o idee în care crede, atunci nu se mai teme şi nu mai ştie de nimeni şi de nimic. Mai mult decât atât, Junii Turci trebuie să scape de armeni pur şi simplu ca măsură de precauţie. Comitetul nu este realmente puternic decât aici, în Constantinopol şi în alte câteva oraşe mari. În rest, peste tot, populaţia este, dacă se poate spune aşa, ,,vechi-turcească”. Iar aceşti turci din vechiul regim sunt toţi nişte fanatici. Vechii turci nu sunt deloc alături de guvernul actual, deci Comitetul trebuie să ia toate măsurile necesare ca să se apere. Să nu credeţi însă că restul creştinilor vor păţi ceva, nu ! Dacă printre o mie de turci sunt şi trei armeni, orice turc îi găseşte dintr-o clipire !

Humann nu era singurul german influent animat de această stare de spirit. Curând, am început să primesc semnale din mai multe surse că oficialităţile germane aveau o părere din ce în ce mai proastă despre mine, considerându-mă mult prea ,,băgăreţ” în privinţa armenilor. Într-o zi, în luna octombrie, domnul Neurath, consilierul Ambasadei Germane, mi-a făcut o vizită şi mi-a arătat o telegramă pe care tocmai o primise din partea Ministerului de Externe de la Berlin. Era o notă despre luările de cuvânt din Camera Lorzilor, de la Londra, în legătură cu armenii, ale lorzilor Crewe şi Cromer, care le atribuiseră germanilor responsabilitatea masacrelor, declarând că-şi primiseră informaţiile din partea unui martor american. Telegrama făcea referire şi la un articol din Westminster Gazette, potrivit căruia consulii germani din anumite oraşe instigaseră, ba chiar conduseseră ei înşişi agresiunile, menţionând, de exemplu, numele lui Resler din Alep. Domnul Neurath venise să-mi spună că fusese însărcinat de guvernul lui să obţină de la ambasadorul american la Constantinopol o dezminţire a acestor acuzaţii. Am refuzat să fac o asemenea dezminţire, spunându-i că nu mă simţeam dator să stabilesc eu, la modul oficial, dacă Turcia sau Germania erau vinovate de atrocităţile respective.

Şi totuşi, în toate cercurile diplomatice se răspândise, nu se ştie cum, convingerea că ambasadorul american era răspunzător de publicitatea nestăvilită de care se bucurau deja în Europa şi în Statele Unite persecuţiile armenilor. Declar fără umbră de ezitare că aşa şi era. În decembrie, fiul meu, Henry Morgenthau junior, a vizitat Peninsula Gallipoli, unde a fost primit de generalul Liman von Sanders şi de alţi ofiţeri germani. Nici nu a pus bine piciorul în cartierul lor general, că s-a şi apropiat de el un ofiţer şi i-a spus:

– Foarte interesante, nu-i aşa ?, articolele despre chestiunea armenească pe care le scrie tatăl dvs. prin gazetele americane.

– Tatăl meu nu a scris nici un articol, a răspuns el.

– Mă rog, a continuat ofiţerul, dacă nu sunt semnate cu numele lui, nu înseamnă că nu sunt scrise de el.

Von Sanders i-a vorbit şi el pe aceeaşi temă:

– Tatăl dvs. face o mare greşeală dezvăluind ce şi cum le fac turcii armenilor. Efectiv nu este treaba lui.

Cum aluziile de acest gen nu m-au impresionat câtuşi de puţin, germanii au trecut evident la ameninţări. Pe la începutul toamnei, un anume dr. Nossig a sosit la Constantinopol, venind de la Berlin. Acest Nossig era un evreu german, care venise în Turcia de bună seamă ca să-i contracareze pe sionişti. După câteva minute de conversaţie cu el, timp în care mi-a descris activităţile lui ca evreu, mi-am dat seama că era de fapt un activist politic german. De două ori a venit să mă vadă: prima dată, scopul discuţiei a fost foarte vag, probabil vroia să mă cunoască şi să-mi câştige bunăvoinţa; a doua oară, după ce a divagat puţin pe diverse subiecte, a trecut brusc la ce-l interesa. Şi-a tras scaunul până foarte aproape de al meu şi a început să-mi vorbească în modul cel mai amical şi confidenţial cu putinţă:

– Domnule ambasador, mi-a spus, suntem amândoi evrei şi vreau să vă vorbesc aşa, ca de la un evreu la altul. Sper să nu vă simţiţi lezat dacă mă folosesc de acest pretext ca să vă dau un sfat. Faceţi nişte eforturi neobosite în numele armenilor şi cred că nu mai aveţi răgazul să vă daţi seama cât de antipatic le-aţi devenit, din acest motiv, autorităţilor de aici, de la Constantinopol. De fapt, poate că ar trebui să vă spun că guvernul otoman analizează dacă nu cumva ar fi oportun să ceară să fiţi rechemat. Protestele dvs. repetate în numele armenilor nu vor conduce la nimic. Germanii nu se amestecă în problemele armeneşti şi nu faceţi altceva decât să vă irosiţi ocaziile de a fi realmente util. Riscaţi să vă rataţi cariera într-un mod de-a dreptul ruşinos.

– Şi mă sfătuiţi lucrurile astea, l-am întrebat eu, fiindcă sunteţi într-adevăr preocupat de destinul meu personal ?

– Bineînţeles, s-a grăbit el să-mi răspundă. Noi, evreii, suntem mândri de ce aţi realizat şi n-am vrea să vă vedem cariera eşuând lamentabil.

– Atunci, mergeţi înapoi, vă rog, la Ambasada Germană şi spuneţi-i lui Wangenheim că eu am spus aşa: să-i dea drumul şi să obţină rechemarea mea. Dacă mi-este scris să fiu martirizat, nu-mi pot închipui altă cauză mai nobilă pentru care să mă sacrific. La urma urmei, aş saluta un asemenea destin. Serios, nu ştiu ce onoare mai mare aş putea căpăta decât să fiu rechemat pentru că eu, un evreu, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a salva vieţile câtorva sute de mii de creştini.

Nossig a plecat în grabă mare din biroul meu şi nu l-am mai văzut niciodată. Prima dată când m-am întâlnit cu Enver, după această discuţie, l-am întrebat dacă erau adevărate zvonurile auzite de mine, şi anume că guvernul otoman era pe cale de a cere Washington-ului rechemarea mea. Enver mi-a declarat de-a dreptul retoric că nici nu se punea problema de aşa ceva. ,,Chiar de asemenea prostie nu ne vom face noi vinovaţi”, m-a asigurat el. Aşa că, fără nici un dubiu, respectiva încercare de a mă intimida fusese clocită în laboratorul Ambasadei Germane.

Wangenheim a revenit la Constantinopol la începutul lui octombrie. Eu unul am rămas şocat de cât de schimbat părea. După cum mi-am notat în jurnal: ,,Arăta ca o sosie perfectă a lui Wotan[15]”. Faţa i se crispa aproape întruna; peste ochiul drept purta o apărătoare neagră şi era mai irascibil şi mai deprimat ca niciodată. Mi-a explicat că nu reuşise să se odihnească prea mult, fiindcă fusese nevoit să-şi petreacă mai tot timpul la Berlin cu treburi.

La câteva zile după revenirea lui, ne-am întâlnit pe stradă: eu mă îndreptam spre Haskeui, iar el venea spre Ambasada Americană, aşa încât am făcut drumul pe jos împreună. Talaat îmi spusese de curând că intenţiona să deporteze toţi armenii rămaşi în Turcia, afirmaţie care m-a determinat să apelez încă o dată, pentru ultima dată, la singurul neturc din Constantinopol care avea realmente putere să pună capăt atrocităţilor. L-am condus pe Wangenheim la etajul al doilea al ambasadei, unde puteam sta de vorbă singuri, fără să ne întrerupă nimeni, şi acolo, timp de o oră şi mai bine, aşezaţi de-o parte şi de alta a unei măsuţe de ceai, am purtat cu el ceea ce avea să fie efectiv ultima noastră conversaţie pe această temă, şi de fapt pe orice altă temă.

– Mi s-a telegrafiat de la Berlin, mi-a spus Wangenheim că secretarul dvs. de stat le-a cerut socoteală celor de acolo, după ce a aflat de la dvs. că, de la intrarea Bulgariei în război de partea noastră, ar fi fost masacraţi mai mulţi armeni decât în oricare altă perioadă.

– Nu, nu le-am spus eu aşa ceva, i-am răspuns. Recunosc însă că am trimis o mulţime de informaţii la Washington. Am trimis copii ale tuturor rapoartelor şi tuturor declaraţiilor la Departamentul de Stat. Sunt puse bine la dosar acolo, în aşa fel încât, indiferent ce se întâmplă cu mine, mărturiile să fie în siguranţă, iar opinia publică americană să nu ajungă să depindă de eventualele informaţii verbale primite de la mine sau de la altcineva. Dar ceea ce spuneţi dvs. nu este întru totul adevărat. Tot ce am făcut a fost să-l informez pe domnul Lansing că Bulgaria nu va mai exercita nici un fel de influenţă pentru a stopa masacrele, o dată ce a devenit aliată cu Turcia.

După care am trecut din nou la deportări.

– Germania nu este răspunzătoare de ce se întâmplă aici, mi-a spus Wangenheim.

– Puteţi dvs. să tot repetaţi acest lucru până în ziua de apoi, i-am întors-o şi eu, dar nimeni nu vă mai crede. Lumea întreagă va considera că Germania este adevăratul răspunzător. Vina acestor atrocităţi este moştenirea dvs., a germanilor, de acum înainte. Ştiu că aţi depus un protest scris. Şi ce înseamnă asta ? Ştiţi mai bine decât mine că un asemenea protest este literă moartă, nu are nici un efect. Eu nu pretind că Germania ar fi răspunzătoare de masacre în sensul că le-ar fi instigat, nu. Dar este răspunzătoare de ele în sensul că a avut puterea să le oprească şi nu a făcut nimic. Şi nu numai America şi duşmanii dvs. de acum vă vor considera răspunzători. Poporul german însuşi va cere socoteală guvernului german într-o bună zi. Sunteţi un popor creştin şi va veni o vreme când germanii vor înţelege că aţi lăsat cu bună ştiinţă un popor musulman să distrugă o altă populaţie creştină. Cum puteţi fi atât de naiv şi să protestaţi fiindcă eu îmi informez propriul meu Departament de Stat ? Oare chiar credeţi că puteţi păstra secrete asemenea atrocităţi ? Cum vă puteţi face aşa o impresie caraghioasă, de struţ, să credeţi că dacă dvs., germanii, preferaţi să le ignoraţi, atunci şi restul lumii va proceda la fel ? Crime ca acestea sunt strigătoare la cer. Chiar credeţi că aş putea afla despre aşa ceva şi să nu-mi informez guvernul ? Şi nu uitaţi că şi misionarii germani, nu numai cei americani, mi-au furnizat rapoarte despre soarta rezervată armenilor.

– Nu contest că tot ce spuneţi poate fi adevărat, mi-a răspuns ambasadorul german, dar marea noastră problemă, care ne preocupă, este să câştigăm războiul. Turcia şi-a reglat socotelile cu duşmanii din afară – exact asta a făcut, şi la Dardanele şi la Gallipoli, iar acum încearcă să-şi regleze conturile interne. Oamenii ăştia încă se tem că le-ar putea fi impuse la loc capitulaţiile. Înainte de a li se formula din nou restricţii, vor să-şi reglementeze problemele interne în aşa fel încât riscul unor intervenţii din partea puterilor străine după război să fie cât mai mic cu putinţă. Talaat mi-a explicat că este ferm hotărât să ducă această acţiune până la capăt, şi asta înainte să fie reinstaurată pacea. Pe viitor, nu mai vor ca ruşii să ajungă în postura de a pretinde că au dreptul să intervină în chestiunea armenească numai şi numai fiindcă în Rusia trăiesc un mare număr de armeni care se simt afectaţi de suferinţele celor de acelaşi neam şi aceeaşi religie cu ei din Turcia. Domnul Giers[16] îşi făcuse un obicei din asemenea intervenţii, iar turcii nu vor ca vreun alt ambasador rus – sau de ce altă naţie va mai fi – să mai aibă ocazia să procedeze astfel. Şi oricum armenii nu sunt cine ştie ce. Noi, aici, la Constantinopol, venim în contact cu armeni din clasele educate şi ne facem o impresie despre toţi numai după aceştia, dar nu toţi armenii sunt făcuţi din aceeaşi stofă. Recunosc şi eu că au avut parte de un tratament îngrozitor. Am trimis pe cineva să verifice şi am înţeles că nu funcţionarii turci au comis cele mai mari atrocităţi, ci bandiţii.

Apoi mi-a sugerat din nou că americanii ar trebui să-i ia pe armeni în Statele Unite, iar eu i-am explicat o dată în plus de ce un asemenea demers ar fi practic posibil.

– Bine, haideţi să lăsăm deoparte toate argumentele, i-am propus. Să ignorăm totul – prioritate militară, politică de stat, totul – şi să privim problema din punct de vedere strict umanitar. Nu uitaţi că majoritatea celor maltrataţi sunt bărbaţi şi femei în vârstă şi copii neajutoraţi. De ce nu puteţi, ca om, să faceţi în aşa fel încât aceşti oameni să fie lăsaţi în viaţă ?

– În momentul de faţă, mi-a răspuns Wangenheim, la ce se întâmplă în Turcia, nu pot să intervin.

Mi-am dat seama că nu avea nici un rost să mai lungesc discuţia. Era pur şi simplu un om lipsit de compasiune şi de sentimente omeneşti. M-am întors cu spatele la el, dezgustat. Wangenheim s-a ridicat să plece. În momentul în care s-a ridicat, a icnit şi deodată i s-au tăiat picioarele. M-am repezit şi l-am prins înainte să cadă jos. Timp de aproape un minut mi s-a părut complet ameţit; m-a privit cu o expresie de mirare pe chip, după care şi-a revenit la fel de brusc, s-a adunat şi şi-a reluat poza obişnuită. L-am apucat de braţ, l-am condus pe scări în jos şi l-am ajutat să se urce în automobil. În tot acest răstimp, părea să-şi fi revenit din criza de ameţeală şi a ajuns acasă cu bine. După numai două zile, pe când lua cina, a avut un atac de apoplexie; a fost luat şi transportat sus, în pat, dar nu şi-a mai recăpătat cunoştinţa. Pe 24 octombrie, am fost informat oficial despre moartea baronului von Wangenheim. Aşa se face că ultima mea imagine despre ambasadorul Reich-ului german este aceea că stătea în biroul meu de la Ambasada Americană şi refuza cu obstinaţie să mişte un deget pentru a preveni masacrarea unei întregi populaţii. El era singurul om – după cum guvernul lui era singurul guvern – care ar fi putut opri acele crime, dar, aşa cum mi-a spus el însuşi de atâtea ori, ,,unicul nostru scop este acela de a câştiga războiul actual”.

După alte câteva zile, tot ce însemna oficialitate turcă în capitală şi întreg corpul diplomatic au ieşit să-şi prezinte ultimele omagii acestui reprezentant desăvârşit al sistemului prusac. Funeraliile s-au desfăşurat în grădina Ambasadei Germane. Incinta gemea de flori. Practic întreaga adunare, mai puţin familia lui, ambasadorii şi trimişii sultanului, a rămas în picioare de-a lungul întregii ceremonii, care a fost simplă, dar impresionantă. După care s-a format procesiunea. Un grup de marinari germani au purtat catafalcul pe umeri, alţii au dus coroanele imense de flori şi toţi membrii corpului diplomatic şi oficialităţile guvernamentale turceşti veneau după ei la pas.

Marele vizir a condus procesiunea. Eu am mers tot drumul alături de Enver Paşa. Toţi ofiţerii de pe Goeben şi Breslau şi toţi generalii germani veneau în urma noastră, în uniforme de paradă. Ai fi zis că tot Constantinopolul stătea aliniat pe străzi, ca la sărbătoare. Am mers aşa până în curtea palatului-reşedinţă al sultanului, intrând prin portalul pe unde trec de obicei ambasadorii atunci când vin să-şi prezinte scrisorile de acreditare. La docul de acolo aştepta un vaporaş cu aburi, iar domnul Neurath, consilierul Ambasadei Germane, şi-a întâmpinat şeful decedat. Sicriul, acoperit tot de flori, a fost aşezat pe puntea şalupei. În timp ce vasul se îndepărta de ţărm, Neurath, un prusac înalt, îmbrăcat şi el în uniformă militară, cu o coamă de pene albe fluturându-i în vârful coifului, stătea drept şi nemişcat. Wangenheim a fost înmormântat în parcul ambasadei de vară de la Therapia, alături de fostul său camarad, colonelul Leipzig. Nu se putea găsi un loc de veci mai potrivit pentru Wangenheim, pentru că aici îşi repurtase succesele diplomatice şi tot de aici, în urmă cu doi ani şi ceva, ghidase prin telegraf navele Goeben şi Breslau, ajutându-le să ajungă în siguranţă la Constantinopol, făcând inevitabilă alăturarea de forţe turco-germană şi pregătind drumul tuturor triumfurilor şi ororilor care au urmat necesarmente acelui prim eveniment.

Enver face un nou demers de pace. Adio sultanului şi Turciei

Faptul că nu am reuşit să opresc anihilarea armenilor m-a făcut să-mi fie silă de Turcia. Mi se părea de acum insuportabil să mai am de-a face zi de zi cu nişte oameni care, oricât de politicoşi, de amabili şi de binevoitori s-ar fi arătat faţă de ambasadorul american, pentru mine duhneau de sângele a aproape un milion de oameni. Dacă aş mai fi putut face ceva, fie pentru americani, fie pentru străinii duşmani, fie pentru populaţiile persecutate ale imperiului, aş mai fi rămas cu dragă inimă. Statutul americanilor şi cel al europenilor nu mai erau însă ameninţate, iar în privinţa tratamentului aplicat populaţiilor supuse ajunsesem la fundul sacului, nu mai aveam resurse. Mai mult decât atât, în Statele Unite se apropia un eveniment care, după părerea mea, avea să influenţeze din plin viitorul omenirii şi al democraţiei: alegerile prezidenţiale. Mi se părea atunci că nimic nu era mai important, în materie de politică internaţională, decât realegerea preşedintelui Wilson. Nu credeam că există calamitate mai mare pentru Statele Unite şi pentru întreaga lume decât ca poporul american să nu reuşească să-l reconfirme din toată inima pe acest mare om politic. Despre mine însumi, mă gândeam că, dacă reuşeam să pun şi eu umărul la realegerea domnului Wilson, atunci mi-aş fi servit cel mai bine ţara de acasă, în acel moment al vieţii mele.

Mai aveam un motiv practic pentru a dori să mă întorc în ţară, şi anume ca să ofer verbal şi direct preşedintelui Wilson şi Departamentului de Stat toate informaţiile de care dispuneam în legătură cu situaţia din Europa. Era de o importanţă excepţională să fie puşi la curent cu ultimele noutăţi în legătură cu negocierile de pace. La sfârşitul lui 1915 şi începutul lui 1916 acesta era subiectul numărul unu la Constantinopol. Enver Paşa îmi cerea întruna să intervin pe lângă preşedinte să pună capăt războiului. De mai multe ori îmi dezvăluise părerea lui că Turcia era secătuită de război şi că salvarea ei depindea de încheierea păcii cât mai curând cu putinţă.

Am descris în alt capitol condiţiile în care se zbătea Turcia la câteva luni după izbucnirea războiului, dar, spre sfârşitul anului 1915, acestea deveniseră mult mai rele. Atunci când au decis să-şi deporteze şi masacreze populaţiile supuse, mai cu seamă pe armeni şi pe greci, turcii şi-au semnat propria condamnare la moartea economică. Aceste două grupuri etnice, aşa cum am spus, dominau industria, finanţele şi ajutau la dezvoltarea agriculturii în Turcia, încât abia acum începeau să se vadă peste tot consecinţele şi sub raport material ale marii crime naţionale aflate încă în desfăşurare. Câmpurile zăceau necultivate şi mii de ţărani mureau zilnic de foame. Cum armenii şi grecii fuseseră cei mai importanţi plătitori de impozite, anihilarea lor a redus considerabil veniturile bugetare, iar faptul că practic toate porturile turceşti se aflau sub blocadă stopase şi încasările de taxe vamale.

Simpla afirmaţie că Turcia abia avea suficienţi bani pentru a-şi plăti dobânzile la datorii, fiindcă de cheltuielile obişnuite şi de costurile războiului nici nu mai putea fi vorba, este de natură să creeze o imagine corectă a gradului avansat de ruină economică în care ajunsese. Erau argumente suficiente pentru ca să-şi dorească pacea cât mai curând cu putinţă. În plus, Enver şi întregul partid aflat la conducere se temeau de o revoluţie, dacă nu reuşeau să pună capăt războiului cât mai repede. Aşa încât, de astă dată, am transmis Departamentului de Stat că ,,aceşti oameni sunt dispuşi să facă aproape orice pentru a rămâne la putere”.

Şi totuşi, nu puteam lua foarte în serios insistenţele lui Enver în materie de pace.

– În privinţa aceasta, vorbiţi în nume propriu şi în numele partidului dvs., l-am întrebat, sau vorbiţi şi în numele Germaniei ? Pentru că nu pot înainta o propunere din partea dvs., fără să ştiu dacă aveţi, într-adevăr, sprijinul germanilor. V-aţi consultat şi cu ei ?

– Nu, mi-a răspuns Enver, dar ştiu ce şi cum gândesc.

– Nu este suficient, i-am spus. Ar fi bine să comunicaţi cu ei direct prin Ambasada Germaniei. Nu-mi pot permite să vin cu o propunere de pace care nu este sprijinită de toţi aliaţii dvs. germanici.

O carte poştală înfăţişând pe cei patru membri principali ai Puterilor Centrale: Imperiul German condus de Wilhelm al II-lea, Austro-Ungaria condusă de Franz Joseph I, Imperiul Otoman condus de Mehmed al V-lea şi Bulgaria condusă de Ferdinand I

Enver era de părere că ar fi fost aproape inutil să discute pe această temă cu ambasadorul german. Mi-a explicat, în schimb, că urma să plece la Orşova, un orăşel de la graniţia româno-ungară, unde trebuia să se întâlnească şi să discute cu şeful Marelui Stat Major german, domnul Falkenhayn, un om important, m-a asigurat Enver, care negreşit ar fi analizat cu seriozitate problema păcii.

– Dar de ce credeţi că acum este momentul să discutaţi despre pace ?, l-am întrebat.

– Pentru că în cel mult două săptămâni vom înfrânge Serbia definitiv. Cred că acest pas va induce în mintea aliaţilor starea de spirit necesară pentru a accepta să discute despre pace. Întâlnirea mea cu Falkenhayn are drept scop să definitivăm toate detaliile invaziei asupra Egiptului. În câteva zile, cel mult, ne aşteptăm ca Grecia să ni se alăture. Am pregătit deja tone de provizii şi de nutreţ pe care să le trimitem în Grecia. După ce obţinem Grecia, se înţelege că România ni se va alia şi ea. Grecii şi românii înseamnă un milion de soldaţi proaspeţi. Plus că vom putea obţine apoi din Germania toate tunurile şi muniţia de care avem nevoie, în momentul în care se va deschide calea ferată directă. Dacă tragem linie şi adunăm, acesta este momentul cel mai potrivit pentru noi ca să ridicăm problema păcii.

I-am propus ministrului de război să discute pe această temă cu domnul Falkenhayn la întâlnirea pe care urmau s-o aibă, şi după aceea să-mi povestească şi mie la ce concluzie ajunseseră. Nu se ştie cum, conversaţia mea cu Enver a ajuns la urechile noului ambasador german, contele Wolf-Metternich, care mi-a făcut imediat o vizită ca să discute cu mine despre pacea lui Enver. Din câte am înţeles, două lucruri vroia să-mi fie limpezi: că Germania nu ar fi cedat niciodată Alsacia şi Lorena şi că insista să-i fie retrocedate toate coloniile. I-am spus că mi se părea inutilă discuţia despre pace, atâta timp cât Anglia nu repurta mai întâi o victorie răsunătoare pe câmpul de luptă.

– Poate că da, mi-a răspuns contele, dar eu sper că nu vă aşteptaţi ca Germania să lase Anglia să obţină o asemenea victorie numai şi numai ca s-o aducă în starea de spirit necesară pentru a accepta discuţiile de pace. Mai mult decât atât, faceţi o greşeală: nu aveţi dreptate când spuneţi că Anglia nu a repurtat până acum nici o victorie răsunătoare. După părerea mea, are câteva victorii foarte substanţiale la activ. Gândiţi-vă puţin: a reuşit să-şi stabilească supremaţia incontestabilă pe toate mările, punând pe fugă practic orice comerţ german; nu numai că nu a pierdut nici o palmă din teritoriul ei, ci dimpotrivă a câştigat teritorii enorme, fiindcă a anexat Ciprul şi Egiptul şi a cucerit toate coloniile germane; a pus mâna şi pe o mare parte din Mesopotamia. Nu-i aşa ?! Este absurd să spuneţi că războiul nu i-a adus nimic Angliei !

Pe 1 decembrie, Enver a venit la Ambasada Americană ca să-mi relateze despre întâlnirea cu domnul Falkenhayn. Şeful Marelui Stat Major german îi spusese că Germania era dispusă să discute despre pace, dar că nu îşi formula termenii de discuţie dinainte, pentru că o asemenea poziţie ar fi fost, fără doar şi poate, interpretată ca un semn de slăbiciune. Însă aliaţii puteau conta pe un lucru: în momentul respectiv, ar fi putut obţine termeni de pace mult mai favorabili decât oricând pe viitor. Germania era dispusă, m-a asigurat Enver, să retrocedeze întregul teritoriu francez ocupat şi practic toată Belgia. Singurul lucru care nu putea intra în discuţie era dezmembrarea definitivă a Serbiei. Nu numai că nici un centimentru de pământ din Macedonia nu se întorcea la Serbia, ci urmau să fie păstrate porţiuni din vechea Serbie; cu alte cuvinte, Serbia avea să devină o ţară cu mult mai mică decât fusese înaintea războaielor balcanice, în cele din urmă dispărând practic ca stat independent.

Chiar şi atunci era limpede ce însemnau toate acestea: Germania îşi atinsese scopul pentru care declanşase în realitate acest război, şi anume obţinuse o cale de comunicaţie directă între Berlin şi Constantinopol, deci spre Orient. Parţial, şi de fapt în bună măsură, ţelul pan-german al acelei Mittel-Europa devenise, din punct de vedere militar, un fapt împlinit. Acum, pasămite, Germania era dispusă să renunţe la Belgia şi la provinciile din nordul Franţei pe care le călcase în picioare, cu condiţia ca Antanta să-i recunoască posesiunea asupra a ceea ce cucerise în Răsărit. Propunerea de acum a lui Falkenhayn nu era diferită, în esenţă, de ceea ce pretindea Germania la sfârşitul anului 1914. Discuţia dintre Enver şi Falkenhayn, aşa cum mi-a relatat-o ministrul turc, demonstrează că nu era vorba nici pe departe de o poziţie germană formulată sub imperiul momentului, ci de strategia urmată de Germania de la bun început.

În toate acestea, eu unul nu întrezăream nici o perspectivă de pace imediată. Şi totuşi trebuia să aduc la cunoştinţa preşedintelui toate datele problemei, aşa încât mi-am înaintat la Washington o cerere de concediu, care mi-a fost aprobată imediat.

Pe 13 ianuarie le-am făcut o vizită de rămas bun lui Talaat şi Enver. Şi unul şi altul erau mai mult decât bine dispuşi. Se vedea limpede că răsuceau pe toate părţile în minte – cum făceam şi eu, de altfel – toate evenimentele memorabile care avuseseră loc în Turcia şi în lumea întreagă de la prima mea întâlnire cu ei, în urmă cu 2 ani şi mai bine. Pe atunci, Talaat şi Enver erau nişte simpli aventurieri disperaţi care ajunseseră la putere prin intrigi şi asasinate, absolut nesiguri pe ei, pentru că în orice moment ar fi putut surveni o altă revoluţie asemănătoare care să-i arunce înapoi în anonimatul din care răsăriseră. Iar acum erau despoţii necontestaţi de nimeni ai Imperiului Otoman, aliaţii celei mai mari puteri militare a momentului, învingătorii – oricât de absurd ar fi fost, ei aşa se considerau – flotei britanice. În etapa respectivă a marii lor cariere triumfătoare – pentru că expediţia aliaţilor împotriva Dardanelelor se retrăsese doar de vreo două săptămâni -, atât Enver, cât şi Talaat se iluzionau că ţara lor redevenise marea putere care fusese odată.

– Am auzit că plecaţi acasă şi că o să cheltuiţi acolo o mulţime de bani ca să vă vedeţi preşedintele reales, a spus Talaat, asta vrând să fie o aluzie glumeaţă la faptul că eu eram preşedintele Comisiei Bugetare a Congresului Naţional Democrat. Mare greşeală ! De ce nu rămâneţi aici, să daţi Turciei banii respectivi ?! Oricum, noi avem mai multă nevoie de ei decât americanii dvs.. În orice caz, sperăm să vă întoarceţi curând, a adăugat el, în felul acela mieros şi nesincer, specific orientalilor. Pot spune că am crescut împreună, dvs. şi noi; când aţi sosit aici, noi eram la începutul mandatului şi nu cred să mai ajungem vreodată să ne cunoaştem atât de bine cu altcineva. Am ajuns să vă şi îndrăgim. Sigur că am avut diferenţe de opinie – şi uneori destul de serioase -, dar întotdeauna v-am considerat un om cinstit şi trebuie să mărturisesc că respect politica americană în Turcia, aşa cum aţi reprezentat-o dvs., domnule ambasador. Ne pare rău să vă vedem plecând, fie şi numai pentru câteva luni.

M-am declarat plăcut impresionat de vorbele lui.

– Mă bucur mult să aud ce-mi spuneţi, i-am răspuns. Acum, din moment ce mă flataţi cu atâta generozitate, sunt convins că dvs. sunteţi dispuşi să-mi promiteţi anumite lucruri. Vedeţi, sunteţi amândoi aici, aşa că este pentru mine o ocazie de a vă cere o declaraţie oficială. Aveţi de gând să-i trataţi pe oamenii aflaţi în grija mea cu aceeaşi consideraţie cu care i-aţi trata dacă eu aş fi aici ?

– În privinţa misionarilor americani şi a colegiilor şi şcolilor, a zis Talaat, iar Enver dădea din cap a consimţământ, aveţi din partea noastră o promisiune absolută. Nu vor fi în nici un fel maltrataţi şi pot să-şi vadă de treburile lor ca şi până acum. Din punctul lor de vedere, puteţi dormi liniştit.

– Dar din punctul de vedere al britanicilor şi francezilor, pot dormi la fel de liniştit ?, am întrebat eu.

– Ei, mă rog, a zis Talaat zâmbind, şi toată faţa i s-a lăţit şi mai mult decât era de obicei, poate că din când în când o să mai trebuiască să ne distrăm puţin cu ei, dar nu vă faceţi griji, nu vor păţi nimic rău.

În fine, pentru ultima dată am abordat şi subiectul care îmi acaparase atâtea luni de zile toată atenţia; mă temeam desigur că era încă un strigăt în pustiu, dar m-am hotărât că nu aveam ce pierde şi l-am mai făcut o dată.

– Şi cu armenii … cum rămâne ?

Bunăvoinţa lui Talaat s-a evaporat într-o clipă. Turcul cel mătăhălos s-a încruntat şi ochii de fiară i s-au aprins brusc.

– Ce rost are să mai vorbim despre ei ?, mi-a spus, măturând aerul cu mâna a lehamite. Am terminat cu ei. Gata, asta a fost tot.

Aşa mi-am luat eu adio de la Talaat şi acestea au fost ultimele cuvinte pe care mi le-a adresat: ,,Gata, asta a fost tot”.

A doua zi, am fost în audienţă de rămas bun la sultan, care s-a dovedit a fi rămas acelaşi domn în vârstă, manierat şi binevoitor, cum îl cunoscusem cu mai bine de 2 ani în urmă. M-a primit neprotocolar, îmbrăcat în haine civile europene, şi m-a invitat să stau jos alături de el. Am discutat vreo 20 minute, printre altele despre plăcutele relaţii existente în continuare între Turcia şi Statele Unite. Mi-a mulţumit pentru interesul neobosit pe care-l arătasem ţării sale şi şi-a exprimat speranţa că aveam să revin curând. După care a trecut la chestiunea războiului şi a păcii.

– Orice monarh îşi doreşte pacea, desigur, mi-a spus el. Nimeni nu poate fi de acord cu vărsarea de sânge. Dar sunt momente uneori în care războiul pare de neevitat. Sigur că ne-am dori să rezolvăm disputele pe cale amiabilă, dar nu întotdeauna se poate. De exemplu acum. I-am spus ambasadorului britanic că nu ne dorim un război cu Marea Britanie. Vă spun şi dvs. acelaşi lucru. Dar Turcia trebuie să-şi apere drepturile. Rusia ne-a atacat şi trebuie – nu-i aşa ? – să ne apărăm. Aşa că războiul nu a fost rezultatul vreunui plan de-al nostru, a fost voia destinului, a fost voinţa lui Allah.

Eu mi-am exprimat speranţa că avea să se încheie în cât mai scurt timp.

– Da, şi noi ne dorim pacea, a răspuns majestatea sa. Dar trebuie să fie o pace care să asigure drepturile imperiului nostru. Sunt convins că o naţiune evoluată şi înfloritoare cum este America doreşte pacea şi ar trebui să nu facă economie de eforturi pentru a ajuta la instaurarea unei păci care să fie şi durabilă.

Una dintre afirmaţiile sultanului din timpul acestei discuţii m-a impresionat în mod deosebit, şi anume convingerea lui că ,,Rusia ne-a atacat”. Se vedea clar că bătrânul acela onest chiar credea ce spunea; probabil că habar nu avea despre cum stătuseră lucrurile de fapt – că nave de luptă turceşti, conduse de ofiţeri germani, azvârliseră Turcia în război bombardând porturile ruseşti la Marea Neagră. În loc să-i spună adevărul, liderii Juni Turci îi împuiaseră capul sultanului cu minciuna că Rusia ar fi fost de fapt agresorul. Din discuţia avută cu el, mi-am dat seama exact, dacă mai era nevoie, cât de la curent era conducătorul de drept al Turciei cu detaliile esenţiale ale guvernării imperiului său.

Talaat şi Enver nu-şi luaseră propriu-zis rămas bun de la mine, ci îmi dăduseră întâlnire la gară. Cu câteva minune înaintea plecării trenului, a apărut Bedri, tras la faţă şi agitat rău de tot, aducându-mi un mesaj de scuze din partea celor doi şefi ai săi.

– Nu vor mai putea veni, mi-a spus el. Prinţul moştenitor tocmai s-a sinucis.

Îl cunoşteam bine pe prinţul moştenitor Iusuf Iseddin (foto) şi chiar mă aşteptam să-l am partener de drum până la Berlin. Era vorba să facă o călătorie în Germania şi vagonul lui special fusese ataşat trenului cu care plecam eu. Mă întâlnisem de multe ori cu el. Mă invitase să-l vizitez şi petrecusem ore întregi împreună, discutând despre Statele Unite şi instituţiile americane, pentru care dovedise mereu un profund interes. De câte ori nu-mi spusese că ar fi dorit ca unele idei americane despre conducerea societăţii să fie introduse şi în Turcia ! Iată însă că în dimineaţa respectivă, când trebuia să plecăm amândoi către Berlin, prinţul fusese găsit căzut pe jos în vila sa, intr-o baltă de sânge, cu venele tăiate. Iusuf era fiul fostului sultan Abdul Aziz, care domnise între anii 1861-1876 şi care – lucru destul de macabru – îşi luase şi el zilele tot aşa, tăindu-şi venele, cu 40 ani mai devreme. Aşadar, circumstanţele morţii tatălui şi fiului erau exact aceleaşi. Pe de altă parte, Iusuf fusese făţiş pro-aliat, se opusese vehement intrării Turciei în război alături de Germania şi fusese adversarul declarat al Comitetului ,,Uniune şi Progres”, ceea ce era de natură să dea naştere la multe suspiciuni. Nu mai ştiu nimic despre zvonurile care au circulat după aceea din gură în gură, doar că în raportul asupra morţii sale la cauza morţii era trecut ,,sinucidere”. Când s-a anunţat oficial, un francez glumeţ comenta: On l’a suicide, adică: A fost sinucis !

Se înţelege că acest anunţ atât de tragic a aruncat o umbră asupra călătoriei noastre, când trenul tocmai se pregătea să părăsească marea metropolă Constantinopol, dar restul drumului s-a dovedit o experienţă foarte interesantă. Mergeam cu celebrul Balkanzug, şi aceasta era abia a doua călătorie pe care o făcea până la Berlin. Mai multă lume a venit să se uite la compartimentul meu, numărul 13, spunându-mi că, în timpul celeilalte călătorii, se trăsese cu arma asupra trenului şi că una dintre ferestrele compartimentului meu fusese spartă.

Balkanzug Munchen – Istanbul, ianuarie 1916

Îndată după plecarea trenului, am descoperit că amiralul Usedom se număra şi el printre pasageri. Usedom avusese o carieră strălucită în marina germană; printre altele, fusese căpitanul iahtului imperial Hohenzollern, deci în relaţii foarte amicale cu kaiserul. Ultima dată îl văzusem pe Usedom în timpul vizitei mele în strâmtoarea Dardanele, când el era inspector general al fortificaţiilor otomane de acolo. Acum, când ne-am revăzut, amiralul a început să-mi povestească despre atacul întrerupt brusc al aliaţilor. Nu făcea nici un secret despre temerile sale de pe atunci, că atacul, dacă era reluat, ar fi avut succes.

– De mai multe ori ne-am temut că erau pe punctul de a reuşi, mi-a explicat el. Toţi care ne aflam acolo eram disperaţi şi deprimaţi de o asemenea perspectivă. Le datorăm mult turcilor, să ştiţi, pentru eroismul lor şi pentru faptul că erau gata să sacrifice oricâte vieţi ar fi fost necesare ca să-i oprească. Acum s-a terminat; măcar din acest punct de vedere ne-am făcut datoria.

Amiralul era de părere că incursiunea terestră britanică fusese prost concepută, deşi vorbea admirativ despre cât de inteligent reuşiseră aliaţii să-şi organizeze retragerea. Discuţia cu el m-a ajutat, de asemenea, să înţeleg mai bine poziţia germană faţă de masacrele armeneşti. Usedom nu încerca sub nici o formă să le găsească o justificare şi nici nu-i învinuia pe turci. Vorbea despre acest subiect calm, detaşat, ca despre oricare altă chestiune militară, şi nimeni n-ar fi putut bănui, dacă l-ar fi ascultat, că era vorba despre vieţile a un milion de oameni. Mi-a spus foarte simplu că armenii stăteau în cale, că reprezentau un obstacol în calea victoriei germane, şi că se impunea îndepărtarea lor, aşa cum dai la o parte de pildă o cantitate de cherestea nefolositoare. Vorbea despre armeni cu detaşarea cu care mi-ar fi explicat că un rând de case trebuiesc evacuate pentru a putea bombarda un oraş.

Amiralul Usedom

* * *

Biata Serbie ! Din goana trenului, care trecea peste pământurile ei devastate, am avut o imagine despre ce însemnase războiul pentru această ţară mică, dar bravă. În ultimii 2 ani, acest popor stătuse practic singur, nesprijinit de nici unul dintre aliaţii săi, încercând să stăvilească avântul cuceririi pan-germane, aşa cum, timp de mai multe secole, ţinuse piept năvălirilor otomane. Şi iată că acum plătea preţul. Câmpurile peste care treceam erau abandonate, năpădite de buruieni, lăsate de izbelişte; cele mai multe dintre case nu mai aveau acoperişuri, iar altele fuseseră făcute una cu pământul. Ori de câte ori treceam peste vreun râu, vedeam resturile câte unui pod aruncat în aer; peste tot, germanii construiseră altele, în locul celor dinamitate.

Am văzut multe femei şi mulţi copii, amărâţi, zdrenţuiţi, pe jumătate morţi de foame, în schimb foarte puţini bărbaţi, pentru că toţi fie fuseseră ucişi, fie luptau în rândurile micii, dar curajoasei armate sârbe, care nu depusese încă armele. În tot acest timp, ne încrucişam cu trenuri pline de soldaţi germani, sau le vedeam trase pe linii secundare, prin gările în care trenul nostru încetinea. Nu era aceasta oare o explicaţie suficientă pentru toată mizeria şi devastarea care ne întâmpinau la tot pasul în drumul nostru ?

Von Jagow, Zimmermann şi americanii de origine germană

Trenul cu care am călătorit de la Constantinopol a intrat în gara Berlin în seara zilei de 2 februarie 1916. Data aceasta este importantă, pentru că a marcat un moment de criză major în relaţiile germano-americane. Practic prima persoană pe care am văzut-o la Berlin a fost vechiul meu prieten şi coleg, ambasadorul James W. Gerard, care mi-a explicat că stătea cu bagajele făcute, pregătit să părăsească Berlinul în orice clipă. Se aştepta la o ruptură între Germania şi Statele Unite – era o chestiune de zile, dacă nu chiar de ceasuri.

În momentul respectiv, Germania şi Statele Unite încercau să găsească o rezolvare în scandalul Lusitania[17]. Negocierile ajunseseră însă în impas: guvernul imperial de la Berlin se arăta dispus să-şi exprime regretul, să plătească anumite despăgubiri şi să promită că aşa ceva nu avea să se mai întâmple niciodată. Dar preşedintele Wilson şi domnul Lansing insistau ca Germania să declare scufundarea Lusitaniei un act ilegal, ceea ce însemna că Germania nu ar mai fi putut relua niciodată lupta cu submarinele fără să se auto-demaşte că făcea ceva ce propriul ei guvern denunţase ca fiind contrar legislaţiei internaţionale. Cum partea americană refuza să accepte orice altă formulă, cele două naţiuni se luaseră, dacă se poate spune aşa, de piept.

James W. Gerard

– Nu mai am nici o soluţie, mi-a spus domnul Gerard. Aş vrea să discutaţi şi dvs. cu Zimmermann şi Von Jagow, poate le mai puteţi sugera vreun alt punct de vedere.

Am înţeles în scurt timp, de la numeroasele persoane cu care m-am întâlnit, cât de încordată era atmosfera la Berlin şi cât de anti-americană. Ţara noastră era privită mai peste tot ca fiind practic aliată cu Antanta şi lumea întreţinea cele mai absurde idei despre legăturile noastre strânse cu Anglia. De pildă, opinia cvasi-generală era că Sir Cecil Spring-Rice, ambasadorul britanic la Washington, se întâlnea constant cu preşedintele Wilson şi că era consultat în toate chestiunile de politică de stat americane.

La ora 3, domnul Gerard m-a condus la reşedinţa lui Von Jagow, unde am petrecut mai bine de o oră împreună cu ministrul de externe. Von Jagow era un omuleţ mărunt, slab, cu o fire nervoasă. Cât am stat acolo de vorbă cu el, şi-a aprins ţigară după ţigară. Mi s-a declarat profund îngrijorat de impasul negocierilor cu Washingtonul. Nu trebuie plecat de la premisa că guvernului german nu i-ar fi păsat de o ruptură cu Statele Unite. Este adevărat că, în perioada respectivă, ziarele germane ridiculizau şi insultau America şi că li se părea o glumă bună ideea că Unchiul Sam ar fi putut porni la război. Discrepanţa dintre aceste focuri de paie jurnalistice şi neliniştea, ba chiar teama dovedită de acest înalt demnitar german chiar m-a impresionat. Nu privea câtuşi de puţin cu indiferenţă perspectiva de a se trezi cu trupele şi resursele americane aruncate în luptă de partea Antantei, indiferent ce spunea presa berlineză.

– În ceea ce ne priveşte, este jenant că domnul Lansing insistă ca noi să declarăm ilegală scufundarea Lusitaniei, mi-a spus Von Jagow. Parcă ar fi un avocat care umblă după un detaliu tehnic.

– Dacă vreţi să ştiţi adevărul, i-am răspuns, nu cred că Statele Unite sunt interesate efectiv sau tehnic de termenii anume pe care îi veţi utiliza. Atâta doar, că trebuie să daţi asigurări ferme că vă pare rău de un asemenea gest, să spuneţi că-l consideraţi imoral şi că nu se va mai repeta niciodată. Numai atunci când veţi proceda astfel, Statele Unite se vor declara satisfăcute.

– Bine, dar nu putem face aşa ceva, a obiectat ministrul de externe. Nu ne-ar da voie opinia publică din Germania. Dacă facem o asemenea declaraţie, cum aţi punctat dvs., cabinetul ar trebui să plece.

– Şi eu care credeam că aveţi sub control opinia publică de aici, din Germania, i-am replicat eu. S-ar putea să dureze un timp, dar nu pot să cred că nu puteţi ajusta sentimentele publicului în aşa fel, încât să ajungă să aprobe această rezolvare a diferendului.

– În privinţa ziarelor, a spus Von Jagow, este adevărat. Le putem controla fără nici o dificultate. Chiar şi aşa, va dura destul de mult. Nici ziarele nu pot s-o întoarcă aşa, imediat; va trebui să procedeze cu grijă, va dura 2-3 săptămâni. Cu ele ne descurcăm. Dar sunt unii parlamentari pe care nu-i avem sub control şi care ar putea crea un asemenea scandal, încât să trebuiască să demisionăm cu toţii.

– Eu mă gândesc, i-am sugerat, că aţi putea să-i adunaţi pe toţi aceşti parlamentari la un loc, să le explicaţi necesitatea de a ţine Statele Unite în afara războiului şi poate că aşa vor putea fi convinşi. Necazul este că dvs., germanii, nu înţelegeţi condiţiile de la noi. Nu vă vine să credeţi că Statele Unite chiar sunt dispuse să lupte. Nu-l înţelegeţi pe preşedintele Wilson, aveţi impresia că este un idealist şi un pacifist şi că pentru nimic în lume nu va recurge la arme. Comiteţi cea mai gravă şi mai costisitoare greşeală pe care ar putea-o comite o naţiune. Preşedintele are două firi diferite. Nu uitaţi că are şi sânge scoţian, şi irlandez. Până acum nu i-aţi văzut decât ipostaza scoţiană, care-l face să fie foarte precaut, foarte atent la orice mişcare, răbdător şi tenace. Dar există în el şi înflăcărarea şi combativitatea irlandezului. Dacă apucă să-şi încleşteze dinţii o dată, nu-i mai desfaci nici cu baioneta. Dacă apucă să pornească la luptă, luptă din tot sufletul, până la capăt, oricât de amar ar fi acel capăt. Dvs. aţi mers prea departe cu provocările, opriţi-vă aici. Vă înşelaţi, tot aşa, rău de tot dacă aveţi impresia că anumiţi membri importanţi ai Congresului, poate chiar un membru al cabinetului, s-au declarat în favoarea păcii. Un singur om va rezolva această chestiune, şi anume preşedintele. O va rezolva aşa cum va considera el că este bine şi just, indiferent de ce spun cei din jur.

Von Jagow (foto) mi-a spus că îl ajutam să-l vadă pe preşedinte într-o altă lumină. Şi totuşi, el mai avea un motiv pentru care nu credea că Statele Unite ar fi intrat în război.

– Ce faceţi cu germanii americani ?, m-a întrebat.

– Pot să vă lămuresc foarte bine în privinţa lor, pentru că eu însumi sunt unul dintre ei, i-am răspuns. M-am născut aici, în Germania: primii 9 ani din viaţă aici mi i-am petrecut. Întotdeauna mi-au plăcut multe lucruri germane: muzica, literatura. Dar părinţii mei au părăsit Germania fiindcă erau nemulţumiţi şi nefericiţi aici. Statele Unite ne-au primit cu braţele deschise, ne-au oferit un cămin şi posibilitatea de a deveni prosperi şi realmente fericiţi. Şi ca noi sunt mai multe milioane de oameni. Nu există oportunitate de afaceri, nu există poziţie socială la care să nu avem acces. Nu ştiu dacă sunt pe lume oameni mai mulţumiţi cu ceea ce au decât americanii de origine germană. (Sigur că nu-i puteam mărturisi propria mea stare de spirit, pentru că încă mai aveam statut de ambasador, dar ceva tot i-am putut spune.) Vă dau un exemplu: copiii mei. În tot cursul acestui război, simpatiile lor au fost de partea Angliei şi a aliaţilor ei. Fiul meu, care este aici, cu mine, m-a asigurat că, dacă Statele Unite intră în război, el se înrolează fără întârziere. Presupunând că Statele Unite intră în război, credeţi că oamenii aceştia se vor înrola de partea dvs. ? Ideea în sine este pur şi simplu nelalocul ei. Vă asigur că majoritatea covârşitoare a americanilor de origine germană gândesc la fel.

– Mie mi s-a spus, mi-a obiectat din nou Von Jagow, că dacă ţara dvs. ne declară război germanii americani vor face insurecţie.

– Domnule ministru, i-am replicat eu, renunţaţi la iluziile de acest fel. Primul care ar încerca aşa ceva ar fi pedepsit atât de prompt şi atât de drastic, încât orice eventuală asemenea mişcare ar fi înăbuşită încă din faşă. Şi părerea mea este că americanii germani loiali ar fi primii care i-ar pedepsi pe refractari.

– Dorinţa noastră este aceea de a evita o ruptură cu Statele Unite, a spus Von Jagow. Dar avem nevoie de timp pentru a manevra opinia publică. Cele două facţiuni de la noi au vederi diametral opuse în materie de războiul submarin. Una crede că ar trebui mizat pe el până la capăt, indiferent de consecinţele asupra relaţiilor Germaniei cu Statele Unite sau cu orice altă putere. Guvernul actual susţine poziţia contrară; noi vrem să satisfacem cererile preşedintelui dvs.. Dar facţiunea militaristă ne presează din plin. Dacă declarăm ilegală sau imorală scufundarea Lusitaniei, ne vor sili să demisionăm. Eu cred că preşedintele Wilson ar trebui să înţeleagă dificultatea asta. Noi lucrăm în sensul în care ne-a cerut, dar trebuie să procedăm cu grijă. Presupun că domnul Wilson, dacă doreşte şi el să evite o ruptură, preferă să ne aibă pe noi la putere în Germania. De ce să se încăpăţâneze pe o poziţie care ne-ar trimite pe noi la plimbare şi i-ar aduce în prim plan aici pe cei care ar face inevitabil războiul între Germania şi Statele Unite ?

– Cu alte cuvinte, l-am întrebat, doriţi să se înţeleagă la Washington că nu puteţi rămâne la guvernare decât dacă nu faceţi declaraţia respectivă ?

– Exact, mi-a răspuns Von Jagow. V-aş ruga să telegrafiaţi la Washington în acest sens. Explicaţi-i preşedintelui că, dacă ni se forţează mâna acum, vor ajunge în locul nostru oameni care susţin războiul submarin nelimitat. Noi vedem în domnul Wilson – a adăugat el, după ce s-a declarat uimit de cele ce-i spusesem despre preşedinte şi despre disponibilitatea lui de a trece la luptă – exclusiv un om al păcii. Nu putem crede că poporul american va accepta să lupte. Americanii sunt departe de teatrul de luptă şi apoi, la urma urmei, pentru ce să lupte ?! Doar interesele materiale nu vă sunt afectate.

– Să ştiţi că există un lucru pentru care să luptăm, i-am replicat eu, şi anume moralitatea. Se vede limpede că nu înţelegeţi felul de a fi al americanilor. Nu vă daţi seama că noi ne ţinem deoparte nu pentru că refuzăm să luptăm, ci pentru că vrem să procedăm absolut corect. Vrem să avem mai întâi toate datele problemei. Recunosc că nu ne place să ne amestecăm în conflictele altor naţiuni, dar vom insista de bună seamă asupra dreptului nostru de a utiliza oceanul aşa cum vrem noi şi nu vom tolera ca Germania să se amestece tot timpul în acest drept al nostru, şi cu atât mai puţin să ne ucidă cetăţenii. Poate că americanii sunt şi acum nişte copii mari şi tari, dar o dată ce se hotărăsc să-şi apere drepturile, trec la fapte indiferent de consecinţe. Vă iluzionaţi că nu vor lupta pentru un principiu; şi pierdeţi din vedere că toate războaiele noastre au pornit de la probleme de principiu. De pildă, în războiul cel mare, în Războiul Civil din 1861-1865. Noi, cei din Nord, am luptat pentru emanciparea sclavilor – o problemă strict de principiu, pentru că interesele noastre materiale nu intrau nicicum în ecuaţie. Şi am luptat până la capăt, până am învins definitiv, chiar dacă a trebuit să ne luptăm cu propriii noştri fraţi.

– În orice caz, mi-a subliniat încă o dată Von Jagow, nu vrem să stricăm relaţiile cu Statele Unite. Sunt trei naţiuni de care depinde pacea mondială: Anglia, Statele Unite şi Germania. Noi, aceştia trei, ar trebui să ne reunim, să restabilim pacea şi s-o menţinem. Vă mulţumesc pentru lămuriri. Acum înţeleg mult mai bine situaţia. Ceea ce continui să nu înţeleg însă este de ce guvernul dvs. tratează Germania atât de dur şi Anglia cu atâta blândeţe.

I-am repetat explicaţia obişnuită – că relaţiile noastre cu fiecare naţiune în parte sunt probleme distincte unele de altele şi că nu putem condiţiona în nici un fel poziţia noastră faţă de Germania de poziţia noastră faţă de Anglia …

– A, da, mi-a retezat vorba Von Jagow, pe un ton meditativ-ironic. Asta îmi aminteşte de doi băieţi care se jucau într-o curte. Unul urma să fie pedepsit, iar celălalt aştepta să-i vină rândul. Wilson are de gând să-l pălmuiască mai întâi pe băiatul german şi, după ce termină cu el – abia după aceea -, îşi propune să ia la întrebări şi Anglia. Mă rog, a repetat el, ca o concluzie a întrevederii, am rugămintea să-i telegrafiaţi preşedintelui că aţi discutat chestiunea aceasta cu mine şi că acum sunteţi pus la curent cu punctul de vedere al Germaniei. Îl puteţi ruga să nu întreprindă nimic până când nu ajungeţi dvs. la Washington, să-i puteţi prezenta personal cum stau lucrurile ?

I-am promis că voi face acest lucru. Împreună cu domnul Gerard, am telegrafiat fără întârziere.

La ora patru şi jumătate eram invitat să iau ceaiul acasă la doctorul Alexander şi soţia sa. Abia ajunsesem acolo de un sfert de oră când a fost anunţată sosirea prim-ministrului Zimmermann. Ca bărbat, era cu totul diferit de Von Jagow, mult mai puternic, şi fizic şi psihic – recunosc că m-a impresionat. Era înalt, cu o ţinută impunătoare, părea foarte stăpân pe sine, punea întrebări directe şi scormonitoare, dar altminteri extrem de politicos şi insinuant formulate.

Şi cu Zimmermann am discutat situaţia apărută în relaţiile germano-americane, iar el a început prin a face o declaraţie despre care se aştepta probabil să-mi facă mare plăcere. Mi-a spus cât de minunat se comportaseră evreii în timpul războiului în Germania şi cât de profund îndatoraţi le rămăseseră germanii.

– După război, vor fi mult mai bine trataţi în Germania decât au fost până acum, a ţinut să mă asigure.

După care a trecut la miezul problemei, mi-a explicat că Von Jagow îi povestise despre discuţia avută cu mine şi m-a rugat să-i repet şi lui, în linii mari, despre ce vorbisem. Îl interesa mai cu seamă, după cum mi-a spus fără ocolişuri, punctul meu de vedere despre germanii americani şi dorea să afle direct de la mine pe ce anume mă bazam când făceam evaluarea respectivă. Ca mai toţi germanii, şi Zimmermann vedea în cetăţenii noştri de origine germană aproape un fel de prelungire a Germaniei.

Arthur Zimmermann

– Sunteţi convins că marea masă a germanilor americani vor fi loiali Statelor Unite în cazul unui război ? m-a întrebat el. Oare sentimentele lor profunde pentru patria de origine nu vor ieşi atunci la suprafaţă ?

– Înţeleg că dvs. îi priviţi pe americanii de origine germană ca fiind o secţiune distinctă a populaţiei, i-am răspuns eu, unii care trăiesc separat de restul americanilor şi au prea puţin de a face cu viaţa americană în general. Faceţi o mare greşeală dacă gândiţi aşa. Poate că veţi găsi, ici şi colo, câţiva inşi care vor face tărăboi mare şi vor striga sus şi tare în favoarea Germaniei, în timp ce eu mă gândesc la milioanele de americani cu ascendenţă germană. Oamenii aceştia se consideră americani şi nimic altceva. Mai ales de la a doua generaţie începând, nici nu le place să mai fie consideraţi germani. Este practic imposibil să-i mai faci să vorbească nemţeşte – efectiv refuză să vorbească orice altă limbă în afară de engleză. Nu citesc ziarele germane şi refuză să meargă la şcolile germane. Până şi bisericile luterane le frecventează împotriva voinţei lor, pentru că acolo slujbele se ţin în limba germană. Numai în New York avem un milion de americani de origine germană, şi cu mari eforturi a putut fi menţinut în viaţă un singur teatru german. Vă întrebaţi de ce ? Pentru că oamenii aceia preferă teatrele unde se vorbeşte engleza. Avem câteva cluburi germane, este adevărat, dar membrii lor se numără pe degete. Americanii de origine germană preferă cluburile ai căror membri sunt de toate naţionalităţile şi nu veţi găsi nici măcar un singur club în New York, nici cel mai select, în care să nu fie primiţi pe baza meritelor lor personale. În viaţa politică şi socială newyorkeză, puţini sunt americanii de origine germană care au căpătat o poziţie privilegiată datorită originii lor germane, în schimb sunt o mulţime de persoane foarte proeminente care, din întâmplare, sunt de origine germană. Aşa încât vă asigur: dacă Statele Unite şi Germania ajung în război una cu cealaltă, nu numai dvs. personal, ci lumea întreagă va fi surprinsă de loialitatea conaţionalilor mei germani. Şi încă ceva: dacă Statele Unite intră în război, vom lupta până la capăt, şi veţi avea parte de o luptă oricât de lungă şi de hotărâtă se va dovedi necesar să fie.

Iată că au trecut 3 ani şi nu găsesc nici un motiv să-mi fie ruşine de aceste profeţii făcute atunci lui Zimmermann. Chiar mă gândesc ce părere va fi având el acum despre afirmaţiile mele de atunci.

În orice caz, după pledoaria mea, a trecut la alt subiect – Turcia. Părea interesat să afle dacă turcii ar fi putut eventual face pace separată. I-am spus verde în faţă că turcii nu se socoteau sub nici o formă obligaţi faţă de germani, ceea ce mi-a oferit o ocazie nesperată să abordez un subiect foarte delicat.

– În timpul misiunii mele în Turcia, i-am spus, am învăţat multe despre metodele germane şi cred că ar fi, tot aşa, o mare greşeală din partea oricui să încerce să aplice asemenea metode şi în Statele Unite. Vă spun acest lucru pentru că înţeleg că şi acolo s-au înmulţit sabotajele de tot felul. Faptul în sine este un motiv suficient pentru a-i mobiliza pe americanii de origine germană împotriva dvs.; plus că este metoda sigură de a împinge Statele Unite în braţele Angliei.

– Dar nu noi, guvernul majestăţii sale, suntem răspunzători de aşa ceva, mi-a răspuns el. Nu ştiu despre ce vorbiţi.

Sigur că nu puteam accepta fandarea lui diplomatică nici măcar aşa, pur şi simplu ca afirmaţie, iar evoluţiile recente au demonstrat cât de perfidă era de fapt, dar am trecut la alte subiecte, cum ar fi de exemplu chestiunea submarinelor.

– Noi ne-am blocat flota din proprie iniţiativă, a zis Zimmermann. Nu mai avem nici un fel de navă pe mare în afară de submarine. Dar mie mi se pare că Statele Unite comit o gravă greşeală opunându-se atât de brutal submarinelor. Şi dvs. aveţi ţărmuri destul de lungi, slavă Domnului, şi dacă într-o bună zi veţi ajunge să aveţi nevoie de submarine ?! Să presupunem că vă atacă una dintre puterile europene, sau poate chiar Japonia. Nu v-ar fi de folos submarinele într-o asemenea eventualitate ? Ca să nu mai vorbesc de celălalt aspect al chestiunii – că, dacă insistaţi în privinţa declaraţiei legate de Lusitania, rezultatul va fi unul singur: Germania va cădea în mâinile facţiunii lui Tirpitz.

În fine, am revenit la situaţia din Turcia. Din întrebările pe care mi le-a pus mi-am dat seama că nu era deloc mulţumit de noul ambasador, contele Wolf-Metternich. Se pare că Metternich eşuase în încercarea sa de a intra în graţiile celor aflaţi la putere în Turcia şi se dovedise un pietroi de gâtul Ministerului de Externe german, şi asta pentru că el avea alte opinii decât răposatul Wangenheim în privinţa armenilor şi făcuse demersuri sincere pe lângă Talaat şi Enver ca să fie oprite masacrele. După cum mi-a explicat Zimmermann, contele Metternich avusese o atitudine total greşită şi-şi irosise toată influenţa la Constantinopol. Ba chiar Zimmermann nu făcea nici cel mai mic efort de a-şi disimula dispreţul pentru faptul că Metternich manifestase un asemenea spirit umanitar.

Altfel spus, Wangenheim fusese un vajnic reprezentant al poziţiei oficiale a Berlinului, iar eu am căpătat confirmarea – dacă mai aveam nevoie – de la autoritatea numărul unu a Germaniei pentru mai vechea mea convingere că Germania consimţise la deportările armenilor.

După alte câteva zile, ne-am îmbarcat pe vapor la Copenhaga şi pe 22 februarie 1916 am ajuns în portul New York, adică acasă.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 130/Almanah 2020

[1] Denumire generică dată musulmanilor în occident, în Evul Mediu.

[2] În anii 1208-1244, la iniţiativa Papei Inocenţiu III, a avut loc aşa-numita Cruciadă a albigenilor, dusă de baronii din nordul Franţei împotriva contelui de Toulouse Raymond VI şi a locuitorilor din regiunea oraşului Albi, adepţi ai doctrinei cathare.

[3] Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572) a fost cea mai cruntă vărsare de sânge comisă de catolici împotriva hughenoţilor (calvinii francezi), fără ca aceştia să bănuiască şi cu învoirea şi consimţământul curţii, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Henric de Burbon, regele Navarrei. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000. Unii autori afirmă că măcelul a făcut în toată Franţa vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000 [potrivit Istoria Bisericească şi Universală, de Eusebiu Popovici, §. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus. E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)].

[4] Denumire dată unor masacre generalizate îndreptate împotriva francezilor din Sicilia în lunile martie-aprilie 1282 de sicilienii adversari ai regelui de origine franceză Charles I de Anjou (1266-1285). Revolta a izbucnit în lunea Paştelui, în momentul în care clopotele chemau credincioşii la vespre – slujba de seară.

[5] Tomas de Torquemada (1420-1498), călugăr dominican spaniol, Inchizitor General al întregii Peninsule Iberice începând din anul 1483, celebru prin intoleranţa sa religioasă şi prin rigoarea anchetelor. În 1484, a stabilit dreptul propriu al Inchiziţiei printr-o Instructio.

[6] Ferdinand II, rege al Siciliei (1468-1516), Aragonului (Ferdinand V – 1479-1516), Castiliei (1474-1504), Neapolelui (Siciliei Peninsulare – Ferdinand III 1504-1516) şi Isabel I, regina Castiliei (1474-1504), aşa-numiţii regi catolici, care, prin căsătoria lor în 1469, au pregătit unitatea Peninsulei Iberice, au şi impus catolicismul cu forţa, eliberând Spania de sub dominaţia maurilor, dar şi expulzându-i în 1492 pe evreii care au refuzat să se convertească la catolicism şi susţinând din plin Inchiziţia. În numele şi pentru impunerea catolicismului, regina Isabel a sprijinit moral şi a finanţat prima expediţie a lui Columb în America.

[7] Turcii doar au deschis lista genocidelor din secolul XX … Îi urmează îndeaproape ruşii [foametea din Ucraina] şi croaţii. Pentru genocidul sârbilor în cel de-al doilea război mondial, pus la cale de trupele Ustashi catolice croate, a se vedea capitolul Ucigaşi în numele Domnului din cartea Ecumenismul – calea către pierzare, de Ludmilla Perepiolkina. Cu privire la genocidul sârbilor, până astăzi se păstrează tăcerea …

[8] Adepţi ai învăţăturii lui Nestorie, patriarh al Constantinopolului (428-431), declarat eretic şi excomunicat de cel de-al III-lea Sinod Ecumenic de la Efes din 431. Nestorie credea că Iisus, Cel născut din pururea Fecioara Maria, nu a fost Dumnezeu, ci ,,un simplu om”, cu care a venit în ,,atingere” firea dumnezeiască. Adică, Dumnezeu Cuvântul a trecut prin Fecioara Maria şi îl are pe omul Hristos drept templu, sau organ, sau sălaş, sau vehicul, sau veşmânt. Prin urmare, Nestorie respingea întruparea dumnezeiască reală a Cuvântului şi despărţea cele două firi în Hristos (dumnezeiască şi omenească). A se vedea Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei, subtitlul Erezia lui Nestorie şi ripostele immediate şi următoarele.

[9] A se vedea şi NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna, de George Horton, vreme de 30 ani consul şi consul general al SUA în Orientul Apropiat.

[10] Membri ai partidului Daşnakţiutiun (Mişcarea pentru Patrie), de orientare naţionalistă.

[11] Abdul Aziz sau Abdulaziz (1830-1876, sultan între anii 1861-1876), detronat printr-o lovitură de stat.

[12] George Brinton McClellan (1826-1885), general american nordist în Războiul Civil.

[13] Carol cel Mare sau Charlemagne (747-814), rege al francilor (768-814) şi împărat al Apusului (800-814), încoronat de Papa Leon al III-lea ca împărat al romanilor, deci succesor al cezarilor. Domnia lui a însemnat renaşterea Apusului după patru secole de la căderea Imperiului Roman de Apus.

[14] Sionism (de la Sion, colină din Ierusalim; prin extensie, Ierusalimul însuşi): doctrină fundamentată de Theodor Herzl în cartea sa Statul evreu (1896) şi care militează pentru crearea şi menţinerea unui stat evreu în teritoriile istorice. În 1901 a fost creat Fondul naţional evreiesc, pentru răscumpărarea de terenuri în Palestina, iar după primul război mondial a început practic emigraţia evreilor către teritoriile respective. Statul Israel a fost creat abia în 1948, după holocaustul evreilor europeni în cel de-al doilea război mondial.

[15] Wotan, Woden sau Odin, zeitatea principală a panteonului germanic, mare magician, zeul războiului, dar şi al cunoaşterii şi poeziei, protectorul eroilor căzuţi în luptă, care erau aduşi în Valhalla de walkirii, slujitoarele lui. Dorinţa lui de a şti era atât de mare, încât se spune că şi-ar fi dat ochiul drept pentru a putea bea din izvorul cunoaşterii.

[16] Pe domnul Giers îl cunoaştem – în calitate de ministru al afacerilor externe, dar şi ambasador al Rusiei la Constantinopol – din serialul Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol.

[17] Pe 7 mai 1915, în largul coastelor Irlandei, vasul de pasageri britanic Lusitania, deşi neînarmat, a fost torpilat şi scufundat de un submarin german. Dintre cei 1.195 morţi, 128 erau americani, ceea ce a contribuit la escaladarea sentimentelor anti-germane în America şi a condus, în cele din urmă, la intrarea Statelor Unite în război.

Almanah 2020

[PDF] Calendar ortodox stil vechi 2024

ALMANAH

Carti in site

Pagina cititorului

Cautare in site

Chestiunea Calendarului:

Eutanasie. Donare de organe

Creştinism şi islamism

Homosexualitatea în lume

Scrierile păstorilor ortodocşi din diaspora rusă

Patriarhia Constantinopolului si ecumenismul. Al VIII-lea Sinod Ecumenic. Istorie contemporană

Supraveghere. Cipuri. Biometrie

Manifestări păgâne

’Binefacerile’ alimentaţiei şi medicinei moderne

Conspiraţie împotriva copilăriei

Teme duhovnicesti actuale