Pagini de istorie cont nr. 14

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX

Bătălia pentru Constantinopol

Între războiul din Crimeea şi cel ruso-turc (1853-1878)
Imperiul Rus nu reuşeşte să-şi redobândească poziţia
Proiecte de a ocupa Strâmtoarea Bosfor
Contextul general este cu totul nefavorabil unor noi proiecte
Un nou război
Rusia – moştenitoare a Bizanţului
Grecia – o altă moştenitoare a Bizanţului
De la pan-slavism la naţionalism imperial
O nouă eră: monarhismul naţionalist
Filoeleniştii ruşi
Un Constantinopol rus
Patriarhia Constantinopolului şi reformele iniţiate la sfârşitul secolului XIX
Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului [1878-1884]
Probleme de ordin etnic: Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria
Lupta pentru privilegiile Bisericii (1884-1890)
Emiterea de beraturi episcopilor ortodocşi provoacă o nouă criză patriarhală
O perioadă tulbure în relaţiile dintre patriarhie şi Poartă
Ioachim al III-lea, pentru a doua oară patriarh
Relaţiile cu Biserica Anglicană
Chestiunea ecleziastică din Cipru
Chestiunea bisericească bosniacă
Chestiunea proprietăţilor mânăstirilor basarabene
Susţinerea Şcolii Teologice din Halki
Patriarhul Ghermano al V-lea şi Rusia
Rolul Rusiei în schisma bulgară
Problema Macedoniei
Patriarhia Ecumenică şi chestiunea bulgară, în timpul celei de-a doua domnii a lui Ioachim al III-lea (1901-1912)
Încercări nereuşite de soluţionare a schismei bulgare
Monahii ruşi din Muntele Athos
Monahii ruşi se extind: Hilandar, Decani, Lavra Sfântului Hariton
Încercările ruşilor de a da Muntelui Athos un statut internaţional
Monahii ruşi din Mânăstirea Decani (1902-1914)
Ruşii şi sârbii nu reuşesc să cadă de acord în ce priveşte Mânăstirea Decani
Un proiect neîmplinit: Afacerea Mira Lichiei

 

La sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, Balcanii erau cea mai turbulentă regiune din Europa. Pe de o parte, popoarele balcanice vroiau să-şi creeze propriile state naţionale cu graniţele cele mai largi cu putinţă, şi pe de altă parte marile puteri doreau să câştige sfere de influenţă în teritoriile europene ale Imperiului Otoman. Toate acestea au condus la o stare instabilă şi de permanentă încordare.

 

 

Între războiul din Crimeea şi cel ruso-turc (1853-1878)

Războiul din Crimeea s-a dovedit a fi punctul de răscruce în relaţiile dintre Rusia şi Orientul Apropiat[1]. După această primă înfrângere serioasă a armatei ruse într-un război cu Imperiul Otoman, creştinii din Orientul Apropiat au privit tot mai mult către Europa. Imaginea Rusiei ca eliberatoarea locuitorilor ortodocşi ai Imperiului Otoman pălise şi autoritatea ţarului rus era în mare măsură pierdută. Diplomaţia rusă de după 1856 s-a concentrat în întregime pe restaurarea fostei autorităţi a Rusiei. De mare importanţă în acest proces au fost activităţile contelui Nicolai Ignatiev, ambasador la Constantinopol între anii 1864-1877. Ideea sa de a crea ,,Bulgaria Mare”, un stat mare al slavilor din sud în Balcani, ca bază pentru interesele ruse şi infiltrarea ulterioară către Strâmtoarea Bosfor, a primit sprijinul Ministerul Afacerilor Externe rus şi a coincis cu intenţiile ţarului Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881).

Anii ‘1840-‘1870 au constituit o perioadă de reformă (Tanzimat) pentru Imperiul Otoman. Hatti Hümayun-ul din 1856 garanta tuturor supuşilor nemusulmani ai sultanului drepturi egale cu musulmanii. Se promisese şi o reformă a legislaţiei şi a sistemului juridic. Cu toate acestea, reformele nu erau niciodată pe deplin implementate şi acest fapt determina luarea de măsuri ulterioare de către mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice[2]. Pe la mijlocul anilor ‘1870, situaţia a devenit atât de tensionată, încât revoltele au izbucnit în diferite părţi ale regiunii. În aprilie 1875, guvernul rus a propus ca flotele marilor puteri europene să se adune la Constantinopol pe ambele coaste, europeană şi asiatică, a Turciei, însă propunerea a fost respinsă de Marea Britanie.

Guvernul rus a realizat că Rusia era insuficient pregătită pentru război. În cazul unor operaţii navale, Britania ar fi dominat clar. Un număr de încercări de negocieri de pace ale crizei răsăritene au eşuat (de exemplu, Conferinţa de la Constantinopol din 1876). În acea perioadă, diplomaţia europeană era în mare fierbere; lucrurile vor părea că se calmează uneori, doar ca apoi să izbucnească mai cu putere. Pe 12 aprilie 1877, ţarul Alexandru al II-lea semnează o declaraţie de război care începea războiul ruso-turc. Atât ţarul, cât şi ministrul de externe, Alexandru Gorciakov, au consimţit la cererile altor puteri că nu vor exista schimburi teritoriale în Balcani şi Rusia nu va ocupa Constantinopolul.

Gorciakov intenţiona să creeze un stat bulgar extinzându-l către Munţii Balcani; Serbia, Muntenegru şi România vor primi unele teritorii noi; Rusia va recâştiga Basarabia de Sud şi va ocupa Batumi[3]. Deoarece victoria Rusiei devenea certă, comanda rusă a ajuns la opinia că a împărţi Bulgaria în două părţi nu ar fi avantajos. Totodată, în ianuarie 1878, un escadron britanic intra în Marea Marmara. Marele duce Nicolai Nicolaevici[4] a primit ordin să intre în Constantinopol, dar aceasta însemna confruntare deschisă cu Britania. Drept urmare, s-a decis oprirea înaintării în San Stefano, o suburbie a capitalei, unde, pe 19 februarie 1878, a fost semnat tratatul preliminar. Potrivit acestui tratat, a fost creată Bulgaria Mare, care includea teritoriile Bulgariei de Nord şi Sud întinzându-se până la Marea Egee. Ca iniţiator al tratatului, Ignatiev a insistat că o asemenea împărţire teritorială va preveni conflictul ulterior dintre slavi şi greci în Macedonia şi va ajuta la vindecarea schismei bulgare.

Tratatul de la San Stefano, care a consemnat sfârşitul războiului ruso-turc din anii 1877-1878, a fost semnat de contele Nicolai Ignatiev şi Alexandru Nelidov din partea Imperiului Rus şi de ministrul de externe Safvet Paşa şi Sadullah Bey, ambasadorul turc în Germania, din partea Imperiului Otoman

Cu toate acestea, tratatul final care s-a semnat 4 luni mai târziu nu a fost favorabil Rusiei. Congresul de la Berlin (14 iunie – 14 iulie 1878) rămâne unul din cele mai neplăcute episoade din diplomaţia rusă. Condiţiile tratatului au fost crearea a 5 principate bulgare vasale, ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, independenţa Serbiei, Muntenegrului şi României. Rumelia de Est a primit unele drepturi de autonomie, în timp ce Macedonia şi Tracia au rămas însă teritoriu otoman[5].

 

 

Imperiul Rus nu reuşeşte să-şi redobândească poziţia

Perioada de reconstrucţie de după 1878 a reprezentat un timp de reflecţie pentru Rusia. Congresul de la Berlin a dat o lovitură grea ideilor panslave şi imperialismului rus care le susţinea cu tărie. Lipsa de aderare a slavilor din sud la ideile panslave a devenit ţinta unei reflecţii serioase pentru diplomaţii şi politicienii din următorii 20 ani. Ei au încercat să înţeleagă raţiunile pentru care Rusia eşuase în proiectele sale în ultimele decenii.

S.S. Tatişcev scria câţiva ani mai târziu: ,,Politica noastră în răsărit chiar până în vremurile recente a fost implementată cu o persistenţă căreia i s-ar fi putut da o utilizare mai bună, dar a continuat să fie concentrată pe un singur scop, fericirea şi bunăstarea compatrioţilor şi a celor de o credinţă cu noi. Diplomaţii ruşi nici măcar nu s-au întrebat dacă necesităţile ruse erau în statele balcanice, care-şi datorau existenţa lor Rusiei, adică, ei nu au făcut ceea ce ar fi trebuit să facă”[6].

Politica rusă din anii ‘1880-‘1890 se concentra asupra a două obiective principale: să întărească forţele armate şi să găsească o soluţie la Chestiunea Răsăriteană. În primii ani după Congresul de la Berlin, politicienii ruşi aveau în vedere următoarele consideraţii majore: evitarea izolării diplomatice a Rusiei, securitatea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, şi protejarea poziţiei ruse în Bulgaria[7]. După congres, Rusiei nu i-a mai rămas decât să păstreze status-quo-ul în Orientul Apropiat. În ciuda marelui său succes în război, Rusia a fost izolată de celelalte mari puteri, fiecare având propriile scopuri în Balcani, în conflict cu cele ale Rusiei.

 

Ce este Chestiunea Răsăriteană ? Competiţia puterilor europene – Marea Britanie, Austro-Ungaria şi Franţa pe de o parte; Rusia pe de altă parte – în Orientul Apropiat şi Turcia europeană, lupta lor pentru dominaţie, infiltrare politică şi economică în Imperiul Otoman slăbit de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, este complexul de probleme la care se face referire ca fiind Chestiunea Răsăriteană. Imperiul Otoman – acel ,,bolnav al Europei” aşa cum a fost numit odată – era de un interes deosebit pentru poziţia sa geografică şi strategică. El se află pe drumul către colonia britanică a Indiei, către ţările Asiei Centrale şi Chinei şi către Palestina, care a fost întotdeauna o ţară de un interes religios şi politic special pentru europeni de la cruciade încoace. Poarta de intrare către ţinuturile otomane erau strâmtorile Bosfor şi Dardanele, iar capitala otomană, Constantinopol, era oraşul legendar şi simbolic din istoria creştinătăţii. Imperiul Otoman, aflat în această situaţie, a fost mai mult decât un simplu beneficiar al deciziilor europene; a ştiut să folosească în beneficiul său interesele marilor puteri în regiune.

Cucerirea Strâmtorii Bosfor era considerată cea mai importantă sarcină politică şi opiniile difereau doar în ce priveşte termenii realizării ei[8]. Principalul adversar al acestor aspiraţii ruse după anii ‘1870 era Marea Britanie. Aşa cum scria Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, Anglia era stăpânul strâmtorii şi al Constantinopolului; dacă flota britanică ar fi vrut să intre în Marea Neagră, nimeni nu ar fi putut s-o împiedice. Negocierile ruso-germane de la sfârşitul anilor ‘1870 şi începutul anilor ‘1880 şi semnarea Dreikaiserbund[9] în 1881 aveau ţelul de a proteja Marea Neagră de invazia britanică.

În anii imediat următori războiului ruso-turc, Rusia nădăjduia încă să alcătuiască un stat tampon în Balcani care ar servi intereselor ei. Pe 5 octombrie 1880, Miliutin propunea o confederaţie de câteva state balcanice sub un protectorat european. O astfel de confederaţie ar include România, Serbia, Muntenegru, Bulgaria, Albania şi Grecia. Constantinopolul şi vilaietul[10] Adrianopol ar fi de asemenea incluse în confederaţie, rămânând în acelaşi timp otomane[11]. În opinia lui Miliutin, Constantinopolul nu ar trebui să devină un oraş internaţional; internaţionalizarea sa ar fi condus mai degrabă la dominaţie britanică. Era în interesul Rusiei ca el să rămână în mâini otomane. Oricum, era cu neputinţă realizarea confederaţiei deoarece controversele din statele balcanice nu erau luate în considerare în mod adecvat.

 

 

Proiecte de a ocupa Strâmtoarea Bosfor

În mai 1883, Alexandru Nelidov devenea noul ambasador rus la Constantinopol. El sprijinea acţiunea imediată în Orientul Apropiat şi răzbunarea politică în Chestiunea Răsăriteană. În tensiunea crescândă a situaţiei din Orientul Apropiat, unii politicieni ruşi credeau că dacă Rusia ar închide ochii la ocuparea britanică a Egiptului, Marea Britanie ar permite în schimb Rusiei să intre în strâmtoare. Aşa cum scria Nelidov pe 6 decembrie 1882 către ministerul rus de externe:

,,Se poate vedea cu uşurinţă că Imperiul Turc se va dezintegra în acelaşi fel ca Imperiul Bizantin. În afară de cazul când capitala poate fi cucerită, bastionul imperiului va fi transferat în Asia şi se stinge lent. Necesitatea Rusiei de a cuceri capitala pentru toate interesele sale politice, comerciale şi militare depinde de ocuparea strâmtorii”[12].

Nelidov a propus câteva opţiuni despre cum să se atingă scopul cuceririi Constantinopolului. Potrivit cu poziţia politică pasivă generală a Rusiei din timpul domniei lui Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894), a fost adoptată o poziţie mai paşnică: dezvoltarea relaţiilor cât se poate de apropiate cu putinţă cu guvernul otoman şi exercitarea presiunii crescânde asupra lui. În 1885, într-o notă intitulată ,,Privind politica rusă în Turcia”, Nelidov accentua din nou că principalul scop al politicii ruse în Răsărit ar trebui să fie stabilirea prezenţei sale pe ţărmurile Bosforului.

Alexandru Nelidov (1835-1910), diplomat rus. În 1872 devine consilier la ambasada rusă din Constantinopol şi conduce biroul diplomatic al cartierului general al armatei ruse în timpul războiului ruso-turc din 1877-1878. A luat parte la negocierile care au dus la Tratatul de Pace de la San Stefano şi ulterior la Tratatul de la Berlin.

Pe la mijlocul anilor ‘1880, Balcanii au devenit din nou centrul atenţiei internaţionale. Pe 6 septembrie 1885, a fost proclamată unirea Bulgariei de Nord cu cea de sud. Acest eveniment a fost acceptat în Sankt Petersburg cu tristeţe, deoarece în acel moment relaţiile dintre Rusia şi prinţul bulgar Alexandru de Battenberg[13], deveniseră încordate; în loc să ofere o bază pentru accesul rus la strâmtoare, Bulgaria devenise acum un obstacol[14]. Batenberg a abdicat în 1886 şi la scurtă vreme după aceea relaţiile diplomatice dintre Rusia şi Bulgaria s-au rupt. Această situaţie a durat 7 ani[15].

După această criză, două documente noi au fost scrise despre problema strâmtorii. Primul era o scrisoare a ţarului Alexandru al III-lea adresată şefului statului major, Nicolai Obrucev, datată 12 septembrie 1885: ,,Presupun – spunea împăratul – că noi trebuie să avem un singur scop principal: ocuparea Constantinopolului pentru a ne statornici pentru totdeauna în strâmtoare şi pentru a şti că ea va fi întotdeauna în mâinile noastre. Aceasta este în interesul Rusiei şi ar trebui să fie aspiraţia noastră. Orice altceva se întâmplă în Balcani este de interes secundar pentru noi”. Cel de-al doilea document era o scrisoare a lui Obrucev către Dimitrie Miliutin, ministrul rus al apărării, din 29 iulie 1886. Ea schiţa cele două probleme care erau de cea mai mare însemnătate pentru Rusia: chestiunea poloneză şi cea a Bosforului. Ambele trebuiau să fie rezolvate prin forţa armelor, cu toate că nu venise încă vremea[16].

Moartea ţarului Alexandru al III-lea în 1894 a devenit o oportunitate pentru susţinătorii unei politici active în Balcani pentru a-şi promova agenda, cu toate că ei aşteptau să vadă ce poziţie va adopta noul împărat. Primele eforturi ale lui Nicolai al II-lea (1868-1918, ţar între anii 1894-1918) în politica externă în octombrie 1896 nu au fost de mare succes şi aceasta a condus la a intra în acţiune mai rapid. Criza din Orientul Apropiat din cea de-a doua jumătate a anilor ‘1890 îmboldea de asemenea Rusia să treacă la acţiune.

Politicile puterilor europene din prima jumătate a anilor ‘1890 au continuat să depindă de rivalitatea care exista între ele, în timp ce încercau să menţină status-quo-ul când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană. Masacrul armean din 1894 a adus o încordare suplimentară a situaţiei atunci când s-a născut o neînţelegere între cele trei puteri despre cum să-l reglementeze. Marea Britanie vroia să facă presiuni asupra sultanului, pe câtă vreme Rusia şi Franţa înclinau către a minimaliza cererile lor.

În lumina acestor evenimente, în iunie 1895, la Sankt Petersburg, a avut loc o discuţie privind construirea unei flote ruse în Marea Neagră. Obrucev a subliniat că ocuparea Constantinopolului însuşi nu va fi de folos Rusiei în nici un fel; Bosforul şi intrarea în Marea Neagră erau ceea ce vroia Rusia. Dacă Rusia ocupa Bosforul, Britania va fi paralizată şi Rusia va deveni stăpânul Balcanilor. Departamentul naval era mult mai sceptic cu privire la acest plan, în afară de cazul când ar fi putut fi construită o flotă puternică în Marea Neagră[17]. După ce armenii au capturat ţărmul otoman în august 1896, ameninţarea intrării flotei britanice în Marea Marmara a fost foarte reală. La rândul său, guvernul rus a declarat că în momentul în care flota britanică va intra în Dardanele, cea rusă va intra în Bosfor[18].

Pe 18 noiembrie 1896, Nelidov a propus încă o dată ocuparea imediată a strâmtorii. Un rol decisiv în înfrângerea acestei propuneri l-a jucat Serghie Witte, ministrul rus de finanţe, care a insistat în schimb pe dezvoltarea politicii în Orientul Îndepărtat. Drept urmare a respingerii propunerii sale, Nelidov a fost îndepărtat din poziţia sa în Constantinopol[19].

Strâmtoarea Bosfor este o strâmtoare naturală, îngustă şi un canal navigabil cu importanţă internaţională, localizată în nord-vestul Turciei. Este cea mai strâmtă strâmtoare din lume (minimum 700 metri) utilizată pentru navigaţia internaţională şi leagă Marea Neagră de Marea Marmara şi, în continuare, via Dardanele, de Mările Egee şi Mediterană. Are o lungime de 31 km şi o adâncime maximă de 13 metri.

După ce a ezitat în octombrie 1896, Rusia s-a întors la linia sa anterioară: întărirea uniunii sale cu Franţa, colaborând cu Germania în unele aspecte şi ,,îngheţând” chestiunea Orientului Apropiat sprijinindu-l pe sultan. La începutul noului secol, însă, dorinţa de răzbunare a dominat încă o dată politica rusă. Pe 25 ianuarie 1900, ţarul Nicolai al II-lea a aprobat memorandumul Ministerului Afacerilor Externe privind acţiunea imediată a Rusiei în Turcia. Scopul principal era încă ocuparea strâmtorii, a Constantinopolului şi a unei părţi din Asia Mică pentru a întări poziţia Rusiei. Ministrul de război, Alexie Kuropatkin, era foarte categoric în această chestiune, în timp ce Serghie Witte era îngrijorat că acţiunile militare imediate în Bosfor ar fi avut un impact negativ asupra poziţiilor Rusiei în altă parte. Decizia finală a fost următoarea:

,,Promisiunea aşteptată din partea Turciei de a nu construi căi ferate de-a lungul coastei Mării Negre este o garanţie suficientă pentru Rusia pentru a continua cu planul său de a ocupa strâmtoarea. Aceasta este realizarea lucrării diplomatice. Doar mai târziu va trebui folosită forţa militară”[20].

 

 

Contextul general este cu totul nefavorabil unor noi proiecte

La sfârşitul secolului XIX, influenţa germană asupra afacerilor otomane a devenit tot mai puternică. Germania apăra în mod oficial integritatea Turciei şi deţinea poziţiile cheie în afacerile ei economice şi militare. Primind concesiunea de a construi calea ferată Bagdad, Germania a avansat către Golful Persic. În această situaţie, Rusia putea doar să neutralize cele mai multe iniţiative ameninţătoare, de exemplu construirea liniei nordice a căii ferate Bagdad către Diyarbakir-Van, care trecea aproape de graniţa ruso-turcă din Caucaz. Eforturile Marii Britanii şi Franţei ţinteau de asemenea către a opri ambiţiile germane[21].

La începutul secolului XX, Balcanii continuau să fie o sursă de antagonism între Rusia şi Austro-Ungaria, deoarece ambele aveau propriile interese aici. Rusia vroia acces liber la Marea Mediterană şi Austro-Ungaria ţintea să controleze partea vestică a peninsulei şi portul Thessaloniki din Marea Egee. Guvernul de la Viena era sprijinit de prinţul Bulgariei şi de regele Serbiei, tot aşa cum negustorii bulgari şi sârbi erau interesaţi de comerţul activ de-a lungul Dunării. Aceste circumstanţe au periclitat infiltrarea ţărilor slave de către ruşi şi întărirea poziţiilor Rusiei pe calea către strâmtoare şi Constantinopol. Atât Rusia, cât şi Austro-Ungaria foloseau agenţi politici şi propagandă religioasă. Misionarii catolici din Austria, sprijiniţi de Roma, duceau o campanie pe scară largă în rândul populaţiei native, atât slave cât şi albaneze, pe câtă vreme Rusia continua linia sa tradiţională de susţinere a Ortodoxiei.

Aşadar, Rusia nu ar fi putut conta pe sprijinul nici unui stat balcanic, cu excepţia Muntenegrului. Bulgaria, deşi mai puţin ostilă faţă de Rusia decât era înainte de reconcilierea din 1896, menţinea relaţii strânse cu Austro-Ungaria. Serbia, după războiul ruso-turc, menţinea de asemenea o poziţie pro-austriacă şi doar după Revoluţia din 1903 s-a întors către Rusia[22]. Cât despre Grecia, în deceniile următoare războiului din Crimeea, se pusese de acord în principal cu Marea Britanie şi relaţiile cu Rusia erau încordate. Începând din anii ‘1880, guvernul rus alesese singura opţiune rezonabilă: să sprijine status-quo-ul în regiunea balcanică şi în Orientul Apropiat în general.

Pentru a preîntâmpina o acţiune independentă din partea Austro-Ungariei, guvernul rus a semnat un acord cu cabinetul de la Viena. Austria părea de asemenea gata să-şi abandoneze politica antirusă. Acordul, semnat la Sankt Petersburg în 1897, sublinia ,,necesitatea de a păstra status-quo-ul actual pe cât de mult permit circumstanţele”; s-a hotărât dezvoltarea paşnică a relaţiilor ruso-austriece timp de 10 ani. Ambele părţi au fost de acord să rămână neagresive în Balcani şi că chestiunea Constantinopolului şi a strâmtorii ar trebui să fie o problemă de dezbatere internaţională. În cazul oricărei schimbări a acordului actual, Austro-Ungaria a declarat că va înceta ocuparea Bosniei şi Herţegovinei şi o va anexa, ca şi Novi Pazar Sanjak, şi va susţine posibilitatea formării unei Albanii independente. Aceste măsuri aveau intenţia de a preîntâmpina crearea unui stat slav mare în Balcani, care ar putea servi ca bază pentru Rusia.

 

 

Un nou război

În 1909, politica rusă a făcut o schimbare radicală de direcţie: Rusia se concentra acum pe măsuri împotriva Austro-Ungariei şi Germaniei. În toamna lui 1910, Nikolai Ciarikov, a fost numit ambasador la Constantinopol. La sosirea sa în Constantinopol, Ciarikov a încercat să formeze o conferinţă pan-balcanică cu participarea Turciei, ca bază pentru acţiunea Rusiei împotriva Austro-Ungariei. În 1911, Ciarikov a început negocierile pentru a schimba regulamentele care guvernau strâmtoarea. Acest efort a eşuat, fiind sabotat de diplomaţii britanici.

Pe de altă parte, statele balcanice înclinau către a se uni împotriva duşmanului lor comun, Turcia. Diplomaţii ruşi susţineau activ aceste aspiraţii, cu toate că ei nu erau cu totul de acord pe acest subiect. Direcţia politicii ruse s-a schimbat de câteva ori în timpul anului 1908 şi la începutul lui 1909. În cele din urmă, Rusia s-a hotărât să susţină, considerând că este un plan mai realist, formarea unei ligi a statelor balcanice creştine, ceea ce coincidea cu politica rusă tradiţională în Orientul Apropiat[23].

Guvernului rus din Sankt Petersburg îi era teamă că ostilităţile vor conduce la agresiunea austro-ungară şi germană, în timp ce Rusia, slăbită de războiul ruso-japonez şi Revoluţia din 1905-1907, nu era încă pregătită pentru război în Balcani. Dar Balcanii fierbeau. Pe 9 octombrie 1912, Muntenegru a atacat Turcia, urmată de Serbia şi Bulgaria pe 17 şi Grecia pe 18. Armata otomană a fost înfrântă curând de toate părţile. Înaintarea armatei bulgare către linia Chataldja (45 km de Constantinopol) a ridicat problema strâmtorii. Guvernului rus îi era teamă, pe de o parte, că strâmtoarea va fi închisă pentru toate vasele străine, şi pe de altă parte, că nu le-ar putea permite bulgarilor să se instaleze în Constantinopol. Drept urmare, Rusia a apelat la Marea Britanie şi Franţa pentru a preîntâmpina înaintarea suplimentară a armatei bulgare.

Fortificaţiile de la Chataldja – localitate aflată în apropiere de Constantinopol, astăzi un district rural al Istanbulului – formau o linie de-a latul peninsulei, ,,linia Chataldja”, care a devenit linia de armistiţiu la 3 decembrie 1912, după ce Bulgaria a decis că nu va ataca Adrianopolul.

Apelul rus nu a avut nici un ecou. Cabinetul britanic a văzut în aceste evoluţii oportunitatea de a instala o patrulă internaţională în strâmtoare care va asigura dominaţia Marii Britanii în Marea Mediterană răsăriteană. Atunci guvernul rus a insistat ca Constantinopolul să rămână în mâinile turcilor, sperând într-o soluţie mai favorabilă pentru Rusia.

În noiembrie 1912, trupele sârbe au ajuns la Marea Adriatică. Ele au întâmpinat o contra-acţiune puternică din partea Austro-Ungariei, care nu vroia să vadă crearea unui stat slav de sud puternic în Balcani. Împreună cu Italia, Austro-Ungaria a propus formarea unei Albanii independente care ar fi fost un bastion împotriva Serbiei şi Rusiei. Pe 3 decembrie 1912, o conferinţă a puterilor deschisă la Londra intenţiona să revadă rezultatele războiului. Iniţiativa a venit din partea Rusiei care era interesată într-un sfârşit rapid al războiului. Mai mult, Rusia spera să creeze o nouă uniune a statelor balcanice, incluzând România, pentru a soluţiona problema strâmtorii şi a neutraliza Puterile Centrale.

O nouă turnură a evenimentelor a avut loc în primăvara lui 1913, odată cu înaintarea bulgarilor către Constantinopol. Marea Britanie a propus aducerea unei flote internaţionale în strâmtoare; Franţa vroia o demonstraţie maritimă colectivă; Austro-Ungaria nu se opunea intrării trupelor bulgare în Constantinopol crezând că aceasta va conduce la un colaps al bulgarilor. Rusia nu vedea în aceasta o oportunitate de a ocupa strâmtoarea şi, din acest motiv, i-a convins pe bulgari să nu atace Chataldja, oferindu-le în schimb să-i sprijine în chestiunea Macedoniei.

Războaiele balcanice au fost doar un prolog al primului război mondial. Popoarele balcanice au fost eliberate de suveranitatea otomană, dar aceasta nu a rezolvat problema relaţiilor dintre ele. Ambiţiile marilor puteri nu au fost satisfăcute şi Chestiunea Răsăriteană a rămas de asemenea nerezolvată. Aşa cum au dezvăluit documentele de la sfârşitul anului 1913 şi începutul anului 1914, guvernul rus credea că ţara nu era încă pregătită pentru un război cu Turcia, deşi era limpede că războiul nu putea fi evitat. Pe 23 noiembrie 1913, ministrul rus de externe, Serghie Sazonov îi scria ţarului Nicolai al II-lea: ,,Strâmtoarea în mâinile unui stat puternic înseamnă dominaţie economică deplină a acestui stat în sudul Rusiei … Statul care ocupă strâmtoarea va primi nu numai cheile celor două mări, Marea Neagră şi Marea Mediterană. Va primi cheile pentru înaintarea treptată în Asia Mică şi hegemonia în Balcani.

Pe 21 februarie 1914, la Sankt Petersburg se ţinea încă o conferinţă privind strâmtoarea. S-a discutat posibilitatea unei operaţii pe uscat, deşi întârziată până în 1916 sau 1917.

În acelaşi timp, Rusia privea către crearea unui nou stat slav de sud în Balcani care să fie bază pentru acţiuni viitoare. De această dată, diplomaţii ruşi luau în calcul crearea unei ,,Serbii Mari”, un stat sârbo-croat unit.

Cea dintâi preocupare a Rusiei în regiunea Balcanilor rămânea problema strâmtorii şi Constantinopolului şi soluţionarea Chestiunii Răsăritene. Această chestiune avea să fie rezolvată de primul război mondial.

 

 

Rusia – moştenitoare a Bizanţului

Politica externă rusă în Orientul Apropiat în secolul XIX şi începutul secolului XX se baza pe o singură idee principală: unirea lumii ortodoxe sub egida Rusiei. Această concepţie politică neo-bizantină era înrădăcinată în vechile idei potrivit cărora Moscova era considerată cea de-a Treia Romă. Ea devenise o ideologie politică în cea de-a doua jumătate a secolului XVII, când a apărut chestiunea expansiunii Rusiei către Marea Neagră şi Strâmtoarea Bosfor. După campania din Azov a lui Petru cel Mare (1672-1725, ţar între anii 1682-1725) şi mai ales după războaiele victorioase ale Ecaterinei a II-a (1729-1796, împărăteasă a Rusiei între anii 1762-1796) în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, înaintarea ulterioară către Balcani şi Orientul Apropiat devenea prioritatea numărul 1 pentru Rusia când venea vorba de Chestiunea Răsăriteană.

Conceptul celei de-a Treia Rome a fost dezvoltat de monahul Filoteu de la Mânăstirea Eleazar din Pskov în secolul al XVI-lea. El afirma că după căderea celei de-a Doua Rome, Constantinopolul, Rusia rămânea singura împărăţie ortodoxă în lume. La început, această ideologie nu avea conotaţii politice, dar a devenit un teren fertil pentru dezvoltatea scopurilor politice şi militare. Pentru Rusia, ea însemna restaurarea Imperiului Bizantin, care domnise asupra întregii lumi ortodoxe. Acum Rusia vroia imperiul ei şi capitala lui să fie centrul acestei lumi. Încoronarea ţarului Ivan al IV-lea, cel Groaznic (1530-1584, ţar între anii 1547-1584), care a fost recunoscut de patriarhii răsăriteni în 1560, şi întemeierea Patriarhiei Moscovei în 1589 veneau să confirme Rusia ca moştenitoare a Bizanţului. Această variantă a ideii de translatio imperii[24] era baza unui curent puternic în filozofia rusă a istoriei până la mijlocul secolului XX[25].

Ivan cel Groaznic stă în faţa Catedralei Sfântul Vasilie, ridicată pentru a comemora biruinţa sa asupra hanatului Kazan

Dezvoltarea ulterioară a acestor vederi a fost susţinută de vizitele regulate ale clerului ortodox răsăritean în Rusia pentru ajutor material în secolul XVI şi mai ales în secolul XVII. Rusia era considerată de ortodocşii din Imperiul Otoman drept viitorul lor eliberator de jugul turc. Unii clerici răsăriteni de rang înalt, de exemplu, binecunoscutul patriarh al Ierusalimului, Dositei, ajuta de bunăvoie guvernul rus şi îi trimitea informaţii politice şi militare[26].

Năzuinţa ortodocşilor de eliberare cu ajutorul Rusiei a existat la început doar în profeţii şi cântece populare. Ei au început să realizeze [aceasta] în secolul XVIII când Rusia a întreprins campanii militare în Marea Mediterană. Drept urmare a războaielor încununate de succes din cea de-a doua jumătate a secolului XVIII, Rusia a dobândit mari teritorii pe coasta Mării Negre. În termenii Tratatului de la Kuciuk Kainarji din 1774, ea dobândea mai multă influenţă asupra Imperiului Otoman. Prima încercare de restaurare a Imperiului Bizantin a fost aşa-numitul ,,proiect grec” al Ecaterinei a II-a. În acesta, Peninsula Balcanică urma să fie împărţită între Rusia şi Austria în sfere de influenţă şi urma să fie creată o împărăţie grecească independentă[27].

Ecaterina a II-a a Rusiei

Timp îndelungat, politica rusă din Orientul Apropiat a fost deosebit de preocupată de Biserica Ortodoxă. Susţinerea Ortodoxiei în acea regiune a devenit strigătul de luptă al Rusiei până la începutul secolului XX. Susţinerea clerului grec şi slav de către Rusia şi credinţa comună cu populaţia ortodoxă multinaţională a Imperiului Otoman a fost o armă ideologică puternică aflată la dispoziţia Rusiei, care i-a dat un mare avantaj în faţa celorlalte puteri. Iată de ce politica rusă în estul Mării Mediterane până în 1917 a fost într-o mare măsură religioasă în natură şi insuflată de chestiuni bisericeşti. S-ar putea spune că formula lui Uvarov[28] ,,Ortodoxie, autocraţie şi naţionalitate”, care a fost proclamată doctrina oficială a Imperiului Rus începând din 1832 – cu anumite modicări mai specifice în anii ‘1860 şi ‘1870 –, a fost aplicată în întregime şi în politica externă rusă, doar că, în loc de naţionalitate, a fost folosită noţiunea unei uniuni pan-ortodoxe a naţiunilor.

Succesul acestui concept politic se baza pe organizarea populaţiei nemusulmane din Imperiul Otoman. Cucerirea otomană a creat aşa-zisul sistem millet, organizarea comunităţilor creştine şi evreieşti de-a lungul liniilor religioase. Fiecare millet avea dreptul la autoguvernare şi un soi de autonomie[29]. Millet-ul ortodox era numit ,,romeu”[30] (Rum milleti) şi era subordonat Patriarhiei Constantinopolului; la început relaţiile din millet erau destul de armonioase, deşi în el se aflau greci, bulgari, valahi, sârbi, arabi, albanezi etc. Centralizarea administraţiei bisericeşti era spre beneficiul otomanilor şi coincidea cu interesele grecilor. Drept urmare a acestei stări de lucruri, populaţiile slave şi arabe au fost elenizate. Patriarhul a devenit etnarh, sau millet başi, ‘conducătorul naţiunii’, şi a concentrat în mâna sa atât puterea bisericească, cât şi cea civilă.

Comunitatea ortodoxă trăia potrivit legii bizantine şi patriarhul era răspunzător pentru supunerea poporului său. Astfel, Patriarhia Ecumenică a devenit un soi de ,,stat în stat”[31] semi-autonom. Odată cu deşteptarea conştiinţei naţionale şi mişcările de eliberare ale popoarelor din Balcani, conceptele de naţiune şi religie au ajuns să fie sinonime. În consecinţă, chestiunile politice nu erau separate de cele religioase, iar Biserica a fost punctul de întâlnire şi unealta luptei politice, clerul luând parte activă la ea. Iată de ce era în interesul Rusiei să sprijine credinţa şi clerul ortodox şi să creeze o bază pentru o viitoare uniune a naţiunilor europene răsăritene sub controlul său.

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, politica externă rusă ca expresie a acestei concepţii politice a fost contracarată de celelalte puteri europene, adică Marea Britanie, Franţa şi Austria, care aveau propriile interese economice şi politice în estul Mării Mediterane. Rusia a încercat să ajungă la o înţelegere cu Austria asupra ,,chestiunii greceşti”, elaborându-se un plan despre cum va fi împărţită Turcia europeană. La începutul secolului XIX, opoziţia puterilor europene a căpătat un contur clar; ele au înţeles că trebuie să preîntâmpine dominaţia Rusiei în strâmtoare şi Balcani. Pentru a-şi asigura o influenţă în Balcani, europenii au exploatat curentele naţionale din regiune oferind sprijin material şi militar şi hrănind agitaţia politică şi religioasă.

Tot în această perioadă, Rusia a făcut o greşeală gravă în politica sa privind Orientul Apropiat: ţarul Alexandru I (1777-1825, ţar între anii 1801-1825), fidel ideilor Sfintei Alianţe, nu a susţinut revolta greacă şi astfel i-a făcut pe greci să nu mai privească cu simpatie către Rusia chiar dacă organizaţia revoluţionară greacă Fliliki Etaireia şi-a avut obârşia în Rusia şi a primit sprijin financiar de la grecii care trăiau acolo. Spre deosebire de ruşi, Marea Britanie a acordat multă atenţie agitaţiei greceşti şi i-a susţinut pe insurgenţi. Drept urmare, tânărul stat grec, în ciuda simpatiilor rusofile mari ale populaţiei, chiar de la începutul existenţei sale s-a orientat către puterile apusene şi guvernul său şi-a asumat o atitudine pro-franceză şi mai târziu pro-britanică[32].

Sfânta Alianţă este numele dat tratatului semnat pe 26 septembrie 1815, în Paris, de monarhii Austriei, Prusiei şi Rusiei. Iniţiatorul ei a fost ţarul Alexandru I. În 1815, după căderea lui Napoleon, Alexandru era la apogeul puterii sale. El a căzut sub influenţa unei pietiste, baroneasa Julie von Krudener, soţia unuia din diplomaţii săi, şi alianţa a fost rezultatul unor întruniri de rugăciune nocturne. Alianţa chema cele trei puteri să se înţeleagă una cu alta şi cu popoarele lor pe baza Evangheliei astfel încât să poată apărea o uniune frăţească a conducătorilor şi popoarelor care va scăpa pentru totdeauna pământul de năpasta războiului.

Creată de trei monarhi – unul romano-catolic (Austria), unul luteran (Prusia) şi unul ortodox (Rusia) – Sfânta Alianţă a fost un act de ecumenism utopic, în care schemele politice şi visurile ecleziastice erau amestecate ameninţător. A fost o încercare de a reactualiza unitatea creştinătăţii, creându-se o singură naţiune creştină, cu branşe naţionale, iar adevăratul suveran al întregului popor creştin era Iisus Hristos Însuşi. Împărăţia lui Dumnezeu era înfăptuită deja, şi Dumnezeu conducea prin Unsul Său.

Războiul din Crimeea din 1853-1856 a fost un eveniment crucial în istoria Chestiunii Răsăritene. Înfrângerea de la Sevastopol a semnalat într-o mare măsură prăbuşirea ambiţiilor Rusiei în Orientul Apropiat. După pierderea flotei sale în Marea Neagră în 1856, Rusia a pierdut şi o mare parte din autoritatea sa printre creştinii din Imperiul Otoman. În timpul deceniilor ulterioare războiului din Crimeea, Rusia s-a străduit să-şi refacă poziţia, dar nu a mai reuşit.

 

 

Grecia – o altă moştenitoare a Bizanţului

Începând de la mijlocul secolului XIX, aspiraţiile imperiale ruse au ajuns în conflict cu Megali idea greacă, altă expresie a aspiraţiilor imperiale de origine bizantină, care ţintea să reunească toate ţinuturile greceşti istorice într-un singur stat cu capitala la Constantinopol. Ideea greacă îşi avea obârşia în secolul XIII când Bizanţul, devastat de cruciade şi selgiucizi[33], realizase necesitatea de a uni toate teritoriile sale sub un împărat bizantin grec. Bizanţul ajunsese tot mai mult să fie identificat cu elenismul, şi imperiul îşi pierduse semnificaţia sa universală. Termenii ‘grec’ şi ‘ortodox’ ajunseseră sinonimi şi sarcina Imperiului Bizantin acum nu era de a dobândi noi teritorii, ci de a-şi recupera ţinuturile istorice. Această ideologie a predominat în minţile grecilor din toată perioada otomană.

Ideea naţionalistă greacă se dezvoltase şi se întărise ca rezultat al înfrângerii Imperiului Otoman în războiul ruso-turc, şi îndeosebi după crearea unui stat grec independent în 1830. Mijlocul secolului XIX cunoscuse creşterea conştiinţei de sine a naţiunilor balcanice, care s-a transformat foarte curând într-un naţionalism agresiv. Imperiul Otoman şi Balcanii furnizează un exemplu despre cum o ideologie veche – una bazată pe religie – poate fi înlocuită cu una nouă, naţionalistă. În acelaşi timp, credinţa ortodoxă a fost cea care a devenit stindardul luptei naţionaliste, şi acest fapt a condus la idealuri naţionaliste care le-au înlocuit pe cele bisericeşti[34].

Harta Greciei Mari, aşa cum a fost propusă la Conferinţa de Pace de la Paris din 1915 de Elefterie Venizelos, principalul susţinător al Megali idea din acea vreme

Totodată, intelectualii din Atena erau ocupaţi cu dezvoltarea temeiurilor ideologice ale ideii greceşti: Grecia era văzută ca leagănul culturii europene şi al civilizaţiei bizantine; naţiunile creştine de pretutindeni au primit credinţa lor de la greci. A redobândi dominaţia greacă în estul Mării Mediterane şi regiunea balcanică era considerată o victorie a dreptăţii istorice şi a culturii asupra barbarismului[35]. Filoelenii britanici, atât admiratorii romantici ai Greciei antice cât şi politicienii realişti, care au subordonat treptat Grecia influenţei politice britanice, au jucat un rol însemnat în consolidarea acestei ideologii. În cea de-a doua jumătate a secolului XIX, liderii politici greci, asiguraţi de implementarea ideii greceşti cu ajutorul puterilor apusene, considerau ideologia imperială rusă o ameninţare imediată pentru elenism. Ei numeau această ideologie ,,pan-slavism”.

 

 

De la pan-slavism la naţionalism imperial

Până la mijlocul secolului XIX, mişcarea slavofilă din Rusia era una teoretică, avându-şi originea în romanticismul german. În vremea ţarului Nicolai I (1796-1855, ţar între anii 1825-1855), nu i s-a dat nici o atenţie, deoarece orice propunere de a elibera naţiunile balcanice ar fi fost văzută ca o uzurpare a suveranităţii Imperiilor Austro-Ungar şi Otoman. După înfrângerea Rusiei în războiul din Crimeea, noul ţar, Alexandru al II-lea (1818-1881, ţar între anii 1855-1881) a adoptat slavofilismul ca ideologie oficială a politicii externe ruse.

Astfel, începând din 1856, slavofilismul teoretic a fost înlocuit cu pan-slavismul practic, care a adoptat baza filozofică a celui dintâi. Simpatiile faţă de slavii din sud şi bunăvoinţa societăţii ruse de a-i ajuta au fost utilizate de oficialii ruşi. Se spera că naţiunile care împărtăşeau aceeaşi credinţă şi origine slavă cu Rusia vor sprijini orice activitate rusă viitoare. În 1858, a fost înfiinţat la Moscova primul comitet filantropic slav; comitete similare au fost organizate în alte oraşe[36]. Pan-slavismul a ajuns la apogeul său în anii ‘1870, în ajunul războiului ruso-turc, dar eşecul lui Ignatiev de a crea o ,,Bulgarie Mare”, care avea să devină un stat slav de sud puternic sub control rus, a avut drept consecinţă dezamăgirea societăţii ruse în ce priveşte ideile slave. După 1880 ar fi incorect să mai vorbim despre pan-slavism ca ideologie politică externă rusă.

Asasinarea ţarului Alexandru al II-lea

După războiul ruso-turc şi mai ales după asasinarea lui Alexandru al II-lea în 1881, ideologia pan-slavă a fost înlocuită cu una naţionalistă[37]. Politica pacifistă, de neamestec a anilor ‘1880-‘1890 a fost cauzată în parte de imposibilitatea unor acţiuni prompte în privinţa Chestiunii Răsăritene. Între anii 1878-1898, Rusia a aşteptat şi a pregătit o politică mai activă, atât diplomatic, cât şi ideologic, pe care dorea să o implementeze în viitor. În acest răstimp, diplomaţii ruşi încercau să schimbe unele curente negative din Răsăritul ortodox, în principal în ce priveşte schisma bulgară. În 1882 a fost creată Societatea Ortodoxă Imperială din Palestina, care promova cercetarea istoriei creştinismului răsăritean, îi susţinea activ pe ortodocşii arabi din Palestina şi Siria prin întemeierea de şcoli şi organiza pelerinaje ale ruşilor în Ţara Sfântă[38].

În anii ‘1880-‘1890, ideea unei moşteniri bizantine a fost preluată de elementele conservatoare din societatea rusă şi ideea Moscovei ca cea de-a Treia Romă s-a dezvoltat într-o direcţie nouă. Acum, accentul a fost pus nu pe misiunea Rusiei de a elibera popoarele din Imperiul Otoman, ci pe ideea translatio imperii. Şcoala Rusă de Studii Bizantine, care a înflorit la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, a contribuit considerabil la întărirea şi dezvoltarea ideologiei neo-bizantine. Desigur, aceşti bizantinişti aveau vederi politice diferite şi nu influenţau ordinea de stat. Dar mulţi dintre ei erau monarhişti convinşi şi vedeau modelul bizantin ca unul posibil pentru Imperiul Rus.

Istoricii bisericeşti îndeosebi au jucat un rol activ în viaţa ecleziastică şi politică a Rusiei în acea vreme. I.E. Troiţki, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg timp de mai mult de 20 ani, era cel mai apropiat sfetnic al procuratorului şef[39] al Sfântului Sinod în chestiuni ecleziastice răsăritene[40]. Activităţile Institutului Arheologic Rus din Constantinopol (fondat în 1894) au fost foarte importante pentru stabilirea autorităţii Rusiei în Răsăritul ortodox. Cu toate că institutul nu avea ţeluri politice, politica nu era străină de directorul ei, Feodor Uspenski (1845-1928), care lua parte activă la toate chestiunile ecleziastice ale ambasadei ruse.

Ideologii post-1878 s-au inspirat din evoluţiile deceniilor anterioare. Înainte de războiul din Crimeea, poetul şi diplomatul Feodor Tiutcev (1803-1873) scria despre locul Rusiei în istoria lumii. El sublinia că Rusia era mai degrabă un stat ortodox decât slav, şi că Imperiul Bizantin şi-a găsit împlinirea în Rusia, care rămânea legată de moştenirea lui Constantin. Doar ca împărat al Răsăritului va fi ţarul rus un împărat rus[41].

Dintre precursorii direcţi ai evoluţiilor ideologice ai anilor ‘1880-‘1890 cel mai însemnat este Nicolai Danilevski (1822-1885). Cartea sa, Rusia şi Europa: o cercetare a relaţiilor culturale şi politice ale slavilor cu lumea germano-latină, publicată în 1868, va servi, câteva decenii mai târziu, ca bază ideologică pentru ideile de la sfârşitul secolului XIX. Teza lui Danilevski (foto), care tratează tipurile istorico-culturale, îl separă de alţi pan-slavişti din vremea sa. El nu a susţinut superioritatea lumii slave faţă de alte grupuri, ci doar a încercat să explice poziţia ei în istorie. Teza sa principală – necesitatea contracarării influenţei Europei pentru a asigura identitatea rusă – coincidea cu politica ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894). Pentru Danilevski, soluţia Chestiunii Răsăritene era crearea unei federaţii pan-slave sub egida Rusiei având drept capitală Constantinopolul.

În ajunul războiului ruso-turc, alt glas vorbea despre Chestiunea Răsăriteană, marele scriitor Feodor Dostoievski (1821-1881). El scria că, mai devreme sau mai târziu, Constantinopolul ar trebui să devină rus. ,,Deci în numele cărui drept moral putea Rusia să vrea Constantinopolul ? … În calitate de conducător al Ortodoxiei, în calitate de patron şi protector al ei – rol care-i fusese atribuit din vremea lui Ivan al III-lea, care a pus vulturul bicefal al Constantinopolului deasupra vechii steme a Rusiei. A devenit posibil să joace acest rol numai după Petru cel Mare, când Rusia era îndeajuns de puternică pentru a-şi împlini sarcina. … Relaţiile politice ale Rusiei cu alte naţiuni vor fi limpezi: ea ar trebui să fie mama lor, dar nu stăpânul lor. Acesta va fi ultimul cuvânt al adevărului lui Hristos”[42].

În visurile mesianice ale lui Dostoievski, noi nu putem găsi nici o tăgăduire a rolului lui Petru I, care era caracteristică vechilor slavofili, nici o construcţie a ,,unităţii pan-slave”, ci un program mai larg definit, care ca un întreg coincide cu ideile anilor ‘1880-‘1890.

În anii ‘1880, alt filozof şi scriitor rus, Constantin Leontiev (1831-1891), era de asemenea activ[43]. El poate fi considerat cel mai original intelectual rus al timpului său. Leontiev era diplomat de profesie; în anii ‘1860-‘1870, el a fost consul în Creta, Adrianopol, Tulcea, Ioanina şi Thessaloniki. Şederea sa îndelungată în Răsăritul ortodox i-a determinat caracterul ca scriitor şi politician. El a înţeles dificultatea implementării unei soluţii paşnice pentru controversele naţionale din Balcani. În timpul şederii sale în Ioanina, Leontiev a ajuns la concluzia că un consul rus în fiecare oraş turcesc ar putea însemna pentru Rusia o influenţă mult mai mare decât cea britanică, austriacă sau franceză. Două condiţii erau necesare ca acest lucru să funcţioneze: relaţiile bune cu autorităţile otomane şi abilitatea de a-i mulţumi pe creştini.

Leontiev însuşi a arătat aceste abilităţi în relaţiile sale cu mitropolitul grec al Ioaninei, Sofronie, care îi socotea pe slavi mai periculoşi pentru elenism decât turcii. Leontiev a fost unul dintre primii europeni care au remarcat indiferenţa religioasă a naţiunilor balcanice; Ortodoxia era în primul rând un vehicul pentru realizarea ambiţiilor lor naţionale. Frumuseţea estetică a anumitor faţete ale vieţii în Imperiul Otoman laolaltă cu talentul său ca scriitor şi gândirea sa profundă istorico-filozofică au atras atenţia publicului cititor rus câteva decenii.

În vara anului 1871, pe când se afla la Thessaloniki, Leontiev (foto) s-a îmbolnăvit de holeră şi a fost la un pas de moarte. Deşi nu prea credincios, ducând o viaţă mai degrabă libertină, asemenea multor altor intelectuali ruşi din vremea sa, el s-a rugat Maicii Domnului să-l ajute, făgăduindu-i că dacă va scăpa cu viaţă din această încercare se va călugări. El a fost tămăduit în chip minunat şi a plecat către Muntele Athos pentru a îmbrăca acolo haina monahală. Părinţii athoniţi nu-l vor primi, socotind că nu va face faţă asprimii vieţii monahiceşti, dar îi vor da o seamă de sfaturi duhovniceşti pentru a porni pe calea unei vieţuiri cu adevărat creştineşti. Abia spre sfârşitul vieţii va reuşi să îmbrace haina monahală, sub îndrumarea Stareţului Ambrozie de la Optina[44].

După 1871, el şi-a petrecut următorii câţiva ani în Constantinopol în contact strâns cu clerul de la Şcoala Teologică din Insula Halki. Aici s-au format vederile lui Leontiev, care reflectau decizia sa de a susţine partea greacă în confruntarea etnică: el credea că ce era mai bun din cultura rusă îşi avea rădăcinile în moştenirea ortodoxă şi autocratică a Bizanţului, şi nu în moştenirea slavă pe care Rusia o împărtăşea cu europenii răsăriteni; credea că naţiunile din Balcani erau hotărâte să imite Apusul burghez şi spera că despotismul şi obscurantismul ar putea salva Rusia de adoptarea liberalismului şi constituţionalismului apusean, şi ar putea da Rusiei şi creştinilor ortodocşi din Balcani şansa de a se uni pe baza tradiţiilor lor comune, izvorâte din moştenirea bizantină[45].

După războiul ruso-turc, Leontiev, împreună cu prietenul său, Boris Filipov, a dezvoltat ideea bizantinismului ca singura bază posibilă pentru viitorul naţiunilor est-europene. Pentru el, bizantinismul era în acelaşi timp ,,Ortodoxia noastră rusă, autocraţia noastră rusă, sfinţită prin Ortodoxie, şi multe reflectări ale Ortodoxiei şi sistemului nostru politic ortodox în literatură, poezie, arhitectură şi altele”[46].

 

 

O nouă eră: monarhismul naţionalist

În anii ‘1880-‘1890, istoria conştiinţei socio-politice ruse a intrat într-o nouă eră. Pan-slaviştilor le-au luat locul în cele din urmă monarhiştii orientaţi către naţionalism. Unul dintre principalii politicieni şi ideologi din timpul domniei ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894, ţar între anii 1881-1894) a fost Mihail Katkov (1818-1887). După reformele din 1861, el a început să se opună extremismului de stânga. În timpul revoltei poloneze din 1863-1864, el s-a împotrivit făţiş revoluţionarilor şi a scris articole patriotice pentru cotidianul Moskovskie Vedomosti. În martie-aprilie 1881, după asasinarea ţarului Alexandru al II-lea, Mihail Katkov şi Constantin Pobedonosţev[47] au condus opoziţia anti-liberală. În opinia lui Katkov, Rusia putea fi salvată doar prin întărirea absolutismului fiindcă nu existau modele de monarhie constituţională care să fie potrivite pentru Rusia[48].

Leontiev lua ideea monarhistă în mod romantic, iar Katkov în chip realist, astfel că în articolele lui Katkov găsim o reflecţie consistentă a puterii statului. El compara Rusia – unde încrederea şi dragostea ţarului, un monarh numit de Dumnezeu, motivau acţiunile poporului – cu Apusul. În Rusia, fiecare cetăţean trebuia să slujească ţarului care-i unea pe toţi; fiecare slujbă era o slujbă adusă monarhului şi, prin extensie, statului. O astfel de ideologie conducea la formarea ţaratului Moscovei ca ideal. Simpatiile politice ale lui Katkov (foto) faţă de perioada pro-Petru cel Mare erau reflectate încă mai limpede în vederile sale asupra chestiunilor de politică bisericească. Katkov – care nu separa Biserica, credinţa şi politica – a reînviat ideea celei de-a Treia Rome la un nou nivel şi a aplicat-o în realitatea politică a timpului său.

Ţarul rus era numit capul nu numai al poporului său, ci şi al Bisericii sale. Consecinţele politice practice ale unei asemenea convingeri erau evidente. Demnitatea Rusiei, spunea Katkov, cerea completa sa independenţă şi absenţa oricăror alianţe. Aici, pentru prima oară în istoria rusă a secolului XIX, întâlnim o declaraţie a principiului pur naţional în politica externă: Rusia nu avea prieteni, ea trebuia să se bazeze doar pe ea însăşi. Şi el sublinia în mod special că prima sarcină a politicii externe ruse era cucerirea Strâmtorii Bosfor.

Alt teoretician al monarhismului absolut de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX a fost Lev Tihomirov (1852-1923). El şi-a început lucrarea ca publicist în anii ‘1880 şi a dezvoltat o teorie cuprinzătoare a monarhiei ruse cu monarhismul bizantin ca înaintemergător direct al ei. La sfârşitul anilor ‘1870, Tihomirov, care mai înainte fusese revoluţionar, a adoptat vederi conservatoare extreme; el a devenit un colaborator regulat al cotidianului Moskovskie Vedomosti şi a scris articole şi cărţi despre monarhism. Guvernul utiliza scrierile sale pentru a-şi susţine ideologia în anii ‘1880-‘1890. Cartea sa, Sistemul politic al monarhiei, a fost publicată pentru prima oară în 1905, cu toate că el formulase ideile pentru această carte în decursul ultimelor două decenii ale secolului XIX[49].

Studiind literatura despre bizantinologie, Tihomirov a emis propria teorie privind motivul căderii Bizanţului. El scria: ,,Doar într-o foarte mică măsură sistemul politic bizantin era clădit pe ideea că împăratul este un slujitor al lui Dumnezeu. Această idee a consfinţit doar puterea absolută, care şi-a păstrat însă sensul său roman străvechi fără a fi modificat de ideile creştine”[50].

Defectele sistemului statal roman care nu permiteau să fie creată o nouă organizare socială, însemna că Bizanţul era incapabil să asimileze popoare străine şi că împăratul nu devenea o putere supremă reală. ,,Adevăratul tip de putere supremă monarhică care determina viaţa politică aşeza administrarea statului pe o naţiune activă şi bine organizată. Acest tip de sistem politic a fost dezvoltat mai târziu de Moscova, bazat pe Bizanţ, când a adoptat sistemul guvernamental monarhic ca bază a statului, şi a găsit noua putere naţionalistă pentru organizarea sa socială”, scrie Tihomirov.

În opinia lui, Rusia era statul cel mai adecvat pentru a înfiinţa o putere supremă monarhică ideală. Imperiul Rus, sublinia el, era întemeiat pe idealul etic naţional, care, timp de câteva secole călăuzise poporul rus în rolul său remarcabil în lumea creştină. Domnia ţarului Alexandru al III-lea era, desigur, o împlinire a idealurilor monarhice pentru Tihomirov (foto).

Aici vedem nu numai o continuare a ideii celei de-a Treia Rome; Tihomirov era un adept al lui Leontiev şi, în opinia sa, Leontiev privea Rusia nu numai ca pe o moştenitoare şi restauratoare a Bizanţului, ci ca un stat în care ideile bizantine serveau pentru a dezvolta propriul tip de imperiu.

Deci, în timp ce liberalii îi socoteau pe Danilevski şi Leontiev ca reprezentanţi ai sfârşitului şi declinului mişcării slavofile, după Tihomirov scrierile lor erau etapa următoare a dezvoltării conştiinţei naţionale ruse.

Cursul politic care ţintea către păstrarea status-quo-ului în Balcani a paralizat dezvoltarea ideilor mesianice în Rusia. Impulsurile pentru a ieşi din această stare stagnantă au fost înfrângerea suferită în războiul cu Japonia din 1904-1905 şi Revoluţia din 1905-1907. Proclamarea libertăţii presei şi discursului, numirea contelui Alexandru Izvolski ca ministru al afacerilor externe – aceste evenimente au ajutat la renaşterea ideii expansiunii ruse către fostele sale ,,ţinuturi strămoşeşti istorice”, Constantinopol. Un nou val al dezvoltării neo-bizantinismului a venit după discursul lui Izvolski în Dumă din 4 aprilie 1908, în care el a folosit pentru prima oară expresia ,,politică naţională”. Eşecul lui Izvolski în chestiunea Bosniei şi Herţegovinei a domolit pentru o vreme dezvoltarea spiritului războinic.

Contele Alexandru Izvolski (1856-1919). Într-unul din articolele secrete ale reînnoitei alianţe a celor trei împăraţi din 1881 [despre care am scris în episodul III], Austro-Ungaria afirma dreptul de a anexa Bosnia şi Herţegovina în orice moment îl va considera oportun, şi aserţiunea a fost repetată intermitent în acordurile austro-ruse. Aceasta nu a fost contestată de Rusia, dar Sankt-Petersburgul şi-a păstrat dreptul de a pune condiţii. Cu sprijinul ţarului Nicolai al II-lea, contele Izvolski a propus ca anexarea Bosniei şi Herţegovinei să fie dată în schimbul sprijinului austriac pentru accesul îmbunătăţit al ruşilor la Strâmtorile Bosfor şi Dardanele. În acest scop, pe 16 septembrie 1908, contele Izvolski s-a întâlnit cu ministrul austriac al afacerilor externe, baronul Alois Lexa von Aehrenthal, la Castelul Buchlov din Moravia, şi acolo au căzut de acord.

Anunţul lui Aehrenthal de anexare a Bosniei şi Herţegovinei, emis pe 5 octombrie 1908, a provocat o criză europeană majoră. Izvolski a negat că a ajuns la o înţelegere cu Aehrenthal; de asemenea, el a negat că ar fi avut vreo cunoştinţă de intenţiile lui şi a încercat fără succes să negocieze statutul Bosniei şi Herţegovinei. Impasul diplomatic a fost soluţionat doar după ce germanii i-au silit pe ruşi să recunoască anexarea, altfel Austria va declara război Serbiei şi documentele care dovedeau complicitatea lui Izvolski aveau să fie date publicităţii.

Istoricii au socotit, de obicei, că cea mai mare parte a vinei pentru criza anexării Bosniei şi Herţegovinei îi aparţine ministrului austriac de externe Aehrenthal. Însă, în studiul său privind cauzele primului război mondial, din 2012, Christopher Clark a avansat ideea că greşelile diplomatice ale contelui Izvolski au contribuit considerabil la această turnură a evenimentelor. Diplomatul rus a făcut două erori de judecată grave: în primul rând, că Londra va sprijini cererea sa de deschidere a strâmtorilor otomane pentru vasele ruse, şi în al doilea rând, a subestimat în mod grosolan impactul anexării asupra opiniei naţionaliste ruse.

În aprilie 1909, P.B. Mansurov, un diplomat şi o autoritate în politica dusă de Rusia în Orientul Apropiat, a publicat un articol în care schiţa ideologia bizantinismului imperial şi politica rusă în estul Mării Mediterane în primele decenii ale secolului XX. Societatea rusă – scria Mansurov – nu vroia să se împace cu înfrângerea diplomatică şi umilirea patriei mamă. În opinia sa, prima sarcină a Rusiei în acel moment era de a apăra Balcanii şi Asia Mică de agresiunea germană. Mansurov acorda o atenţie specială direcţiei tradiţionale pe care o luase politica rusă, adică, unirea cu toate naţiunile ortodoxe din Balcani. Îndreptarea atenţiei asupra naţiunilor slave a fost o greşeală deoarece a îndepărtat simpatia României ortodoxe faţă de Rusia. De asemenea, Mansurov susţinea ideea întâietăţii naţiunii greceşti printre naţiunile ortodoxe. El scria: ,,Vine curând vremea când eforturile separate ale Bisericilor nu vor fi adecvate pentru a sluji adevărului Ortodoxiei”. În opinia sa, necesitatea unui Sinod Ecumenic era evidentă[51].

 

 

Filoeleniştii ruşi

În gândirea politică rusă de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX, pe lângă vederile naţionaliste neo-slavofile dominante, exista de asemenea un curent pur filoelenist. El a fost introdus de A.S. Norov, un romantic şi admirator al creştinismului răsăritean, şi dezvoltat de Tertie Filipov (1825-1899), inspector statal al Rusiei în anii ‘1880-‘1890. Datorită poziţiei sale administrative înalte, Filipov şi-a putut permite să ia o poziţie pro-greacă independentă în chestiunea bisericească greco-bulgară. Chiar dacă guvernarea rusă din anii ‘1870 nu le-a adoptat, el a susţinut deciziile Sinodului din 1872 care proclama schisma bulgară.

Filipov a întreţinut corespondenţă extinsă cu patriarhii greci ai Constantinopolului şi Ierusalimului şi i s-a conferit chiar titlul onorific de protector al Sfântului Mormânt. Mulţi greci ar fi vrut să-l vadă numit procurator şef al Sfântului Sinod rus; în 1892, când au apărut nişte zvonuri că Pobedonosţev părăsea acest post, Nea Imera, un cotidian grec tipărit la Trieste, publica un articol în care pleda în favoarea alegerii lui Filipov.

Diferenţele dintre poziţia lui Filipov şi cea a Sfântului Sinod rus în anii ‘1880-‘1890 pot fi regăsite în discuţia privind prăznuirea aniversării renumitului patriarh bizantin Fotie, care a fost proclamat sfânt în 1848 de Patriarhul Antim al VI-lea al Constantinopolului. În timpul războiului din Crimeea, patriarhul Antim al VI-lea emisese declaraţii anti-ruse, iar în 1872 proclamase schisma bulgară; drept urmare, patriarhul Fotie nu a fost inclus în calendarul bisericesc rus. Filipov i-a mustrat pe compatrioţii săi pentru aceasta, afirmând că Biserica Rusă ar trebui să-şi amintească că este doar o fiică a măreţei sale mame, Biserica Ecumenică a Constantinopolului[52]. Conducătorii bisericeşti au replicat însă că se face o nedreptate Bisericii Ruse prin astfel de afirmaţii, deoarece Biserica Rusă nu primise un mesaj oficial cu privire la canonizarea Sfântului Fotie, nici o invitaţie la prăznuirea aniversară din Insula Halki.

De asemenea, ideile lui Filipov (foto) au întâmpinat o opoziţie puternică din partea ideologilor Sfântului Sinod, luând naştere o dezbatere aprinsă privind titlul de ‘ecumenic’ acordat patriarhului Constantinopolului şi întâietatea în rândul Bisericilor Ortodoxe. Însuşi Constantin Pobedonosţev s-a implicat în dispută. Poziţia sa nu a fost împărtăşită de ministrul rus al afacerilor externe, care a găsit utilă activitatea lui Filipov pentru atenuarea tensiunii dintre cele două Biserici. Potrivit consulatului din Constantinopol, datorită poziţiei sale pacifiste, patriarhia nu a întrerupt relaţiile cu Sfântul Sinod rus din cauza schismei bulgare.

Sentimentul filoelen în opinia publică rusă a fost reînviat de I.I. Sokolov, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg. bizantinolog şi istoric bisericesc. El credea într-o renaştere a unei monarhii ortodoxe ideale după modelul Bizanţului, pe care a articulat-o în cuvântul ţinut la Academia Teologică din Sankt Petersburg pe 1 noiembrie 1903[53]. Bizanţul, un stat ideal în opinia sa, ,,întruchipa ideea dependenţei reciproce dintre Biserică şi stat. În mod legal, Biserica şi statul în Bizanţ erau independente, dar în realitate ele alcătuiau un trup şi erau interrelate”.

Sokolov a ajuns la concluzia că Bizanţul a fost ,,primul care a elaborat sistemul unui stat orientat către Biserică şi, potrivit cu aceasta, a stabilit principiile vieţii publice şi private şi a creat idealuri culturale şi istorice care, în împlinirea lor practică, ar putea da umanităţii fericirea veşnică”. Acest ideal l-a inspirat în activităţile sale ca istoric, profesor şi, în primul rând, ca politician şi scriitor bisericesc.

Sokolov a fost redactor şef al jurnalului Tserkovnyj Vestnik şi timp de 15 ani a publicat regulat note şi articole despre evenimentele curente din viaţa bisericească în Răsăritul ortodox. În paginile jurnalului, el exprima adeseori idei care nu coincideau cu linia oficială a Sfântului Sinod. Începând din 1906, când A.A. Dmitrievski a fost numit secretar al Societăţii Imperiale din Palestina, Sokolov a scris considerabil pentru periodicul său Soobshchenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestin­skogo Obshchestva, care a părăsit treptat poziţia sa pro-arabă pentru una mai favorabilă faţă de greci. În acest jurnal, Sokolov publica următoarele cuvinte:

,,Nu putem să nu admirăm slava de altădată a Bizanţului ! Oricine cunoaşte profunzimea şi puterea geniului naţional şi politic al Bizanţului, duhul minunat de viaţă, dragoste, lumină pe care-l avea Biserica Bizantină, care a împlinit ideile luminoase şi idealurile universale ale culturii bizantine, a cărei strălucire lumina atât Apusul, cât şi Răsăritul slav ortodox – o astfel de persoană nu poate decât să ajute la susţinerea aspiraţiilor naţional-politice ale grecilor”[54].

În toate problemele controversate privind chestiunea naţională din Balcani sau Palestina, Sokolov era de partea grecilor şi a clerului grec. Astfel, el menţinea poziţia faţă de Răsăritul ortodox grec pe care o avuseseră înainte Norov şi Filipov[55]. Disfuncţia în viaţa bisericească din Răsărit era văzută de Sokolov ca fiind o consecinţă a dinamicii dintre puterile apusene şi guvernul otoman ostil, şi nu urmarea dinamicii interne. În opinia sa, toate aspiraţiile popoarelor balcanice de a crea autonomie bisericească erau necanonice. El simpatiza cu ideea Greciei Mari, adică unirea tuturor ţinuturilor greceşti într-un singur regat, susţinând totodată aspiraţiile ruse în Orientul Apropiat, şi visând la o cruce rusă pe Sfânta Sofia şi la unirea tuturor naţiunilor ortodoxe sub stăpânire rusă.

Sokolov nu ţinea seama de conflictul dintre aspiraţiile imperiale ruse şi cele greceşti, nici de posibilitatea conflictelor greco-slave într-un viitor imperiu aşa-zis ideal al lui Hristos pe pământ. În dorinţa sa de a-şi vedea idealul bizantin împlinit, neglija uneori faptele istorice sau le prezenta într-o lumină falsă.

Aşadar, nu este surprinzător că Sokolov era unul din cei mai fervenţi apărători ai restaurării patriarhiei ruse. Pe 23 octombrie 1917, el a ţinut un discurs public în acest scop. În opinia sa, o combinaţie de principii patriarhale şi sinodale va fi o bază solidă, şi singura bază posibilă pentru viitoarea organizare bisericească. De asemenea, o unire a Bisericilor Ortodoxe era necesară mai mult ca oricând. Mai mult, el afirma: ,,Când are loc separarea Bisericii de stat, poziţia Bisericii va fi similară cu cea a Patriarhiei Constantinopolului. Guvernul acolo nu este creştin, dar noi nu ar trebui să aşteptăm nici o favoare nici de la guvernul nostru”[56].

Aceste cuvinte au fost rostite cu două zile înainte de revoluţie, după care Biserica Rusă s-a aflat în circumstanţe mult mai dificile decât cea a Patriarhiei Ecumenice.

Alt filoelen rus era preotul bisericii Ambasadei ruse din Constantinopol, Iona Vukolov (1899-1913), autor al numeroase articole şi broşuri care susţineau Biserica Greacă în Răsărit. El susţinea ajutorul dezinteresat pentru şcolile, bisericile şi mânăstirile greceşti. Spre deosebire de ambasadorul pro-slav, I.A. Zinoviev, Vukolov era un admirator al clerului grec şi al practicilor Bisericii Greceşti. El idealiza viaţa bisericească greacă şi credea că ar fi util pentru Rusia să adopte experienţa răsăriteană chiar în astfel de lucruri precum scurtarea slujbei dumnezeieşti sau modernizarea limbii liturgice[57].

Jurnalul Sfântului Sinod rus, Tserkovnye Vedomosti, reflecta vederile oficiale ale Bisericii Ortodoxe Ruse cu privire la politica Rusiei în Răsăritul ortodox, care erau echilibrate şi conservatoare. De fapt, Biserica Rusă adoptase o poziţie de neamestec şi păstrare a status-quo-ului. La începutul anilor ‘1900, câteva articole ale lui Sokolov au fost publicate în jurnal, dar mai târziu el a devenit mai apropiat ca linie de aspiraţiile neo-slavofile. Poziţia periodicului era determinată de canonistul S.V. Troiţki, care scria cele mai multe articole despre Răsăritul ortodox în suplimentul la Tserkovnye Vedomosti. Câteva numere din 1903 includeau articole despre politica Bisericii Ruse în Răsărit[58].

Potrivit acestor articole, una din principalele slăbiciuni ale aspiraţiilor religioase ruse în Răsărit era că societatea educată îşi pierduse interesul pentru viaţa monahală; lipsa oamenilor educaţi printre monahii din Muntele Athos conducea la faptul că ei nu erau interesaţi de necesităţile generale ale Ortodoxiei în Răsărit, şi le păsa doar de a-şi întări poziţia proprie acolo. De asemenea, punctul slab al pelerinajului rus către Palestina era că doar oamenii de rând luau parte la el. Aceste articole militau pentru a sprijini Ortodoxia răsăriteană, punând accent aproape exclusiv pe Ortodoxia greacă. Succesul propagandei catolice şi protestante, ajutorul catolic dat scaunelor Constantinopolului şi Ierusalimului, încercările anglicanilor de a stabili relaţii mai apropiate cu ortodocşii, pericolul răspândirii sentimentelor rusofobe printre greci – toate aceste lucruri nu ar fi trebuit să conducă la o condamnare a grecilor de către societatea rusă, ci la susţinerea lor în orice chip posibil.

Între anii 1908-1914, chestiunile bisericeşti ale politicii ruse în Orientul Apropiat, care era considerat deosebit de important de către diplomaţi, erau de interes doar pentru aripa conservatoare a societăţii. Ideologia neo-bizantină a găsit teren fertil mai cu seamă în cercurile monarhice şi orientate către Biserică. Partidele liberale şi de stânga, care luptau pentru secularizarea statului şi societăţii ruse, nu dădeau multă atenţie politicii bisericeşti. Cu toate acestea, idealurile naţionale şi politice ale monarhiştilor şi liberalilor în Orientul Apropiat coincideau în mare parte. Aceasta a devenit în mod particular evident în timpul primului război mondial.

 

 

Un Constantinopol rus

Dezvoltarea ideologiei bizantine imperiale în Rusia a culminat în 1914-1915; se părea că visele politice ale ultimelor două secole şi jumătate vor fi împlinite în cele din urmă. Încă de la începutul războiului, periodicele ruse erau pline de articole care declarau că acest război era marele război pentru eliberarea tuturor popoarelor creştine din Răsărit. Când Turcia a intrat în război în octombrie 1914, în presa rusă s-a făcut simţită o biruinţă reală a romanticismului politic. Pentru politicienii conservatori şi bisericeşti, cucerirea Constantinopolului era împlinirea vechiului vis mesianic al poporului rus, restaurarea împărăţiei ortodoxe. Pentru liberali şi democraţi însemna noi oportunităţi economice pentru Rusia, interacţia cu culturile răsăritene şi apusene.

Constantinopolul şi Palestina erau două centre ecleziastice şi politice pentru Rusia. În 1915, când părea că războiul se va sfârşi favorabil pentru Rusia, în presă apăreau multe articole despre viitorul Constantinopol rus. Constantinopolul era privit ca ,,soluţia casei noastre”; Rusia nu-şi putea permite să fie neutră. Doar cucerirea strâmtorilor putea garanta că graniţele sudice ale Rusiei vor fi în siguranţă. Mai mult, pentru a-şi asigura o legătură pe uscat cu ambele strâmtori, Rusia ar trebui să includă în graniţele sale şi coasta de sud a Mării Negre, afirma unul din articole[59].

În atmosfera de freamăt care se răspândea în întreaga societate rusă în prima jumătate a anului 1915 au fost lansate unele idei absolut fantastice. De exemplu, autorul unuia din articole scria că, de vreme ce Rusia era mai mare decât vechiul Bizanţ, ea nu ar trebui să aibă un patriarh, ci mai mulţi: astfel de oraşe precum Moscova, Kiev, Petrograd, Vilna, Kazan, Tiflis şi Irkuţk vor deveni scaune patriarhale. Chestiuni comune tuturor Bisericilor vor fi soluţionate la sinoadele episcopilor ruşi şi răsăriteni, şi episcopii ruşi vor avea locul conducător. Constantinopolul eliberat va deveni leagănul Împărăţiei lui Hristos pe pământ; după apariţia sfintei cruci deasupra Sfintei Sofia dezbinarea lumii creştine va înceta, a spus alt scriitor bisericesc. Nu este surprinzător că, în această atmosferă, erau avansate idei privind strângerea de fonduri pentru crucea de pe Sfânta Sofia, pentru ca totul să fie gata în momentul în care trupele ruse vor intra în oraş.

Visul cuceririi Constantinopolului părea să se fi realizat nu numai pentru aceia care treceau în goană prin isteria naţionalistă de masă, ci chiar pentru însele capetele politicii externe ruse. La începutul anului 1915, în timpul operaţiunii aliaţilor în Dardanele, Marea Britanie şi Franţa aveau nevoie de sprijin suplimentar din partea Rusiei. De aceea, ei au propus Rusiei un plan de a împărţi Turcia în cazul unui sfârşit reuşit al războiului. Potrivit tratatului secret semnat pe 18 martie 1915, Rusiei i se dădea Constantinopolul, strâmtorile şi teritoriile adiacente.

În aceeaşi lună, flota rusă a început să se deplaseze către Bosfor. Cu această ocazie, au fost scrise note oficiale în diferite departamente ale statului, cu privire la guvernarea viitoare a Constantinopolului. Notele pentru Sfântul Sinod au fost scrise de I.I. Sokolov şi arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki. Sokolov a creat un text lung cu o prefaţă istorică detaliată privind poziţia Bisericii în Bizanţ. Starea actuală a lucrurilor era estimată de el ca o restaurare a Imperiului Bizantin sub domnia ţarului rus cu care ar trebui legată restaurarea patriarhiei ruse. Patriarhul rus ar trebui să ocupe locul al doilea după patriarhul ecumenic. Constantinopol ar putea fi una din reşedinţele ţarului rus. Arhiepiscopul Antonie Hrapoviţki, care era binecunoscut pentru vederile sale filoelene, a propus ca Constantinopolul eliberat să fie dat grecilor în semn de recunoştinţă pentru convertirea Rusiei de către bizantini în secolul X.

Pe 23 martie 1915, o altă notă a fost scrisă de directorul Institutului Arheologic Rus din Constantinopol, F.I. Uspenski. El a respins ca utopice toate planurile de a uni Patriarhia Ecumenică cu Sinodul rus, cu Muntele Athos sau cu Grecia, şi a cerut ,,o strictă aplicare a rânduielilor canonice bizantine şi a practicii bisericeşti din vremea împăraţilor bizantini”. Uspenski nu a exclus ceea ce el considera cea mai favorabilă opţiune pentru Rusia: ca patriarhul, ca funcţionar guvernamental turc, să se retragă împreună cu guvernul sultanului în Asia Mică centrală, tot ceea ce rămăsese din gloria de altădată a Turciei, şi să se instaleze acolo[60].

Autorii câtorva articole insistau pe includerea unui arhiepiscop rus în Sinodul din Constantinopol, în timp ce alţii credeau că ar putea exista doar relaţii frăţeşti între episcopul rus din oraş şi colegii săi greci. De asemenea, existau propuneri pentru rusificarea totală a oraşului, transformându-l într-unul din oraşele eparhiale ruse cu propriul episcop.

Ne putem face o idee despre ce atitudine ar fi putut avea autorităţile ruse faţă de patriarhul ecumenic din cum s-au purtat ruşii în timpul ocupaţiei Trapezundului în 1916-1917. În pofida numeroaselor avertismente din partea Sfântului Sinod ca atitudinea faţă de mitropolitul şi clerul grec să fie prudentă, militarii ruşi, stăpâniţi de o euforie naţionalistă, au fost departe de a fi delicaţi şi nu au fost bineveniţi.

În vara anului 1915 a fost limpede că operaţiunea Dardanele a aliaţilor ar putea să nu se sfârşească repede, sau cu succes, şi discuţia despre un Constantinopol rus a început să pălească. Ea s-a stins cu totul în 1916 când reprezentantul Dumei, P.N. Milukov, a dezvăluit tratatul secret din martie 1915. Deoarece trupele ruse înaintau către frontul caucazian, cei mai îndrăzneţi dintre gânditorii ruşi vorbeau nu numai de dominaţia în Constantinopol şi strâmtori, ci şi de anexarea la Rusia a întregii Asii Mici: Anatolia, Cilicia, Mesopotamia de Nord şi Golful Alexandretta: ,,Cucerirea întregii Asii Mici ne va asigura nu numai strâmtorile şi un acces direct la Marea Mediterană, ci ne va aduce o provincie foarte profitabilă. Noi vom găsi acolo un loc agreabil şi potrivit pentru colonizarea noastră, dar şi o sursă extraordinar de bogată de produse agricole şi materii brute”[61].

În doar un an de zile, toate aceste vise fantastice privind dominaţia aproape universală a imperiului ortodox de către cea de-a Treia Romă au fost ruinate de revoluţiile din februarie şi octombrie 1917. Cu toate acestea, în 1917, monarhiştii ruşi nu realizaseră încă ce se întâmplase. Chiar după revoluţia din februarie, bizantinologul Alexie Dmitrievski continua să propage ideile tradiţionale în Biserica Sfântul Nicolae din Sankt Petersburg[62]. Apoi, cu câteva zile înainte de revoluţia din octombrie, fostul consul general la Thessaloniki, A.K. Belaev l-a asigurat pe ambasadorul grec din Sankt Petersburg de devotamentul Rusiei faţă de misiunea sa istorică, adică de a proteja popoarele ortodoxe din Răsărit şi a le ajuta în orice fel posibil; tulburarea din viaţa politică a ţării se presupunea că este temporară în natură[63]. Doar evenimentele din octombrie-decembrie 1917 vor pune capăt perioadei bizantine din gândirea politică rusă, ca şi epocii romanticismului politic în Rusia.

 

 

Patriarhia Constantinopolului şi reformele iniţiate la sfârşitul secolului XIX

Reformele din Imperiul Otoman din anii ‘1850-‘1860 au avut un impact direct asupra Bisericii Ortodoxe. Până la mijlocul secolului XIX, Biserica, care conducea millet-ul ortodox, se bucura de independenţă relativă în statul otoman. Contactele dintre guvernul rus şi Biserică şi clerul grec de rang înalt erau în afara controlului Porţii şi, drept urmare, păreau necorespunzătoare atât pentru otomani, cât şi pentru puterile apusene. În schimb, Tanzimatul[64] intenţiona să secularizeze treptat statul şi să lipsească Biserica de poziţia ei privilegiată. Pe de o parte, el căuta să transfere proprietăţile imobiliare bisericeşti statului otoman, iar pe de altă parte vroia să micşoreze influenţa rusă asupra treburilor turce.

Prima încercare de reformă administrativă a Patriarhiei Constantinopolului a avut loc în 1847. Autorul reformelor a fost ambasadorul britanic Stratford Radcliffe, care a propus includerea a 3 laici în Sinodul patriarhal. În orice caz, în 1848, aceste propuneri de reformă au fost respinse şi declarate necanonice[65].

Următoarea mişcare către reformă a început după hatt-i-humajun-ul din 1856. Aşa cum sublinia Apolinarie Butenev, ambasadorul rus la Constantinopol între anii 1856-1859: ,,Acest document fals şi prost alcătuit a fost creat şi impus turcilor de puterile apusene mai mult din cauza urii lor faţă de Rusia şi a temerilor privind influenţa sa politică şi ecleziastică în Răsărit decât datorită grijii lor reale pentru populaţia creştină din statul otoman. Aceasta a pricinuit multă tulburare în Patriarhia Constantinopolului”.

Constituţia din 1876: Sultanul Abdul Hamid al II-lea, marele vizir şi conducătorii millet-urilor eliberează o femeie care simbolizează Turcia, zdrobindu-i lanţurile. Îngerul care zboară ţine în mâini un pergament pe care este scris motto-ul Revoluţiei Franceze: Libertate, Egalitate, Frăţietate în turcă şi greacă. Scena are loc într-un cadru generic lângă Bosfor. Imaginea este reprodusă după o carte poştală din 1908, care aniversează reintroducerea constituţiei datorită Revoluţiei Tinerilor Turci din 1908.

În aprilie 1857, Poarta a cerut ca patriarhia să implementeze reformele. Primul pas trebuia să fie alcătuirea unui consiliu bisericesc naţional cu participarea unui funcţionar turc. Deşi au întâmpinat o opoziţie puternică din partea membrilor vârstnici ai Sinodului şi a naţionaliştilor bulgari în ascensiune, lucrările acestui consiliu au condus în cele din urmă, în 1860, la adoptarea a noi reguli pentru administraţia bisericească[66]. Cele mai discutate chestiuni din timpul şedinţelor preliminare au fost depunerea de jurăminte faţă de stat de către episcopii nou-numiţi şi adoptarea de salarii pentru preoţi. Ambele erau socotite necanonice şi de aceea nu au fost adoptate. Cea mai izbitoare modernizare a fost crearea Consiliului Mixt[67], cea de-a doua cameră a patriarhiei pe lângă Sfântul Sinod. Ea consta din 12 membri, episcopi şi laici în mod egal, şi potrivit noilor reguli, membrii Sinodului se schimbau la fiecare 2 ani.

Patriarhul era astfel limitat în puterea sa anterioară nelimitată de jure. El avea să dea socoteală de acum încolo în faţa Sfântului Sinod în chestiuni bisericeşti şi în faţa Consiliului Mixt în cele civile. Sinodul nu avea să includă membri cu experienţă administrativă centrală deoarece ei aveau să fie aleşi doar pentru 2 ani. Schimbările în ambele camere au condus la intrigi şi lupte interne între facţiuni. Scaunul patriarhal a rămas instabil în pofida reformelor: între anii 1860-1912, 10 patriarhi au deţinut poziţia şi 2 dintre ei au fost în funcţie de două ori. Consiliul Mixt a permis mai multă influenţă laică în politica bisericească. Biserica Constantinopolului a schimbat direcţia către mai multă politizare şi naţionalizare; naţionalismul grec extrem, departe de caracterul ecumenic supra-naţional tradiţional al patriarhiei, era noul spirit călăuzitor, făcut posibil de Consiliul Mixt.

Atitudinea Ministerului de Externe rus faţă de reforme a fost iniţial pozitivă. Diplomaţii, mai cu seamă ambasadorul rus din acea vreme le-a găsit utile pentru restaurarea legalităţii şi protecţia împotriva corupţiei în Biserică. Unii diplomaţi de la începutul secolului XX au aprobat de asemenea reformele şi au spus că ele erau ,,conservatoare în sensul cel mai bun al cuvântului”[68]. Alţii erau mult mai sceptici şi le-au socotit vătămătoare pentru Biserica Ortodoxă din Răsărit. ,,Pentru administraţia bisericească este necesară o mare putere, şi poziţia sa ar trebui să fie deasupra facţiunilor interne”, scria contele Grigorie Trubeţkoi[69]. Mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov, conducătorul politicii bisericeşti ruse în anii ‘1850-‘1860, era un adversar al acestor reforme. Fără a discuta partea politică a chestiunii, el sublinia caracterul necanonic al reformelor; în viziunea sa, dacă Consiliul Mixt controla finanţele patriarhiei şi adopta salarii pentru cler, acest lucru ar fi slăbit Biserica, ca şi unitatea şi tăria naţională a grecilor.

Deşi administraţia bisericească implementată de reforme era funcţională în deceniile anterioare primului război mondial, au fost făcute noi schimbări. În 1869, patriarhul Grigorie al VI-lea a început practica numirii a 6 din cei 12 membri ai Sfântului Sinod potrivit preferinţelor proprii; acest drept a fost păstrat de succesorii săi. Din ‘1880 se poate vedea că aceiaşi arhiepiscopi experimentaţi tindeau să stăpânească în patriarhie. Aceasta aminteşte în parte de perioada gerontismos care domnea către sfârşitul anilor ‘1850. Au fost alcătuite de asemenea comisii adiţionale: Comisia Patriarhală Centrală, Comisia Patriarhală Centrală Pedagogică, Comisia Averilor etc. Aceasta poate fi socotită o reacţie spre compensarea regulilor generale.

Până la mijlocul secolului XIX, Patriarhia Constantinopolului era o organizaţie religioasă supra-naţională de naţiuni diferite: sârbi, bulgari, români şi arabi. La mijlocul secolului XIX, ea a început să se dezintegreze provincie după provincie ca urmare a formării statelor naţionale din Balcani. În 1833, Biserica Greacă şi-a proclamat autocefalia (recunoscută de Constantinopol abia în 1850), Biserica Română în 1865 (recunoscută în 1885), Biserica Bulgară în 1870 (urmată de schisma bulgară din 1872). La mijlocul anilor ‘1870, patriarhia pierduse cea mai mare parte a eparhiilor sale europene şi drept urmare problemele sale financiare sporeau, autoritatea sa se diminua şi ea devenea doar Biserica grecilor otomani.

Odată cu formarea Consiliului Mixt, caracterul său naţional a crescut. Neofanarioţii din Constantinopol, reprezentaţi de membrii laici din Consiliu, erau mai mult sau mai puţin adepţi ai Megali idea greacă. Acelaşi lucru s-ar fi putut spune despre cei mai mulţi mitropoliţi greci de la sfârşitul secolului XIX. În pofida acestei situaţii, ideologia bizantină veche a dominaţiei Constantinopolului asupra întregii lumi ortodoxe dăinuia în conştiinţa clerului patriarhal. Aceasta provoca indignare în Sankt Petersburg, unde predomina o ideologie alternativă, aceea a predominanţei Rusiei în lumea ortodoxă.

În anii ‘1860, Mitropolitul Filaret al Moscovei ridicase chestiunea patriarhului ecumenic în Sinodul rus. El găsea greşit titlul ,,scaunul ecumenic al Constantinopolului”. ,,Scaunul ecumenic – scria el – are conotaţia puterii ecumenice [universale]; dar patriarhul nu are acea putere. Titlul de ‘ecumenic’ aparţine patriarhului doar ca un titlu onorific. Sfântul Vasilie cel Mare este numit de asemenea învăţător ecumenic [universal], dar noi nu putem numi, pe această bază, scaunul Cezareei [ca fiind] ecumenic”[70]. Ulterior, în anii ‘1880, ruşii au evitat cu totul termenul ‘ecumenic’.

 

 

Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului [1878-1884]

Primul patriarh după războiul ruso-turc a fost Ioachim al III-lea (1834-1912). Ioachim (foto) fusese mitropolit de Varna (Bulgaria) şi Thessaloniki (Macedonia), astfel că el era familiarizat cu chestiunile naţionale din viaţa Bisericii. După război, el a luptat pentru a îmbunătăţi poziţia Bisericii şi a căutat soluţii pentru dificultăţile financiare şi etnice cu care se confrunta. El socotea Rusia un aliat important pentru Biserică. Poziţia sa pro-rusă a dat naştere unui conflict deschis cu prim-ministrul grec Charilaos Trikoupis[71]. În schimb, diplomaţii ruşi l-au susţinut pe patriarh în lupta sa împotriva Porţii Otomane, pentru drepturile şi privilegiile Patriarhiei Ecumenice.

Perioada de după 1878 este cunoscută în istoria Bisericii Constantinopolului ca prima etapă a luptei pentru drepturile şi privilegiile ei (Pronomiakon zitima). Privilegiile se bazau pe drepturile legendare acordate creştinilor de sultanul Mahomed Cuceritorul. Lupta Bisericii era în realitate o luptă pentru a păstra privilegiile sistemului millet şi autonomia sa în statul otoman. Limita autonomiei Bisericii devenea evidentă în cazul creştinului Makarios Minas. Când Minas a murit, el a lăsat proprietatea sa pentru milostenie. Fratele său a apelat la tribunalul turc şi, ca o consecinţă, în 1880, Ministerul Justiţiei a semnat un edict ca toate actele care privesc moştenirea să fie examinate de acum încolo de tribunalele otomane, fiind luate din jurisdicţia episcopilor eparhiali. Protestul patriarhului Ioachim al III-lea faţă de acest edict a fost înăbuşit.

În 1881, guvernul otoman a început să ia măsuri împotriva presei greceşti creştine şi a sistemului şcolar, care fuseseră cu totul sub controlul patriarhiei. Prima victimă a acestor acţiuni a fost M. Chamoudopoulos, redactorul ziarului patriarhal Ecclesiastiki Alitheia, care a fost găsit a fi nedemn de încredere din punct de vedere politic. În iunie 1881, Ministerul Educaţiei a cerut o explicaţie de la patriarh pentru poemele eroice patriotice scrise de Poumos în manualele şcolare. În martie 1882, Ministerul Educaţiei a confiscat manuscrisul cărţii Asediul şi căderea Constantinopolului, de istoricul A. Paspatis. Cartea nu avea să fie publicată decât dacă autorul era de acord să facă toate schimbările recomandate de comisia de cenzură. Alte două manuale erau de asemenea cenzurate de minister: Geografia de Antoniadis şi Cateheza creştină de D. Kyriakos. Pe viitor, toate programele şi manualele şcolare trebuiau să treacă cenzura ministerului[72]. Pe lângă cenzură, Poarta Otomană a numit un inspector pentru şcolile ortodoxe.

Următorul pas făcut de guvernul otoman pentru a limita autonomia bisericească privea privilegiile mitropoliţilor aşa cum erau schiţate în beraturi, adică documentele care le acordau lor anumite drepturi administrative. Această măsură era motivată politic şi ţintea în primul rând mitropoliţii greci din Macedonia. În octombrie 1882, nou-numitului mitropolit de Sisania, Antonie, i s-a emis un berat care afirma că el avea să fie judecat, nu de tribunalul patriarhal, ci de cel otoman. În februarie 1883, Mitropolitului Constantin de Kastoria i s-a emis acelaşi berat.

Patriarhul Ioachim al III-lea a cerut revenirea la status-quo-ul anterior, când clericii erau judecaţi în chestiuni civile de către tribunalul patriarhal; el a indicat toate domeniile în care drepturile creştinilor au fost încălcate: legea succesorală, dreptul de liberă construcţie a clădirilor bisericeşti, şcoli şi instituţii de caritate, administrarea şcolilor şi pedepsirea clericilor. Ca urmare a acestei pledoarii, prima etapă a Pronomiakon zitima s-a încheiat cu succes pentru Biserică, şi patriarhul Ioachim a primit un berat identic cu cel al predecesorului său. Un teskere suplimentar a fost emis de minister însă, poruncind ca în cazul unei crime comise de un preot, monah sau monahie, cel vinovat să fie întemniţat în închisoarea de stat. Sinodul nu a acceptat acest ordin, şi pe 30 martie 1884 Ioachim al III-lea a abdicat.

Ambasada rusă l-a susţinut pe Ioachim în acest stadiu al luptei începând din 1883, în timp ce reprezentanţii celorlalte puteri au păstrat tăcerea. Pe 16 iulie 1883, ambasadorul Nelidov l-a vizitat pe Aarifi Paşa, ministrul afacerilor externe, pentru a-i înmâna un protest oficial. În noiembrie 1883, el l-a sfătuit pe Ioachim al III-lea şi Sinodul său să aştepte efectele măsurilor sale diplomatice. În iunie 1883, N.G. Giers, ministrul rus al afacerilor externe, se adresase Porţii prin ambasadorul turc la Sankt Petersburg cerând guvernului otoman să înceteze măsurile sale împotriva Bisericii cât mai curând posibil dacă vroia să menţină relaţii paşnice cu Rusia. Poziţia activă a Rusiei în acea vreme era în contrast cu indiferenţa Germaniei şi Franţei şi cu nefavorabila, cu toate că mai puţin ostila poziţie a Austro-Ungariei.

 

 

Probleme de ordin etnic: Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria

Altă problemă serioasă cu care se confrunta Ioachim al III-lea în timpul domniei sale era situaţia Bisericii Ortodoxe în Bosnia şi Herţegovina. Înainte de 1879, aceste provincii erau în jurisdicţia Constantinopolului ca parte a unei Biserici Sârbe semi-independente. După ocuparea Bosniei şi Herţegovinei de către Austro-Ungaria, s-a luat în discuţie posibilitatea reorganizării jurisdicţiilor astfel încât ele să fie subordonate mitropolitului de Karlowitz. La sfârşitul anului 1879 şi începutul anului 1880 au avut loc negocieri secrete între guvernul austriac şi Ioachim al III-lea[73]. Onou, personal al ambasadei ruse, conchidea:

,,Noua situaţie politică din Bosnia şi Herţegovina le va separa pe ele pas cu pas de Patriarhia Constantinopolului. Pe de o parte, ar trebui să fim precauţi deoarece dominaţia austriacă poate fi favorabilă propagandei catolice în aceste regiuni. Pe de altă parte, orice va ajuta la formarea unei Biserici Bosniace naţionale, care va gravita în mod natural în jurul Bisericii Sârbe”.

La început, cabinetul de la Viena nu s-a implicat în chestiunile religioase ale noilor sale teritorii. Sârbul Sava Kasanovici a fost ales pentru scaunul de mitropolit de Sarajevo. Însă la scurt timp după aceasta, s-au răspândit ştiri despre încălcarea drepturilor populaţiei ortodoxe: au fost introduse noi taxe, s-a răspândit limba germană, şi în 1881 Papa Leon al XIII-lea a înfiinţat o eparhie în provincii pentru ca propaganda catolică să aibă mai mult succes. În iunie 1881, reprezentantul guvernului austriac, contele Miarockowski a încercat să-l convingă pe Sava Kasanovici să se supună jurisdicţiei papei, deoarece puterea Constantinopolului era neîns`emnată şi Rusia era pasivă.

Pe 8 septembrie 1881, procuratorul şef al Sfântului Sinod, Constantin Pobedonosţev îi scria ministrului rus al afacerilor externe, Nicolai Giers, că mitropolitul Sava ar trebui susţinut. În 1883, guvernul austriac a făcut o nouă încercare de a zdrobi opoziţia lui Sava pentru a uni Bosnia şi Herţegovina cu scaunul de Karlowitz[74]. În acest punct, patriarhul a fost nevoit să cedeze. Pe 8 martie 1883, sub presiunea ambasadei austro-ungare, Ioachim al III-lea a semnat un concordat, potrivit căruia Austro-Ungaria primea dreptul de a numi candidaţii la scaunele mitropolitane ale Bosniei şi Herţegovinei; patriarhul doar le va aproba. Guvernul austriac a consimţit să recompenseze patriarhia cu 58.000 lire turceşti pentru pierderea venitului bisericesc din aceste provincii. Patriarhul Ioachim a semnat silit de împrejurări. Temându-se de indignarea Sinodului, patriarhul l-a prezentat ca pe un fapt împlinit şi nu a permis discutarea lui. El a fost criticat amarnic atât în presa greacă, cât şi în cea rusă, pentru că a fost de acord cu termenii concordatului[75].

În pofida nădejdilor guvernului şi Bisericii Ruse că schisma bulgară ar putea fi vindecată şi tendinţele naţionaliste din Biserică depăşite, aceste ţeluri nu au putut fi atinse. Chiar înainte de abdicarea lui Ioachim al III-lea, A.E. Vlangali, membru al Ministerului de Externe rus, a formulat poziţia Rusiei cu privire la naţionalismul grec în Biserică:

,,Sub numele general de ‘greci’, noi înţelegem guvernul de la Atena, locuitorii Turciei de origine greacă, patriarhia şi clerul, şi în sfârşit monahii greci din Muntele Athos … În ce priveşte patriarhia şi principalii conducători duhovniceşti ai Bisericii Ortodoxe, de multe ori am avut oportunitatea de a-mi exprima opinia în termeni deloc nesiguri. Datoria noastră este de a apăra drepturile şi independenţa Bisericii Răsăritene. Dar noi trebuie să tragem o linie strictă de demarcaţie între interesele acestei Biserici şi interesele naţionale ale grecilor din Atena, deoarece patriarhul ecumenic nu este chemat a sluji ca un bastion al elenismului în nici un sens … Mulţi clerici de rang înalt de aici şi mulţi greci sunt infectaţi cu ideile elenismului şi sunt mai acordaţi la inspiraţiile politicii de la Atena … Împotriva acestor oameni ar trebui să luptăm, în timp ce apărăm independenţa Bisericii Ecumenice”[76].

Abdicarea lui Ioachim al III-lea în 1884 a fost într-o mare măsură un rezultat al intrigilor adversarilor săi care erau nemulţumiţi de relaţia sa apropiată cu Rusia. În decursul anilor care au urmat abdicării sale, mai întâi la Constantinopol şi apoi în Muntele Athos, Ioachim a continuat să întreţină relaţii cu diplomaţii ruşi. Astfel, de exemplu, în 1886 el era vizitat de I.E. Troiţki, profesor la Academia Teologică din Sankt Petersburg, care scria un raport amănunţit despre această întrevedere procuratorului şef al Sfântului Sinod rus, Pobedonosţev.

 

 

Lupta pentru privilegiile Bisericii (1884-1890)

În timpul domniei lui Ioachim al IV-lea (1884-1886), chestiunea privilegiilor Bisericii nu a fost discutată deloc. Ministerul de Externe rus şi Biserica Rusă nu aveau încredere în Ioachim al IV-lea (foto). În mesajul său de la înscăunare, el a cerut altor Biserici autocefale să ,,i se adreseze … în caz de orice dificultate”. Ca mitropolit de Derkos, Ioachim călătorise în Italia în 1883 la invitaţia Papei Leon al XIII-lea. Când a devenit patriarh, el a schimbat vizite cu nunţiul papal în Constantinopol, Rotelli. Acest joc diplomatic nu era avantajos pentru nici una din părţi, dar deschidea o cale pentru propaganda catolică în Macedonia. Comparând ,,tendinţele papale” ale celor doi Ioachim, profesorul Troiţki a subliniat că Ioachim al III-lea a năzuit doar să întărească disciplina bisericească după un model roman, pe când Ioachim al IV-lea încerca să-şi asume rolul de papă răsăritean.

În timpul celor doi ani de domnie, Ioachim al IV-lea a aprobat autocefalia Bisericii Române (1885), a restaurat comuniunea ecleziastică cu patriarhul de Karlowitz, şi a recunoscut alegerea mitropolitului sârb, Teodosie Mraovici. Rusia nu era încântată de nici una din aceste acţiuni. Autocefalia Bisericii Române nu ar putut fi aprobată, susţinea guvernul rus, din cauza confiscării necanonice a proprietăţilor bisericeşti de către guvernul român – cu alte cuvinte, din cauza faptului că statul român nu era un garant al liniştii şi prosperităţii Bisericii Ortodoxe Române, iar restaurarea comuniunii cu mitropolitul de Karlowitz era privită ca o încercare de a crea o coaliţie anti-rusă a statelor slave sub auspicii austriece. În Serbia, după ce prinţul Milan pro-austriac a venit la putere, mitropolitul Mihail pro-rus a fost exilat, Biserica Sârbă a fost subordonată Patriarhiei de Karlowitz şi Teodosie Mraovici a devenit conducătorul ei[77]. Mitropolitul Mihail a fost invitat în Rusia. Rusia nu a protestat oficial, Biserica şi guvernul rus au rămas neutre, preferând linia de neamestec.

Următorul patriarh, Dionisie al V-lea (foto), a fost ales în 1886. Această alegere a fost privită foarte nefavorabil în Rusia din mai multe motive. În primul rând, Dionisie era alegerea guvernului de la Atena şi a adversarilor lui Ioachim al III-lea. În al doilea rând, se ştia că în timpul războiului ruso-turc Dionisie, ca mitropolit de Adrianopol, blestemase trupele ruse.

În timpul campaniei de alegere a noului patriarh, ambasadorul rus Nelidov a încercat să avertizeze guvernul turc şi să preîntâmpine alegerea lui Dionisie. În negocierile sale cu autorităţile ecleziastice şi civile greceşti influente, ambasadorul a pus pe tapet ostilitatea Rusiei faţă de alegerea lui Dionisie ca patriarh; mai mult, Nelidov a subliniat deschis că această alegere va fi percepută ca o animozitate faţă de Rusia[78]. Nelidov spera că astfel el putea asigura, dacă nu realegerea lui Ioachim al III-lea, atunci cel puţin alegerea unui al treilea candidat, Constantin, mitropolitul Metilenei.

Armata rusă în timpul războiului ruso-turc 1877-1878

Toate măsurile preventive au eşuat şi mulţi intelectuali ruşi au condamnat ambasada rusă pentru această lovitură. Ca răspuns la cele petrecute, periodicul oficial al Sinodului, Tserkovnyj Vestnik a publicat un articol în care scria: ,,Dionisie nu ne va putea împiedica să intrăm în Adrianopol, nu ne va împiedica să intrăm în Constantinopol. Noi nu avem nevoie de sprijinul patriarhilor nici în chestiunile noastre politice, nici în cele ale Bisericii noastre. Biserica Rusă nu năzuieşte la dominaţia asupra altor Biserici Ortodoxe. Ea vrea doar respect pentru autonomia şi drepturile celorlalte”[79].

Prin urmare, nu va fi de mirare că patriarhul Dionisie va avea foarte puţine contacte cu diplomaţii ruşi. Din nou, ambasada avea să fie doar un observator pasiv al evenimentelor – situaţie care va fi bine reflectată într-una din notele diplomatice, datată 10 iunie 1887:

,,De la Tratatul de la Paris încoace, relaţiile noastre cu creştinii din Turcia s-au schimbat radical, şi noi nu-i mai putem influenţa pe ei şi clerul lor la nivelul la care obişnuiam s-o facem. Între timp, din raţiuni politice şi din obicei noi continuăm să avem relaţii cu ei, susţinând propunerile lor şi uneori afirmând sprijinul nostru. Din cauza poziţiei noastre privind naţiunile slave din Răsărit, nu trebuie cu nici un chip nici să insistăm pe împlinirea acestor cereri, nici să le susţinem. Biserica Constantinopolului înţelege aceasta foarte bine şi găseşte tutela noastră împovărătoare”[80].

Deoarece ideile naţionaliste domnesc în patriarhie, continuă nota, Rusia trebuie să-şi schimbe strategia şi să-şi întărească relaţiile cu clerul grec, închizând ochii la toate abuzurile lui. Astfel pacea va fi menţinută în Biserică şi sprijinul clerului asigurat ,,în momentul confruntării noastre inevitabile istoric cu elenismul pe ruinele dominaţiei turce”.

 

 

Emiterea de beraturi episcopilor ortodocşi provoacă o nouă criză patriarhală

Curând a început o nouă etapă a luptei pentru drepturile şi privilegiile Bisericii. La sfârşitul anului 1887, guvernul otoman cerea ca Biserica să prezinte documente care să confirme posesiunea proprietăţilor imobiliare. Deoarece astfel de documente nu existau în cele mai multe cazuri, Poarta a ameninţat patriarhia cu confiscarea terenurilor[81]. Apoi, în 1888 a reapărut chestiunea judecării episcopilor în curţile civile. Această problemă s-a ivit mai întâi în legătură cu situaţia din Macedonia. La începutul anului 1888, a fost arestat un profesor grec din Kastoria, iar în corespondenţa sa, care era revoluţionară în conţinut, îl amintea pe mitropolitul Chiril. Mitropolitul a fost chemat numaidecât la Constantinopol pentru a da o explicaţie, dar a refuzat să apară înaintea curţii. După o şedinţă a Sfântului Sinod s-a hotărât ca mitropolitul să-i facă o vizită ministrului justiţiei cu condiţia să nu aibă loc un interogatoriu. Când protosinghelul aceluiaşi mitropolit a fost arestat, patriarhul a protestat oficial faţă de Poartă cerând să fie eliberat din închisoare.

După arestarea protosinghelului a urmat destituirea mitropolitului de Serres, Luca Petrides. Unul din cei mai activi membri ai Sinodului patriarhal, Mitropolitul Calinic de Derkos i-a cerut ambasadorului rus Nelidov să-i ajute, dar ambasada rusă nu s-a grăbit să sprijine patriarhia.

Diplomaţii ruşi urmăreau toate cazurile de violenţă împotriva creştinilor, şi ei au remarcat că discrepanţa dintre ideile de putere centrală în Turcia şi poziţia autonomă a Bisericii constituise motivul abdicării patriarhului Ioachim al III-lea. Prin alegerea lui Dionisie al V-lea, grecii din Constantinopol sperau să apere Biserica de o uzurpare suplimentară a drepturilor ei, deoarece el avea relaţii apropiate cu autorităţile otomane. Dar Poarta începuse o persecuţie sistematică a episcopilor din Macedonia. Onou, personal al ambasadei ruse, scria:

,,În decursul acestei lupte, ambasada imperială a menţinut distanţa, în ciuda simpatiei noastre continue pentru destinul Ortodoxiei în Răsărit şi pentru apărarea drepturilor Bisericii. Reticenţa noastră a fost pricinuită de relaţiile apropiate ale lui Dionisie cu guvernul otoman, şi drept urmare el a evitat să caute sprijinul nostru. A-i oferi ajutor fără ca el să ceară ar aduce un afront demnităţii ambasadei imperiale şi şi-ar pierde autoritatea în faţa grecilor şi a guvernului turc”.

În acelaşi timp, guvernul otoman îşi continua atacurile. În ianuarie 1889, a fost ridicată din nou chestiunea introducerii salariilor pentru clerici, şi un ordin special a interzis patriarhiei să ia orice decizii oficiale în chestiuni juridice. Aceste circumstanţe, ca şi faptul că protestele patriarhiei nu erau auzite de Poartă, i-a condus pe diplomaţii ruşi la concluzia că avea să izbucnească curând o nouă criză patriarhală. Deoarece patriarhul contactase în mod oficial biroul marelui vizir pentru asistenţă, el nu era liber să se adreseze în mod oficial ambasadei ruse de teama că ar ofensa Poarta. El l-a trimis pe reprezentantul său la Nelidov pentru a-l înştiinţa pe ambasador că dacă încercările sale nu vor da nici un rezultat, el va trebui să ceară ajutorul Rusiei, susţinătoarea constantă a Ortodoxiei.

Nelidov, la rândul său, a subliniat dificultăţile economice cu care se confrunta patriarhia după unirea eparhiilor din Thessalia şi Epir cu Biserica Greacă. Acesta era de asemenea subiectul discuţiei sale private cu ministrul de externe otoman, Said Paşa. Totodată, Nelidov a propus o donaţie de 10.000 ruble pentru scaunul ecumenic. Aceasta va întări influenţa rusă şi va contrabalansa compensaţia trimisă de la Atena spre a fi folosită pentru scopurile sale politice ulterioare în Macedonia[82].

În cea de-a doua jumătate a anului 1889, în sprijinul patriarhiei, ambasada rusă a iniţiat convorbiri neoficiale cu Poarta, cu toate că nu a ieşit nimic din această iniţiativă. În timpul primei jumătăţi a lui 1890, chestiunea privilegiilor bisericeşti rămăsese nerezolvată şi era asociată cu intenţia Porţii de a emite beraturi episcopilor bulgari din Macedonia şi Tracia. Pe 2 iulie 1890, patriarhul a protestat împotriva acestor acte, dar în pofida protestului lui beraturile pentru episcopii din Skopje şi Ochrid care ţineau de exarhatul bulgar au fost emise la sfârşitul aceleiaşi luni. Ambasada rusă nu s-a implicat în această stare de lucruri şi nu i-a sprijinit pe bulgari, fapt care poate fi explicat de înrăutăţirea relaţiilor Rusiei cu Bulgaria în acea vreme.

Aceste evenimente au generat o nouă criză patriarhală. Pe 3 octombrie 1890, patriarhul Dionisie al V-lea, împreună cu Sfântul său Sinod, a emis un comunicat către toate Bisericile autocefale solicitându-le să înceteze temporar toate slujbele bisericeşti pretutindeni în patriarhie. A doua zi, sultanul a înfiinţat o nouă comisie, alcătuită din 4 funcţionari guvernamentali greci, cu sarcina de a calma situaţia şi de a-l opri pe patriarh să comunice cu instituţii străine. Astfel, trimiterea acestui comunicat către Bisericile autocefale a fost împiedicată. După câteva zile, marele vizir i-a invitat pe membrii Sfântului Sinod să se întâlnească cu el, şi drepturile şi privilegiile Bisericii au fost restabilite oficial în forma lor anterioară[83].

În această situaţie, patriarhia a contat pe sprijinul venit din partea ruşilor. Însă consilierul Sfântului Sinod, I.E. Troiţki a propus ca Rusia să nu se grăbească să sprijine patriarhia şi chiar a numit acest fapt un act de ,,sinucidere naţională”, de dragul unei naţiuni care socotea că Rusia este principalul obstacol în calea restaurării de către ea a Imperiului Bizantin[84]. Cu toate acestea, ambasada rusă din Constantinopol a înlesnit ajutorarea Bisericii. Dezbaterea a continuat până la sfârşitul lui decembrie 1890. Chiar înainte de Naşterea Domnului, Poarta a fost silită să cedeze, deoarece se temea de o insurecţie în masă. Conducătorii luptei, Mitropoliţii Ghermano de Herakleion şi Calinic de Derkos au fost chemaţi la patriarhie şi au primit iradul sultanului care afirma drepturile şi privilegiile Bisericii aşa cum fuseseră ele.

 

 

O perioadă tulbure în relaţiile dintre patriarhie şi Poartă

Următorul patriarh al Constantinopolului a fost Neofit al VIII-lea, ales pe 27 octombrie 1891. Ambasada rusă nădăjduia că va fi reales Ioachim al III-lea, dar opoziţia a decis să propună un candidat neutru – Mitropolitul Neofit de Nicopole – pentru a-l izola pe Ioachim. Ambasadorul rus a presupus că alegerea lui Neofit ca un compromis va linişti comunitatea greacă turbulentă. De asemenea, patriarhul Neofit, socotit de cei din jur o unealtă ascultătoare în mâinile Mitropolitului Ghermano de Herakleion, ar fi putut însă să adopte o linie independentă. În fine, el a fost sprijinit de armata rusă în timpul războiului ruso-turc şi s-a opus schismei bulgare.

Surprins de alegerea sa neaşteptată, Neofit (foto) a căutat sfatul celor mai competenţi în politica curentă precum mai sus amintitul Begleri, reprezentant al Societăţii Ruse de Navigaţie şi Comerţ, care era foarte familiarizat cu politica bisericească din Constantinopol în anii ‘1880-‘1890. Noul patriarh i-a cerut sfatul lui Begleri cu privire la multe chestiuni de politică bisericească. El s-a plâns de presiunea pe care o făceau naţionaliştii greci şi guvernul grec, care utiliza plata sa anuală către patriarh pentru avantaje politice[85], de cererile membrilor laici ai Consiliului Mixt privind interzicerea slujbelor în limba slavonă în bisericile din Macedonia, şi de altele.

În timpul scurtei domnii a lui Neofit al VIII-lea, relaţiile dintre Biserica Rusă şi Constantinopol au fost restabilite: s-au întreprins măsuri menite să soluţioneze controversa legată de Schitul Sfântul Ilie din Muntele Athos, au fost lichidate datoriile metocului din Moscova al patriarhiei, şi patriarhia a mijlocit ca afacerea din Mira Lichiei să fie rezolvată în favoarea Rusiei[86]. Cu toate acestea, patriarhul Neofit nu a fost pe deplin liber şi independent în activităţile sale. În ianuarie 1894, Sfântul Sinod a fost reorganizat, Poarta reuşind să-l excludă pe Mitropolitul Ghermano de Herakleion, şi împreună cu el 3 alţi membri au părăsit Sinodul. O nouă criză patriarhală era iminentă.

,,Îmi voi exercita influenţa pentru a ne asigura că actualul patriarh ecumenic rămâne [în scaun]. El este bun, onest, o persoană cu bunăvoinţă – scria ambasadorul Nelidov. Dar îmi este foarte teamă că slăbiciunea sa evidentă şi lipsa de experienţă laolaltă cu absenţa sprijinului şi ajutorului din partea foştilor săi confidenţi, mai cu seamă mitropolitul de Herakleion, îl vor transforma curând într-o victimă a conflictelor şi patimilor care tulbură Biserica”[87].

Disputa s-a sfârşit cu alegerea lui Antim al VII-lea pe 20 ianuarie 1895. Ioachim al III-lea din nou nu a fost ales, şi acest fapt a provocat dezbinare în Constantinopol. Noul patriarh şi-a început domnia întinzând o ramură de măslin către Rusia; în prima sa întrevedere cu ambasadorul rus el i-a cerut sprijinul, atât moral cât şi economic[88]. Antim a trimis reprezentanţi la încoronarea ţarului Nicolai al II-lea, şi acest fapt a fost foarte mult apreciat de ambasada rusă, aşa cum a fost şi epistola sa către Bisericile Răsăritene privind unirea cu Roma.

Încoronarea ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918,

ţar între anii 1894-1917), care a avut loc în 1896

Papa Leon al XIII-lea căuta să construiască relaţii mai apropiate cu Ortodoxia având în minte o viitoare unire[89]. Potrivit papei, în Constantinopol era necesar un seminar catolic în care să poată studia membrii clerului grec. Patriarhul Antim s-a plâns că el nu avea posibilităţi să reziste propagandei catolice. Din partea sa, Nelidov a propus ca, pe lângă cele 5-6000 lire care erau primite de patriarhie anual pentru a trimite propovăduitori în parohiile din întreaga Turcie, alte 15 burse în academiile teologice ruse ar fi putut fi aranjate în special pentru greci. Aceasta i-ar da Rusiei încă o oportunitate de a influenţa clerul grec, sublinia Nelidov în raportul său.

Diplomaţii ruşi au aprobat susţinerea patriarhiei prin intermediul Serbiei şi României pentru a neutraliza influenţa naţionalismului grec. Deşi manifesta simpatie faţă de Antim al VII-lea în rezistenţa sa faţă de catolicism, ministerul de externe rus era deosebit de constrâns în aprecierea sa cu privire la acţiunile patriarhului în alte chestiuni, precum criza bulgară, vechii catolici, şi relaţiile lui cu lipovenii. În plus, Antim proclamase că trebuia să existe doar un cap al Bisericii, şi această declaraţie era privită la Sankt Petersburg ca o pretenţie arogantă a puterii ecumenice în lumea ortodoxă[90].

Însă o nouă criză patriarhală a erupt. Antim a încercat în van să suprime revolta împotriva lui, antrenând atât ajutorul guvernului otoman, cât şi sprijinul ambasadei ruse.

Următorul patriarh, Constantin al V-lea, a fost ales pe 2 aprilie 1897. Ambasadorul Nelidov a primit cu bucurie alegerea sa şi a lăudat erudiţia noului patriarh. Deşi politica diplomatică rusă înclina către a-l susţine în timpul alegerilor patriarhale anterioare (de exemplu, în 1887), Constantin al V-lea nu era câtuşi de puţin un rusofil. Nici nu şi-a exprimat simpatia faţă de slavi; în 1872, el era secretarul Sinodului la care a fost proclamată schisma bulgară. În chestiunea bisericii din Skopje (privind alegerea unui mitropolit sârb), el nu i-a susţinut pe sârbi.

Ca mulţi alţi patriarhi răsăriteni, el vroia relaţii bune cu Rusia şi să primească sprijin material de la ea fără a susţine însă politica rusă în Orientul Apropiat. Aşteptările lui Nelidov cu privire la atitudinile paşnice ale lui Constantin al V-lea (foto) nu s-au materializat. Într-o scrisoare către Tertie Filipov[91] din martie 1899, patriarhul se plângea din cauza eşuării planului de ajutor material anual al patriarhiei din veniturile moşiilor basarabene.

După sosirea la Constantinopol a noului ambasador, I.A. Zinoviev, care era un susţinător puternic al slavilor, relaţiile dintre Constantin al V-lea şi ambasada rusă nu ar putea fi numite câtuşi de puţin prietenoase. Pe 7 noiembrie 1900, patriarhul a trimis o scrisoare de protest către ţarul Nicolai al II-lea plângându-se de prezenţa rusă activă în Răsăritul ortodox şi de ‘planurile de pan-slavism’. Principalele acuzaţii priveau activităţile Societăţii Palestina şi pe monahii ruşi din Muntele Athos. Totodată, el sublinia poziţia privilegiată a scaunului Constantinopolului: ,,În timp ce ne îndeplinim misiunea noastră sfântă de a lăsa neatinsă rânduiala bisericească şi a nu încălca hotărârile Părinţilor Bisericii, noi ne-am confruntat în mod neaşteptat cu opinii diferite şi opoziţie din partea unor reprezentanţi ai Imperiului Rus ortodox şi evlavios, a căror intenţie este de a-şi ajuta guvernul. Însă ei pricinuiesc multă vătămare Ortodoxiei”, scria patriarhul[92].

Patriarhul Constantin a refuzat să-i arate ambasadorului rus textul scrisorii. La întrunirea Sinodului din 8 ianuarie 1900, patriarhul a vorbit despre o anumită ,,putere mistică” care contracara Marea Biserică în lupta ei împotriva închiderii bisericilor din Macedonia şi confiscarea averilor bisericeşti de către musulmani. Ambasadorul Zinoviev era încredinţat că prin această ,,putere mistică” patriarhul înţelegea Rusia[93].

 

 

Ioachim al III-lea, pentru a doua oară patriarh[94]

În această situaţie, ambasada rusă nădăjduia să apară o altă criză patriarhală pentru a susţine încă o dată alegerea lui Ioachim al III-lea. Pe 6 octombrie 1900, ambasadorul Zinoviev relata despre instabilitatea poziţiei lui Constantin al V-lea. Partida ioachimiţilor a început să se agite în martie 1901, contând pe sprijinul rus. În anii ‘1880, prim-ministrul grec Trikoupis se opusese alegerii lui Ioachim; acum însă guvernul grec susţinea alegerea lui, astfel că Ioachim era de această dată candidatul favorit. Singura preocupare a ambasadei ruse era dacă el ar fi fost exclus de pe lista electorală de către Poartă.

Cu câteva zile înainte de alegeri, charge d’affaires[95] al ambasadei ruse, J.N. Şerbacev a avut o întrevedere cu marele vizir, ministrul de externe şi primul secretar al sultanului, ,,pentru a le aduce la cunoştinţă temerile grecilor de acolo, privind posibilitatea ca Poarta să-l excludă pe Ioachim de pe lista candidaţilor. Eforturile ambasadei ruse au fost încununate de succes, şi pe 27 mai 1901 reprezentantul Patriarhiei Ecumenice la Moscova, arhimandritul Iacov i-a comunicat lui Pobedonosţev că patriarhul Ioachim al III-lea a fost ales pentru a doua oară.

Patriarhul Ioachim al III-lea şi Sinodul său

Ministerul de Externe rus şi-a pus mari nădejdi în Ioachim al III-lea, se aştepta ca el să întreprindă paşi spre vindecarea schismei bulgare şi să urmărească o politică naţională echilibrată în patriarhie. Primul său act semnificativ a fost epistola sa circulară către toate Bisericile autocefale trimisă pe 30 iulie 1902[96]. Ioachim a apelat la celelalte Biserici Ortodoxe pentru a păstra legătura în mod permanent unele cu altele în scopul discutării unor chestiuni dogmatice şi nu numai. El le-a pus întrebări privind atitudinea faţă de catolici, vechi catolici, protestanţi, ca şi faţă de adoptarea calendarului gregorian.

Sinodul rus a salutat ideea relaţiilor mai apropiate între Biserici, dar în privinţa Bisericii Catolice, a avertizat Biserica Ortodoxă să fie prudentă din cauza prozelitismului catolic activ din Răsărit. Pe de altă parte, anglicanii nu ţinteau să-i convertească pe ortodocşi şi chiar îi credeau păstrători ai tradiţiei bisericeşti străvechi, astfel că unirea bisericească cu ei ar fi fost posibilă în viitor[97]. În ce-i priveşte pe vechii catolici, în Rusia a fost înfiinţată o comisie pentru a studia posibilitatea unirii cu ei[98]. Biserica Rusă privea această mişcare cu oarecare îngrijorare din cauză că membrii mai vârstnici ai vechilor catolici – cu care s-ar fi putut săvârşi unirea – muriseră, iar cei mai tineri înclinau către moduri protestante de a gândi.

Cât despre noul calendar, două comisii au lucrat pe acest subiect în Rusia, una ştiinţifică şi cealaltă ecleziastică. Ele au ajuns la concluzia că adoptarea stilului nou fără a schimba ciclul Paştelui nu ar fi vătămătoare pentru Biserică. Cu toate acestea, stilul vechi era socotit preferabil. În final, Biserica Rusă cerea patriarhului să aducă din nou în Biserică pe cei care împărtăşeau aceeaşi morală, obiceiuri şi tradiţii, cu alte cuvinte să vindece schisma bulgară.

Celelalte Biserici Ortodoxe au trimis răspunsurile lor după cel al Sinodului rus. Nu este surprinzător că mesajul Bisericii din Muntenegru a coincis cu cel rus. Teama de propaganda catolică nu permitea mitropolitului sârb să susţină contactul cu mişcarea veche catolică, în timp ce tulburarea cauzată de problemele naţionale interne l-au făcut foarte precaut cu privire la calendar. Biserica Română a refuzat să discute subiectele propuse de Ioachim al III-lea. Toate discuţiile, se spune în răspunsul ei, ar aduce doar îndoială şi ar întări sentimentele anti-religioase în popor. Schimbarea calendarului ar dăuna de asemenea.

Aşteptând acţiuni pozitive din partea patriarhiei, Biserica Rusă a făcut un mic gest de susţinere: a permis să fie construit un mic paraclis în complexul patriarhal din Moscova[99]. Această măsură avea intenţia de a aduce un nou venit Bisericii Constantinopolului. Dar nădejdile Bisericii şi Ministerului de Externe ruse nu s-au materalizat.

Pe 12 mai 1904, Ioachim al III-lea a trimis încă un mesaj către Bisericile autocefale. Din cauza eforturilor catolice şi protestante, se spunea, spiritul controversei este răspândit şi ,,Una Biserică Sobornicească este divizată pe baza diferenţelor etnice şi lingvistice”. Acest duh de dezbinare, continua patriarhul, slujeşte exclusiv scopurilor politice şi nu celor duhovniceşti. Este necesar un efort comun pentru a lupta împotriva lui. Ioachim a chemat la maximă precauţie în relaţiile cu anglicanii şi vechii catolici; reforma calendarului era socotită inoportună. De asemenea, patriarhul propunea organizarea de întruniri teologice o dată la 3 ani.

Răspunsul Sfântului Sinod rus a fost trimis abia pe 18 martie 1905. Biserica Rusă îşi exprima regretul pentru absenţa ,,corului Bisericilor surori” care răspundeau apelului patriarhului, scaunele Alexandriei, Antiohiei, Ciprului şi Sinai, Bisericii Ortodoxe din Austria şi din alte ţări. Absenţa Bisericii Bulgare era cea mai regretabilă pentru ruşi. Sinodul rus era foarte preocupat de sporirea naţionalismului în Biserici; conducătorii Bisericilor ar trebui să fie mai presus de pasiunile etnice, scriau ruşii. Comisiile pentru dialog cu vechii catolici şi anglicanii ar trebui să fie preliminare, fără a se duce nici un fel de negocieri concrete privind unirea bisericească. Cât despre Bisericile catolice şi protestante, nici un dialog pozitiv cu ei nu ar putea avea loc actualmente din motive politice. Întrunirile regulate pentru a discuta chestiuni teologice şi practice ar fi bineînţeles un pas înainte către reconstruirea obiceiului sinodului ecumenic străvechi, care avea loc în epoca de aur a creştinismului.

În ciuda similarităţii subiectelor abordate în ambele epistole circulare, se pot remarca cu uşurinţă diferenţele dintre textele patriarhului, şi mai cu seamă din răspunsurile ruşilor. Prima circulară din 1902 era un document program, marcând principalele direcţii ale conducerii bisericeşti, care era în general susţinut de Rusia. Cea de-a doua a fost scrisă 2 ani mai târziu, când Rusia era deja întrucâtva dezamăgită de politica lui Ioachim al III-lea. În atmosfera politică şi naţionalistă încordată din Balcanii începutului de secol XX, el nu ar fi putut continua aceeaşi agendă conciliantă pe care guvernul rus o aştepta de la el.

Vrând-nevrând, Ioachim trebuia să susţină elementul grec şi acţiona împotriva slavilor în conflictele naţionaliste crescânde. Rusia nu era mulţumită nici cu poziţia lui asupra chestiunii antiohiene sau bulgare. Datorită izolării politice a Rusiei în Balcanii acelui timp, noua politică a lui Ioachim a ruinat speranţele Rusiei de a influenţa mersul lucrurilor prin patriarhie. Iată de ce tonul răspunsului din 1905 era rece şi moralizator, iar ideile exprimate în el nu luau în considerare în mod evident situaţia primejdioasă din Balcani.

Revoluţia Tinerilor Turci din 1908 a fost la început bine primită de populaţia creştină a Turciei. Însă, patriarhul Ioachim a fost mai puţin entuziast. Nu a durat foarte mult până când noul regim care a proclamat pan-turcismul şi pan-islamismul şi-a dezvăluit atitudinea nefavorabilă faţă de creştini. În această perioadă a început o nouă etapă în lupta pentru drepturile şi privilegiile Bisericii. Una din probleme o constituia serviciul militar obligatoriu pentru supuşii creştini ai Imperiului Otoman pe care l-au impus Tinerii Turci. Soldaţii creştini erau câteodată siliţi să lucreze duminica şi să prăznuiască ziua de vineri ca zi sfântă; în unele cazuri, ei erau chiar siliţi să se convertească la islamism. Ioachim al III-lea a protestat faţă de acest lucru şi a propus alcătuirea de detaşamente speciale pentru creştini.

La începutul anului 1911, patriarhul a trimis guvernului un takrir privind educaţia creştinilor şi a protestat împotriva controlului asupra şcolilor exercitat de guvern. Totodată, el a protestat împotriva expulzării profesorilor şi supuşilor străini (adică, greci) din şcoli. La sfârşitul aceluiaşi an, ambele chestiuni (atât cea a serviciului militar, cât şi cea educaţională) erau incluse într-o scrisoase comună de protest trimisă Porţii de către conducătorii tuturor naţiunilor creştine (Ioachim al III-lea, cei doi patriarhi armeni, exarhul bulgar şi reprezentantul patriarhului caldeean). Presa rusă a salutat această iniţiativă şi a subliniat că având în vedere împrejurările politice, ar putea fi de aşteptat o unire bisericească.

Guvernul Tinerilor Turci a făcut unele concesii: soldaţilor creştini li s-a permis să aibă propriii preoţi şi li s-a garantat dreptul de a-şi săvârşi slujbele religiei lor; patriarhia va avea control asupra chestiunilor educaţionale ale creştinilor; elevilor de la şcolile naţionale li se va permite să studieze în limbile lor materne şi studiile lor vor fi egale cu cele dobândite la şcolile guvernamentale.

În 1910, Arhiepiscopul Luchian de Karlowitz s-a adresat Patriarhiei Ecumenice în chestiunea celei de-a doua căsătorii a clerului văduv. Congresul bisericesc naţional sârb, la sesiunea sa din 20 decembrie 1906, a decis să înainteze această chestiune tuturor Bisericilor autocefale. Pe 4 decembrie 1910, patriarhul Ioachim al III-lea, ca mijlocitor al negocierilor, a trimis chestiunea către Sfântul Sinod rus. Dar răspunsul său a fost negativ: o a doua căsătorie pentru preoţi era considerată necanonică.

 

 

Relaţiile cu Biserica Anglicană

Începutul secolului XX a constituit o perioadă de negocieri active între Bisericile Ortodoxe şi Biserica Anglicană[100]. În 1897, cea de-a V-a Conferinţă de la Lambeth a episcopilor anglicani a hotărât ca o comisie alcătuită din 3 membri – arhiepiscopii de Canterbury şi York şi episcopul Londrei – să negocieze cu episcopii din Răsăritul ortodox privind relaţii mai apropiate. În 1898, episcopul de Salisbury, John Wordsworth, a vizitat Grecia, Ierusalim şi Constantinopol şi a comunicat deciziile Conferinţei de la Lambeth patriarhului Constantin al V-lea. A fost iniţiată o corespondenţă între patriarh şi arhiepiscopul de Canterbury.

Episcopul Wordsworth a pregătit o broşură în limba greacă sub formă de întrebări şi răspunsuri, alcătuită special pentru a-i informa pe creştinii ortodocşi cu privire la învăţăturile şi practicile Bisericii Anglicane. Un cleric al patriarhiei, arhidiaconul Ierotei Teknopoulos a fost trimis la Oxford pentru a se familiariza cu învăţăturile Bisericii Anglicane. Maşini de tipărit au fost trimise din Anglia la Constantinopol pentru tipărirea Sfintei Scripturi. Iniţial, patriarhia a privit această iniţiativă cu suspiciune şi a protestat împotriva răspândirii Bibliei prin agenţii Societăţii Biblice. De asemenea, patriarhul a înfiinţat o comisie care să examineze chestiunea.

Dar în 1901, noul patriarh, Ioachim al III-lea, a iniţiat un contact cu arhiepiscopul de Canterbury, Frederick Temple. În 1903, arhidiaconul Ierotei a început să publice periodicul Unirea Bisericii (Enosis ton Ekklesion) în Londra. În 1907, Ioachim al III-lea l-a numit reprezentant oficial al patriarhiei pe lângă Biserica Anglicană la Londra.

Existau câteva motive pentru o astfel de atitudine favorabilă a eşalonului superior al clerului grec faţă de anglicani[101]. În primul rând, patriarhii răsăriteni erau interesaţi de a primi sprijin politic din partea Marii Britanii. În al doilea rând, anglicanii demonstraseră toleranţă religioasă faţă de clerul şi populaţia ortodoxă. La începutul anilor ‘1900, englezii din Siria le propuseseră grecilor, care erau supăraţi pe faptul că ruşii îi susţineau pe arabi, ca ,,în timpul perioadelor de dezordine publică”, să frecventeze biserica anglicană. În Beirut, preotul anglican a respins eforturile unor creştini ortodocşi de a deveni anglicani. El le-a permis să participe la slujbe şi să le boteze copiii în caz de necesitate, dar a refuzat să boteze din nou pe oricine. Patriarhul Gherasim al Antiohiei şi patriarhul Constantinopolului au aprobat aceasta[102]. Ioachim al III-lea, dorind o clarificare canonică dacă enoriaşii ortodocşi ar putea chema preoţi anglicani în cazul în care un preot ortodox nu ar fi disponibil, s-a adresat rectorului Şcolii Teologice din Insula Halki, Apostolos pentru o hotărâre.

În aceiaşi ani, au început contactele regulate dintre Bisericile Anglicană şi Rusă. În 1895-1897, 3 episcopi anglicani au vizitat Rusia, şi în 1897 arhiepiscopul ortodox rus al Finlandei, Antonie Vadkovski, a asistat la Conferinţa de la Lambeth (foto). În 1903, preotul misiunii anglicane din Ierusalim, Dowling a vizitat Sankt Petersburg. Exarhul Georgiei l-a asigurat că o comisie specială va fi numită pentru discuţii suplimentare privind menţinerea unor relaţii mai apropiate între Biserici.

În 1912, o delegaţie parlamentară britanică a sosit la Sankt Petersburg. La sfârşitul acestei vizite, pe 17 ianuarie 1912, a fost înfiinţată o societate pentru apropierea dintre Bisericile Anglicană şi Ortodoxă. Membrii ei au devenit profesori ai Academiei Teologice şi au subliniat diferenţa dintre activităţile moderate ale anglicanilor şi politica agresivă a Vaticanului. De exemplu, profesorul I.I. Sokolov susţinea cu entuziasm periodicul arhidiaconului Teknopoulos[103].

Concomitent cu acestea, alţi politicieni ruşi erau mai puţin optimişti în ce priveşte iniţiativele anglicane. În Orientul Apropiat, spuneau ei, nu era loc pentru o politică pur spirituală sau bisericească; întreaga activitate bisericească era politică şi implica lupta pentru împărţirea Imperiului Otoman. Activitatea anglicană era percepută ca fiind încă o încercare de a diminua influenţa ortodoxă rusă şi de a câştiga bunăvoinţa grecilor. Ei erau în mod special îngrijoraţi cu privire la Cipru care era guvernat de britanici. Un învăţat bisericesc scria:

,,De multă vreme, Anglia duce o politică de susţinere şi apărare a creştinilor înrobiţi, deşi în realitate ea este mai interesată de lărgirea propriilor teritorii. Acum, când a fost vărsat atât de mult sânge rus în războaiele cu Turcia … simpatiile grecilor şi sprijinul lor ar trebui să fie în spatele nostru. Din nefericire, adeseori, noi nu putem beneficia de ceea ce suntem îndreptăţiţi, şi drepturile noastre sunt nesocotite de alte popoare”[104].

Cele două puncte de vedere privind activităţile anglicane în Răsărit au continuat să aibă susţinători printre ruşi în timpul primului război mondial. În 1915, în cursul unei discuţii despre viitorul statut al Palestinei după sfârşitul războiului, profesorul Dimitrievski a afirmat public în Sankt Petersburg că dominaţia engleză din Palestina era preferabilă celei franceze deoarece anglicanii demonstrau toleranţă religioasă faţă de ortodocşi şi nu căutau să-i convertească. Din acest motiv, Rusia nu ar trebui să se opună protectoratului britanic în Ţara Sfântă[105].

 

 

Chestiunea ecleziastică din Cipru

În 1908, în lumea greacă a apărut o altă chestiune bisericească, de această dată legată de Cipru. După moartea arhiepiscopului Sofronie, doi candidaţi au fost împinşi în faţă pentru scaun: Mitropoliţii Chiril de Kition şi Chiril de Cyrenia. Pe câtă vreme primul era susţinut de Marea Britanie, populaţia era divizată. Sinodul Bisericii Ciprului a cerut ajutorul patriarhului Ioachim al III-lea. Patriarhul a decis chestiunea în favoarea lui Chiril de Cyrenia şi a fost numaidecât acuzat de adversarii săi că se amestecă în treburile altor Biserici autocefale. Aceasta era, de exemplu, opinia Patriarhului Damian al Ierusalimului.

Mitropolitul Chiril de Cyrenia, ulterior întâistătătorul Bisericii Ciprului

Pe 12 mai 1908, ambasadorul rus Zinoviev a ridicat chestiunea poziţiei Bisericii Ruse în faţa Sinodului. Rezoluţia cu privire la această chestiune a fost scrisă de profesorul Sokolov, care scria că opinia lui Ioachim al III-lea nu trebuia văzută ca un amestec în treburile altei Biserici, ci doar ca un ajutor oferit într-o situaţie dificilă. Autorităţile britanice, ca reprezentanţi ai unei Biserici neortodoxe, nu aveau dreptul de a face presiuni asupra Bisericii în această alegere. Iată de ce Biserica Rusă ar trebui să recunoască alegerea lui Chiril de Cyrenia ca fiind legală şi ,,să ceară Ministerului Afacerilor Externe să ia toate măsurile pentru a convinge guvernul britanic să înceteze să-l susţină pe ambiţiosul şi autoritarul mitropolit de Kition, Chiril, şi să se abţină de la orice amestec în treburile Bisericii autocefale a Ciprului[106].

 

 

Chestiunea bisericească bosniacă

În 1903, problemele bisericeşti din Bosnia şi Herţegovina au luat o nouă întorsătură. Aceste două provincii, care erau sub protectorat austro-ungar, erau legate de patriarhie doar cu numele. Biserica Ortodoxă de acolo trebuia să lupte pentru independenţa comunităţilor bisericeşti de sub controlul autorităţilor austriace. Cele două chestiuni luate în discuţie, adică drepturile laicilor la alegerea mitropoliţilor şi plata salariilor către membrii consistoriilor, erau trimise patriarhului ecumenic pentru hotărâre.

Diplomaţii ruşi au salutat o astfel de măsură şi au considerat-o a fi favorabilă pentru comunităţi deoarece întărea legăturile lor cu centrul spiritual. În schimb, patriarhul a apelat la ambasada austro-ungară şi ambasadei i s-a cerut să ofere explicaţii detaliate ale acestor două chestiuni[107]. La începutul anului 1904 Austro-Ungaria a ridicat unele probleme; potrivit noilor sale reglementări, eparhiile puteau controla propriile finanţe. Noile reglementări au fost trimise de ambasadorul austro-ungar patriarhului Ioachim al III-lea spre aprobare în iunie 1904.

Cu toate acestea, în loc să ajute Ortodoxia din Bosnia şi Herţegovina, noile reglementări au provocat o criză patriarhală. Atât ambasadorii austriac, cât şi cel rus au încercat să facă presiuni asupra membrilor Sinodului pentru a împiedica opoziţia lor şi a aproba reglementările. Însă situaţia a rămas tensionată timp de multe luni. Opoziţia a cerut abdicarea patriarhului; doar intervenţia sultanului a putut rezolva conflictul. Ambasadorul austro-ungar a încercat chiar să mituiască opoziţia, dar fără succes. Între timp Poarta aştepta opinia ambasadei ruse, dar Zinoviev a preferat să aştepte şi să fie precaut. El nota că patriarhul nu merita sprijinul Rusiei, fiindcă ,,nici măcar una din chestiunile pur ‘ortodoxe’ nu fusese soluţionată de el, şi Biserica Constantinopolului în timpul domniei sale continuă să se concentreze pe alte lucruri, în primul rând pe cea a luptei împotriva credincioşilor de rând, sârbi, bulgari şi cuţo-valahi”. Adevăratele interese ale religiei sunt străine Fanarului, afirma rezoluţia Ministerului de Externe[108].

Zinoviev a rămas neutru şi în timpul următoarelor luni. În cele din urmă, în martie 1905, situaţia s-a schimbat în favoarea patriarhului Ioachim al III-lea. Aceasta poate fi explicată prin teama guvernului sultanului că tulburările de masă ar putea izbucni în rândul populaţiei creştine din Constantinopol. În lumina noilor evenimente, jurnalul patriarhal Ecclesiastiki Alitheia publica un articol în apărarea patriarhului ecumenic. Cu intervenţia Porţii, chestiunea a fost în final rezolvată, deşi unii episcopi provinciali nu au aprobat comportamentul patriarhului. Noile reglementări bisericeşti pentru Bosnia şi Herţegovina au fost semnate pe 3 iulie 1905; populaţia ortodoxă a primit drepturile de autonomie a bisericilor şi şcolilor. Întorcându-se către guvern pentru sprijin, Ioachim al III-lea era acum mai mult ca oricând îndatorat lui şi trebuia să se supună cerinţelor sale.

 

 

Chestiunea proprietăţilor mânăstirilor basarabene

Vechea problemă a proprietăţilor bisericilor şi mânăstirilor din Basarabia a scos capul din nou la începutul secolului XX. Confiscate de guvernul rus în 1873, veniturile provenite de pe aceste moşii erau împărţite între diverse părţi, cu proprietarii primind două cincimi din profituri. În octombrie 1909, patriarhul Ioachim al III-lea a întrebat Sfântul Sinod rus dacă suma dată mânăstirilor din Muntele Athos ar putea fi crescută la trei cincimi, astfel ca două treimi din aceste fonduri să poată fi folosite pentru necesităţile Patriarhiei Ecumenice. O copie a acestui document a fost trimisă ambasadorului rus, Ciarikov. Ca în decizia din 1891, apelul patriarhului a fost respins. ,,În momentul de faţă, acordarea sumei dorite Patriarhiei Ecumenice nu este considerată a fi adecvată, în lumina estimării noastre a activităţilor ei faţă de Rusia”, a conchis ministrul afacerilor externe[109].

Zvonuri despre o viitoare redistribuire a venitului de către guvernul rus au provocat o dezbatere furtunoasă în presa greacă, în primul rând în jurnalul Patriarhiei Ecumenice, Ecclesiastiki Alitheia. Jurnalul exprima temerea că guvernul rus nu ar trimite veniturile frăţiei Sfântului Mormânt, ci le-ar folosi pentru necesităţile populaţiei arabe din Palestina. Pe 2 martie 1911, patriarhul Ioachim al III-lea a trimis o notă diplomatică către ambasada rusă, repetând cererea sa ca încă o cincime din venit să fie acordată pentru sprijinul patriarhiei. El a reiterat necesităţile patriarhiei: trebuia să menţină Marea Şcoală, iar Şcoala Teologică din Halki necesita reorganizare.

Pe 1 iulie 1912, o nouă lege privind administrarea averilor basarabene a fost adoptată de Rusia. Sumele date instituţiilor duhovniceşti străine urmau să fie crescute la trei cincimi din venitul total. Însă, în realitate, legea redistribuia sumele în favoarea Societăţii Imperiale din Palestina. În explicaţia sa către Ioachim al III-lea, Sinodul rus a subliniat că veniturile de pe moşii creşteau constant (o creştere de 21% pentru perioada 1902-1911) şi sumele trimise către Răsărit erau în mod corespunzător crescute[110]. Legea din 1912 a generat proteste din partea patriarhilor răsăriteni. Pe 9 ianuarie 1914, Patriarhul Damian al Ierusalimului a trimis o scrisoare către Sinodul rus, iar pe 12 mai patriarhul Antiohiei a făcut la fel.

O altă încercare de a creşte venitul patriarhiei a fost întreprinsă în timpul dezbaterii legii propuse. În 1910, arhimandritul Iacov a cerut mitropolitului de Sankt Petersburg un împrumut de 500 ruble din capitalul de rezervă al moşiilor basarabene spre a fi utilizat pentru a construi o nouă casă cu apartamente pentru închiriere. O decizie privind această cerere a fost amânată până la rezoluţia finală a reglementărilor privind moşiile, şi în realitate nu a fost aprobată niciodată.

Prin urmare, în anii ‘1910 guvernul rus era încă mai puţin înclinat către a susţine patriarhiile răsăritene decât înainte. Motivul pentru o astfel de austeritate era evident: Rusia nu ar fi putut conta pe sprijinul politic din partea Bisericii din Orientul Apropiat în aspiraţiile sale politice privind Chestiunea Răsăriteană.

 

 

Susţinerea Şcolii Teologice din Halki

Cu toate acestea, nu se poate spune că sprijinul material trimis de Rusia instituţiilor bisericeşti ale Patriarhiei Constantinopolului a încetat. Unul dintre primele obiective ale unui asemenea sprijin a fost întotdeauna Şcoala Teologică de pe Insula Halki. Întemeiată în 1844, ea primea o sumă anuală de 1.000 (mai târziu 2.000) ruble. În anumite circumstanţe (de exemplu, cutremurul din 1894) era trimis ajutor suplimentar. Mulţi elevi ai şcolii îşi continuau studiile în academiile teologice ruse şi mai târziu deveneau episcopi ai Patriarhiei Constantinopolului. Începând de la mijlocul secolului XIX, în şcoală era predată slavona liturgică, iar din 1905 rusa.

Rusia a căutat întotdeauna să exercite influenţă asupra sistemului educaţional al acestei şcoli, deoarece timp de multe decenii a fost singura instituţie pentru pregătirea clerului patriarhiei. În 1902, patriarhul Ioachim al III-lea a cerut guvernului rus o subvenţie suplimentară de 25.000 ruble pentru şcoală. Cererea a fost trimisă din nou în 1904, când patriarhul a cerut o subvenţie anuală de 9.000 ruble[111].

Şcoala Teologică din Halki, astăzi

Cererea nu a fost susţinută de ambasadorul Zinoviev pentru motivul că naţionalismul crescând printre clericii greci conducea la atitudini anti-ruseşti şi cei mai mulţi din elevii de la şcoala din Halki preferau să-şi continue studiile în universităţile europene, nu în Rusia. În asemenea condiţii, ajutorul rus nu ar conduce la relaţii mai apropiate între cele două Biserici[112]. Potrivit corespondenţei sinodale interne, ajutorul pentru şcoala din Halki ar trebui trimis doar în următoarele condiţii:

Se credea că un astfel de pas ar duce la relaţii mai apropiate între Bisericile Constantinopolului şi Rusiei. Pe 26 mai 1913, patriarhul Ghermano scria o notă către ambasada rusă subliniind necesităţile şcolii, dar negocierile ulterioare au încetat din cauza războiului.

 

 

Patriarhul Ghermano al V-lea şi Rusia

Moartea patriarhului Ioachim al III-lea pe 13 noiembrie 1912 a marcat sfârşitul unei ere în istoria Bisericii Constantinopolului. În fruntea listei candidaţilor la scaunul patriarhal se afla Mitropolitul Ghermano al Calcedonului, care era cunoscut a fi un apărător vigilent al drepturilor Bisericii încă din anii ‘1890. Pe listă se mai aflau Mitropolitul Filaret de Dimotika şi Mitropolitul Irineu de Kassandria. Cel din urmă a atras atenţia ambasadei ruse deoarece era educat în Rusia şi era cunoscut pentru poziţia sa moderată în chestiunile naţionale. Simplul fapt al nominalizării sale printre candidaţii la scaunul patriarhal a fost perceput de Ministerul de Externe rus ca semn al unei atitudini mai conciliante a Patriarhiei Ecumenice. În opinia ambasadorului rus Giers, ea ar putea fi atribuită circumstanţelor politice din preajma războiului balcanic şi consecinţelor sale pentru patriarhie[113].

Atât presa greacă, cât şi cea rusă discuta candidatura mitropolitului de Kition, Meletie Metaxakis, politician activ şi opozant militant al Rusiei. Susţinătorii săi nădăjduiau că se apropiase ziua în care avea să se împlinească Megali idea greacă. Un colaborator al jurnalului ecleziastic rus scria: ,,Unii membri ai Consiliului Mixt, în timp ce includ numele lui [al lui Meletie Metaxakis] pe lista electorală, doreau să lucreze către o unire a Bisericilor Ciprului şi Atenei cu Constantinopolul, pentru a crea un scaun patriarhal ecumenic unit, din cauza evenimentelor politice recente din Balcani[114]. Însă acel plan a eşuat datorită atât rezistenţei conştiente, cât şi celei inconştiente a celorlalţi membri ai Consiliului Naţional Bisericesc”[115].

Alegerea lui Ghermano (foto) a fost întâmpinată de mulţi ruşi cu pesimism; ei şi-au adus aminte de atitudinea sa negativă faţă de interesele ruse în chestiunea Mira Lichiei. Dar profesorul Sokolov, care era întotdeauna optimist cu privire la Patriarhia Ecumenică, nu a socotit că alegerea lui Ghermano al V-lea va avea consecinţe nefavorabile pentru Rusia. Activităţile sale ca episcop erau una, cele ca patriarh alta, a spus el. Primele întâlniri ale noului patriarh cu ambasadorul rus Giers au avut un ton prietenesc. Telegrama trimisă de ţarul Nicolai al II-lea către patriarh mulţumindu-i pentru felicitările sale cu ocazia aniversării a 300 ani ai Casei Romanov a fost de asemenea privită ca un semn pozitiv în Constantinopol.

Războiul Balcanic din 1912 a erodat în continuare jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului; ea a pierdut provinciile Macedonia şi Tracia. Doar eparhiile sărace şi slab populate ale Asiei Mici au rămas sub controlul patriarhiei, şi aceasta şi-a diminuat mai mult venitul său. Patrioţii greci discutau dacă ar fi putut fi păstrat numărul anterior al eparhiilor Constantinopolului. A fost făcută o propunere de a uni Biserica Greacă cu patriarhia, astfel încât să se împlinească un fel de prototip bisericesc al Megali idea. Însă, această încercare a eşuat când guvernul otoman a cerut ca acei arhiepiscopi ale căror eparhii erau în afara noilor hotare ale statului să fie excluşi din Sinodul patriarhal[116].

În prima jumătate a anului 1914, guvernul otoman a început o persecuţie sistematică a populaţiei creştine; grecii din zonele de coastă erau strămutaţi forţat în centrul Asiei Mici. În Tracia şi Asia Mică, mai cu seamă în vilaietul Smirna, 345.000 creştini au suferit din cauza persecuţiei[117]. Patriarhia a protestat refuzând să întrerupă slujbele din toate bisericile pe 29 mai 1914. În aceeaşi zi, patriarhul Ghermano al V-lea a trimis un apel către Sinodul rus şi către celelalte Biserici autocefale pentru ajutor[118]. O delegaţie a fost trimisă din Constantinopol la Sankt Petersburg pentru a aduce la cunoştinţa Sfântului Sinod rus situaţia şi a cere ajutor. Prima reacţie a Bisericii Ruse a fost de a-şi exprima simpatia faţă de Biserica Constantinopolului pătimitoare şi de a relata faptele ţarului[119]. Dar negocierile ulterioare au fost întrerupte de primul război mondial.

 

 

Rolul Rusiei în schisma bulgară

Secolul XIX în Europa de Sud-Est este socotit de obicei epoca naţionalismului. Sistemul millet otoman tradiţional, în care comunităţile religioase existau înăuntrul statului musulman dominant, a fost înlocuit treptat de statele naţionale independente. Serbia, Grecia, România, Muntenegru şi Bulgaria apăreau pe harta Europei în decursul secolului XIX. Lupta armată a acestor naţiuni urma unei perioade preliminare de deşteptare a conştiinţei naţionale.

Amintirea istorică a împărăţiilor medievale ale Serbiei şi Bulgariei şi Imperiului Bizantin contribuiau la acest proces. Pentru greci, amintirea mai recentă a Bizanţului încurajată de Patriarhia Constantinopolului şi poziţia lor dominantă printre populaţiile ortodoxe ale imperiului pavau calea spre naţionalism. Inspirată de idealurile Revoluţiei Franceze şi de filoelenismul european romantic, ca şi de resursele materiale ale diasporei greceşti din Rusia, această amintire istorică s-a dezvoltat în Megali Idea, adică unirea tuturor ţinuturilor greceşti într-o singură împărăţie. Revoluţia din 1821 şi formarea unui stat grec independent era primul pas în această direcţie[120].

Situaţia cu bulgarii era diferită. Până în 1393 Patriarhia de Târnovo era centrul duhovnicesc al bulgarilor. În timpul perioadei otomane, arhiepiscopul de Ohrid era conducătorul poporului bulgar, dar în 1767 scaunul său a fost trecut în jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului. La sfârşitul secolului XVIII, conştiinţa naţională a poporului bulgar era în declin; limba bulgară era folosită doar în zone izolate, în timp ce orăşenii adoptau cu uşurinţă limba şi cultura greacă. După publicarea Istoriei slavilor bulgari (Istorija Slaveno-bulgarskaja), de monahul Paisie, a început renaşterea naţionalistă a poporului bulgar[121]. Naţionalismul bulgar era în mare măsură importat din Rusia unde romantismul slavofil se răspândise în anii ‘1830-‘1840.

Istoria slavilor bulgari. Manuscris

Prima fază a naţionalismului bulgar (conştientizarea crescândă a rădăcinilor istorice ale naţiunii bulgare) a avut loc în decursul anilor ‘1830-‘1840. Aceasta a fost urmată de cea de-a doua fază (anii ‘1850-‘1860), în care naţionalismul a fost răspândit de agitatori profesionişti. Cea de-a doua fază a fost curând înlocuită de cea de-a treia, o mişcare naţionalistă de masă. Particularitatea naţionalismului balcanic era legătura sa strânsă cu ierarhia bisericească. Sistemul millet orientat religios, ca singura formă legitimă de autonomie în Imperiul Otoman, oferea fundamentul pentru independenţa politică, în timp ce organizaţia bisericească şi autonomia bisericească servea drept model al unei organizări politice viitoare.

În acest proces, bulgarii au avut doi adversari majori: Patriarhia Constantinopolului şi guvernul otoman. Mişcarea naţionalistă, ecleziastică în forma sa, era exclusiv naţională şi politică în conţinutul ei. Ortodoxia era folosită de elita politică bulgară ca mijloc de a dobândi alte scopuri pragmatice[122].

Deoarece reformele Tanzimatului (după 1856) nu au adus conducerii bulgare rezultatele pe care le aşteptau, aripa cea mai radicală a început să treacă la acţiune mai făţişă. În 1860, mitropolitul bulgar Ilarion pentru prima oară nu l-a pomenit pe patriarh la liturghia de Paşti în biserica bulgară din Constantinopol. Acest fapt era perceput de obicei ca o declaraţie deschisă de nesupunere. Într-adevăr, de atunci încolo, toate provinciile bulgare au încetat să plătească taxele către patriarhie. Episcopii greci nu mai erau recunoscuţi ca directori bisericeşti în multe locuri. Etapa finală a conflictului a constituit-o înfiinţarea Bisericii Bulgare autonome în 1870, cu aprobare de la guvernul otoman. În 1872, Patriarhia Constantinopolului a convocat un sinod al conducătorilor Bisericilor Ortodoxe de Răsărit la care bulgarii au fost condamnaţi ca eretici. Aceasta este cunoscută ca schisma bulgară. Dezvoltarea conflictului anterior anului 1872 este centrată pe mişcarea bulgară pentru eliberare naţională[123].

Schisma bisericească greco-bulgară a rămas una din problemele cheie în viaţa politică a Balcanilor din cea de-a doua jumătate a secolului XIX până la începutul secolului XX. Decizia Sinodului din Constantinopol din 1872 a pus Rusia într-o situaţie foarte dificilă. În ajunul războiului cu Turcia, 1877-1878, Rusia nu s-ar fi putut întoarce dinspre bulgari, care erau principalul ei aliat în Balcani. Încă, Rusia nu ar fi putut rupe relaţiile cu Patriarhia Ecumenică, cea mai influentă Biserică din Răsăritul ortodox. Iată de ce guvernul rus a ales să păstreze tăcerea şi să evite orice declaraţii oficiale aşa cum a sugerat mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov.

Dar schisma era principala piedică pentru Rusia în implementarea politicii dorite de ea în Balcani. Utilizarea treburilor bisericeşti pentru a-şi ajusta politica în Orientul Mijlociu a fost întotdeauna o strategie eficientă pentru Rusia, însă schisma bulgară a paralizat abilitatea Rusiei de a-şi promova interesele pentru a câştiga controlul asupra Constantinopolului şi strâmtorilor. Drept urmare, toate eforturile diplomaţiei ruse din următoarele decenii vor fi îndreptate spre vindecarea schismei[124].

Războiul din 1877-1878 a creat un nou stat în Balcani – principatul bulgar. Dar sute de mii de bulgari au continuat să trăiască în zone controlate de Imperiul Otoman. În cele mai multe locuri populaţia bulgară era amestecată cu cea greacă, sârbă, turcă şi valahă. Din cauza acestor amestecuri de populaţii, provinciile otomane din Europa, în primul rând Macedonia şi Tracia, erau gata oricând să izbucnească în revolte şi tulburări. Conducătorii celor mai nestatornice naţiuni – grecii şi bulgarii – au presupus că o dezbinare bisericească a Macedoniei între patriarhie şi exarhatul bulgar va anticipa o dezbinare politică paralelă. În acest scop, liderii regatului grec şi guvernul bulgar şi-au concentrat atenţia pe răspândirea propagandei printre cetăţenii ei pentru a susţine o astfel de dezbinare.

Iniţial, pentru greci, aceasta a fost săvârşită de mitropoliţii şi educatorii greci, sprijiniţi de consulatele greceşti[125]. Bulgarii au încercat să refacă sistemul lor ecleziastic în Macedonia, care fusese distrus de război. În 1878, un nou exarh a fost numit de Constantinopol, Iosif Bobchev. El şi-a dedicat 35 ani din viaţă împlinirii intereselor bulgare în Macedonia. Principalul său scop era de a avea beraturi emise de guvernul otoman pentru episcopii bulgari ai provinciei care le-ar fi asigurat poziţiile, şi de a crea un sistem eficient şi viabil al şcolilor naţionale bulgare, care erau considerate a fi principala armă ideologică în propaganda naţionalistă. Bulgarii sperau că toţi slavii macedonieni se vor alătura exarhatului bulgar.

 

* * *

 

În timpul primei sale domnii (1878-1884), patriarhul Ioachim al III-lea a menţinut o poziţie pro-rusă moderată. Idealul său al unei Patriarhii Ecumenice supra-naţionale era susţinut de ambasada rusă, dar el a întâmpinat o opoziţie puternică din partea guvernului grec. Prima tensiune care s-a amplificat după războiul din 1877-1878 avea de-a face cu preoţii bulgari şi ruşi care slujeau euharistia împreună în teritoriile ocupate de ruşi. Patriarhul a avertizat ambasada rusă că el va interzice preoţilor greci să aibă relaţii ecleziastice cu preoţii ruşi care coliturghiseau cu clerul bulgar.

Această poziţie l-a pus pe ambasadorul Lobanov-Rostovski într-o situaţie dificilă: ,,Este pentru prima oară de la acest conflict greco-bulgar regretabil când, în această afacere, clerul nostru este chemat să intervină deschis. Până acum noi am reuşit să ne păstrăm rolul de conciliator şi să slujim ca un intermediar între pretenţiile concurente ale grecilor şi bulgarilor”[126].

Un oficial al ambasadei ruse, Onou, era însărcinat cu negocierile privind această chestiune. În ciuda discuţiilor conciliante cu patriarhul, Onou avea o perspectivă mai degrabă pesimistă: ,,Bulgarii sunt preocupaţi de interesele lor naţionale. Bulgarii nu au mult respect pentru ierarhia bulgară, ea nu are tradiţii independente de Constantinopol, şi nu este interesată să se împace cu patriarhia, mai ales ţinând cont de circumstanţele schimbătoare şi de faptul că după ultimul război [războiul ruso-turc] Biserica Bulgară este de facto recunoscută de ierarhia noastră”[127].

Răspunsul oficial al Sinodului rus a fost foarte tăios. El sublinia că Sinodul din Constantinopol din 1872 implica doar Biserica Greacă din Imperiul Otoman, astfel că deciziile lui nu erau obligatorii pentru Biserica Rusă. Mai mult, partea acuzată, bulgarii, nu a fost invitată la sesiunea Sinodului, şi rezoluţia a fost semnată sub presiune. Sinodul rus respingea principalul argument al grecilor, acuzaţia că bulgarii erau vinovaţi de erezia filetismului, adică deosebire etnică. În 1833, când grecii din regatul grec au proclamat o Biserică independentă, ei nu au fost acuzaţi de nici o erezie. Prin urmare, Sinodul rus refuza să interzică preoţilor săi să coliturghisească cu preoţii bulgari[128]. Un document preliminar a fost trimis ambasadorului, dar se pare că documentul definitiv nu a fost dat niciodată patriarhului; potrivit instrucţiunilor suplimentare pe care le-a primit Lobanov, el putea să facă cu el ce vroia.

 

 

Problema Macedoniei

Între anii 1879-1885, relaţiile dintre ambasada rusă şi exarhatul bulgar au fost mai degrabă tensionate. Ruşii stăruiau ca dezbinarea bisericească să fie vindecată; ca prim pas, Rusia insista ca Biserica Bulgară să fie cuprinsă în hotarele principatului. Patriarhia Ecumenică împărtăşea aceeaşi poziţie. În 1880, ambasadorul rus Novikov nota că ,,numirile în scaunele episcopale din Macedonia constituie unul din motivele principale pentru care o soluţie paşnică la conflictul greco-bulgar rămâne inaccesibilă”. El sublinia că prăpastia dintre patriarhie şi exarhatul bulgar se lăţea pe zi ce trece.

Următorul ambasador rus la Constantinopol, Alexandru Nelidov a menţinut aceeaşi politică. În 1883, el l-a sfătuit pe exarh să nu-l preseze pe patriarh cu revendicări stringente, adăugând că dacă Patriarhia Constantinopolului cerea Sinodului rus să ia o poziţie oficială aceasta nu va fi de partea bulgarilor[129].

În Macedonia, unde situaţia era tensionată şi activităţile anti-bulgare ale populaţiei greceşti erau în creştere, diplomaţia rusă a lucrat pentru a calma ambele părţi fără a favoriza pe nici una. Politica rusă era de a menţine status quo-ul în Macedonia. Această poziţie era reflectată într-un document privat scris pentru Sfântul Sinod în 1883. Autorul ei accentua că dominaţia aspiraţiilor politice în Bulgaria a condus la situaţia că cei mai mulţi oameni priveau Biserica ca pe o simplă unealtă politică; clerul grec de asemenea credea aceasta şi era susţinut de bancherii şi politicienii greci. Puterile apusene, scria el, erau interesate să aţâţe ostilitatea, deoarece ele sprijineau eforturile catolice şi protestante de propagandă în populaţia ortodoxă.

Drept urmare, continua autorul notei, Rusia nu putea rămâne un spectator indiferent; trebuia să păstreze cursul său tradiţional în chestiuni externe. Nu-şi putea permite să se îndepărteze de Patriarhia Ecumenică care era încă fortăreaţa grecilor. Totodată Rusia nu putea să-i abandoneze pe bulgari. El propunea ca bulgarii să trimită delegaţi la patriarh cerând iertare, iar graniţele ecleziastice să fie determinate pe o bază etnografică: eparhiile de Pelagonia, Melnik, Ohrid, Strumnica, Moglen, Veles şi Poliana trebuiau să alcătuiască o zonă separată, independentă de Constantinopol, deoarece 1.002.700 bulgari trăiau acolo şi doar 2.218 greci; episcopii din această zonă urmau să fie aleşi de populaţie şi unul sau doi dintre ei să aibă un loc în Sinodul Patriarhal[130]. Desigur, această propunere a fost condamnată deoarece nu satisfăcea principala revendicare a bulgarilor, şi anume integrarea ecleziastică a Macedoniei.

Exarhatul bulgar între anii 1870-1913

În decursul luptei pentru a păstra drepturile şi privilegiile Bisericii în Imperiul Otoman din 1883-1884, clerul grec din Macedonia a organizat demonstraţii anti-bulgare menite să demonstreze loialitatea lor faţă de guvernul otoman. Pe baza rapoartelor consulului rus la Thessaloniki, A. Jakobson, ambasada a trimis un comunicat patriarhiei cerând o explicaţie pentru demonstraţiile anti-bulgare. În răspunsul său, Patriarhia Ecumenică afirma că tulburarea a fost rezultatul acţiunilor naţionaliştilor bulgari instigaţi de agenţii papei de la Roma. Diplomaţii ruşi erau speriaţi de perspectiva creşterii simpatiilor bulgare pentru unirea cu Roma.

Până la încetarea totală a relaţiilor dintre Rusia şi Bulgaria în 1886, tonul ambasadorului rus în relaţia sa cu exarhul bulgar s-a schimbat. Acum Nelidov îl sfătuia pe exarhul Iosif să părăsească Constantinopolul pentru Sofia. În aceste circumstanţe dificile, având în vedere ingratitudinea bulgarilor, unii politicieni ruşi afirmau că diplomaţia nu a fost prevăzătoare când a provocat Patriarhia Ecumenică şi a lucrat pentru înfiinţarea unei Biserici Bulgare independente. Autorul unei note datate 10 iunie 1887 solicita ca clerul grec să fie sprijinit pe deplin pentru a asigura ajutorul său ,,în momentul coliziunii noastre inevitabile cu pan-elenismul pe ruinele dominaţiei turce”[131].

În 1888, în ziarul Grajdanin au fost publicate un număr de articole care criticau politica contelui Nicolai Ignatiev, ambasador la Constantinopol între anii 1864-1877, în ce priveşte Bulgaria. Răspunzând la aceste acuzaţii, Ignatiev a explicat că Congresul de la Berlin din 1878 şi politica Austro-Ungariei au condus la eşecul politicii ruse. După ce sunt stabilite hotarele politice, problemele ecleziastice vor fi de îndată rezolvate, scria el[132].

Acţiunile ulterioare ale ambasadei ruse din anii 1889-1890 pot fi explicate prin evenimentele curente. Nota oficială a prim-ministrului bulgar, S. Stambolov, către Poarta Otomană cerând ca drepturile bulgarilor din Macedonia (4 iunie 1890) să fie menţinute nu a primit sprijinul Rusiei. Ambasada rusă a decis să demonstreze dezaprobarea sa faţă de politica bulgară susţinând Patriarhia Ecumenică în lupta sa împotriva guvernului otoman pentru a păstra drepturile Bisericii şi sprijinind numirea de sârbi în eparhiile din Macedonia. Rusia a menţinut acelaşi curs al diplomaţiei în următorii doi ani, 1891-1892.

Restabilirea relaţiilor dintre Rusia şi Bulgaria în 1895 şi venirea la putere a lui K. Stoilov a început o nouă perioadă în politica Bulgariei cu privire la Macedonia. Stoilov a conceput un plan în care exarhatul ar dobândi mai puţin teritoriu decât se prevedea în Tratatul de la San Stefano din 1877, dar patriarhia trebuia să recunoască că exarhatul trebuia să fie cuprins în graniţele principatului bulgar. Cu toate acestea, eforturile lui Stoilov au eşuat deoarece ele nu au primit aprobarea prinţului Ferdinand. Sperând să dobândească popularitate în rândul poporului său, el a propus ca toată Macedonia să fie a bulgarilor. Dar atât extremiştii greci, cât şi cei bulgari vroiau să deţină toată Macedonia şi astfel era evident că problema nu putea fi rezolvată pe cale paşnică.

În anii ‘1890, tensiunea din Macedonia a atins noi culmi deoarece grupările de gherilă bulgare şi greceşti începeau opoziţia armată. Ambele părţi continuau să lupte pentru auto-determinarea bisericească a populaţiei. O astfel de luptă a creat probleme suplimentare pentru Rusia care tocmai semnase un tratat cu Austro-Ungaria pentru a păstra status quo-ul în Macedonia (1897); nu era pregătită să intre în alt război în Balcani. Exarhul bulgar Iosif era de asemenea foarte îngrijorat privind mişcarea armată deoarece ea stingherea serios planul său pentru o rezoluţie paşnică treptată.

 

 

Patriarhia Ecumenică şi chestiunea bulgară, în timpul celei de-a doua domnii a lui Ioachim al III-lea (1901-1912)

Aprobarea alegerii pentru a doua oară a lui Ioachim al III-lea de către Sublima Poartă a avut loc datorită susţinerii energice a ambasadei ruse. Ambasada rusă a întreţinut relaţii strânse cu Ioachim al III-lea în anii ulteriori demisiei sale din 1884 şi spera că el va continua politica sa supranaţională în chestiunile bisericeşti. Cu toate acestea, în noua ambianţă politică de la începutul secolului XX, Ioachim nu a putut şi nu a vrut să-i protejeze pe bulgari. Răspunsul Rusiei faţă de poziţia patriarhului Ioachim al III-lea este cunoscut din răspunsurile oficiale ale Sfântului Sinod rus la cele două enciclice pe care Ioachim le-a trimis Bisericilor autocefale în 1902 şi 1904[133]. Ca răspuns la cea de-a doua epistolă, Sinodul rus şi-a exprimat nemulţumirea şi chiar iritarea faţă de creşterea naţionalismului şi consecinţele lui negative pentru chestiunile bisericeşti.

În timpul deliberărilor Sfântului Sinod rus despre cum să răspundă la  cea de-a doua enciclică, din 1904, reprezentantul patriarhului ecumenic la Moscova, arhimandritul Iacov, i-a trimis o notă Mitropolitului Antonie de Sankt Petersburg detaliind suferinţa populaţiei greceşti din Macedonia şi Tracia cauzată de grupările de gherilă bulgare tiranice. În mesaj, arhimandritul Iacov a citat un episcop grec al acestor eparhii care descria violenţa şi jaful bulgarilor şi cum ei i-au silit pe ţărani să treacă în jurisdicţia exarhatului bulgar. De asemenea, el a dedicat o secţiune specială descrierii activităţilor jandarmeriei ruse care urmărea desfăşurările programului Murzsteg[134]. Într-o scrisoare, mitropolitul Ştefan scria că ofiţerii ruşi, venind la Voden, nu l-au vizitat pe prelatul grec ci s-au dus direct la administratorul otoman al regiunii însoţiţi de un bulgar pentru a evita să fie acuzaţi că-i susţin fie pe greci, fie pe bulgari. În satele Mesimerion şi Vladovon, ofiţerii ruşi au încurajat de asemenea pe exarhişti şi au susţinut activităţile gherilelor bulgare[135]. Patriarhul ecumenic, folosind relatarea lui Ştefan despre ofiţerii ruşi, a apelat la Sinodul rus care l-a iritat pe ministrul rus al afacerilor externe şi nu a făcut nimic pentru a contribui la apropierea Bisericilor Rusă şi Ecumenică.

Corespondentul Moskovskije Vedomosti comenta în acest fel: ,,Ofiţerii ortodocşi ruşi sunt educaţi şi îndeajuns de bine informaţi ca să ştie că Bisericile patriarhală greacă şi a exarhatului sunt două Biserici deopotrivă ortodoxe în sensurile canonic şi teologic. Iată de ce un ofiţer ortodox rus nu ar lua niciodată partea nici uneia din ierarhii; încă mai puţin ar considera ofiţerii ruşi că este decent a susţine deschis intrigile organizaţiei revoluţionare bulgare”[136].

Biserica cu hramul Naşterea Domnului din apropiere de Shipka, începutul secolului XX

În 1902, cu ocazia sfinţirii Bisericii Memoriale Ruse din Shipka, a avut loc o coliturghisire a clerului rus şi bulgar. Ceremonia a fost săvârşită de Mitropolitul Meftodie de Stara Zagora şi arhimandritul rus al clerului militar, Jelobkovski. La eveniment a fost prezent atât clerul rus cât şi cel bulgar, ca şi marele duce Nicolai Nicolaevici şi prinţul bulgar. Pentru exarhul bulgar, coliturghisirea a fost importantă, ca o demonstraţie a Ortodoxiei Bisericii Bulgare. În conversaţia sa cu ambasadorul rus, Iosif a subliniat că biserica ar trebui sfinţită de reprezentanţii ambelor părţi; Zinoviev a răspuns că Rusia nu a socotit nicicând că Biserica Bulgară este schismatică, dar a insistat ca acest eveniment să fie ţinut secret de greci până în ultimul moment.

Mitropolitul Simeon de Varna, membrii Sinodului bulgar şi ministrul bulgar de finanţe Sarafov au discutat de asemenea coliturghisirea. Simeon nu dorea să accepte invitaţia de a fi prezent la ceremonie fără a sluji de asemenea[137]. Deoarece Sinodul Patriarhiei Ecumenice nu ştia de pregătirile pentru ceremonie, chestiunea a fost discutată acolo doar după ce a avut loc evenimentul. În şedinţa sa din 1 octombrie 1902, a fost citită o telegramă de la mitropolitul de Philippopolis în care era descrisă coliturghisirea ruso-bulgară. Mitropolitul de Xanthi a cerut să se ia măsuri imediate împotriva clericilor ruşi potrivit deciziei Sinodului din 1872, dar Ioachim al III-lea, temându-se de un conflict deschis cu Rusia, a propus ca decizia să fie amânată.

Ceremonia oficială a deschiderii Bisericii Naşterea Domnului din Shipka

Decizia a fost din nou amânată la următoarea şedinţă a Sinodului din 24 octombrie 1902. Mitropolitul de Efes s-a gândit că ar trebui trimisă totuşi o notă Sfântului Sinod rus pentru a protesta împotriva coliturghisirii, dar a adăugat de asemenea că ,,desigur, noi nu putem lua măsuri energice împotriva Bisericii Ruse”, prin care el înţelegea ruperea relaţiilor canonice dintre Bisericile Rusă şi a Constantinopolului. El a spus că această măsură era nepotrivită din cauza ,,circumstanţelor dificile în care se află Biserica însăşi în momentul de faţă”. Pe de altă parte, eforturile patriarhului de a discuta această chestiune cu ambasadorul rus au eşuat, deoarece Zinoviev a afirmat că arhimandritul Jelobkovski era un preot militar şi de aceea nu se afla sub jurisdicţia Sinodului rus. Deşi chestiunea nu a fost ridicată în nici una din şedinţele viitoare ale Sinodului, ezitarea patriarhului de a trata coliturghisirea clericilor ruşi şi bulgari a constituit un subiect major în timpul crizei patriarhale din 1904.

Clerici ruşi şi bulgari slujind împreună la sfinţirii bisericii din Shipka

 

 

Încercări nereuşite de soluţionare a schismei bulgare

Conflictul greco-bulgar a devenit extrem de tensionat în 1906 după o serie de masacre ale grecilor în Bulgaria. Conflictul a început când locuitorii din Varna au refuzat să-l recunoască pe noul mitropolit grec. Revolta s-a răspândit curând în alte oraşe. După cea de-a doua încercare nereuşită a ierarhului de a intra în Varna, patriarhul a trimis o serie de note către Sublima Poartă în care el numea acţiunile bulgarilor ,,incompatibile cu principiile religiei, moralităţii şi civilizaţiei”. Bulgarii, scria el, au încercat să pună stăpânire pe biserica greacă şi pe spitalul grec din Varna[139]. În rapoartele sale ulterioare către Poartă, patriarhul dădea informaţii privind statisticile populaţiei greceşti în Bulgaria[140] şi cerea îndepărtarea exarhatului ,,schismatic” din Constantinopol şi a episcopilor bulgari din eparhiile macedonene şi trace, şi închiderea Bisericii bulgare Sfântul Ştefan din Constantinopol şi a seminarului bulgar din Pera[141].

La scurt timp după aceea, Ioachim a adresat un memorandum ambasadorilor tuturor marilor puteri din Constantinopol în care el raporta ocuparea şi jefuirea bisericilor greceşti din Varna, Kavarna, Philippopolis, Stenimachos, Tatarpazardzik, Peristera, Rushtuk şi Pyrgos şi incendiul şi masacrul din Anchialo din 30 iulie[142]. Pe 14 august, patriarhul a trimis un comunicat către ambasada rusă înştiinţând guvernul rus despre aceste evenimente. Cu toate acestea, Rusia a rămas neutră şi nu a răspuns la protestele patriarhului. Presa rusă a păstrat şi ea tăcerea cu privire la evenimentele din Bulgaria. Revista politico-bisericească Kolokol a găsit că memorandumul patriarhului către marile puteri este tăios ca ton şi vătămător pentru bulgari şi guvernul bulgar[143]. Moskovskije Vedomosti cita un fragment din investigaţia întreprinsă de ministrul afacerilor interne, Petkov, spunând că dezastrul din Anchialo a fost provocat de grecii care au deschis focul asupra unei întruniri bulgare anti-greceşti. Potrivit raportului ministrului, numărul victimelor greceşti a fost exagerat în mod fantastic de greci[144].

Singurul oficial rus care a arătat simpatie faţă de greci a fost profesorul I.I. Sokolov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg. El a publicat un număr de articole în sprijinul grecilor şi patriarhiei în paginile periodicului Tserkovnye Vedomosti. Sokolov era un susţinător autentic al ideii unei uniri pan-ortodoxe ecumenice în spiritul bizantinismului. Potrivit lui, principalii instigatori ai evenimentelor curente erau guvernul otoman şi înţelegerea europeană. Ambasada rusă era şi ea responsabilă pentru conflict deoarece aprobase reformele patriarhiei şi iniţiase înfiinţarea exarhatului bulgar[145]. Între anii 1900-1910, Sokolov a fost unul din puţinii reprezentanţi ai filoelenismului în viaţa publică şi cercurile ecleziastice din Rusia.

Cercurile guvernamentale preferau să rămână neimplicate în evenimentele din Orientul Apropiat şi Balcani. Presa bisericească oficială reflecta poziţia pan-ortodoxă naţionalistă. Astfel, în articolul său din jurnalul Sfântului Sinod, Tserkovnye Vedomosti, canonistul S.V. Troiţki scria: ,,Ultima confruntare dintre patriarhie şi exarhat ne face să dorim o intervenţie mai viguroasă din partea Bisericii Ruse în treburile Bisericilor Ortodoxe răsăritene”[146].

Schisma bulgară a schimbat direcţia politicii ruse în Răsărit şi a transformat-o dintr-o politică a romantismului politic într-o politică exclusiv naţionalistă. Înainte de schismă, Chestiunea Răsăriteană era privită ca una evident rusă; schisma i-a înstrăinat de ruşi atât pe greci, cât şi pe bulgari. ,,Pasiunea pentru naţionalism în Rusia a sporit această înstrăinare. Din cauza discordiei constante dintre ele, Bisericile răsăritene erau văzute ca fiind într-o tensiune continuă una cu alta, în timp ce Biserica Rusă, care nu avea tensiuni interne, a fost văzută a fi cât se poate de stabilă fără necesitatea de a ieşi din izolarea sa. Acum epoca naţionalismului îngust ajunge la sfârşit şi Rusia are nevoie de contacte directe şi strânse cu Bisericile răsăritene”[147].

Până în 1910, negocierile pentru a vindeca schisma bulgară au fost în impas şi, precum se poate vedea, relaţiile dintre cele două părţi s-au înrăutăţit. Patriarhul Ioachim a cerut ambasadei ruse să identifice toate documentele privind proclamarea schismei şi încercările de a o soluţiona întreprinse în anii ‘1870. Ca punct de plecare pentru reconciliere, patriarhul a înfăţişat un plan dezvoltat de Onou în 1873-1874. Bulgarii au pus doar condiţia de a păstra firmanul din 1870: acum, că ei numiseră în mod oficial episcopi în 7 scaune din Macedonia, era posibil, în opinia lor, ca negocierile să continue[148].

Exarhul bulgar Iosif (1877-1915)

Cu toate acestea, poziţia ambasadei a rămas aceeaşi. Ambasadorul Ciarikov a subliniat că cel puţin oficial ambasada rusă trebuia să rămână neimplicată în aceste negocieri.

Următorul pas în reconcilierea ecleziastică a fost făcut în Sofia de ambasadorul grec Panas. Prim-ministrul bulgar Malinov l-a invitat pe exarh să înceaptă negocierile cu patriarhia, dar Iosif nu era înclinat către a se grăbi. În noiembrie 1910, reprezentantul bulgar din Bitola a exprimat în mod deschis aprobarea sa de reconciliere în parlamentul otoman[149], dar acţiunile ulterioare au fost blocate de membrii Sinodului patriarhal. Deoarece implicarea guvernului grec era esenţială pentru a face ca planul să meargă mai departe, ambasadorul rus la Atena, A. Sverbeev, a fost instruit să continue negocierile privind soluţionarea schismei. Dar liderii politici greci nu au consimţit. Ministrul afacerilor externe Griparis l-a convins pe Sverbeev că guvernul grec nu avea nici o influenţă asupra Sinodului din Constantinopol.

Adevărul era că guvernul grec nu era interesat de reconciliere, întrucât continuarea schismei convenea luptei naţionale greceşti din Macedonia[150]. Tonul în Sofia era acelaşi. Secretarul Sinodului Bisericii Bulgare, Kostov, a spus ambasadorului rus din Sofia, Urusov, că ,,noi nu vedem nici un beneficiu pentru exarhat: puterea noastră s-a născut în luptă şi noi avem nevoie de mai multă luptă pentru statornicirea ei finală … Istoria ultimelor 10 veacuri dovedeşte că bulgarii şi grecii nu s-au înţeles niciodată şi desigur nu se vor înţelege vreodată în viitor”.

Bulgarii sunt încrezători în propriile puteri şi agresivi, acuza Urusov. Fiind puţin credincioşi Bisericii, ei utilizează schisma şi situaţia actuală pentru propriul scop politic. De asemenea, ambasadorul bulgar la Atena, Hadji Mishev a recunoscut că Bulgaria nu era interesată de soluţionarea schismei: ,,Din punct de vedere bisericesc, rezolvarea schismei, care nu este recunoscută de nici unul din statele balcanice şi mai ales de Rusia, nu este de mare importanţă pentru Bulgaria. Din punct de vedere politic, desigur, va contribui la coexistenţa paşnică a elementelor bulgare şi greceşti în Macedonia. Cu toate acestea, Grecia este împotriva reconcilierii deoarece ea va duce la apropierea exarhiştilor bulgari şi patriarhiştilor slavofoni”[151].

Nici Serbia nu era încântată de ideea unei reconcilieri, deoarece sârbii îi susţinuseră întotdeauna pe grecii din Macedonia, şi acum le era teamă că se vor trezi izolaţi.

Negocierile în desfăşurare au demonstrat încă o dată că reconcilierea bisericească necesita nu numai o alianţă politică, ci şi o divizare a puterii între statele concurente în Macedonia: Grecia, Bulgaria şi într-o mai mică măsură Serbia. Exarhul Iosif era gata să abandoneze ideea unei Bulgarii Mari, dar el nu putea să accepte ideea greacă a unui Bizanţ renăscut cu o linie de coastă continuă din Grecia până în Constantinopol.

Mihail von Giers, noul ambasador rus la Constantinopol între anii 1912-1914 (al doilea din dreapta, alături de diplomaţi ai Imperiului Otoman şi cel al Austro-Ungariei)

După sosirea în Constantinopol, noul ambasador rus Giers a continuat negocierile. El l-a vizitat atât pe patriarh, cât şi pe exarhul bulgar. Patriarhul Ioachim al III-lea i-a spus că patriarhia nu obiecta la soluţionarea schismei, dar insista pe respectarea canoanelor bisericeşti şi câteva alte condiţii. Întâlnirea cu exarhul a fost mult mai cordială şi benefică reciproc. Precum nota exarhul Iosif în jurnalul său, ambasadorul rus a iniţiat o vizită la el (un semn de respect în ochii exarhului), în timp ce ambasadorii anteriori doar întorceau vizitele sale. Iosif s-a plâns de scăderea populaţiei bulgare în Macedonia: aproximativ 200.000 de bulgari părăsiseră provincia pe parcursul câtorva decenii. Activitatea de a vindeca schisma era mai degrabă dificilă pentru el, deoarece era nevoit să ajute acele comunităţi care vroiau să se alăture exarhatului. În orice caz, patriarhia va insista pentru mutarea exarhatului din Constantinopol la Sofia. Iosif nu putea accepta acest lucru, deoarece în Constantinopol el îi putea apăra pe bulgari şi putea sprijini cauza bulgară[152].

Contrastând cu scepticismul predominant printre politicienii bulgari, Mitropolitul Simeon de Varna socotea soluţionarea schismei drept un pas necesar pentru Biserica Bulgară. Potrivit propunerii sale, împăcarea ar trebui să fie urmată de o proclamaţie că Biserica Bulgară va fi autocefală. Acest act va îmbunătăţi relaţiile cu Rusia şi Biserica sa şi va întoarce poporul bulgar în turma ortodoxă. Doar odată cu restabilirea relaţiilor normale cu Biserica Rusă clerul bulgar va fi capabil să se opună propagandei catolice şi protestante din ţară, i-a spus el lui Nekliudov, ambasadorul rus la Sofia[153]. În comentariul său la această conversaţie, Nekliudov nota că, în opinia sa, Rusia trebuie să fie mai deschisă faţă de declaraţiile şi cererile clerului bulgar.

Acţiunile reuşite ale armatei bulgare din octombrie 1912 şi posibilitatea reală de a intra curând în Constantinopol a ridicat din nou chestiunea rezolvării schismei. Cine va săvârşi prima liturghie în Sfânta Sofia ? Această întrebare îi îngrijora atât pe greci, cât şi pe bulgari. În acest moment critic au fost ţinute câteva şedinţe ale Sinodului patriarhal. Ca un compromis, mitropoliţii greci au fost de acord să ignore schisma, dar numai temporar şi numai în Constantinopol pentru ca să aibă loc o coliturghisire, condusă de patriarh cu exarhul. Din partea sa, exarhul şi-a arătat bunăvoinţa de a cere iertare în mod formal de la patriarh.

Cu toate acestea, planurile guvernului bulgar nu s-au realizat fiindcă Rusia s-a opus din răsputeri ca armata bulgară să intre în Constantinopol şi să controleze strâmtorile. Ambasadorul rus i-a spus exarhului Iosif că, dacă Ferdinand decidea să intre în Constantinopol, el avea să vadă întreaga Europă ridicându-se împotriva lui cerându-i să schimbe direcţia[154].

Păstrarea suveranităţii Turciei în Constantinopol, strâmtori şi teritoriul învecinat era una din cerinţele Rusiei. Spre sfârşitul lui noiembrie 1912, acţiunea imediată în regiune a devenit subiect de discuţie la câteva şedinţe ale Consiliului de Miniştri al Rusiei. Susţinătorii războiului precum ministrul de război V.A. Suhomlinov şi marele duce Nicolai Nicolaevici îl acuzau pe ministrul afacerilor externe Sazonov de ezitări nenecesare. Însă, vocile în favoarea prudenţei au fost justificate. După retragerea armatei bulgare din Chataldji chestiunea schismei nu mai era un subiect serios de discuţie.

Ofiţeri bulgari în Chataldji, începutul anului 1913

Noua situaţie politică creată de războaiele balcanice a generat probleme semnificative pentru patriarhie, deoarece ea a pierdut cele mai multe din eparhiile sale prospere din Macedonia. La o şedinţă a Sinodului patriarhal, mitropoliţii au spus că deşi perpetuarea schismei bulgare convenea intereselor greceşti, după soluţionarea Chestiunii Răsăritene şi divizarea Macedoniei, autocefalia Bisericii Bulgare va trebui proclamată; apoi, exarhul va părăsi Constantinopolul şi patriarhia va fi silită să pună capăt schismei.

Dar înfrângerea Bulgariei în cel de-al doilea război balcanic a schimbat cu totul situaţia. După Tratatul de la Bucureşti (30 august 1913) şi stabilirea noilor graniţe în Balcani, împărţirile ecleziastice trebuiau să fie în acord cu graniţele politice. Cauza exarhului bulgar în Macedonia a fost pierdută şi în noiembrie 1913 el a fost obligat să părăsească Constantinopolul. După plecarea exarhului Iosif din Constantinopol părea că au fost îndepărtate obstacolele pentru reconciliere, dar diplomaţii ruşi nu au reuşit să ţină seama de tensiunea naţională extremă care a urmat înfrângerii Bulgariei.

Ambasada rusă a încercat să facă presiuni asupra patriarhului cu privire la poziţia politică şi financiară critică a Bisericii Ortodoxe în Turcia în prima jumătate a anului 1914. Vorbind cu patriarhul Ghermano al V-lea, ambasadorul Giers s-a oferit să-l ajute cu condiţia ca el să pună capăt schismei. Fonvisin, un funcţionar al ambasadei ruse a dus la bun sfârşit negocierile preliminare în Sofia[155]. Ultima încercare din partea Rusiei înainte de a intra în primul război mondial a fost să discute termenii reconcilierii cu exarhul Iosif în timpul vizitei sale la ambasadorul rus la Sofia, Savinski. Profesorul I.S. Palmov de la Academia Teologică din Sankt Petersburg urma să redacteze scrisoarea oficială către Patriarhia Ecumenică schiţând termenii unui acord[156]. Războiul a întrerupt negocierile şi scrisoarea nu a fost trimisă niciodată.

În 1915, exarhul a făcut o ultimă încercare: el i-a cerut preotului rus din Atena să înceapă negocierile cu Elefterie Venizelos, prim-ministrul Greciei, pentru a soluţiona schisma[157]. Cu toate că negocierile oficiale s-au încheiat când Turcia a intrat în primul război mondial, în 1917, Meletie Metaxakis, pe atunci mitropolit al Ciprului, vroia încă să ridice chestiunea schismei bulgare Sinodului moscovit.

Chestiunea ecleziastică greco-bulgară demonstrează cu tărie caracterul politicii ruse în Balcani la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX. Amânarea acţiunii şi menţinerea status-quo-ului împreună cu alte dificultăţi politice a condus la sistarea temporară a eforturilor diplomatice ruse în Orientul Apropiat. Politica de a merge pe sârmă neîncetat între greci şi bulgari nu a sporit autoritatea Rusiei în regiune, nici nu ar fi putut tempera opoziţia naţionalistă în Balcani. Schisma bulgară a fost soluţionată doar în 1945 când au fost stabilite în cele din urmă hotarele politice şi a avut loc schimbul de populaţie. Drept urmare, nu au mai existat regiuni cu populaţii mixte şi raţiuni pentru un conflict ulterior.

 

 

Monahii ruşi din Muntele Athos

Prin străduinţele sale ecleziastice în Imperiul Otoman, Rusia căuta să stabilească relaţii mai apropiate cu populaţia ortodoxă în timp ce consolida influenţa rusă în partea mediteraneană de est în general. Muntele Athos, un sobor de mânăstiri situate pe o peninsulă mică din nordul Mării Egee, era de importanţă capitală în acest proces. Spre deosebire de aşezămintele ruse din Palestina, comunitatea monahală rusă din Sfântul Munte avea o istorie lungă separat de iniţiativele guvernamentale. Aspiraţiile duhovniceşti ale oamenilor de rând susţinute de ţari şi elita ocârmuitoare asigurau baza materială pentru prezenţa Rusiei în Muntele Athos.

Poziţia Muntelui Athos în Marea Egee, între Grecia şi Turcia

Muntele Athos era unul din cele mai importante centre duhovniceşti ale lumii creştine răsăritene începând din secolul X. Era o republică monahală unică. Cu toate că grecii predominau, multe popoare ortodoxe – georgieni, bulgari, sârbi, ruşi şi mai târziu români – aveau propriile mânăstiri pe Muntele Athos. Până în secolul al XV-lea, când turcii au cucerit Balcanii, mânăstirile se aflau sub protecţia fie a împăratului bizantin, fie a monarhilor ţărilor ortodoxe respective cărora le aparţineau mânăstirile.

Deşi poziţia Bisericii s-a schimbat fundamental sub domnia otomană, Muntele Athos a continuat să fie un centru de aspiraţie religioasă. În timpul secolelor XVI-XVII, mânăstirile din Sfântul Munte au primit donaţii mari de la conducătorii principatelor române şi de la ţarii ruşi. Dar ele au devenit şi victimele jafului şi acţiunilor despotice ale autorităţilor otomane. Treptat, mânăstirile negreceşti au căzut în mâinile monahilor greci, un proces care reflecta situaţia Bisericii Ortodoxe în întregul Imperiu Otoman.

În secolul XVIII, potrivit relatării călătorului Vasilie Barski, doar câţiva monahi ruşi puteau fi găsiţi în Sfântul Munte. Cu toate acestea, la mijlocul secolului XIX, mânăstirea rusă a Sfântului Panteleimon şi cele două schituri – Sfântul Prooroc Ilie şi Sfântul Apostol Andrei – au crescut. Prosperitatea monahismului rus din Muntele Athos la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX este legată de obicei de două personalităţi duhovniceşti: duhovnicul mânăstirii ruse, Ieronim, şi stareţul său, Macarie Suşkin[158]. După războiul ruso-turc din 1877-1878, comunităţile monahale ruse au crescut repede datorită protecţiei oficialilor guvernamentali şi diplomatici de prim rang şi interesului crescând din sânul poporului rus. De fapt, aceste comunităţi au devenit curând cele mai bogate şi mai populate din peninsula muntoasă.

În ciuda dezamăgirii suferite la Congresul de la Berlin din 1878, Rusia a insistat pe includerea articolului nr. 62, care stipula patronajul diplomatic important pentru monahii care nu erau greci din Muntele Athos. Acest punct crucial garanta existenţa autonomă a unei comunităţi ruse în teritoriul otoman sub protecţia statului rus.

O fotografie veche a Mânăstirii Panteleimon, 1871

Înflorirea duhovnicească a comunităţilor ruse din Muntele Athos a inspirat admiraţie printre pelerinii şi călătorii ruşi, care au început să se adune în regiune în număr mare. Ioachim al III-lea, care a vieţuit în Muntele Athos între anii 1886-1901, a subliniat diferenţa dintre instituţiile ruse şi cele greceşti: ,,Puterea duhovnicească din Muntele Athos nu contează defel – scria el consulului rus din Thessaloniki, Ivan S. Iastrebov. Neascultarea este exagerată. Mânăstirile greceşti nu se împacă una cu alta şi încearcă să se întreacă una pe alta în încăpăţânare. Spre deosebire de ele, ordinea domneşte în comunităţile ruse; toţi ascultă de stareţ, ei muncesc cu smerenie şi se leapădă de sine, şi ei nu se amestecă în treburi laice”[159].

Prosperitatea mânăstirilor şi schiturilor ruse provocau nemulţumire şi invidie printre greci, ale căror mânăstiri sufereau din cauza lipsei de sprijin financiar. Condiţiile generale potrivnice din Balcani, intensitatea pasiunilor naţionaliste şi prejudecăţile anti-slave contribuiau încă mai mult la ostilitatea din Sfântul Munte. Guvernul de la Atena a luat măsuri în mod repetat împotriva monahilor ruşi.

În 1883, o delegaţie formată dintr-un teolog şi un istoric, profesorii N. Damalas şi P. Pavlidis, sosea de la Atena pentru a propune câteva căi pentru a întări poziţia greacă în Muntele Athos. În primul rând, ei propuneau ca patriarhul să fie convins să se opună presiunii diplomaţiei ruse şi să acţioneze independent. De asemenea, ei propuneau întărirea educaţiei greceşti în Sfântul Munte pentru a-i încuraja pe monahi să apere drepturile grecilor, şi trimiterea unui consul grec din Macedonia în Muntele Athos cel puţin o dată pe an pentru a sprijini sentimentele naţionaliste ale monahilor. În plus, delegaţia greacă a sugerat să fie organizate pelerinaje ale grecilor către Muntele Athos, pentru a le contrabalansa pe cele ale ruşilor care însumau aproape 4.000 pelerini pe an.

Schitul Sfântul Prooroc Ilie la începutul secolului XX

În final, proiectul propunea o schemă pentru a acorda monahilor athoniţi cetăţenia britanică pentru a beneficia de protecţia britanică. Dacă acest din urmă punct s-ar fi dovedit dificil, continuau Damalas şi Pavlidis, ,,noi ar trebui să încurajăm venirea a mai mulţi monahi care sunt cetăţeni englezi, de exemplu din Cipru”. Deşi acest plan nu s-a pus în practică niciodată, el atestă preocuparea grecilor privind influenţa rusă în Muntele Athos, ca şi influenţa britanică asupra politicii greceşti a acelui timp.

Consulul grec la Thessaloniki, G. Dokos, care a vizitat Muntele Athos în 1887, scria un raport foarte lung către ministrul grec al afacerilor externe, Stephanos Dragoumis, analizând situaţia din Sfântul Munte din punctul de vedere al intereselor naţionale greceşti. În raportul său, Dokos acorda o atenţie specială ameninţării ruse, şi sugera că ar trebui interzisă închirierea clădirilor din Careea, capitala Muntelui Athos. De asemenea, el credea că ar fi oportună plasarea reprezentanţilor diplomatici acolo. ,,Noi trebuie să avem oameni capabili în fiecare mânăstire”, accentua Dokos. ,,Prin munca sistematică dintr-un centru noi putem neutraliza activităţile mânăstirilor ruse, care sunt bine protejate. Monahii ruşi au un singur scop în minte: ei sunt organizaţi cu disciplină militară şi slujesc centrelor politice [ruse] din străinătate”[160].

Este interesant de remarcat că, dintre măsurile care ar fi putut fi folosite împotriva ruşilor, Dokos nu a exclus ajutorul din partea ţărilor romano-catolice, ba chiar observa că consulul austriac la Thessaloniki arăta interes faţă de fosta mânăstire italiană Amalfitiani, cunoscută ca Morfanou. Consulul era curios să găsească unele documente privind acest aşezământ monahal, care încetase să existe în urmă cu câteva secole. Dokos credea că întemeierea unei mânăstiri catolice pe Muntele Athos era improbabilă, dar sprijinul unei mari puteri precum Austro-Ungaria ar fi putut fi folositor împotriva ruşilor[161].

Aşa cum arată raportul, diplomaţii greci se temeau că guvernul rus era interesat de Muntele Athos ca o bază politică şi chiar militară. Într-adevăr, Sankt-Petersburg-ul nu a precupeţit banii pentru întărirea elementului rus acolo.

Numărul crescând al monahilor şi pelerinilor ruşi în Muntele Athos a îndemnat guvernul rus să numească un reprezentant pentru a controla situaţia. Până în 1889, acest rol îl îndeplinise stareţul Macarie, dar după moartea sa, chestiunea privind numirea unui conducător care să supravegheze mulţimea de pelerini a apărut din nou. Oficialii guvernamentali din Sankt Petersburg, cărora le era teamă să nu creeze în Muntele Athos acelaşi conflict şi situaţie complicată care exista la misiunea duhovnicească rusă din Ierusalim, nu susţineau deschiderea unui consulat rus în Muntele Athos sau trimiterea unui reprezentant ecleziastic acolo.

Guvernul rus nu avea o politică clară când venea vorba de Muntele Athos. Ambasada rusă din Constantinopol, ca şi consulatul din Thessaloniki trimiteau Ministerului Afacerilor Externe numeroase investigaţii privind Muntele Athos, dar nu primeau niciodată răspunsuri concrete. Mulţi diplomaţi se împotriveau investirii suplimentare în Muntele Athos rus (o idee avansată anterior de mitropolitul Moscovei, Filaret Drozdov); ei susţineau că astfel de resurse ar fi mai bine utilizate pentru a întări stăpânirea Rusiei la periferiile Imperiului Rus însuşi prin sprijinirea unor astfel de instituţii precum recent întemeiata Mânăstire a Noului Munte Athos din Caucaz.

Ambasadorul rus la Sublima Poartă, Nelidov însuşi credea că guvernul rus ar trebui să se retragă din a influenţa treburile din Muntele Athos şi să înceteze să coordoneze fluxul de pelerini ruşi către Muntele Athos. ,,Noi avem doar dovada veneraţiei profunde a poporului rus pentru Sfântul Munte şi nu putem evalua avantajele morale ale acestei veneraţii sau în ce grad Muntele Athos este folositor pentru noi dintr-un punct de vedere politic. Avem de-a face cu o [forţă] necunoscută, forţa naţională puternică şi independentă (adică, veneraţia ţăranilor ruşi)”, scria Nelidov[162].

Cu toate acestea, Sankt Petersburg-ul încerca în mod regulat să limiteze curgerea banilor către Muntele Athos pe care monahii ruşi, în special chilioţii (locuitorii unor chilii mici care aparţineau mânăstirilor mari şi care ar fi putut, prin urmare, să nu fie privite nicicând ca proprietate rusă), îi adunau din întreaga Rusie.

 

 

Monahii ruşi se extind: Hilandar, Decani, Lavra Sfântului Hariton

Statutul legal al monahilor ruşi din Muntele Athos rămânea incert deoarece valul mare de pelerini coincidea cu schimbările legale şi politice majore care aveau loc în această perioadă în Imperiul Otoman. Potrivit rânduielilor Muntelui Athos din 1876 (incluse în Codul de Legi turc), toţi monahii Muntelui Athos, indiferent de naţionalitatea lor, erau socotiţi cetăţeni otomani; le era dat un soi de permis de rezidenţă, dar în realitate cetăţenia lor turcă rămânea nominală. Însă, monahii ruşi îşi păstrau de asemenea paşapoartele lor ruse şi se bucurau de protecţie diplomatică potrivit articolului 62 din Tratatul de la Berlin din 1878.

Legea rusă stipula că o persoană şi-ar putea pierde naţionalitatea slujind un stat străin fără permisiunea guvernului său, sau refuzând să se întoarcă în Rusia când era somată de guvern. Dar, potrivit edictului Sfântului Sinod rus din 13 iulie 1816, supuşii ruşi care deveniseră monahi în străinătate nu erau recunoscuţi ca monahi în Rusia. Mai mult, ţarul Alexandru I a emis altă lege care permitea cetăţenilor ruşi să devină monahi în străinătate cu condiţia ca ei să nu se întoarcă niciodată în patria mamă. Ulterior, cei care deveniseră monahi în străinătate se puteau alătura mânăstirilor ruse după ce petreceau 3 ani ca novici; în orice caz, era necesară permisiunea Sfântului Sinod.

Statutul dublu al monahilor ruşi din Muntele Athos – având atât cetăţenie rusă, cât şi otomană – era şi avantajos şi dezavantajos pentru ei. Pe de o parte, cetăţenia rusă le permitea să se ocupe de treburi monahale în Rusia; pe de altă parte, oficialii guvernamentali i-ar fi protejat doar când ar fi găsit că este în avantajul lor. În unele cazuri, diplomaţii ruşi nu ezitau să-i alunge pe cei mai insistenţi solicitanţi deoarece ei erau ,,cetăţeni turci”.

Autorităţile turce au făcut câteva eforturi pentru a-i priva pe monahii ruşi de statutul lor rus, dar aceste eforturi erau întotdeauna zădărnicite de diplomaţia rusă. De exemplu, în timp ce se făcea recensământul populaţiei Muntelui Athos în 1905, autorităţile turce au încercat să confişte paşapoartele monahilor ruşi. Cererea lor s-a ciocnit de refuzul ferm din partea tuturor mânăstirilor ruse cu excepţia chiliei georgiene a Sfântului Ioan Teologul, ai cărei monahi au cedat paşapoartele. Dar la protestul reprezentantului rus la Thessaloniki, Nicolai V. Kokhmanski, guvernatorul oraşului a făgăduit să dea înapoi paşapoartele. După un nou val de confiscări a paşapoartelor monahilor ruşi de către guvernul Junilor Turci în 1909, Kokhmanski a solicitat din nou guvernului ca ruşii din Muntele Athos să fie priviţi ca doar temporar în afara Rusiei şi să nu-şi piardă niciodată cetăţenia. Consulatul rus din Thessaloniki a emis noi paşapoarte pentru a le înlocui pe cele confiscate, socotind paşapoartele confiscate ca fiind pierdute pentru a împăca autorităţile turce.

La începutul secolului XX, temerile privind expansiunea rusă în Sfântul Munte şi transformarea acestuia din urmă într-un aşezământ rus nu se schimbaseră. Ele sunt bine conturate în raportul agentului bulgar la Thessaloniki, Atanas Şopov:

,,Am călătorit din mânăstire în mânăstire peste tot, pe toată peninsula Muntelui Athos şi mi se părea că fac o călătorie prin Rusia. Neîncetat pe cheiuri, în mânăstiri, la chilii, în centrul kaza [zona administrativă a Muntelui Athos], în păduri şi pe drumuri întâlneşti ruşi şi iar ruşi, atât monahi cât şi mireni. Numărul lor este în creştere de la zi la zi … în 5 sau 6 ani numărul ruşilor s-a dublat sau s-a triplat. Nimeni nu se îndoieşte că în câţiva ani doar ruşii vor popula întregul Sfânt Munte. Ruşii, dar şi grecii şi bulgarii cred că în curând peninsula Muntelui Athos va fi guvernată politic de Rusia de asemenea. Din punct de vedere economic este în mâinile ruşilor de multă vreme. Toate mânăstirile greceşti bogate primesc veniturile lor din Rusia care controlează primirea şi distribuirea acestor venituri”[163].

Mânăstirea Hilandar în timpul vizitei regelui Alexandru Obrenovici în 1896

În 1898, consulul rus la Thessaloniki, N.A. Ilarionov, vizita Mânăstirea sârbă Hilandar. Hilandar, una din cele mai vechi mânăstiri din Sfântul Munte, avea datorii mari şi o populaţie monahală foarte mică. Doar câţiva monahi erau sârbi; cei mai mulţi erau bulgari din Macedonia. Ruşii aveau în vedere această mânăstire de ceva vreme şi se oferiseră să-i plătească datoriile în schimbul primirii a unul sau mai mulţi monahi ruşi în obşte; în acest fel, se spera, mânăstirea va trece treptat în mâinile ruşilor[164]. Însă, guvernul sârb a luat măsuri pentru a dejuca influenţa rusă şi a întări prezenţa sârbă în Hilandar. În 1900, Belgradul a plătit datoriile mânăstirii şi s-a oferit să-i acorde o sumă anuală de 1.000 lire otomane[165]. În sfârşit, consulul rus a decis ca mai degrabă să-i sprijine pe sârbii din Hilandar decât să crească prezenţa rusă, ceea ce era în concordanţă cu politica generală a guvernului rus în Macedonia în aceşti ani, adică a-i sprijini pe sârbi împotriva bulgarilor, cu toate că Rusia nu a abandonat scopul său de a-şi însuşi mânăstirea.

Armata turcă păzind Mânăstirea Decani, în jurul anului 1904

Ruşii au ocupat diverse chilii care aparţineau Mânăstirii Hilandar, cea mai mare fiind chilia Sfântului Ioan Gură de Aur. În 1902, a fost semnat un acord între stareţul chiliei şi mitropolitul sârb de Raska şi Prizren. Potrivit acestui acord, mitropolitul transfera ruşilor, pentru câţiva ani, autoritatea asupra Lavrei Decani din Kosovo, care istoric vorbind fusese sârbă. În schimb, ruşii au convenit să aşeze o disciplină monahală strictă, să restaureze clădirile şi să apere mânăstirea de atacurile briganzilor albanezi. În timp ce pentru autorităţile bisericeşti sârbe această măsură era singurul mod de a salva mânăstirea, pentru monahii ruşi era o oportunitate de a întemeia o nouă mânăstire rusă în Balcani. Stareţul rus intenţiona să organizeze Mânăstirea Decani ca pe o prelungire a chiliei Sfântului Ioan Gură de Aur, care nu va fi limitată în numărul monahilor, nici în sfera iniţiativelor de construire. În anii care au urmat, aproximativ 20 monahi ruşi au fost instalaţi în Decani.

În acelaşi timp, monahii ruşi din Muntele Athos explorau alte opţiuni pentru activităţile lor creatoare în Palestina şi Siria. În această regiune existau multe mânăstiri mici, neglijate care ar fi putut fi cumpărate uşor de chilioţii ruşi bogaţi. În 1903, stareţul chiliei ruseşti a Sfintei Cruci din Muntele Athos, Panteleimon, a cumpărat vechea Lavră a Sfântului Hariton, la 8 km de Ierusalim, şi a aşezat 7 monahi acolo. Patriarhul Damian al Ierusalimului a protestat că aceasta era o interferenţă necanonică în afacerile altei Biserici, dar ruşii au ignorat scrisoarea patriarhului.

Lavra Sfântului Hariton

Pe 12 iulie 1912, în Damasc, Patriarhul Grigorie al Antiohiei şi un reprezentant al chiliei Sfintei Cruci din Muntele Athos, Ghenadie, au semnat un acord care permitea ruşilor să închirieze mânăstirea patriarhală a Sfântului Ilie Shuaya din Siria. Stareţul rus al chiliei din Muntele Athos era numit stareţ al mânăstirii. Potrivit acordului, frăţia rusă devenea proprietara pe timp nelimitat a întregii proprietăţi mobile şi imobile a mânăstirii şi trebuia să facă plăţi treptate către patriarh, care se ridicau de la 200 la 400 napoleoni francezi pe an.

Lavra Sfântului Hariton astăzi, aparţinând de Misiunea Rusă din Ierusalim

Indiferent de semnificaţia politică a unor asemenea iniţiative, principalele motive pentru interesul monahilor ruşi în Palestina era lipsa spaţiului şi a oportunităţii de dezvoltare în Muntele Athos. Cele mai bogate chilii ruseşti ar fi putut primi un număr mare de monahi şi ar fi putut construi mânăstiri mari, dar reglementările athonite interziceau strict o astfel de expansiune. Însă, ruşii nu au aderat niciodată la restricţii şi acţiunile lor conduceau în mod constant la conflicte între autorităţile bisericeşti ruse şi greceşti.

La începutul secolului XX, chilioţii constituiau una din marile probleme ale Muntelui Athos atât pentru greci, cât şi pentru ruşi. Chilioţii erau vieţuitorii celor mai mici aşezăminte monahale, numite ,,chilii” – cea de-a treia şi cea mai mică formă, după mânăstiri şi schituri. Aceste aşezări aparţineau unor mânăstiri independente, mari şi monahii puteau doar să le închirieze. Rânduielile Muntelui Athos prevedeau un număr de cel mult 6 vieţuitori pentru o chilie, care erau socotiţi pustnici: un bătrân şi câţiva ucenici. Dar, în realitate, în câţiva ani monahul vârstnic adeseori aduna bani pentru a lua mai mulţi ucenici şi reconstruia chilia transformând-o într-un aşezământ mai însemnat. Populaţia unor astfel de chilii creştea uneori la mai mult de 100 vieţuitori; unele erau capabile să construiască biserici magnifice şi case monahale. Această dezvoltare a făcut ca aceste chilii independente, ai căror vieţuitori erau doar chiriaşi, să se constituie în mânăstiri de facto, uneori mai bogate decât mânăstirea lor de origine.

În 1896, chilioţii din Muntele Athos s-au unit şi au întemeiat o organizaţie, ,,Frăţia chilioţilor ruşi”. Frăţia a făcut din chilioţii ruşi o putere comparabilă cu cea a Mânăstirii Sfântului Panteleimon. Organizaţia avea drept scop să apere drepturile chilioţilor în lupta lor cu mânăstirile greceşti mari. Curând, Frăţia a reuşit să atragă atenţia familiei ţarului şi sprijinul ambasadorului rus la Constantinopol, Zinoviev, ca şi al directorului influent al Institutului Arheologic Rus din Constantinopol, T.I. Uspenski. Frăţia ţinea un spital la Thessaloniki şi o şcoală monahală în capitala otomană.

Pe câtă vreme chilioţii se bucurau de sprijinul unor diplomaţi şi persoane oficiale de rang înalt, Sfântul Sinod rus nu privea către ei cu bunăvoinţă. Pentru autorităţile bisericeşti era mai uşor să trateze cu mânăstirile mari decât cu aşezămintele independente. Sinodul se temea că disputele legale dintre aşezămintele ruseşti mai mici şi mânăstirile greceşti mari vor continua decenii şi vor provoca dificultăţi serioase. Prin urmare, Sfântul Sinod rus a emis hotărâri împotriva scrisorilor chilioţilor şi monahilor care cereau sprijin economic, care fuseseră trimise în întreaga Rusie. Mânăstirile ruseşti mari şi unele autorităţi publice au susţinut poziţia Sinodului rus. De exemplu, renumitul liturgist de la Academia Teologică din Kiev, Alexie Dmitrievski, a scris un articol vehement împotriva activităţilor chilioţilor[166].

În mod evident, o astfel de critică îndreptată către o fracţiune semnificativă a monahilor ruşi nu avea să contribuie la stabilitatea ruşilor în Sfântul Munte ca un întreg. Articolul lui Dmitrievski a provocat de asemenea senzaţie în Grecia după ce a fost tradus de secretar lui Meletie Metaxakis, arhiepiscopul Ciprului şi mai târziu patriarh al Alexandriei şi Constantinopolului, care l-a folosit în lucrarea sa extrem de rusofobă[167]. Încurajat de poziţia Sinodului rus, Patriarhul Ioachim al III-lea al Constantinopolului a emis un decret limitând numărul maxim de vieţuitori ai chiliilor din Muntele Athos[168]. În ciuda acestor măsuri, chilioţii şi-au continuat activităţile.

 

 

Încercările ruşilor de a da Muntelui Athos un statut internaţional

Odată cu războaiele balcanice a început o nouă eră în viaţa din Muntele Athos. În noiembrie 1912, grecii au anexat Sfântul Munte. Un detaşament de 800 soldaţi greci a format o garnizoană; bulgarii au trimis de asemenea 70 soldaţi pentru a apăra mânăstirea lor. Pe câtă vreme vieţuitorii greci ai Muntelui Athos priveau aceasta ca pe o eliberare făcând posibilă o renaştere a influenţei lor, slavii erau mai degrabă neliniştiţi cu privire la viitorul lor.

Statutul Muntelui Athos era o chestiune de dezbatere internaţională la Conferinţa de la Londra din 1912-1913. Rusia a insistat în mod categoric pe internaţionalizarea Muntelui Athos sub protectoratul a 6 state ortodoxe (Rusia, Grecia, Serbia, România, Muntenegru şi Bulgaria). Primul ţel era de a neutraliza supremaţia greacă, şi cel de-al doilea de a proteja drepturile monahilor nativi din fiecare stat ortodox. Dacă grecii reuşeau să domine în Muntele Athos, toate litigiile aveau să fie soluţionate în favoarea grecilor, şi nu a ruşilor. În planul rus al unui protectorat, nu în mod surprinzător, controlul internaţional al statelor ortodoxe asupra Sfântului Munte va asigura dominaţia Rusiei.

Delegaţii statelor balcanice la Conferinţa de la Londra din 1912-1913

Diplomaţii ruşi au dezvoltat câteva opţiuni pentru a aborda chestiunea jurisdicţiei. Consulul la Thessaloniki, Alexie K. Beliaev, a propus ca fiecare din cele 6 state ortodoxe să numească un reprezentant, care va avea un scaun în Kareea, centrul administrativ al Muntelui Athos. Delegaţii vor alcătui un consiliu oficial cu reprezentantul rus ca preşedinte. Acest consiliu va fi doar reprezentantul Muntelui Athos în relaţiile sale internaţionale. Delegaţii vor funcţiona în aceeaşi calitate pe care o aveau consulii marilor puteri în Imperiul Otoman. Potrivit planului lui Beliaev, populaţia monahală din Muntele Athos va fi dependentă din punct de vedere politic de Ministerul de Externe rus. Autoritatea spirituală a patriarhului Constantinopolului şi autoguvernarea Muntelui Athos în treburile sale interne vor rămâne ca mai înainte[169]. Altă propunere, elaborată de consulul rus la Monastir, A.M. Petriaev, repeta în general principalele puncte expuse de Beliaev.

Propunerea lui B.S. Serafimov, consilierul pe chestiuni bisericeşti al ambasadei ruse din Constantinopol, a sporit suplimentar gradul de protecţie ţaristă. Serafimov afirma că, de vreme ce mânăstirile neruseşti existau datorită veniturilor de pe proprietăţile lor din Rusia sau din colectarea de bani acolo, ele se vor afla curând în situaţii critice fără ajutor rus. De asemenea, el sublinia că existau 4.250 monahi ruşi în Muntele Athos în 1909-1911, fără a lua în considerare metocurile (care deţineau ferme), şi susţinea extinderea influenţei ruse asupra Muntelui Athos. El scria: ,,Se poate spera că odată cu schimbarea circumstanţelor politice se va schimba şi situaţia actuală. La timpul potrivit, multe din cele 17 mânăstiri greceşti vor deveni ruseşti, aşa cum s-a întâmplat cu Mânăstirea Sfântul Panteleimon, şi atunci monahii noştri vor socoti ei înşişi că se află în condiţii mai bune”. Rusia însăşi se va ocupa de treburile Muntelui Athos dând monahilor oportunitatea de autoguvernare internă potrivit vechilor rânduieli. Reprezentanţii celorlalte 5 state ortodoxe vor trimite de asemenea reprezentanţii lor pentru a sluji drept consuli.

Consilierul legal al ambasadei ruse din Constantinopol, A.N. Mandelshtam, a discutat partea juridică a chestiunii în detaliu. El susţinea fie indicarea Muntelui Athos ca un teritoriu neutru sub protectoratul a 6 state ortodoxe, fie transformarea lui într-un teritoriu neutru guvernat de reprezentanţii celor 6 state[170]. În opinia sa, crearea unui teritoriu neutru era preferabilă pentru Rusia deoarece aceasta va permite implementarea legilor ruse. Mandelshtam afirma că în fiecare caz era obligatorie o putere guvernamentală puternică pentru a opri neînţelegerile internaţionale din Sfântul Munte. Tensiunile naţionaliste dintre ruşi şi greci, greci şi bulgari, greci şi georgieni erau o reflectare a tensiunii greco-slave (şi greco-georgiene) generale din Balcanii acelor ani. Cel de-al doilea război balcanic şi înfrângerea Bulgariei au făcut mai acută situaţia din Muntele Athos.

Când monahii din Muntele Athos au aflat de planurile ruse de a internaţionaliza şi a întemeia un condominiu [administrare a unui teritoriu de către două sau mai multe ţări], cele 17 mânăstiri greceşti şi-au trimis delegaţii la guvernul din Atena şi la Conferinţa de la Londra cu o petiţie pentru a uni Muntele Athos cu regatul grec. În acelaşi timp, monahii ruşi au adresat altă petiţie Conferinţei de la Londra cerând neutralizarea Muntelui Athos sub protectoratul Rusiei şi statelor balcanice; în petiţia lor, ei au cerut să fie trimis un reprezentant pentru fiecare 250-300 monahi în consiliul central; ca problemele civile şi criminale să fie separate de cele spirituale; ca regulile actuale privind posesiunea proprietăţilor funciare să fie desfiinţate şi ca aceste proprietăţi să rămână mai degrabă în mâini ruseşti după ce închirierile au expirat decât să se întoarcă la proprietarii lor greci.

Chestiunea statutului internaţional al Muntelui Athos nu a fost soluţionată în timpul deliberărilor din cadrul Conferinţei de la Londra. Tratatul de la Londra din 17 mai 1913 doar a amânat decizia privind Sfântul Munte. În iulie şi august 1913, ambasadorii marilor puteri au ţinut o întrunire la Londra pentru a discuta consecinţele războaielor balcanice; statutul Sfântului Munte se număra printre subiectele discutate. Reprezentantul austro-ungar s-a opus cu putere propunerii ruse de a face Muntele Athos neutru deoarece în acea vreme Imperiul Habsburgic, mai mult decât orice altă putere, avea un interes legitim în Macedonia de Sud. Din cauza opoziţiei Austro-Ungariei, a fost adoptată doar prima parte a propunerii privind păstrarea subordonării spirituale a Muntelui Athos faţă de patriarh. Propunerea de a alcătui un protectorat comun a fost amânată din cauza neînţelegerilor ireconciliabile dintre părţi. Nici Tratatul de la Bucureşti, semnat pe 26 august 1913, nu a soluţionat problema.

Cel de-al doilea război balcanic şi înfrângerea Bulgariei au îngropat toate speranţele pentru o uniune a statelor ortodoxe sau a statelor slave sub un protectorat rus. Schisma bisericească bulgară nu putea fi vindecată şi un protectorat comun asupra Muntelui Athos părea improbabil. Împotrivirea puterilor occidentale nu era singurul obstacol. În iunie-iulie 1913, a apărut o problemă internă în Muntele Athos, şi anume chestiunea închinătorilor Numelui lui Dumnezeu (Imiaslavtsy sau Imiabozhniki). Adepţii mişcării au acceptat ideea că ,,Numele lui Dumnezeu este Dumnezeu Însuşi”. Rădăcinile acestei erezii se află în misticismul bizantin al Sfântului Simeon Noul Teolog şi în isihasm, o mişcare de renaştere din secolul al XIV-lea condusă de Sfântul Grigorie Palama. Repetarea neîncetată a rugăciunii lui Iisus (Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul) era o tradiţie veche de secole în Muntele Athos astfel că închinătorii la nume nici măcar nu inventau o erezie modernă, cât reinterpretau o tradiţie veche.

Această mişcare, fiind pur spirituală, a dezbinat comunitatea monahală. Guvernul rus, sătul de complicaţii suplimentare în Balcani, a confundat tulburările cu o acţiune politică şi a socotit mişcarea drept o rebeliune. Mânăstirile greceşti şi patriarhul au vrut să deporteze o parte din comunitatea monahală rusă, şi au sprijinit autorităţile bisericeşti şi civile ruse. În iulie 1913, mai mult de 800 monahi ruşi au fost mutaţi cu forţa în Rusia. Această acţiune a marcat începutul slăbirii elementului rus în Muntele Athos.

În septembrie 1913, deoarece statutul internaţional al Muntelui Athos rămânea incert, un reprezentant al ambasadei ruse la Constantinopol, Serafimov, a sosit în Muntele Athos într-o misiune specială. Scopul vizitei sale era de a informa ambasada despre situaţie, de a apăra monahii ruşi de încălcări, şi de a lucra pentru a restaura pacea în Sfântul Munte. În aceeaşi lună, mitropolitul Ciprului, Meletie Metaxakis a sosit în Muntele Athos pentru a răspândi agitaţie printre monahii greci şi a susţine aspiraţiile lor naţionaliste. Prezenţa lui Serafimov (care, în pofida faptului că era incognito, era privit ca un consul rus), i-a iritat pe monahii greci într-o măsură considerabilă. La sfârşitul lui septembrie, Sfânta Chinonită (corpul administrativ al Muntelui Athos) a decis să-l mute din Schitul Sfântul Andrei. Însă, această decizie nu a fost implementată din cauza poziţiei incerte a Mânăstirii Vatopedi, al căreia era schitul, şi căreia îi era teamă să nu-şi piardă venitul din proprietăţile ei din Basarabia dacă Serafimov s-ar fi plâns cu privire la îndepărtarea sa. Între timp, presa greacă a publicat articole furibunde împotriva lui Serafimov[171].

În octombrie 1913, Chinonita Muntelui Athos împreună cu mitropolitul Meletie a trimis o petiţie către regele Constantin al Greciei exprimându-şi dorinţa ca Sfântul Munte să fie inclus în regatul grec pentru a garanta că nici o autoritate civilă nu ar putea interveni în treburile sale. Reprezentanţii mânăstirilor bulgare şi sârbe, intimidaţi de greci, au subscris de asemenea la petiţie. Doar reprezentantul Mânăstirii ruse Sfântul Panteleimon a refuzat să subscrie. Petiţia a fost citită în mod public în prezenţa multor monahi pe 3 octombrie, o sărbătoare naţională pentru greci, a fost însoţită de o ceremonie şi închinare înaintea icoanei Axion Estin, strigând ,,Trăiască Grecia !” De asemenea, mitropolitul Meletie a ţinut un discurs patriotic înflăcărat.

O delegaţie formată din 5 reprezentanţi l-au vizitat pe regele Constantin şi pe prim-ministrul Elefterie Venizelos cu petiţia. Cel din urmă i-a asigurat pe monahi că ,,deoarece Sfântul Munte a păstrat şi păstrează toate riturile bizantine, şi a păstrat pentru noi limba noastră în îndelungatele veacuri de robie, este de mare importanţă pentru elenism. Fiţi încredinţaţi, părinţilor, că guvernul va face tot ce-i stă în putinţă pentru a păstra structura Muntelui Athos, atât bisericească cât şi politică”. Atât regele, cât şi prim-ministrul erau gata să-i sprijine pe monahii greci din Muntele Athos.

În timpul şederii sale în Muntele Athos, Serafimov a continuat să se concentreze pe viitorul statut internaţional al Muntelui Athos. Mitropolitul Meletie a propus ca Rusia să se abţină de la programul său de internaţionalizare, în timp ce Grecia ar trebui să garanteze că monahii ruşi vor avea drepturile şi privilegiile pe care le aveau înainte de războaiele balcanice. În situaţia actuală, Serafimov înclina către a adopta această propunere, deoarece înfiinţarea unei asociaţii a statelor ortodoxe ar fi fost imposibil de implementat fără a lua măsuri brutale şi fără ca grecii să nu trimită petiţii împotrivă către puterile europene.

În acest răstimp, schisma bulgară rămânea nesoluţionată, şi Serbia unită cu Grecia se împotrivea intereselor ruse. România avea doar două schituri şi câteva chilii în Muntele Athos (care erau ostile faţă de patriarhie), şi Muntenegru nu avea interese în Sfântul Munte. Potrivit lui Serafimov, protestele Chinonitei din Muntele Athos vor duce la limitarea înaintării ruse către arhipelag şi Marea Mediterană ceea ce va opri eforturile Rusiei. Aceasta ar fi catastrofal pentru mânăstirile ruse, în timp ce adoptarea propunerii lui Meletie ne-ar putea ,,da oportunitatea de a ajunge la rezultatele dorite de noi”.

Serafimov a prezentat şi condiţiile în care, în opinia sa, ar putea fi semnat un acord ruso-grec. Potrivit lui, comunitatea religioasă din Muntele Athos trebuia să rămână în păstorirea patriarhului ecumenic, şi toate acţiunile din Muntele Athos trebuiau întreprinse doar după aprobarea lor atât de autorităţile ruse, cât şi de cele greceşti. O pază alcătuită atât din greci cât şi din ruşi va înlocui detaşamentul militar grec, iar guvernul grec nu ar trebui să confişte proprietăţile monahale din afara peninsulei (îndeosebi din Macedonia şi Tracia). Cel din urmă punct avea o însemnătate aparte pentru Rusia deoarece privea proprietatea Nuzla din Golful Kavala, care aparţinea schitului rus Sfântul Andrei şi care putea fi utilizată ca o bază navală strategică.

Deşi favorabilă Rusiei, propunerea lui Serafimov nu a fost adoptată de Ministerul de Externe rus. Între timp, poziţia lui Serafimov în Muntele Athos devenea din ce în ce mai dificilă şi chiar periculoasă. În decembrie 1913, el a părăsit Sfântul Munte.

Chestiunea statutului Muntelui Athos a continuat să fie discutată în 1914. Întotdeauna, diplomatul abil şi flexibil, prim-ministrul grec Venizelos, care dorea sprijinul rus, era gata să facă unele concesii. În mai 1914, ambasadorul rus la Constantinopol, Giers, a înmânat reprezentantului grec o propunere privind statutul internaţional al Muntelui Athos şi şi-a exprimat dorinţa de a începe negocierile. Guvernul grec a prezentat o contra-propunere despre un condominiu greco-rus al Muntelui Athos. Ea propunea cetăţenie dublă pentru monahii ruşi athoniţi şi restricţiona toate celelalte state ortodoxe de a lua parte la decizii privind guvernarea Muntelui Athos[172]. Această propunere a fost zădărnicită de împotrivirea Serbiei şi Bulgariei.

Odată cu izbucnirea primului război mondial, problema statutului Muntelui Athos nu a mai apărut la nivel diplomatic. Până la Revoluţia din 1917, guvernul rus nu a recunoscut Muntele Athos ca parte a teritoriului aparţinând regatului grec. Putem vorbi în mod definitiv de unirea finală a Muntelui Athos cu Grecia doar în 1926, când guvernul grec a emis o lege că toţi monahii din Sfântul Munte trebuie să fie cetăţeni greci. Astfel, discuţiile prelungi despre statutul internaţional al Muntelui Athos au încetat de îndată ce Rusia a încetat presiunile diplomatice.

După lupta împotriva închinătorilor Numelui lui Dumnezeu în 1913 şi începutul primului război mondial, când mulţi novici au fost chemaţi în armată, a început o descreştere rapidă a numărului ruşilor în Muntele Athos. Între anii 1913-1917, populaţia rusă din Muntele Athos s-a redus de la 4.100 la 2.460. După 1917, când ruşilor le-a lipsit oportunitatea de a vizita Muntele Athos şi guvernul nu mai susţinea mânăstirile, monahismul rus din Sfântul Munte a apus până la sfârşitul secolului XX.

Grup de monahi din Mânăstirea Sfântul Panteleimon, 1923

La apogeul ei, în 1903, aici vieţuiau peste 1440 monahi. Astăzi aici vieţuiesc 50 monahi

 

 

Monahii ruşi din Mânăstirea Decani (1902-1914)

La sfârşitul secolului XIX, vechea Serbie (Kosovo şi Metochia), un teritoriu cu populaţie sârbă şi albaneză amestecată, era una dintre cele mai instabile regiuni din Balcani. Populaţia ortodoxă sârbă fusese slăbită de închiderea Patriarhiei Pecs în 1766. Ulterior, creşterea tendinţelor anti-creştine în Turcia şi naţionalismul albanez în ascensiune au condus la situaţii drastice pentru multe familii sârbe din Metochia. După înfrângerea Ligii Prizren[173] în 1878, politica sultanului avea scopul de a-i sprijini pe albanezi împotriva sârbilor, care erau priviţi ca potenţial revoluţionari[174]. Anii ‘1890 au fost o perioadă de anarhie, care a sporit după războiul greco-turc din 1897. În 1898-1899, s-a înfiinţat Liga Pech care continua lupta pentru autonomia albaneză. Austro-Ungaria sprijinea independenţa albanezilor, văzând aceasta ca pe un bastion împotriva Serbiei protejate de ruşi.

Ca în alte regiuni din Imperiul Otoman, existau două căi legale de a susţine spiritul naţionalist al populaţiei: prin deschiderea de şcoli şi întărirea organizaţiei bisericeşti. După semnarea convenţiei consulare dintre Serbia şi Turcia în 1886, au fost deschise o serie de consulate sârbe în Skopje, Thessaloniki, Bitola şi Priştina. De asemenea, Rusia a continuat sprijinul său financiar şi diplomatic tradiţional al sârbilor pe tărâmurile ecleziastic şi şcolar. Cu ajutorul vice-consulului rus la Prizren, I.S. Iastrebov, în 1871 s-a înfiinţat prima şcoală teologică sârbă în Kosovo. În conflictele bulgaro-sârbe din Macedonia el ţinea partea Serbiei.

Singurul mod posibil în care Serbia putea spera să influenţeze treburile Imperiului Otoman era pe căile ecleziastice. Primul pas a fost alegerea sârbului Dionisie Petrovici pentru scaunul de Raska şi Prizren în 1896; următorul a fost alegerea Mitropolitului Firmilian de Skopje (1903). Ambele numiri au avut loc cu susţinerea activă a ambasadei ruse din Constantinopol. În 1910, Mitropolia de Veles şi Dibra era condusă de Varnava Rosici, fost student la Academia Teologică din Sankt Petersburg care avea să devină mai târziu patriarh al Serbiei[175].

Între anii 1878-1903, influenţa rusă în vechea Serbie a intrat în declin, în timp ce influenţa Austro-Ungariei a crescut; ea a ocupat Bosnia şi Herţegovina. Înfrângerea diplomatică a Rusiei în Bulgaria a condus la izolarea acesteia din urmă în Balcani. În ciuda situaţiei politice nefavorabile, începând din 1900, Rusia a devenit din nou activă în regiune. Consulii ruşi i-au susţinut în mod activ pe sârbi şi i-au apărat de încălcările turcilor.

Lavra Decani, întemeiată în secolul al XIV-lea, era în mod tradiţional unul din simbolurile naţionale ale poporului sârb. La începutul secolului XX, mânăstirile a suferit din cauza raidurilor albaneze, agresiunii militare turce, şi administraţiei proaste. Stareţii cheltuiau banii pentru propriile nevoi şi astfel mânăstirea era la un pas de ruină. Situaţia a devenit deosebit de dificilă după uciderea unuia din liderii albanezi, Tsol Sokol, în august 1900. La acea vreme mânăstirea era ocupată de soldaţi turci şi albanezii o atacau în mod repetat. În această situaţie critică, Mitropolitul Nichifor de Raska şi Prizren s-a hotărât să ceară ajutorul ruşilor şi să-i invite pe monahii ruşi să trăiască în mânăstire pentru o perioadă de timp.

Imagini de arhivă. Mânăstirea Decani la începutul secolului XX

În iunie 1902, el a trimis o scrisoare consulului rus la Skadr, G. Şcherbina, afirmând că ar dori să înceapă negocierile privind mânăstirea cu ambasada rusă din Constantinopol şi patriarhia. În acelaşi timp, mitropolitul a cerut egumenului chiliei Sfântul Ioan Gură de Aur din Muntele Athos, Chiril, să găsească un monah care ar putea sluji de stareţ în Decani. El nădăjduia să reorganizeze viaţa monahală cu ajutorul ruşilor, care erau cunoscuţi pentru disciplina lor, şi care aveau de asemenea îndeajuns de mulţi bani pentru a plăti datoriile mânăstirii; în ce-l priveşte pe Chiril, el spera să primească sprijin de la ambasada rusă pentru mânăstire. Chilioţii ruşi din Muntele Athos vedeau într-o astfel de mânăstire fiică în Balcani o şansă de a se muta din Muntele Athos, unde eforturile lor erau suprimate de greci. Precum relata vice-consulul rus la Prizren, A. Petriaev:

,,La primirea scrisorii de la mitropolit, Chiril a scris imediat lui Arsenie [reprezentantul său la Constantinopol] să plece fără întârziere la Prizren. El l-a instruit să aranjeze cu mitropolitul să numească monahi din Muntele Athos pentru a alcătui obştea de la Decani. Mitropolitul trebuia să le îngăduie să organizeze comunitatea lor potrivit regulilor din Muntele Athos cu dreptul de a alege stareţul din cadrul obştii”[176].

Nu se poate indica data exactă când au început negocierile dintre mitropolitul Nichifor şi monahii ruşi. Însă, în mai 1902 ei erau cunoscuţi consulului rus la Prizren, A. Beliaev, care a descris istoria lui Tsol Sokol, situaţia cumplită a mânăstirii şi a vorbit despre necesitatea de a o apăra[177]. Pe 27 iulie 1902, Arsenie a sosit la Prizren şi a cerut sprijinul vice-consulului rus, A. Petriaev; cel din urmă l-a sfătuit să nu dezvăluie motivul vizitei sale comunităţii sârbe, şi să fie foarte precaut în discuţiile sale cu mitropolitul; Decani era în eparhia sa şi el va fi cel care va permite monahilor ruşi să se aşeze acolo. Petriaev era convins că o obşte energică nu numai că va ajuta Ortodoxia din Vechea Serbie, dar va ajuta şi la întoarcerea la creştinism a sârbilor care fuseseră islamizaţi la începutul secolului XIX. Dar el s-a împotrivit introducerii regulilor monahale din Muntele Athos în Decani, deoarece ele vor fi întâmpinate cu împotrivire de populaţia ortodoxă care nu era obişnuită nici cu stricteţea regulilor athonite, nici cu Ortodoxia rusă[178].

Arsenie a ajuns în Pech pe 20 septembrie. Succesorul lui Petriaev, S.V. Tukholka, raporta că instalarea monahilor din Muntele Athos în Decani a avut loc fără dificultăţi excesive datorită bunăvoinţei sârbilor şi relaţiilor bune dintre mitropolitul Nichifor şi Chiril. ,,Este un moment foarte avantajos pentru noi, care s-ar putea să nu mai apară în calea noastră”, scria consulul. Ca în Muntele Athos, monahii ruşi vor rămâne cetăţeni ruşi în Serbia, ceea ce le dădea reprezentanţilor diplomatici ruşi obligaţia de a-i apăra. Tukholka sublinia de asemenea beneficiile politice pentru Rusia ale instalării monahilor în Decani. În primul rând, va întări poziţia Ortodoxiei faţă de catolicism, în special faţă de cel al Austriei; în al doilea rând, va ajuta la stabilirea de relaţii mai apropiate între Rusia şi Vechea Serbie, şi va ridica imaginea Rusiei; în al treilea rând, consulatul va recruta pe monahii ruşi pentru a aduna informaţii politice, şi astfel va urma exemplul consulatului austriac care-i plătea pe preoţii catolici pentru informaţiile adunate.

Monahii urmau să vină în grupuri mici de 2 sau 3. Părea important a numi la început stareţi ruşi în alte mânăstiri sârbe, pe măsură ce obştea devenea rusă din cauza lipsei de monahi sârbi[179]. Aşadar, se întrevede aici un plan de luare în posesiune treptată de către ruşi nu numai a Mânăstirii Decani, ci şi a altor mânăstiri din Kosovo.

La începutul lui decembrie 1902, după o serie de întrevederi între mitropolit şi autorităţile otomane, disciplina în mânăstire a fost restabilită. Între timp, monahul rus Arsenie a sosit în Decani pentru a prelua administraţia mânăstirii. În toamna anului 1902 au avut loc negocierile dintre mitropolit şi diplomaţii ruşi pentru a hotărî cum va fi predată Decani ruşilor. Nici mitropolitul, nici consulul sârb nu au raportat guvernului sârb despre aceasta. Pe 14 decembrie, Tukholka a trimis ambasadorului rus la Constantinopol, I.A. Zinoviev, textul acordului (în 9 puncte) prin care mânăstirea avea să fie transferată ruşilor[180]. Tukholka a găsit termenii ,,potriviţi în general” şi a raportat despre negocierile ce decurgeau privind transferul către ruşi a Mânăstirilor Gracanica şi Devici şi a mânăstirii patriarhale din Pech, adică cele mai importante mânăstiri din Kosovo şi Metochia. Actul oficial cu privire la Decani a fost semnat pe 14 ianuarie 1903 şi până la sfârşitul lui ianuarie a avut loc transferul.

Deoarece stabilizarea finanţelor mânăstirii şi reglementarea relaţiilor cu albanezii şi soldaţii turci avea să fie costisitoare, Chiril a cerut permisiunea de la ambasadorul rus la Constantinopol să adune bani în Rusia pe o perioadă de 3 ani. Deoarece ambasadorul Zinoviev i-a susţinut în mod activ pe monahii ruşi, el a cerut ministrului rus al afacerilor externe să sprijine financiar mânăstirile din Serbia din fondurile proprietăţilor din Basarabia. El a subliniat importanţa acestui fapt pentru politica rusă pentru că i-ar încredinţa pe sârbi că Rusia susţinea puternic interesele sârbe. Propunerea lui Zinoviev a fost susţinută de Sinod: pe 24 septembrie 1904, lui Chiril i s-a acordat permisiunea de a avea un reprezentant permanent la Odessa pentru a se ocupa de treburile chiliei Sfântul Ioan Gură de Aur şi Mânăstirii Decani[181].

Potrivit propunerii Sfântului Sinod din 4 februarie 1905, Ministerul de Externe a decis să-i acorde lui Chiril o sumă anuală de 10.000 ruble din extra-capitalul moşiilor basarabene. În schimb, Ministerul de Externe rus cerea ca guvernul sârb să recunoască chilia ca pe un schit al Mânăstirii Hilandar, pe ale cărei pământuri era situat. Totodată, guvernul rus trimitea mitropolitului Nichifor 3.580 de dinari de aur ca recunoştinţă pentru acceptarea monahilor ruşi.

În pofida acestui început prielnic, în primele luni ale anului 1903 situaţia în Kosovo era precară. În martie 1903, albanezii ucideau pe consulul rus la Mitroviţa; masacrele populaţiei sârbe continuau. În prima jumătate a anului 1903, din cauza crizei politice din Serbia, guvernul sârb nu s-a împotrivit în mod eficient iniţiativei ruse, dar acest lucru s-a schimbat. Cei 6 monahi ruşi care trebuiau să vină din Muntele Athos la Prizren nu au fost trimişi la Decani deoarece mitropolitul, presat de guvernul sârb, s-a opus aşezării lor. Noul guvern sârb, instalat după o lovitură militară în mai 1903 a cerut să fie îndeplinite condiţii suplimentare, inclusiv ca ruşii să părăsească Decani de îndată ce pericolul a trecut. Guvernul sârb a oferit de asemenea compensaţii financiare monahilor.

P.B. Mansurov, un specialist în treburile bisericeşti ale ambasadei ruse din Constantinopol, a propus ca mitropolitul Nichifor, într-un nou acord cu guvernul sârb, să dea ruşilor altă mânăstire din Vechea Serbie drept compensaţie pentru pierderea Mânăstirii Decani. Ambasadorul Zinoviev a adăugat că 2 sau 3 ruşi ar trebui lăsaţi în Decani. La început Chiril a refuzat să schimbe condiţiile, dar ulterior a părut că este de acord cu propunerea lui Mansurov. Mai intrasingent a fost Varsanufie, reprezentantul chiliei Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol: el a insistat pe păstrarea a 10-15 monahi ruşi în Decani pentru 5-6 ani. Deoarece tensiunea din jurul ruşilor nu înceta, Chiril a hotărât să plece în Muntele Athos, dar a fost oprit de mitropolit şi de reprezentantul sârb, Hristich. În august, consulul rus Tukholka a venit la Decani să investigheze cazul. Tukholka spera să îndepărteze pe principalul adversar al ruşilor, Gavrilo Dozici[182], un monah rezident şi pe Boiko şi Ţvetko Stamatovici, învăţătorii sârbi din mânăstire.

 

 

Ruşii şi sârbii nu reuşesc să cadă de acord în ce priveşte Mânăstirea Decani

La începutul lui septembrie 1903, ambasadorii rus şi sârb au semnat un acord în care Chiril rămânea stareţ, dar un monah sârb era numit ca asistent al său; numărul monahilor ruşi urma să fie redus la 10; va fi deschisă o şcoală; atât guvernele rus, cât şi sârb vor susţine mânăstirea[183]. A fost alcătuită o comisie pentru a implementa acest acord de către Ministerul de Externe din Belgrad cu Mitropolitul Dimitrie de Şabac drept conducător al ei. Membrii ei au ajuns la concluzia că înţelegerea dintre ruşi şi mitropolitul Nichifor era necanonică şi monahii ruşi trebuiau să părăsească Mânăstirea Decani numaidecât[184]. Tukholka a insistat pe o combatere mai activă din partea misiunii diplomatice ruse din Belgrad, dar ambasadorul Muraviev a preferat precauţia. El a argumentat că ruşii aveau drepturi legale pe baza înţelegerii, şi Decani se afla pe teritoriu turc, nu sârb. În orice caz, sârbii, apărând sfântul lor lăcaş naţional, aveau de asemenea o pretenţie morală la el.

Existau câteva motive pentru tensiune înlăuntrul mânăstirii. În primul rând, monahii din Muntele Athos priveau Decani ca pe o mânăstire rusă şi cereau ascultare totală de la sârbi. Nici nu acceptau tradiţiile bisericeşti sârbe. Mai mult, regulile stricte ale Muntelui Athos erau mai degrabă anevoioase pentru sârbi şi Chiril a preferat să aibă mai degrabă monahi ruşi decât sârbi care să-i instruiască pe novicii sârbi[185].

Ministerul de Externe rus a presupus că este posibil a împlini cerinţele sârbe – un termen limită pentru prezenţa rusă în mânăstire; clădirile vechi vor fi păstrate; obiceiurile sârbe vor fi respectate – şi misiunea rusă din Belgrad a adresat guvernului sârb următoarea propunere (27 aprilie 1904). O numire a unui stareţ sârb ar putea fi de asemenea acceptată dacă el avea doar un titlu, în timp ce în realitate mânăstirea era condusă de un stareţ rus. Principalul scop rămânea acelaşi: recunoaşterea chiliei Sfântul Ioan Gură de Aur ca schit[186].

În răspunsul său, prim-ministrul N. Paşici a subliniat că înţelegerea era necanonică şi ilegală deoarece a fost implementată fără aprobarea guvernului sârb şi a Mânăstirii Hilandar căreia îi aparţinea chilia. Acest răspuns a provocat nemulţumire în ambasada rusă din Constantinopol. Ambasadorul Zinoviev scria:

,,Termenii exprimaţi în nota sârbă dovedesc prejudecata subjugătoare care călăuzeşte guvernul sârb actual în atitudinea sa faţă de participarea elementelor ruseşti la renaşterea vieţii monahale din Vechea Serbie. Această prejudecată îmi pare nu cu totul bazată pe realitate. Rusia nu va fi capabilă nicicând să înlocuiască Serbia ca influenţă primară într-o regiune atât de depărtată de Rusia. Mânăstirea va depinde întotdeauna de Serbia; aici ruşii pot fi doar aliaţii sârbilor”[187].

Având în vedere imposibilitatea unei rezoluţii, S. Tukholka a propus ca Decani să fie considerat un caz separat de cel al Muntelui Athos. În a doua jumătate a anului 1905, situaţia din jurul Decani părea să se stabilizeze deoarece atacurile din presa sârbă au slăbit, aşa cum a făcut şi presiunea din partea guvernului sârb. Chiril a construit relaţii bune cu ajutorul său, stareţul sârb Teofil; cântarea sârbă a fost introdusă în slujba monahală, fapt care a contribuit la relaţii mai bune cu populaţia. Deşi în Pech existau încă două partide, rusofilii şi sârbofilii, Tuholka era încrezător că cel puţin prima rundă a conflictului din jurul Mânăstirii Decani se încheiase şi ruşii ieşiseră învingători.

Imagini de arhivă. Mânăstirea Decani la începutul secolului XX

Între timp, situaţia financiară a mânăstirii s-a înrăutăţit. Cheltuielile enorme l-au determinat pe Chiril să întrebe Sfântul Sinod despre posibilitatea dobândirii unei clădiri în Odessa. Arhiepiscopul de Cherson s-a opus vehement acestui fapt şi a atras atenţia că un astfel de metoc ar putea crea dificultăţi cu autorităţile bisericeşti locale, şi nici nu ar fi avantajos din cauza distanţei dintre Odessa şi Vechea Serbie. Drept urmare, Sinodul a respins cererea lui Chiril.

Situaţia mânăstirii a rămas precară; pe de o parte, Chiril trebuia să se împotrivească revendicărilor albaneze, şi pe de altă parte trebuia să construiască relaţii bune cu sârbii din cel mai apropiat sat. În acelaşi timp, el a cerut ca mitropolitul să acorde permisiune oficială pentru 18 ruşi care sosiseră la Decani în iunie 1906 pentru a fi rezidenţi. La începutul anului 1908, Chiril a cerut consulatului rus din Prizren să-i îngăduie să construiască o mânăstire fiică în provincia Orenburg din Rusia pe moşia donată chiliei Sfântul Ioan Gură de Aur de către E.V. Slepih; Chiril intenţiona să iniţieze acolo monahi pentru Mânăstirea Decani. Încercarea de a organiza un metoc al Muntelui Athos în Rusia a eşuat: Sfântul Sinod a refuzat să-i îngăduie aceasta[188].

Rapoartele diplomatice din 1906 dezvăluie conducerea proastă de către Chiril a treburilor din Decani. În decembrie 1906, comisia, condusă de mitropolit, a descoperit un mare deficit în bugetul mânăstirii. El a insistat să-l înlocuiască pe Chiril. Pe 17 octombrie 1908, a fost înfiinţată o comisie condusă de rectorul Şcolii Teologice din Prizren, D. Kovachevici, care şi-a început activitatea în Mânăstirea Decani pe 2 noiembrie. Deoarece Chiril a refuzat să le arate contabilitatea [mânăstirii], membrii comisiei au scris mitropolitului că nu era cu putinţă să investigheze situaţia şi i-au cerut să iniţieze o petiţie printre oameni pentru a-i îndepărta pe ruşi cu pace[189].

La sfârşitul anului 1909 era evident că situaţia financiară a mânăstirii era ameninţată. Cheltuielile uriaşe, finanţarea redusă de la guvernul sârb şi scăderea veniturilor de la metocuri au condus la datorii mari. Răspunzând numeroaselor plângeri ale guvernului sârb şi după o notă oficială de la ambasadorul sârb, noul ambasador rus la Constantinopol, Nikolai Ciarikov, a hotărât să soluţioneze această chestiune lungită prea mult. O comisie specială condusă de N.V. Kokhmaski şi-a început activitatea în ambasada rusă din Constantinopol. Membrii ei erau Chiril, S.P. Razumovski consulul din Prizren, şi Kutepov, cel de-al treilea secretar al ambasadei.

Serbia a înaintat câteva propuneri pentru noua înţelegere: monahii din Decani vor fi înlocuiţi cu alţi monahi ruşi potrivit recomandărilor diplomaţiei ruse; şederea lor în mânăstire va fi limitată; mitropolitul şi consulii sârb şi rus trebuie să administreze mânăstirea; trebuie să fie deschisă o şcoală pentru monahi şi copiii sârbi; monahii ruşi trebuie să participe la recăpătarea teritoriului capturat de albanezi. Ambasadorul Ciarikov raporta:

,,Din procesele verbale ale întrunirilor comisiei din 27 noiembrie până în 10 decembrie anul trecut şi din raportul său particular din 19 decembrie, fără participarea lui Chiril … am conchis că situaţia dificilă a Mânăstirii Decani poate fi explicată prin conducerea proastă şi incapacitatea lui Chiril de a se ocupa de o astfel de problemă financiară dificilă”[190].

S-a luat hotărârea că ambasadorul Ciarikov va cere permisiunea ca Chiril să adune bani în Rusia timp de un an de zile, şi că acesta din urmă nu se va mai întoarce în Mânăstirea Decani. De asemenea, mânăstirea va fi împrumutată cu o sumă din veniturile mânăstirilor basarabene pentru 12 ani, fără dobândă. Ciarikov scria: ,,Împărtăşesc întru totul opinia că mânăstirea ar trebui dată înapoi poporului sârb, dar nu există îndoială că îndepărtarea imediată a ruşilor din mânăstire va conduce doar la distrugerea finală a acestui sfânt lăcaş sârb istoric”. Comisia a decis că banii primiţi din Rusia vor fi plătiţi mânăstirii în rate lunare prin consulatul din Prizren pe chitanţa unui raport financiar lunar. Asistentul financiar al mânăstirii urma să fie numit de consulatul din Prizren. Consulatul rus a promis să ceară guvernului turc protecţie militară pentru mânăstire[191].

Cu toate că deciziile comisiei au fost primite de Chiril, ajutorul său Varsanufie a refuzat la început să fie de acord cu interferenţa autorităţilor laice în treburile monahale. El a fost sprijinit de mitropolit. Însă, eforturile lor nu au avut nici un rezultat. Aşa cum se poate observa, Ciarikov, ca şi predecesorul său Zinoviev, a crezut că situaţia se va îmbunătăţi cu o conducere mai bună. Punctul său de vedere nu a fost împărtăşit de Ministerul de Externe rus atât din punct de vedere politic, cât şi economic. Numirea unui angajat al consulatului pentru a se ocupa de problemele financiare ar fi însemnat că administratorul oficial al mânăstirii va fi guvernul rus, fapt care desigur i-ar fi provocat pe sârbi. Iată de ce Consiliul de Miniştri a decis că ruşii ar trebui să părăsească Mânăstirea Decani de îndată, şi pe 10 martie 1910 Ciarikov a primit o telegramă în acel scop. Telegrama făcea de asemenea clar că datoriile mânăstirii (85.000 ruble) trebuiau plătite. Pe 25 iulie 1910, Sfântul Sinod rus a ajuns la aceeaşi concluzie[192].

Deşi trimiterea monahilor ruşi la Decani a fost recunoscută ca fiind o greşeală, o îndepărtare imediată a ruşilor era considerată inoportună atât de Ciarikov, cât şi de ambasadorul rus din Belgrad, Gartwig. Între timp, mitropolitul a continuat să-i submineze pe monahi. După un schimb de scrisori, o întâlnire personală între consulul Razumovski şi mitropolitul Nichifor cu privire la acţiunile mitropolitului au preîntâmpinat un scandal public. Întrucât Nichifor plănuia interdicţia canonică a ruşilor în Mânăstirea Decani şi îndepărtarea lor forţată de către soldaţii turci, Razumovski a propus Ministerului [de Externe al Rusiei] ca mitropolitul Nichifor să fie rechemat la Constantinopol de către patriarh şi înlocuit[193]. Opinia lui Nichifor că Chiril trebuia înlocuit cu alt misionar mai potrivit din Rusia era împărtăşită de Ciarikov, dar deoarece ruşii erau în Decani doar pentru o perioadă limitată de timp părea lipsit de sens a numi un înlocuitor. Anul următor guvernul rus a plătit datoriile mânăstirii şi a extins subvenţia anuală. Următorul consul rus, S. Zuev, a crezut că exista un scop al prezenţei ruse în Decani şi a început negocierile pe această temă cu Dimitrievici, rectorul Şcolii Teologice din Prizren.

Ca urmare a primului război balcanic, Metochia a devenit parte din Muntenegru. Nici guvernul său, nici Gavriil Dozici, care a devenit mitropolit de Pech cu sprijinul rus, nu a insistat ca ruşii să fie îndepărtaţi din Mânăstirea Decani. În timpul primului război mondial, într-una din clădirile mânăstirii a fost organizat un spital pentru soldaţii răniţi. În 1915, mânăstirea era în zona de ocupaţie bulgară, iar în 1916 monahii ruşi erau internaţi într-un lagăr de prizonieri de război în Ungaria.

 

 

Un proiect neîmplinit: Afacerea Mira Lichiei

Nici un alt sfânt nu a fost mai cinstit în Rusia ca Sfântul Ierarh Nicolae al Mirei Lichiei. Creştinarea Mirei Lichiei s-a încheiat în 325; Sfântul Nicolae era episcopul ei. El a murit în 330 şi a fost îngropat în biserica din Mira de Jos. Perioada bizantină a văzut pelerinajul în masă la mormântul Sfântului Nicolae. Mai târziu, în 1087, după cucerirea sa de seleucizi, negustorii italieni au furat sfintele moaşte şi le-au mutat în Bari în Italia de Sud, unde ele se găsesc până astăzi.

După cucerirea otomană, biserica din Mira s-a năruit cu totul. În 1850, ea a fost vizitată de faimosul călător şi scriitor rus Andrei Nicolaevici Muraviev. El a fost mişcat de starea proastă a bisericii şi i-a cerut mitropolitului Filaret Drozdov blagoslovenia de a o restaura. Cu ajutorul mitropolitului Filaret, Muraviev a adunat 25.000 ruble şi prin vice-consulul rus în Rhodos, H. Ducci, a cumpărat ceea ce rămăsese din biserică şi 42 hectare împrejur. Afacerea a fost încheiată în numele lui Dimitris Antonas, un locuitor din apropiere de Castelorizo. Achiziţia a fost făcută cu ajutorul Mitropolitului Meletie de Pisidia; firmanul sultanului care permitea restaurarea a fost emis în 1852[194].

Biserica bizantină din Mira Lichiei

Prima biserică din acest loc a fost construită în secolul V sau VI. Biserica actuală cu o criptă datează din secolul VIII. Biserica a fost reconstruită de mai multe ori, dar zona altarului a fost păstrată în timp ce pereţii sunt acoperiţi cu fresce din perioade diferite. Locul exact al îngropării moaştelor Sfântului Nicolae este necunoscut.

Lucrarea de restaurare a continuat în 1858, la început prin locuitorii de acolo şi mai târziu prin arhitectul Salzmann, care a condus excavările şi restaurarea din octombrie 1858 până în mai 1860. El a îndepărtat solul de pe biserică şi a descoperit podeaua de mozaic din zona altarului. Din cauza lipsei de timp şi bani, doar zona principală a bisericii a fost restaurată. Lucrarea, costând aproximativ 40.000 ruble, a fost terminată în 1863.

Deşi mitropolitul Pisidiei şi-a dat iniţial acordul pentru restaurare, un act patriarhal din august 1858 poruncea mitropolitului Pisidiei să înceteze numaidecât orice lucrare de construcţie, deoarece grecii se temeau că vor pierde controlul asupra bisericii şi pământurilor înconjurătoare[195]. Cu toate acestea, actele patriarhale ulterioare au fost pozitive. De exemplu, pe 16 septembrie 1859, patriarhul Chiril al VII-lea lăuda râvna mitropolitului Meletie şi sârguinţa lui Dimitris Antonas. Însă temerile privind activităţile ruse nu au fost cu totul înăbuşite. În 1865, patriarhul Sofronie al III-lea a trimis o scrisoare către Mitropolitul Chesarie al Pisidiei, cerând informaţii privind biserica din Mira, dacă preotul de acolo pomenea numele patriarhului, şi de către cine fusese el numit[196]. În mod limpede, patriarhul a primit informaţii despre activităţile ruse care i-au provocat suspiciuni.

În 1864, Muraviev a transmis drepturile pentru pământul şi biserica din Mira contelui Nicolai Ignatiev, care tocmai fusese numit ambasador al Rusiei la Sublima Poartă. Potrivit legii otomane, supuşii străini nu puteau achiziţiona pământ pe teren turc, şi iată de ce pământul fusese înregistrat iniţial pe numele lui Antonas. Cel din urmă decedase într-un naufragiu şi proprietatea sa fusese lăsată fiilor lui. Ignatiev a încredinţat întâi biserica din Mira Mitropolitului Dorotei de Rhodos, şi mai apoi a transferat drepturile de proprietate soacrei sale, ducesa Ana Goliţina. Fiii lui Antonas au primit o compensaţie de 7.000 lire turceşti.

În 1870, H. Ducci a fost înlocuit de alt vice-consul rus în Rhodos, V.O. Jugovici. El a primit titlul de proprietate a planului din Mira din partea ducesei Goliţina; pământul era descris ca erazi-i-emirije, adică, trebuia cultivat timp de 3 ani, altfel revenea guvernului. În 1868, Ignatiev i-a cerut lui Macarie Suşkin, stareţul Mânăstirii ruse Sfântul Panteleimon din Muntele Athos să aibă grijă de biserică şi să trimită câţiva monahi acolo. În acest fel va fi întemeiată o mânăstire rusă în Mira. Mânăstirea Sfântul Panteleimon a consimţit fără entuziasm; nu putea vedea nici un beneficiu din dobândirea locului şi îi era teamă de o confruntare cu patriarhia.

Cu toate acestea, Macarie a trimis doi monahi care s-au stabilit în apropiere de biserică. Ei i-au cerut ambasadorului permisiunea de a aduna ajutor în Rusia. Permisiunea a fost acordată de Sinodul rus când s-a întrunit în decembrie 1874 – ianuarie 1875. Cei doi monahi, Atanasie şi Varsanufie, au început să adune donaţii în 1877, chiar înainte de izbucnirea războiului ruso-turc. În aprilie 1878, ei au cerut o reînnoire a permisiunii, deoarece nu avuseseră succes în prima lor încercare, dar se pare că nu au primit-o.

Înainte de izbucnirea războiului, în 1876, monahii din Muntele Athos au început să adune fonduri prin Capela Sfântul Alexandru din Sankt Petersburg. Ea a fost întemeiată iniţial în memoria atentatului la viaţa ţarului Alexandru al II-lea din 25 mai 1867, dar a rămas neterminată. Donatorii nu aveau nici o dificultate în a transfera darurile lor către monahii din Muntele Athos, astfel încât capela a fost închinată bisericii din Mira şi sfinţită în 1879[197]. Până la 1 ianuarie 1896, capitalul capelei pentru construirea unei mânăstiri ruseşti în Mira totaliza 118.000 ruble.

La începutul anului 1876, locuitorii din Mira au trimis patriarhiei o plângere împotriva lui Gheorghe Antonas (fiul lui Dimitris) care nu le permitea să se roage în biserică. Patriarhul i-a cerut mitropolitului de Rhodos să investigheze cazul. Într-o scrisoare a patriarhului către Ignatiev (5 iunie 1877), noi citim că vice-consulul Jugovici a cumpărat pământul din jurul bisericii şi a încercat să-i silească pe locuitori să-şi părăsească casele şi să şi le construiască în altă parte. Când ei au refuzat, el nu le-a permis să participe la slujbele bisericeşti[198].

Această scrisoare era în realitate primul protest oficial din partea patriarhiei. De ce s-a înregistrat atât de târziu ? Cel mai probabil, grecii aşteptau ca biserica să fie restaurată cu ajutor rus, ştiind că mai târziu va trece în mod inevitabil în mâinile patriarhiei dar ei nu aveau planuri clare despre cum se va petrece aceasta. Prezenţa monahilor din Muntele Athos şi încercările lui Jugovici de a o legaliza ca o posesiune rusă au provocat nelinişte. Dar adevărata luptă a avut loc după 1878 când Ignatiev părăsise deja Constantinopolul. În mai 1878 vice-consulul grec în Antalia a adresat o scrisoare marelui protosinghel al patriarhiei, subliniind că dacă activităţile ruse nu încetau de îndată, ruşii vor întemeia o mânăstire puternică în locul respectiv şi o vor întrebuinţa ,,ca o fortăreaţă a ţelurilor pan-slave”[199].

În acelaşi an, patriarhul Ioachim al III-lea a protestat, de această dată faţă de ambasadorul Lobanov-Rostovski. În protest, patriarhul a repetat plângerea pe care el o făcuse lui Ignatiev. În 1879, patriarhul Ioachim a raportat Sinodului că patriarhia a cerut un takrir pentru a opri vânzarea pământului. Pe 4 august 1879, a fost emis un teskere al sultanului, afirmând că restaurarea bisericii de către Muraviev a fost un act de evlavie şi că biserica ar trebui să fie subordonată patriarhiei. Guvernul sultanului trebuia să se asigure că pământul nu va ieşi din mâinile patriarhiei şi în viitor nu vor mai exista ameninţări la adresa localnicilor.

După publicarea documentului guvernamental, un monah de la patriarhie a fost trimis în Mira pentru a se ocupa de biserică şi a organiza o şcoală. Însă, activităţile lui au fost prost înţelese de fiii lui Antonas, care au refuzat să-i dea sfintele vase şi alte proprietăţi bisericeşti. Nimic nu a putut fi făcut de următorul stareţ, Evghenie, numit în 1881. În 1884, Mitropolitul Ghermano de Rhodos (viitorul patriarh, 1912-1918) a fost trimis de patriarh pentru a încerca să soluţioneze conflictul. El a raportat că ruşii plănuiau să deschidă un consulat în Mira, cu toate că nu cu intenţia de a-şi proteja proprietăţile dobândite. În 1885, mitropolitul Ghermano a fost numit exarh patriarhal în Mira şi a făcut eforturi pentru a statornici drepturile patriarhiei asupra bisericii.

Cu toate acestea, nu a fost numit un consul rus în Mira, şi în noiembrie 1886 Ignatiev a trecut titlul proprietăţilor din Mira marelui duce Serghie Alexandrovici, conducătorul Societăţii Ortodoxe Imperiale din Palestina. Între timp, pe 25 iunie 1886, un nou stareţ a fost trimis în Mira, o persoană locală, Paisie din Castelorizo. Prin această numire mitropolitul Ghermano spera să stabilească un contact mai apropiat cu locuitorii satului.

Evenimentele ulterioare pot fi reconstituite din corespondenţa stareţului Paisie cu mitropolitul Benedict şi rapoartele lui Jugovici. Urmând instrucţiunile primite de la Societatea din Palestina, Jugovici trebuia să primească permisiunea patriarhiei pentru construirea unei biserici ruse în Mira potrivit cu planul Salzmann, şi pentru stabilirea monahilor ruşi acolo. El a încredinţat chestiunea avocatului G. Apostolidis în Constantinopol. Sarcina lui Apostolidis era de a dobândi un sigillion patriarhal care ar permite Rusiei să dobândească posesiunea mânăstirii pentru o perioadă limitată. Biserica va fi dată ruşilor pentru 50-60 ani, dar cu condiţii. Ei trebuiau să plătească patriarhiei o rentă de 500 franci pentru primii 3 ani; 1.000 franci pentru următorii 10 ani; 5.000 franci pentru ceilalţi ani. Contractul trebuia să fie cumpărat pentru o sumă de 160.000 franci (30.000 din ei distribuiţi către şcolile patriarhiei)[200].

Condiţiile au fost considerate prea pretenţioase având în vedere rezultatul probabil şi Societatea a decis să le respingă şi să-i dea lui Jugovici doar sarcina de a legaliza proprietatea deoarece achiziţia bisericii de către ruşi nu a fost recunoscută în mod oficial niciodată nici de greci, nici de otomani. S-a crezut că dacă otomanii au confirmat oficial cumpărarea, patriarhia va ceda biserica în termeni mai convenabili. Dacă otomanii refuzau, actul patriarhal nu ar fi de nici un folos oricum.

În iunie 1887, Jugovici a mers la Mira pentru a se asigura că pământul era încă socotit de autorităţile otomane ca o posesiune rusă. El a înregistrat proprietatea pe numele lui M.P. Stepanov şi a primit 25.000 franci din capitalul Mirei pentru cheltuielile sale. Autorităţile otomane locale au reafirmat drepturile ducesei Goliţina şi ruşilor asupra pământului. Stareţul grec Paisie a raportat patriarhiei vizita lui Jugovici într-un mod foarte critic. Consulii rus şi francez din Rhodos care l-au însoţit pe Jugovici intenţionau în mod clar să-i lipsească pe greci de Biserica Sfântul Nicolae, scria el[201]. În toate aceste chestiuni, ambasada rusă din Constantinopol a păstrat tăcerea. Lipsa de interes a ambasadei era rezultatul atitudinii negative personale a ambasadorului Nelidov faţă de Societatea din Palestina şi a convingerii sale că nu era cu putinţă a se ajunge la un rezultat.

După plecarea lui Jugovici, clerul grec a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a convinge autorităţile otomane să ia decizii care erau nefavorabile Rusiei, ceea ce au şi făcut, de exemplu, guvernatorul Antaliei a afirmat că proprietăţile din Mira erau de importanţă strategică pentru Turcia. Iată de ce documentele prezentate de Jugovici spre aprobare au fost puse deoparte în aşteptarea investigării suplimentare de către Ministerul de Război. În acest fel, afacerea s-a transformat dintr-una pur bisericească într-una politică[202].

Guvernul otoman a trimis două comisii la Mira. Prima a fost condusă de inginerul topograf, locotenent-colonelul Abdulla-Bey; a mers la Mira în noiembrie 1889 şi s-a întors în Constantinopol în martie 1890. Comisia a făcut în primul rând o inspecţie topografică a tuturor pământurilor monahale şi nemonahale în regiune şi, în al doilea rând, a interogat localnicii pentru a cunoaşte cum a dobândit Jugovici pământul şi care era statutul său legal faţă de acest pămân[203].

Comisia otomană a fost urmată de una patriarhală, constând din 3 mitropoliţi şi câţiva laici. Stareţul din Mira a fost de asemenea convocat la Constantinopol pentru a raporta. Întreaga afacere a achiziţiei pământului de către Ana Goliţina şi misiunea lui Jugovici au fost repetate. Concluzia finală a comisiei s-a reflectat în actul sinodal din 22 martie 1890. Patriarhia a trimis un protest decisiv către Poartă opunându-se cererilor lui Jugovici. El cerea ca guvernul otoman să emită un act oficial, confirmând inviolabilitatea proprietăţii bisericeşti din Mira. Însă, datorită măsurilor luate de Jugovici în Constantinopol, cartierul general otoman a negat că proprietatea din Mira era de vreo importanţă strategică, dar nu s-a luat nici o decizie finală.

Atunci Jugovici a insistat să se trimită o nouă comisie otomană la Mira. Cererea sa a fost onorată, şi în 1891 a fost trimisă o nouă comisie din 3 ofiţeri, împreună cu Jugovici. Totodată mitropolitului Pisidiei i s-a spus să preîntâmpine orice interferenţă a oficialilor turci în treburile bisericeşti şi să raporteze orice paşi ai comisiei guvernamentale către patriarhie[204]. Corespondenţa dintre mitropolitul Pisidiei, stareţul din Mira şi patriarhia din anii 1891-1893 reflectă lupta dintre Biserică şi reprezentanţii rusi, ambele părţi încercând să convingă guvernul turc de justeţea cauzei sale.

Jugovici a murit în 1893. În iunie 1893, Societatea din Palestina l-a numit în locul lui pe Begleri, reprezentantul Societăţii Ruse de Navigaţie şi Comerţ în Constantinopol. Au apărut, fără îndoială, unele speranţe privind ceea ce va întreprinde el, datorită relaţiilor sale apropiate cu patriarhul Neofit al VIII-lea (1891-1894). V.N. Khitrovo, secretarul Societăţii din Palestina, se aştepta ca Begleri să îndeplinească două sarcini: 1) să adune informaţii despre caz din arhiva patriarhală; 2) să negocieze cu patriarhul despre caz şi să-l convingă să vină cu o soluţie bună în schimbul unei anumite sume de bani.

Planul de acţiune al lui Begleri era de a-l convinge pe patriarhul Neofit al VIII-lea să-i ajute pe ruşi. Dacă otomanii se implicau în afacere, se va răspândi un zvon că mânăstirea se va transforma într-o mânăstire de maici, şi astfel orice suspiciuni că mânăstirea va fi întrebuinţată pentru scopuri politice sau militare vor fi îndepărtate[205]. Begleri s-a întâlnit prima oară cu patriarhul pentru a discuta despre ajutorul dat Rusiei la începutul lunii octombrie 1893. El spera să ajungă la o hotărâre pozitivă, bazată în primul rând pe dispoziţia rusofilă a lui Neofit al VIII-lea, şi în al doilea rând pe faptul că mânăstirea din Mira nu aducea nici un venit patriarhiei, ci, dimpotrivă, crea multe dificultăţi.

Următoarea întâlnire a lui Begleri cu patriarhul a avut loc la sfârşitul lui octombrie 1893. Patriarhul l-a informat pe Begleri că primul secretar al Sinodului adunase deja documentaţia despre caz şi că membrii Sinodului erau foarte ostili faţă de ruşi şi activităţile lor din Mira, deoarece acţiunile lui Jugovici au condus la implicarea guvernului otoman. Însă, Neofit i-a promis să facă tot ce-i stă în putinţă şi să-l cheme pe Mitropolitul Benedict al Pisidiei la Constantinopol pentru a discuta chestiunea cu el. Oricum, Begleri a găsit că este foarte dificil a soluţiona afacerea aşa cum stătea la momentul respectiv, deoarece ea fusese complicată devenind politică.

În februarie 1894, Begleri l-a înştiinţat pe profesorul Troiţki că fostul mitropolit al Pisidiei, Benedict, scrisese o explicaţie a afacerii Mira. În opinia sa, patriarhul vroia să primească o garanţie a sprijinului din partea guvernului rus în cazul în care el preda mânăstirea ruşilor. În aprilie 1894, Begleri a vizitat Sankt Petersburg şi s-a întâlnit cu secretarul Societăţii din Palestina, V.N. Khitrovo. Nu se poate pune la îndoială că subiectul conversaţiei lor a fost afacerea din Mira. Dar conducătorii Societăţii din Palestina erau pesimişti în ce priveşte această afacere. Begleri a propus altă soluţie: ca biserica să fie restaurată cu bani ruşi, şi cheile să fie predate patriarhului cu condiţia să existe permisiunea patriarhală pentru o slujbă bisericească în slavonă pentru pelerinii ruşi. Propunerea lui Begleri a fost adoptată în totalitate de Khitrovo, însă a fost respinsă la Moscova. Ambasadorul Nelidov la Constantinopol credea de asemenea că este o soluţie bună şi singura cale posibilă de ieşire în acel moment[206].

Evenimentele ulterioare din Constantinopol (cutremurul din vara anului 1894, lupta patriarhului împotriva Porţii şi membrilor sinodului, şi abdicarea lui Neofit al VIII-lea) au împiedicat o hotărâre în afacerea Mira. În timpul domniei patriarhului Antim al VII-lea, Begleri a propus mai multă acţiune lui Troiţki[207]. Noi nu ştim dacă el a primit permisiune sau nu, dar după un an el a raportat existenţa unei scrisori de la mitropolitul Pisidiei către patriarhie (4 mai 1896) pe acelaşi subiect. Potrivit scrisorii, kaimakam-ul de Antalia, la sosirea în Mira, a chemat laolaltă pe toţi locuitorii şi le-a spus că ei nu aveau dreptul de a-şi vinde proprietăţile. Pământul, a spus el, nu a aparţinut niciodată bisericii, ci ducesei Goliţina şi acum era spre vânzare publică[208].

În opinia lui Begleri, guvernul otoman a vrut ca în acest fel să reafirme dreptul său de posesiune asupra pământului. El a născocit alt plan, şi anume să trimită Porţii o notă despre patronajul ţarului rus asupra acestui loc. Trebuie a se crede că această notă nu a fost trimisă niciodată, şi nici o urmă a ei nu se găseşte printre scrisorile lui Begleri către Troiţki. Patriarhul Constantin al V-lea, când a fost întrebat despre afacere, a parafrazat cuvintele faimoase ale lui Virgiliu: ,,Mi-e teamă de ruşi chiar atunci când ei aduc daruri”.

După îndepărtarea ruşilor din Mira, situaţia nu s-a îmbunătăţit pentru greci. Corespondenţa dintre stareţul din Mira şi patriarh în 1897 şi 1898 dezvăluie relaţii tensionate cu localnicii şi prezenţa marilor datorii ale bisericii.

Ignatiev a rămas interesat de Mira până la sfârşitul vieţii sale. Pe 9 iulie 1908, el îl întreba pe M.P. Stepanov despre situaţie. Nevăzând un rezultat favorabil, Societatea din Palestina a decis să cedeze capitala Mira Lichiei comitetului Bargrad, care a ridicat o biserică rusă în Bari. Ambasadorul rus la Constantinopol, Ciarikov, a susţinut această mişcare şi a subliniat că consideraţiile militare şi politice care călăuziseră anterior gândirea guvernului rus nu mai erau relevante, şi construirea unei biserici magnifice în Mira nu ar mai da Rusiei statutul său moral obişnuit. Pe 7 decembrie 1910, capitala a fost cedată în cele din urmă comitetului Bargrad.

În concluzie, în pofida enormelor sume cheltuite pentru a soluţiona afacerea şi a tuturor eforturilor diplomaţilor şi agenţilor, planul de a crea alt centru monahal rus în eparhia Patriarhiei Constantinopolului a eşuat. Muntele Athos a rămas singura fortăreaţă a monahismului rus din estul Mediteranei până în 1917.

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 114-115 / 2018, 117-122 / 2019, 124-129 / 2020, 131-136 / 2021 şi 138-139 / 2022

 

[1] A se vedea amănunte despre cauzele pierderii războiului din Crimeea de către ruşi în Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848 – Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă –, subtitlul Propaganda romano-catolică în secolul al XIX-lea. Războiul din Crimeea.

[2] H. Davison, Reform in the Ottoman Empire, 1856-1876, Princeton, 1963; W. R. Polk, R. L. Cham­bers, eds., Beginnings of Modernization in the Middle East: The Nineteenth Century, Chicago, 1968.

[3] Oraş în sud-vestul Georgiei, port la Marea Neagră, şi capitala regiunii autonome Ajaria.

[4] Nicolai Nicolaevici (1831-1891) a fost cel de-al şaselea fiu al ţarului Nicolai I al Rusiei.

[5] B. H. Sumner, Russia and the Balkans, 1870-1880, p. 399-553, 627-636, 658-669; H. A. Batowsky, ,,A Centenary: two partitions of European Turkey. San Stefano and Berlin – a comparison”, Balkan Studies, 19 (1978) 2, p. 227-237.

[6] S. S. Tatişcev, Diplomaticheskie besedy o vneshnej politike Rossii. God pervyj. 1889, Sankt Petersburg, 1890, p. 95.

[7] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism. Russian Influence in the Internal Affairs of Bulgaria and Serbia, 1879-1886, Berkeley; Los Angeles, 1958, p. 1.

[8] Chestiunea Strâmtorii Bosfor ca fiind elementul cheie al Chestiunii Răsăritene mai generale este discutată în cele mai multe studii privind politica rusă în Orientul Apropiat în secolul al XIX-lea. A se vedea S. Gorienov, Le Bosphore et les Dar­danelles, Paris, 1910; B. Jelavici, The Otto­man Empire, the Great Powers and the Straits Question, 1870-1887, Bloomington, Londra, 1973.

[9] Dreikaiserbund, sau Liga celor trei împăraţi, era parte a reţelei diplomatice create de Otto Bismarck (1815-1898) pentru a ţine izolată Franţa. În septembrie 1873 s-a ajuns la o înţelegere iniţială între ţarul Alexandru al II-lea al Rusiei, Wilhelm I al Prusiei şi Franz-Josef al Austro-Ungariei. Această fază. Acordul a fost înnoit în iunie 1881, cu aceiaşi semnatari pentru Prusia şi Austro-Ungaria, dar cu noul ţar, Alexandru al III-lea.

Acordul în sine prevedea printre altele prevenirea unei ciocniri între Austro-Ungaria şi Rusia pentru pretenţii teritoriale în Balcani. De asemenea, ,,orice modificări noi în status-quo-ul teritorial al Turciei europene poate fi obţinut doar printr-o înţelegere comună” între cele trei puteri.

[10] Unitate administrativ-teritorială în Imperiul Otoman, condusă de un valiu.

[11] A se vedea însemnarea lui Miliutin, ,,Gânduri privind soluţia posibilă a Chestiunii Răsăritene în cazul dezintegrării finale a Imperiului Otoman”, în N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy vo vneshnej politike Rossii v konce XIX veka, Moscova, 1994, p. 15-20.

[12] ,,Zapiska A. I. Nelidova v 1882 g. o zan’atii prolivov”, Krasnyi Archiv, 46 (1931), p. 182.

[13] Alexandru Iosif (1857-1893), cunoscut ca Alexandru de Battenberg, a fost primul prinţ al Principatului Bulgariei, din 1879 până la abdicarea sa în 1886.

[14] Ch. Jelavici, Tsarist Russia and Balkan Nationalism, p. 203-236.

[15] Idem, p. 237-274.

[16] ,,Zapiska A. I. Nelidova …”, p. 180-181.

[17] N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 182-184.

[18] A se vedea politica britanică din această perioadă în G. S. Papadopoulos, England and the Near East, 1896-1898, Thessaloniki, 1969.

[19] N. S. Kiniapina, Balkany i prolivy, p. 186-187.

[20] ,,Carskaja diplomatija o zadachah Rossii na Vostoke v 1900 g.”, Krasnyi archiv, 5 (18) (1926), p. 3-29.

[21] Pentru interesele diverselor naţiuni în Orientul Apropiat, a se vedea Nenorocirea Asiei, partea a III-a.

[22] O. B. Pavliuchenko, Rossia i Serbija 1888-1903, Kiev, 1987.

[23] L. W. Langer, ,,Rus­sia, the Straits Question and the Origins of the Balkan League”, The Political Science Quarterly, XLIII (septembrie 1928), p. 321-363.

[24] Translatio imperii [adică, transferul dominaţiei] este un concept istoriografic care îşi are obârşia în Evul Mediu şi potrivit căruia istoria este privită ca o succesiune liniară de transferuri ale unui imperiu care investeşte puterea supremă într-un conducător unic, un ,,împărat”. De exemplu, prin translatio imperii, unii istorici stabilesc o legătură între Imperiul Roman, Imperiul Bizantin şi Sfântul Imperiu Roman, condus de Carol cel Mare.

[25] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”. Istoki i evolucija russkoj srednevekovoj koncepcii (XV-XVI vv.), Moscova, 1998.

[26] Istoria relaţiilor dintre Rusia şi Răsăritul ortodox în secolele XVI-XVII şi formarea ideologiei politice bizantine în Rusia a fost studiată sistematic de N.F. Kapterev, Charakter otnoshenij Rossii k Pravoslavnomu Vostoku v XVI i XVII stoletijah, ediţia a doua, Serghiev Posad, 1914; Snoshenija ierusalimskih patriarhov s russkim pravitel’stvom s poloviny XVI do konca XVIII stoletija, Sankt Petersburg, 1895.

[27] O. P. Markova, ,,O razvitii tak nazyvaemogo ‘grecheskogo proekta’ (80-e gody XVIII v.)”, Voprosy metodologii i izuchenija istochnikov po istorii vneshnej politiki Rossii, Moscova, 1989, p. 5-46.

[28] Serghie Uvarov (1786-1855), ministru al educaţiei (1833-1849) şi preşedinte al Academiei de Ştiinţe (1818-1855), credea că Rusia era tânără şi se dezvolta într-o naţiune în stil european occidental. El era hotărât însă ca procesul de dezvoltare a Rusiei să aibă loc fără revoluţiile în stil european şi credea că sistemul educaţional va asigura planul pentru a urma această cale aparte. El a dat sistemului său un slogan: ,,Ortodoxie, autocraţie, naţionalitate”. Această formulă tripartită oferea o afirmare simplă, accesibilă, patriotică a valorilor native şi un antidot împotriva ideilor revoluţionare. Devotamentul faţă de Biserica Ortodoxă Rusă ar compensa materialismul modern; autocraţia ar asigura stabilitate cu conducerea ţaristă patriarhală, dar progresistă; conceptul de naţionalitate promova o încercare indigenă de a răspunde la problemele evoluţiei moderne, o căutare, cu toate că aceasta urma să fie definită şi îndrumată de stat, nu de popor.

[29] B. Braude, ,,Foundational Myths of the Millet System”, Christians and Jews in the Ottoman Em­pire, 1, New York, 1982, p. 69-88; R. Clogg, ,,The Greek Millet in the Ottoman Empire”, ibid., p. 185-208. În secolul XIX, termenul millet era utilizat ca însemnând două cuvinte greceşti: γενος şi εθνος. Mai târziu, sensul religios a fost înlocuit cu cel naţional, şi în turca modernă el înseamnă ,,naţiune”.

[30] Locuitorii capitalei Imperiului Bizantin se numeau pe ei înşişi romei. Fiindcă, odată cu mutarea capitalei imperiului de la Roma la Constantinopol în vremea Sfântului Împărat Constantin cel Mare, o mare parte din curtea imperială romană, ca şi mulţi alţi romani, a venit să locuiască în această din urmă metropolă. Ei îşi spuneau romei, adică locuitori ai urbei. Bizantinologii folosesc astăzi termenul de romei pentru a-i desemna pe bizantini.

[31] Mulţi istorici afirmă că sistemul millet a ‘hrănit’ o plagă ecleziastică, anume conceptul că în sânul Bisericii Ortodoxe patriarhul ecumenic este un soi de ,,papă al Răsăritului”, o idee fixă contemporană pe drept criticată ca ,,neo-papism”. Precum spune părintele James Thornton: ,,Patriarhii Constantinopolului, care au deţinut vreme îndelungată statutul onorific în cadrul ierarhiei ortodoxe ca primus inter pares, ,,cel dintâi dintre egali”, au găsit că este extrem de dificil să renunţe la privilegiile asemănătoare celor papale pe care rolul lor ca millet başi le permitea” (James Thornton, The Ecumenical Synods of the Orthodox Church: A Concise History, 2012, p. 154).

[32] O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gos­udarstvo v XVIII-XX vv., Moscova, 2010, p. 223-370.

[33] Selgiucizii (care-şi derivă numele de la fondatorul dinastiei, Selgiuc), de origine turcă, au constituit Marele Imperiu Selgiucid – un imperiu medieval islamic turco-persan între anii 1037-1194, ca şi Sultanatul de Rum.

[34] P. Lekkas, I ethnikistiki ideologia. Pente ypotheseis stin istoriki koinoniologia, Atena, 1992; K. Karpat, An inquiry into the social foundations of nationalism in the Ottoman state: from social estates to classes. From millets to nations, Princeton, 1973.

[35] O. E. Petrunina, Grecheskaja nacija i gosudarstvo v XVIII-XX vv., p. 323-333.

[36] B. H. Sumner, Russia and the Balkans 1870-1880, Oxford, 1937; F. Fad­ner, Seventy Years of Pan-Slavism in Russia. From Karamzin to Danilevsky. 1800-1870, Washington, 1962.

[37] D. Vovchenko, ,,Modernizing Orthodoxy: Russia and the Christian East (1856-1914)”, Journal of the History of Ideas, 73, (April 2012) 3, p. 295-317.

[38] T. G. Staurou, Russian Interests in Palestine. 1882-1914, Thessaloniki, 1963.

[39] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini. În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial. Cel mai cunoscut deţinător al acestui post, Constantin Pobedonosţev (1827-1907; procurator şef între anii 1880-1905, în perioada care intră în atenţia noastră), a fost un om de stat conservator, profesor şi şeful catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator. În 1861, remarcat de ţar pentru erudiţia şi reputaţia sa, el a fost numit profesor şi îndrumător al marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918).

[40] L. A. Gerd, ,,I. E. Troitsky: po stranicam archiva uchenogo”, Mir russkoj vizantinistiki, p. 8-40. Troiţki primea scrisori de la corespondentul său din Constantinopol, G. P. Begleri, care a fost o sursă importantă de informaţii.

[41] N. V. Siniţina, ,,Tretij Rim”, p. 19-20; G. Florovski, ,,The histori­cal premonitions of Tyutchev” Slavonic Review, 3, p. 337-349.

[42] F. M. Dostoievski, ,,Dnevnik pisatelia. 1 jun’ 1876”, în Polnoe sobranie sochine­nij, 23, Leningrad, 1981, p. 45-50.

[43] O carte de referinţă în ce-l priveşte pe Constantin Leontiev şi ideile sale despre bizantinism este Constantin Leontiev, Bizantinismul şi lumea slavă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.

[44] ,,The Spiritual Path of Konstantin Leontiev – The Beginning of Wisdom”, Orthodox America, 24 noiembrie 2012.

[45] Encyclopedia of Russian History, James R. Millar, editor in chief, Macmillan Reference USA, 2004, p. 855.

[46] K. N. Leontiev, “Pis’ma k V. S. Solovievu (o nacionalisme politicheskom i kul’turnom)”, în K. N. Leontiev, Sobranie sochinenij, 6, Moscova, 1912, p. 273.

[47] Ne-am mai ’întâlnit’ cu Constantin Pobedonosţev în Rusia de dinainte de Revoluţia din 1917. ‘Argonauţi’, renovaţionişti, atei, amăgitori şi … Sfântul Ioan de Kronstadt şi în nota 4 din episodul anterior, unde am vorbit despre funcţia de procurator şef al Sfântului Sinod.

[48] M. N. Katkov, ,,U groba imperatora Alexandra II. O vlasti”, Impreskoe slovo, Mos­cova, 2002, p. 370.

[49] L. A. Tikhomirov, Monarchicheskaja gosudarstvennost’, Sankt Petersburg, 1992.

[50] Ibid., p. 193-195.

[51] P. Mansurov, ,,Rossija i Blizhnij Vostok”, Moskovskie Vedomosti, nr. 90, 92 şi 93 din 22, 24 şi respectiv 25 aprilie 1909.

[52] Grazhdanin, nr. 38 (7 februarie 1891).

[53] I. I. Sokolov, O vizantinizme v cerkovno-istoricheskom otnoshenii. Vstupitel’naja lekcija po kafedre istorii greko-vostochnoj cerkvi (ot razdelenija cerkvej), prochitannaja v Sankt-Peterburgskoj Duhovnoj Academii 1go noajabr’a 1903 g., Sankt Petersburg, 1903.

[54] I. I. Sokolov, ,,Vesti s Vostoka”, Soobschenija imperatorskogo Pravoslavnogo Palestinskogo Obsh­estva, 16 (1905), p. 429.

[55] Sokolov avea relaţii deosebit de apropiate cu patriarhul Ioachim al III-lea, care i-a acordat titlul de ,,arhonte şi ieromnimon al scaunului apostolic ecumenic”. Patriarhul Damian al Ierusalimului i-a acordat alt titlu, de ,,arhonte protonotar al scaunului apostolic patriarhal al Ierusalimului” şi o cruce de aur cu relicvele Sfintei Cruci. Regele Greciei i-a acordat Ordinul Mântuitorului, în gradul al treilea.

[56] Dejanija sviaschennogo sobora Pravoslavnoj Rossijskoj cerkvi 1917-1918 gg., 2, Moscova, 1994, p. 390.

[57] Arhimandrit Iona Vukolov, Svet s Vostoka. Pis’ma archimandrita Iony, nastojatel’a posol’skoj cerkvi v Constan­tinopole, o cerkovnyh delah pravoslavnogo Vostoka, Sankt Petersburg, 1903.

[58] ,,Russkoe narodnoe delo na Christianskom Vostoke. Ego sovremennye nuzhdy i potrebnosti”, Tserkovnye Vedomosti, Pribavlenija, nr. 33 (16 august 1903), p. 1237-1244; nr. 34 (23 august 1903), p. 1281-1287; nr. 35 (30 august 1903), p. 1315-1321.

[59] G. F. Chirkin, Kolonial’nye interesy v sovremennoj vojne i nashi zadachi na Blizhnem Vostoke, Petrograd, 1915, p. 20-21. N. A. Zacharov, Nashe stremlenie k Bosphoru i Dardanellam i pro­tivodejstvie emu zapadno-evropejskih derzhav. Doklad, chitannyj v petrogradskom klube obschestven­nyh dejatelej 23 janvar’a 1915 g., Petrograd, 1916; S. Gagarin, ,,Konstantinopol’skie prolivy. Istoriko-politicheskij ocherk”, Russkaja mysl’, aprilie 1915, p. 96-122.

[60] L. A. Gerd, ,,Esche odin proekt ‘Russkogo Constantinopol’a. Zapiska F. I. Uspenskogo 1915 g.”, Vspomogatel’nye Istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 424-433.

[61] A. Jaschenko, Russkie interesy v Maloj Asii, Moscova, 1916.

[62] P. G. Rogoznyj, ,,Pred nashimi vzorami sovershils’a sud nad istoriej” (Propoved’ professora A. A. Dmitrievskogo 5 marta 1917 g.)”, Vspomogatel’nye istoricheskie discipliny, XXX (2007), p. 447-455.

[63] Un raport al ambasadorului din Petrograd către ministrul afacerilor externe N. Politis, 19 octombrie 1917. Arhiva Ministerului de Externe al Greciei, Atena, f. 8956, 2.

[64] Tanzimatul a fost o perioadă de reformă în Imperiul Otoman, care a avut loc între anii 1839-1876; numele acestei perioade vine de la hatt-i şeriful Gulhane sau Tanzimat Fermani (edictul imperial de reorganizare). Acesta însemna reorganizarea Imperiului Otoman prin introducerea de noi instituţii, după model european, care aveau – printre alte scopuri – secularizarea statului otoman.

[65] D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi. Pros mia anasynthesi tis istorias tou Oikou­menikou Patriarheiou ton 19o aiona, Atena, 2003, p. 37-67.

[66] A se vedea mai multe despre aceste reforme în D. Stamatopoulos, Metarrythmisi kai ekkosmikeusi, p. 77-152.

[67] Jurnalul masonic grec Pythagoras, periodicul oficial al Marii Loji Masonice a Greciei, a dezvăluit câteva informaţii deosebit de interesante privind răspândirea masoneriei printre grecii din Constantinopol la începutul secolului XX:

,,Totodată, larga participare a membrilor Lojii nu numai în Organizaţia Constantinopolitană, ci şi în Consiliul Mixt Naţional Permanent este impresionantă, deoarece Consiliul era într-un fel guvernul neoficial al romanităţii constantinopolitane şi de asemenea cel mai apropiat asociat al Patriarhiei Ecumenice. Fără îndoială, întâistătătorul scaunului ecumenic şi oamenii din preajma lui erau conştienţi de statutul masonic al unora din membrii Consiliului; cu toate acestea, statutul social al acestor indivizi nu permitea ca ei să fie puşi la îndoială. La urma urmei, poziţia lor în Consiliu era electivă şi intra în vigoare prin alegerile care aveau loc în comunităţile locale” (Ioannis Samaras, ,,Ιστορία της Στοάς ‘Αρμονία’ υπ΄ αριθ. 44 εν Ανατ. Κωνσταντινουπόλεως”, Πυθαγόρας 101 (2011), p. 156).

Istoria ne va arăta că, graţie ‘lucrării’ acestui Consiliu Mixt, o serie de patriarhi masoni – precum Ioachim al III-lea (1834-1912), Vasilie al III-lea (1844-1929), Meletie al IV-lea [Metaxakis] (1871-1935), Athenagora (1886-1972) etc – vor ocupa scaunul ecumenic pentru a duce la îndeplinire scopurile masoneriei. A se vedea Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh, de preot Srboliub Miletich; PATRIARHUL MELETIE AL CONSTANTINOPOLULUI (1871-1935). Mason – Inovator – Ecumenist; PATRIARHUL ATHENAGORA AL CONSTANTINOPOLULUI (1886-1972). Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale.

[68] P. Mansurov, Konstantinopol’skaja cerkov’. Ocherk osnovnyh nachal stroja ee v XIX veke, chast’ I. Central’noje upravlenije, Moscow, 1909, p. 66.

[69] Grigorie Trubeţkoi, ,,Rossija i Vselenskaja Patriarchija posle Crymskoj vojny, 1856-1860 gg. Po neizdannym materialam”, Vestnik Evropy, 3 (1902), p. 9-10.

[70] Sobranie mnenij i otzyvov Filareta, 155.

[71] Ev. Kofos, ,,Patriarch Joachim III (1878-1884) and the Irredentist Policy of the Greek State”, Journal of Modern Greek Studies, IV (1986), nr. 2, p. 107-120.

[72] I. I. Sokolov, Constantinopol’skaja cerkov’ v XIX v., Sankt Petersburg, 1904, p. 379.

[73] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 49, 2 otd. 3 st., d. 252, ll. 2-4. Raport al lui A. B. Lobanov-Rostovski, 4 octombrie 1879. Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 49, 2 otd. 3 st., d. 252, ll. 9-10. Raport al lui M. K. Onou, 24 ianuarie 1880.

[74] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 53, 2 otd. 3 st., d. 170, ll. 2-4. Raport către Nicolai Karlovici Giers, 13 aprilie 1883.

[75] Moskovskie Vedomosti, nr. 104, 14 aprilie 1883.

[76] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3212: 19-23, 28 decembrie 1883.

[77] J. Mousset, La Serbie et son Eglise (1830-1904), Paris, 1938, p. 314-351.

[78] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 56, d. 142, 2 otd. 3 st., ll. 8-10. Raport al lui Alexandru Nelidov, 29 decembrie 1887.

[79] [I.E. Troiţki], ,,K patriarshemu voprosu v Constantinopole”, Tserkovnyj Vestnik, nr. 9, 28 februarie 1887, p. 162-164.

[80] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 2913, l. 13v.

[81] Mare parte din informaţiile de mai jos provin din scrisorile pe care le primea I.E. Troiţki – despre care am vorbit în partea a IV-a – de la corespondentul său din Constantinopol, G.P. Begleri. L.A. Gerd, ed., Rossia i Pravoslavnyj Vostok, p. 113 şi urm..

[82] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 58, 2 otd. 3 st., d. 128, ll. 8-9. Raport al lui Alexandru Nelidov, 7/19 noiembrie 1889.

[83] Scrisori ale lui Begleri către Troiţki, 4, 8 şi 11 octombrie 1890

[84] Arhiva istorică centrală de stat din Sankt Petersburg, I.E. Troiţki, Jurnal, 16 octombrie 1890.

[85] Potrivit Congresului de la Berlin din 1878, Thessalia şi o parte din Epir au fost cedate regatului grec şi de aceea se aflau în jurisdicţia Bisericii Greciei. Ca o compensaţie pentru veniturile pierdute, guvernul grec trimitea Patriarhiei Constantinopolului o sumă anuală fixă. Acest fapt dădea ocazia guvernului de la Atena să-şi exercite influenţa politică asupra patriarhiei.

[86] În anii ‘1870-‘1890 a existat un proiect de a întemeia o mânăstire rusă în locul istoric legat de amintirea Sfântului Nicolae din Mira Lichiei (Asia Mică).

[87] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 64, 2 otd., 3 st., d. 49, l. 9. Raport al lui Alexandru Nelidov, 13 ianuarie 1894.

[88] Raport al lui Alexandru Nelidov, 23 februarie 1895. În timpul războiului ruso-turc, fiind la acea vreme mitropolit de Ainos, Antim a sprijinit trupele ruse.

[89] A se vedea

» Papa şi patriarhii răsăriteni

Epistolele din 1894 şi 1895 ale Papei Leon al XIII-lea şi patriarhului ecumenic

Reunirea creştinătăţii

Scrisoarea apostolică a Papei Leon al XIII-lea datata 20 iunie 1894

» Enciclica Patriarhală din 1895

Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire

şi contextul istoric general: Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848. Conjunctura istorică în care Papa Pius al IX-lea le scrie răsăritenilor pentru a-i invita să se unească cu Biserica Romei, iar patriarhii ortodocşi răspund printr-o mărturisire de credinţă.

[90] Scrisoare a lui Begleri către Troiţki, 19 martie 1895.

[91] Unul dintre filoeleniştii ruşi amintiţi în episoadele anterioare, inspector statal al Rusiei în anii ‘1880-‘1890.

[92] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 180, d. 3690, ll. 2-9v. Scrisoarea patriarhului.

[93] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 69, 2 otd., 3 st., d. 338, ll. 32-34. Raport al lui I.A. Zinoviev, 14 ianuarie 1900.

[94] A se vedea, de asemenea, Ce se întâmpla în Biserică în urmă cu un veac (VII). Ioachim al III-lea pentru a doua oară patriarh ecumenic.

[95] Diplomatul aflat imediat după ambasador, ca rang, care-i ţine locul în absenţă.

[96] A se vedea

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902. Contextul istoric

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1902

» Epistola Sfântului Sinod al Rusiei către patriarhul Constantinopolului despre atitudinea Bisericilor Ortodoxe faţă de creştinii non-ortodocşi din 1903

» Răspunsul Bisericii Ortodoxe Române la Enciclica patriarhală din 1902

» Răspunsurile altor Biserici Ortodoxe la Enciclica patriarhală din 1902

» Enciclica patriarhală şi sinodală din 1904

[97] Aceasta a fost o idee care a predominat în mediile ortodoxe de la sfârşitul secolului XIX – începutul secolului XX. Însă, după o vreme, o sumă de ierarhi vor sesiza diverse aspecte mai mult decât neplăcute ale prieteniei prea apropiate dintre ortodocşi şi anglicani, şi vor cere turmelor lor să se depărteze de aceştia. A se vedea Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912). Episcopul Rafail Hawaweeny despre anglicani şi botezul ortodox.

[98] Această comisie a fost înfiinţată pe 15 decembrie 1892. Rezoluţia sa a fost citită la conferinţa episcopilor vechi catolici din Rotterdam. În 1897, a fost adoptată o altă decizie a comisiei din Sankt Petersburg cu intenţia de a duce la bun sfârşit în scurt timp unirea Bisericilor.

[99] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 184, 6 otd., 1 st., d. 5373, ll. 3-3v. Scrisoarea patriarhului Ioachim al III-lea, 1 mai 1903. Ibid., ll. 11-11v, permisiunea Sfântului Sinod rus, 30 ianuarie 1904.

[100] J. Altholz, ,,Anglican-Ortho­dox Relations in the Nineteenth Century”, Modern Greek Studies Yearbook nr. 18-19 (2002-2003), p. 1-14; B. Gef­fert, Eastern Orthodox and Anglicans. Diplomacy, Theology, and the Politics of Interwar Ecumenism, Editura Universităţii Notre Dame, Notre Dame, Indiana, 2010, p. 9-29.

[101] Grecii au o istorie de relaţii politice cu englezii, care s-au sfârşit din nefericire întotdeauna rău pentru ei. A se vedea un alt episod de acest gen în Nenorocirea Asiei. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna.

[102] Ecclesiastiki Alitheia, nr. 8 (1902). Permisiunea oficială de a boteza copiii ortodocşi ,,în cazuri de urgenţă” a fost dată preoţilor anglicani doar de următoarea Conferinţă de la Lambeth din 1908; s-a permis de asemenea acordarea sfintei împărtăşanii ortodocşilor care nu au avut cum să ajungă la un preot ortodox.

[103] I. I. Sokolov, ,,Novyj bogoslovskij grechesko-anglijskij zhurnal”, Tserkovnye Vedo­mosti. Pribavlenija, 22 februarie 1903, nr. 8, p. 296-298.

[104] I. P., ,,Vesti iz Grecii i s o. Cypra”, Tserkovnye Vedomosti. Pribavlenija, 1901, nr. 22, p. 781-786.

[105] Cuvânt la Societatea Filantropică Slavă, 2 martie 1915, Biblioteca Naţională Rusă, departamentul manuscrise, f. 253, d. 37, l. 33.

[106] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 78, 2 otd., 3 st., d. 12, ll. 38-40. Extras din rezoluţia Sfântului Sinod, 21 mai – 4 iunie 1909, nr. 4377.

[107] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 137 (Rapoarte ale Ministerului Afacerilor Externe), 1903, d. 134, ll. 20-22. Raport al Departamentului I al Ministerului de Externe, 1903.

[108] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 137 (Rapoarte ale Ministerului Afacerilor Externe), 1904, op. 475: 18-20. Raport al Departamentului I al Ministerului de Externe, 1904. A se vedea de asemenea rapoartele lui I.A. Zinoviev, Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 185, d. 5916, ll. 2-4v, 28 august/10 septembrie 1904, nr. 213; ibid., ll. 21-22, 5/18 octombrie 1904, nr. 251; ibid., ll. 23-25v, 16/29 octombrie 1904, nr. 260; ibid., ll. 26-26v, 16/29 octombrie 1904, nr. 261.

[109] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 191, 6 otd. 1 st., ll. 1-5v. Propunerea Ministerului de Externe către Sfântul Sinod, 10 aprilie 1910, no. 11683.

[110] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 82, 2 otd. 3 st., d. 437, ll. 1-2v. Extras din rezoluţia Sfântului Sinod, 13 iulie – 2 august 1912, no. 6231.

[111] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3476, ll. 2-2v. Arhimandritul Iacov către Ministerul Afacerilor Externe, 24 iulie 1904.

[112] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 185, 6 otd. 1 st., d. 5890, ll. 2-3. I. A. Zinoviev către K. P. Pobedonosţev, 27 noiembrie 1904, no. 844.

[113] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 82, 2 otd. 3 st., d. 583, ll. 4-5. Copie a raportului lui M.N. Giers, 26 noiembrie 1912.

[114] Aici se face referire la pierderea de eparhii şi implicit de venituri a Patriarhiei Ecumenice. Unirea Bisericilor ar fi ajutat la înapoierea unei părţi din veniturile patriarhiei.

[115] Tserkovnyj Vestnik, nr. 7, 1913, p. 214-218.

[116] Tserkovnyj Vestnik, nr. 13, 1915, p. 388-391.

[117] A se vedea NENOROCIREA ASIEI. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna.

[118] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 199, 6 otd. 1 st., d. 221: 1-3. Mesajul patriarhului Ghermano, 29 mai 1914, no. 5002.

[119] Ibid., 8-10v. A se vedea rezoluţia oficială a Sfântului Sinod cu un proiect de răspuns, 4 august 1914, no. 6906.

[120] D. Dakin, Lupta grecilor pentru independenţă 1821-1833 (The Greek Struggle for Independence 1821-1833), Berkley şi Los Angeles, 1973; L. Sergeant, Grecia în secolul XIX: o consemnare a emancipării şi progresului elen 1821-1897 (Greece in the Nineteenth Century: A Record of the Hellenic Emancipation and Progress: 1821-1897), London, 2002.

[121] Paisij Hilendarski. Istoria slavilor bulgari (Istorija Slaveno-bulgarskaja), Sofia, 1973.

[122] Istoricii occidentali au remarcat că acest tip de naţionalism, diferit de cel din Europa de Vest, s-a dezvoltat în societăţile pre-industriale şi nu a fost legat de dezamăgirea în ce priveşte religia ca mod de viaţă. A se vedea E. Kedourie, Naţionalism (Nationalism), London, 1960, p. 6; M. Hroch, Precondiţiile sociale ale renaşterii sociale în Europa (Social Preconditions of National Revival in Europe), Cambridge, 1985; A. Smith, Naţiuni şi naţionalism (Nations and National­ism), London, 1998, p. 109-113.

[123] În ce priveşte proclamarea schismei şi rolul ambasadei ruse până în 1877, a se vedea Z. Markova, Exarhatul bulgar 1870-1879 (Bylgarskata Ekzarhija 1870-1879), Sofia, 1989, p. 251; D. A. Stam­atopoulos, ,,Schisma bulgară revăzută” (The Bulgarian Schism Revisited), Modern Greek Studies Yearbook 24/25 (2008-2009), p. 105-125.

[124] Ev. Kofos, ,,Încercări de a vindeca schisma ecleziastică greco-bulgară (1875-1902)” (Attempts at mending the Greek-Bulgarian Ecclesiastical Schism (1875-1902)), Balkan Studies, 1984, nr. 2, p. 347-375.

[125] D. Dakin, Lupta grecilor în Macedonia, 1897-1913 (The Greek Struggle in Macedonia, 1897-1913), Thessaloniki, 1966; B. Gounaris, ,,Scindările sociale şi ‘deşteptarea’ naţională în Macedonia otomană” (Social Cleavages and National “Awakening” in Ottoman Mace­donia), East European Quarterly 29 (1995) 4, p. 409-427.

[126] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 48: 2 otd. 3 st., ll. 13-14v. Raport al lui Lobanov, 25 decembrie1878.

[127] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, Moscova, f. 1099, op. 1, d. 2323, ll. 5v-6. M. K. Onou către T. I. Filippov, 17 decembrie 1878.

[128] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 48, 2 otd. 3 st., d. 156, ll. 39-42v. Extras din rezoluţia Sfântului Sinod, 22 februarie/2 martie 1879.

[129] Chr. Temelski, ed., Exarhul bulgar Iosif Dnevnik (Bylgarski Exarch Iosif I. Dnevnik), Sofia, 1992, p. 115.

[130] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 340, op. 801, d. 25, ll. 3-10v.

[131] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Ambasada din Constantinopol, op. 517/2, d. 2923, ll. 12-14.

[132] M.N. Pokrovski, ed., K. P. Pobedonostsev i ego correspondenty, Pis’ma i zapiski I, vol. II, Moscova, 1923, p. 854-857.

[133] A se vedea subtitlul Ioachim al III-lea, pentru a doua oară patriarh.

[134] În septembrie 1903, în timpul întâlnirii dintre ţarul Nicolai al II-lea şi împăratul Franz-Joseph al Austro-Ungariei la Castelul Murzsteg, s-a ajuns la o înţelegere, semnată pe 2 octombrie. În general, ea reitera paragrafele acordului anterior. Cel mai important aspect îl constituia numirea a 2 agenţi civili, unul rus şi unul austriac. Sub auspiciile celor două state urmau să aibă loc reformele jandarmeriei şi instituţiilor administrative şi juridice; creştinii trebuiau să fie parte din toate aceste instituţii.

[135] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 84, 2 otd., 3 st., d. 365, ll. 5-8. Arhimandritul Iacov către mitropolitul Antonie, 1 iulie 1904. Plângeri similare împotriva ofiţerilor ruşi au făcut sârbii. Ei scriau că în timp ce aceştia vizitau satul Doriana s-au stabilit în casa unui bulgar (Moskovskije Vedomosti, nr. 251, 11 septembrie 1904).

[136] ,,O nouă fază a chestiunii macedonene”, Moskovskije Vedomosti, nr. 336, 5 decembrie 1904; nr. 338, 7 decembrie 1904; nr. 339, 8 decembrie 1904. Acest comentariu este un exemplu interesant de trecere cu vederea a schismei bulgare de către un ziar pan-slavic oficial.

[137] Arhiva Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, f. 144k, op. 1, d. 677, ll. 1-1v. M. K. Sarafov către mitropolitul Simeon, 29 august 1902.

[138] Protestele patriarhului Ioachim al III-lea către Ministerul de Justiţie trimise pe 3/15, 8/21 şi 12/25 iulie 1906.

[139] În takrir-ul din 13/26 iulie 1906 se poate găsi următoarea informaţie: pe teritoriul Bulgariei, aproximativ 100.000 de persoane aparţin Patriarhiei în 5 regiuni: Varna, Mecembria, Anchialo, Sozoag­athoupolis, Philippopolis. Sunt 159 preoţi, 125 biserici şi mânăstiri, 66 şcoli (7.744 elevi) şi 125 profesori. Potrivit statisticilor bulgare din 1905, între 64.000 şi 70.000 de greci trăiesc în Bulgaria.

[140] Takrir din  13/26 iulie şi 28 iulie/10 august 1906.

[141] Textele acestor proteste au fost adunate şi publicate în Constantinopol în acelaşi an, sub titlul Memo­randums addresses aux représentants des grandes puissances à Constantinople et autres documents relatifs aux récents évènements de Bulgarie et de Roumélie Orientale.

[142] Kolokol, 17 octombrie 1906, nr. 223.

[143] Moskovskije Vedomosti, 8 august 1906, nr. 195.

[144] I.I. Sokolov, ,,Sovremennoje polozhenije ellinisma”, Tserkovnyj Vestnik, 17 august 1906, nr. 33, p. 1085-1088.

[145] S.V. Troiţki, ,,Meroprijatija Vselenskoj patriarchii protiv bolgarskogo ekzarcha”, Tserkovnije Vedomosti, 1908, Pribavlenija, nr. 5, p. 236-238.

[146] Ibid.

[147] Note ale ambasadorului rus N.V. Ciarikov, 1/14 august 1910, nr. 114, şi 27 octombrie/9 noiembrie 1910, nr. 140. Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3471, ll. 76-78v.

[148] Tserkovnyj Vestnik, nr. 48 (1910), p. 1513-1516.

[149] Notă a lui N.V. Ciarikov, 10/23 noiembrie 1910, nr. 157. Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3471, ll. 63-65. Telegramă a lui A. Sverbeev, 13/26 noiembrie 1910. Ibid., l. 60. Notă a lui N.V. Ciarikov, 17/30 noiembrie 1910. Ibid., ll. 56-58v.

[150] A. Sverbeev către S. D. Sazonov, 2 ianuarie 1911, nr. 1. Ibid., ll. 40-41.

[151] Chr. Temelski, ed., Exarhul bulgar Iosif Dnevnik, 3 mai 1912, p. 778.

[152] Notă a lui Nekliudov, 10 August 1912. Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 82, 2 otd. 3 st., d. 441, ll. 2-3.

[153] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3464, ll. 50.

[154] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3464, ll. 52-55.

[155] Chr. Temelski, ed., Exarhul bulgar Iosif Dnevnik, p. 811.

[156] Ibid., 819.

[157] A se vedea amănunte despre ruşii din Muntele Athos în: A.A. Dmitrievski, Russkie na Afone. Ocherk zhizni i deiatel’nosti igumena russkogo Panteleimonova monastyr’a sviashchenno-arhimandrita Makariia (Sushkina), Sankt Pe­tersburg: Pravoslavoe Palestinskoe Obshchestvo, 1895; N. Fennell, The Russians on Athos, Oxford: Berg, 2001; P. Troiţki, Istoriia russkikh obitelei Afona v XIX-XX vekakh, Moscova: Indrik, 2008.

[158] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 61, 2 otd. 3 st., d. 146, ll. 8-12. Ivan Iastrebov către Alexandru Nelidov, 24 ianuarie 1891.

[159] Archeion Gennadion/Archeion St. Dragoumi, f. 32.1 (Athos-Mones Agiou Orous), 1-26. G. Dokos către S. Dragoumis, 24 august 1887.

[160] Ibid., raport din 5 august 1889.

[161] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 1193a, ll. 292-95. A. I. Nelidov către N. P. Şişkin, 10 aprilie 1890.

[162] A. Şopov to I. S. Geşov, 22 mai 1900, Arhiva de Stat Centrală din Sofia, f. 321k, op. 1, d. 1480, ll. 69-70.

[163] Ibid., ll. 66-71.

[164] A. Şopov to T. Ivanciov, 19, 26 şi 27 aprilie 1900, ibid., ll. 4-5, 20-21, 26.

[165] Alexie Dmitrievski, Russkie afonskie monakhi-kellioty i ikh prositelnye o milostyni pis’ma, rassylae­mye po Rossii. Rech, proiznesennaia pri otkrytii chtenii v Kievskom religiozno-prosvetitel’nom obshestve 9 oktiabria 1905 g., Kievskaia Dukhovnaia Akademiia, Kiev, 1906.

[166] Meletie Metaxakis, mitropolit de Creta, To Agion Oros kai i Rosiki politiki en Anatoli, Atena, 1913.

[167] Patriarchikon sigillion peri kelliotikou zitimatos ekdothen epi tis patriarheias tou Panagiotatou Oikoumenikou patriarhou k. Ioachim G’ tou apo Thessalonikis, Constantinopol, 1909.

[168] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3686, ll. 1-4.

[169] Idem, op. 517/2, d. 3689, ll. 1-21.

[170] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 180 (Ambasada din Constantinopol), op. 517/2, d. 3697. Rapoarte ale lui Serafimov către M.N. Giers din 24 septembrie, 1 octombrie şi 7 octombrie 1913.

[171] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 151, op. 482, d. 3877, l. 13. O telegramă secretă a lui M.N. Giers, 13 iulie 1914.

[172] Liga Prizren a fost o organizaţie politică albaneză care a fost înfiinţată oficial în 1878, în vechiul oraş Prizren din vilaietul Kosovo al Imperiului Otoman, şi suprimată în 1881.

[173] D. Batakovici, Dechansko pitanje, Belgrade, 1989, p. 20-27.

[174] Varnava Rosici (1880-1937), patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe între anii 1930-1937.

[175] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, оp. 72, 2 otd. 3 st., d. 26, l. 61. O copie a raportului lui A.M. Petriaev. Prizren, 28 iulie 1902.

[176] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, оp. 495, d. 4993, ll.4-6. Raport din 26 mai 1902.

[177] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 72, 2 otd., 3 st., d. 26, 62. O copie a raportului lui Petriaev, 28 iulie 1902: Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 183, 6 otd. 1 st., ll. 2-3.

[178] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4993, ll.20-22. Raport din 28 noiembrie 1902.

[179] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4993, ll. 26-27. S.V. Tukholka către I.A. Zinoviev, 14 decembrie 1902.

[180] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4993, l. 170. K. P. Pobedonosţev către V.N. Lamzdorf.

[181] Gavrilo Dozici (1881-1950), episcop de Raska şi Prizren după retragerea lui Nichifor Peric în 1911 din cauza neînţelegerilor cu diplomaţia sârbă, mitropolit de Muntenegru şi Litoral între anii 1920-1938, patriarh al Bisericii Ortodoxe Sârbe între anii 1938-1950.

[182] D. Batakovici, Dechansko pitanje, Belgrade, 1989, p. 98-99.

[183] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4993, 84, ll. 87-88. Raport al lui Muraviev-Apostol-Korobjin. Belgrad, 5 noiembrie 1903.

[184] Ibid., ll. 103-104. Raport al lui Muraviev-Apostol-Korobjin. 11 februarie 1904.

[185] Ibid., ll. 195-200. Un plan al scrisorii secrete a lui K.A. Gubastov, ,,Raport privind afacerea Decani”.

[186] Ibid., ll. 144-148. Raport al lui I.A. Zinoviev, 11/24 septembrie 1904.

[187] Sfântul Sinod către Ministerul de Externe, 28 iunie 1908, nr. 5385.

[188] D. Batakovici, Dechansko pitanje, Belgrade, 1989, p. 147-148.

[189] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4998, ll. 9-13. N.V. Ciarikov către A.P. Izvolski (ministrul rus al afacerilor externe), 20 ianuarie 1910.

[190] Ibid., ll. 11, 14-23.

[191] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 80. 2 otd. 3 st., d. 164, 11. Ambasadorul sârb la Sankt Petersburg, D. Popovici a raportat despre decizia Consiliului de Miniştri privind abandonarea Mânăstirii Decani de către ruşi: rapoarte din 6, 27 mai 1910. AS. F. MID PPO. II. Red. 512.

[192] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. Departamentul Slav, op. 495, d. 4998, ll. 70-73. Raport al lui S.P. Razumovski, 14 martie 1910.

[194] În timpul excavărilor recente de pe teritoriul bisericii, profesorul S. Otuken a găsit o piatră cu un tropar al Sfântului Nicolae în slavonă şi o inscripţie ,,construită de ruşii evlavioşi 1853”.

[195] Hrisostom Kalaitzis, mitropolit de Mira, Ta Myrovola Myra. I istoria ton Myron apo ton 19o aiona os to 1922, Atena, 2002, p. 89-90.

[196] Hrisostom Kalaitzis, Ta Myrovola Myra, p. 66-67.

[197] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 337/2 (Societatea Ortodoxă Imperială din Palestina), op. 873/13, d. 13 (1877-1918).

[198] Hrisostom Kalaitzis, Ta Myrovola Myra, p. 68-69.

[199] Ibid., p. 69, 197-198.

[200] N. N. Lisovoi, Russkoe duchovnoe i politicheskoe prisutstvie v Sviatoj Zemle i na Blizhnem Vostoke, p. 277-278.

[201] G.P. Begleri către V.N. Khitrovo, 6 noiembrie 1893, L. A. Gerd, ed., Rossia i Pravoslavnyj Vostok, p. 269-270.

[202] N. N. Lisovoi, Russkoe duchovnoe, p. 278-279.

[203] G.P. Begleri către V.N. Khitrovo, 6 noiembrie 1893.

[204] L. A. Gerd, ed., Rossia i Pravoslavnyj Vostok, p. 271; sesiunea Sinodului Patriarhal din 26 februarie 1891.

[205] G.P. Begleri către V.N. Khitrovo, 6 noiembrie 1893.

[206] G.P. Begleri către I.E. Troiţki, 10 iunie 1894. L. A. Gerd, ed., Rossia i Pravoslavnyj Vostok, p. 304-306.

[207] G.P. Begleri către I.E. Troiţki, 19 martie 1895.

[208] G.P. Begleri către I.E. Troiţki, 23 mai 1896.