Cugetari nr. 33
Opiul poporului[1]
de Mario Vargas Llosa
PARTEA I
Contrar celor imaginate de liber-cugetătorii, agnosticii şi ateii din secolele XIX şi XX, în epoca postmodernă religia nu este moartă şi îngropată şi nici nu a ajuns în podul cu vechituri: trăieşte şi palpită în miezul actualităţii.
Bineînţeles că nu se poate şti dacă fervoarea credincioşilor şi practicanţilor diverselor religii din lume a crescut sau a scăzut. Dar nimeni nu poate nega cât de prezentă este religia în viaţa socială, politică şi culturală contemporană, probabil 
la fel de mult sau chiar mai mult decât în secolul al XIX-lea, când dezbaterile intelectuale şi civice în favoarea sau împotriva laicismului erau la ordinea zilei în multe ţări de o parte şi de cealaltă a Atlanticului.
Mario Vargas Llosa este unul dintre cei mai renumiţi scriitori din Peru, care a primit Premiul Nobel pentru literatură în 2010 pentru „cartografierea structurilor puterii și imaginile sale tranșante ale rezistenței, revoltei și înfrângerii individului”.
Deocamdată, protagonistul politicii actuale, teroristul sinucigaş, legat visceral de religie, este un produs inferior al celei mai fundamentaliste şi mai fanatice versiuni de islamism. Lupta grupării Al-Qaeda şi a liderului ei, defunctul Osama bin Laden, să nu uităm, este înainte de toate religioasă, o ofensivă purificatoare împotriva musulmanilor păcătoşi şi renegaţi de islam, împotriva necredincioşilor, creştinilor şi degeneraţilor din occident, în frunte cu satana – Statele Unite ale Americii. În lumea arabă, confruntările care au generat cele mai multe violenţe au un caracter strict religios şi terorismul islamic a făcut până acum mai multe victime în rândul propriilor musulmani decât printre credincioşii aparţinând altor religii. Mai ales dacă ne gândim la numărul irakienilor morţi sau mutilaţi ca urmare a acţiunilor grupărilor extremiste şiite şi sunite sau la asasinatele din Afganistan comise de talibani, reprezentanţi ai unei mişcări fundamentaliste născute din şcolile religioase afgane şi pakistaneze şi care, la fel ca Al-Qaeda, nu s-au dat niciodată înapoi de la a-i ucide pe musulmanii care nu împărtăşesc puritanismul lor fundamentalist[2].
Separatismele şi diversele conflicte din societăţile musulmane nu au contribuit deloc la scăderea influenţei religiei în viaţa popoarelor, ci, dimpotrivă, au amplificat-o. În orice caz, laicismul nu a câştigat teren; mai mult, în ţări precum Liban sau Palestina mişcările laiciste s-au împuţinat în ultimii ani, pe măsură ce a crescut forţa politică a unor mişcări precum Hezbollah (Partidul lui Allah), în Liban, şi Hamas, grupare care a obţinut controlul asupra Fâşiei Gaza prin alegeri libere. Aceste partide, la fel de Jihadul Islamic din Palestina, au baze religioase. Iar la primele alegeri libere din istoria Tunisiei şi Egiptului majoritatea voturilor au mers către partidele islamice (moderate, ce-i drept).
Dacă asta se întâmplă în sânul islamului, nici despre convieţuirea diverselor culte, biserici şi secte creştine nu se poate spune că a fost mereu paşnică. În Irlanda de Nord, lupta dintre majoritatea protestantă şi minoritatea catolică, acum întreruptă (să sperăm că pentru totdeauna), a provocat un număr însemnat de morţi şi răniţi în urma acţiunilor criminale ale extremiştilor din ambele tabere. Şi în acest caz conflictul politic dintre unionişti şi separatişti a fost însoţit şi de profunde neînţelegeri religioase, exact ca între facţiunile adverse ale islamului.
În sânul catolicismului au loc conflicte foarte mari. Până acum câţiva ani, cel mai intens conflict era între tradiţionalişti şi progresiştii care susţineau teologia eliberării[3], înfruntare care, după numirea a doi pontifi conservatori – Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea -, pare să se fi rezolvat, deocamdată, prin îndepărtarea (nu înfrângerea) celei de-a doua direcţii. În prezent, problema cea mai stringentă cu care se confruntă Biserica Catolică este scoaterea la lumină a unei puternice tradiţii de practicare a violului şi a pedofiliei[4] în colegii, seminare teologice, case parohiale şi parohii, o realitate îngrozitoare a cărei existenţă, în ciuda indiciilor şi bănuielilor, Biserica a reuşit să o treacă multă vreme sub tăcere. Însă în ultimii ani, ca urmare a denunţurilor şi acţiunilor judiciare ale victimelor, abuzurile sexuale au ieşit la iveală şi sunt atât de numeroase, încât nu se poate vorbi de cazuri izolate, ci de o practică mult extinsă în timp şi în spaţiu.
Faptele au cutremurat lumea întreagă, mai ales pe credincioşii catolici. Mărturiile victimelor din aproape toate ţările catolice au făcut ca, în locuri precum Irlanda şi Statele Unite, Biserica să ajungă falimentară din cauza sumelor uriaşe pe care s-a văzut nevoită să le plătească prin tribunale ca să se apere sau ca să achite daune şi prejudicii victimelor violurilor şi abuzurilor sexuale comise de preoţi. În ciuda protestelor, este evident că măcar o parte a ierarhiei ecleziastice – în acest sens, acuzaţiile l-au ajuns chiar pe papă – a fost complice cu preoţii pedofili şi violatori, protejându-i, refuzând să-i dea pe mâna autorităţilor şi limitându-se la a-i muta în alte părţi, fără să-i izgonească din rândurile Bisericii şi fără să le interzică să mai predea minorilor.
Condamnarea extrem de dură venită din partea Papei Benedict al XVI-lea pentru mişcarea Legionarii lui Hristos, obligată să se reorganizeze complet, şi pentru fondatorul mişcării, părintele Marcial Maciel[5], mexican, bigam, incestuos, şarlatan, cel care a abuzat de băieţi şi de fetiţe, inclusiv de unul dintre copiii săi – un personaj ce pare desprins din romanele Marchizului de Sade -, nu este suficientă pentru a şterge umbra lăsată peste una dintre cele mai importante religii din lume.
A contribuit tot scandalul acesta la scăderea influenţei Bisericii Catolice ? N-aş băga mâna în foc. Este adevărat că în multe ţări seminarele teologice se închid din lipsă de elevi şi că, prin comparaţie cu vremurile de altădată, Biserica primeşte mult mai puţine donaţii, averi şi moşteniri lăsate prin testament. Dar, într-un sens care nu ţine de cantitate, se poate spune că dificultăţile au deşteptat energia şi militantismul catolicilor, mai activi ca niciodată în campaniile sociale, manifestându-şi dezaprobarea faţă de căsătoriile între persoane de acelaşi sex, faţă de legalizarea avortului, practicile contraceptive, eutanasie şi laicism. În Spania de exemplu, mobilizarea catolică – atât cea de la vârful ierarhiei, cât şi cea a organizaţiilor seculare din cadrul Bisericii -, de o amploare impresionantă, capătă uneori o virulenţă care în nici un caz nu i-ar fi specifică unei Biserici în declin sau în derivă. Puterea politică şi socială exercitată de Biserica Catolică în cea mai mare parte a ţărilor latino-americane a rămas neştirbită şi acesta este motivul pentru care, în privinţa libertăţii sexuale şi a emancipării femeii, progresele sunt minime. În cele mai multe state din America Latină, Biserica Catolică a reuşit ca pilulele contraceptive să fie în continuare considerate ilegale, ca toate celelalte practici contraceptive. Desigur, interdicţia are efect doar asupra femeilor sărace, pentru că începând cu clasa de mijloc în sus contracepţia şi avortul se practică pe scară largă, în ciuda interdicţiei legale.
Cam la fel stau lucrurile şi cu Bisericile protestante. Acestea, de multe ori sprijinite de catolici, s-au mobilizat în Statele Unite pentru ca programa şcolară să se plieze pe concepţiile din Biblie, iar teoria lui Darwin despre selecţia şi evoluţia speciilor să fie scoasă din programă şi înlocuită cu ,,creaţionismul” sau cu ,,teoria designului inteligent”[6], o poziţie anti-ştiinţifică şi care, oricât de anacronică şi obscurantistă pare, este posibil să ajungă să prevaleze în unele state nord-americane, unde influenţa religiei asupra politicii este foarte puternică.
Pe de altă parte, ofensiva misionară protestantă în America Latină şi în unele regiuni din lumea a treia este uriaşă, făţişă şi a obţinut deja rezultate notabile. În multe locuri îndepărtate şi izolate, marginale, de extremă sărăcie, bisericile evanghelice au reuşit să ia locul catolicilor, care, din lipsă de preoţi sau de fervoare misionară, s-au văzut obligaţi să cedeze teren impetuoaselor biserici protestante. Acestea sunt bine văzute de femei pentru că interzic alcoolul şi le cer convertiţilor să se dedice constant practicilor religioase, ceea ce contribuie la stabilitatea familiilor şi îi ţine pe bărbaţi departe de restaurante şi bordeluri.
Adevărul este că în aproape toate conflictele sângeroase din ultimul timp – Israel/Palestina, războiul din Balcani, violenţele din Cecenia, incidentele din China în regiunea Xinjiang (unde s-au răsculat uigurii de religie musulmană), măcelurile dintre hinduşii şi musulmanii din India, conflictul dintre India şi Pakistan etc – religia pare să fie raţiunea profundă a conflictelor şi dezbinărilor sociale din spatele luptelor sângeroase.
29 iunie 2008. După liturghia care a încheiat adunarea Sinodului episcopilor Bisericii Ortodoxe Ruse, la care a participat şi preşedintele Federaţiei Ruse, Dimitri Medvedev
Cazul URSS-ului şi al ţărilor satelit este grăitor. Când s-a prăbuşit comunismul, după 70 ani de persecuţii asupra Bisericilor şi de ateism, religia nu numai că nu a dispărut, ci a renăscut şi a ajuns să aibă din nou un loc de primă importanţă în viaţa socială. S-a întâmplat astfel în Rusia şi în ţările care s-au aflat sub dominaţie sovietică, unde astăzi bisericile sunt iarăşi pline, iar preoţii reapar peste tot în viaţa oficială. După prăbuşirea comunismului, religia – ortodoxă sau catolică – înfloreşte din nou, ceea ce ne arată că de fapt nu dispăruse niciodată, ci doar a stat ascunsă, în aşteptare, pentru a rezista asediului, fiind mereu sprijinită discret de vaste sectoare sociale. Renaşterea Bisericii Ortodoxe Ruse este impresionantă. Guvernul, în timpul preşedinţiei lui Putin şi apoi a lui Medvedev, a început să restituie biserici şi proprietăţi religioase confiscate de bolşevici şi se află în discuţie inclusiv restituirea catedralelor din Kremlin, mânăstirilor, şcolilor, operelor de artă şi cimitirelor care aparţinuseră Bisericii. Se estimează că, de la căderea comunismului, numărul de credincioşi ortodocşi s-a triplat în Rusia.
Aşadar, religia nu pare să dispară. Toate indiciile arată că o aşteaptă o viaţă lungă. Este bine sau este rău pentru cultură şi libertate ?
Răspunsul la această întrebare dat de cercetătorul britanic Richard Dawkins, care a publicat o carte împotriva religiei şi în apărarea ateismului – Iluzia lui Dumnezeu[7] -, sau cel al jurnalistului şi eseistului Christopher Hitchens, autor al unei alte cărţi recente, intitulată semnificativ Dumnezeu nu este mare, sunt cât se poate de clare. Dar, în recentele polemici ale căror protagonişti au fost cei doi, prin aducerea în actualitate a vechilor acuzaţii la adresa religiilor – obscurantism, superstiţie, lipsă de raţiune, discriminare de gen, totalitarism şi conservatorism retrograd -, s-au implicat şi numeroşi oameni de ştiinţă, de pildă Charles Tornes, câştigător al Premiului Nobel pentru fizică (cel care a gândit ,,teoria designului inteligent”), şi publicişti care, cu acelaşi entuziasm, îşi apără convingerile
religioase şi resping argumentele conform cărora credinţa în Dumnezeu şi practica religioasă sunt incompatibile cu modernitatea, progresul, cu libertatea şi descoperirile şi adevărurile ştiinţei contemporane.
O replică la cartea lui Dawkins
Aceasta nu este o polemică în care se poate pierde sau câştiga cu argumente, pentru că acestea sunt întotdeauna precedate de un parti-pris: un act de credinţă. Nu se poate demonstra raţional că Dumnezeu există sau nu există. Orice raţionament în favoarea unei teze îşi găseşte echivalentul contrar, astfel încât, în această privinţă, orice analiză sau discuţie care îşi doreşte să rămână în cadrul ideilor şi argumentelor trebuie să înceapă prin excluderea premiselor metafizice şi teologice – existenţa sau inexistenţa lui Dumnezeu – şi să se concentreze pe consecinţele care decurg din ea: funcţia Bisericilor şi religiilor în dezvoltarea istorică şi în viaţa culturală a popoarelor, problemă care chiar poate fi analizată cu ajutorul raţiunii omeneşti.
Un aspect fundamental de care trebuie ţinut cont este acela că credinţa într-o fiinţă supremă, creatoare a tot ceea ce există, şi într-o altă viaţă, care precedă şi succedă viaţa pământească, se regăseşte în toate culturile şi civilizaţiile cunoscute. Fără excepţie. Toate îşi au zeul sau zeii lor şi toate cred în viaţa de după moarte, deşi caracteristicile acestei transcendenţe variază la infinit, în funcţie de timp şi de loc. Cum se face că toţi oamenii, din toate epocile şi din toate spaţiile geografice, şi-au însuşit această credinţă ?[8]
Răspunsul ateilor vine imediat: din ignoranţa şi din frica de moarte. Bărbaţi şi femei, indiferent de gradul de cunoaştere sau de cultură, de la cel mai primitiv până la cel mai rafinat, nu se resemnează cu ideea unei dispariţii definitive, cu ideea că existenţa lor este un fapt trecător şi accidental, şi de aceea au nevoie de o viaţă de apoi şi de o fiinţă supremă care s-o conducă. Forţa religiei este cu atât mai mare cu cât este mai mare ignoranţa unei comunităţi. Din momentul în care cunoaşterea ştiinţifică începe să îndepărteze urdorile şi superstiţiile minţii omeneşti, înlocuindu-le cu adevăruri obiective[9], toată construcţia artificială a cultelor şi credinţelor prin care omul primitiv încearcă să-şi explice lumea, natura şi lumea de dincolo începe să se prăbuşească. Acesta este începutul sfârşitului pentru interpretările magice şi iraţionale despre viaţă şi moarte, şi va face ca până la urmă religia să se ofilească şi să dispară.
Asta în teorie. În practică, nu s-a întâmplat aşa şi nici nu pare că o să se întâmple prea curând. Dezvoltarea ştiinţifică şi tehnologică a fost prodigioasă (nu întotdeauna benefică) încă din epoca omului cavernelor, permiţându-ne să cunoaştem mai bine natura, spaţiul cosmic, propriul corp, să ne descoperim trecutul, să luptăm cu bolile şi să atingem un nivel de trai inimaginabil pentru strămoşii noştri. Dar, în afara unor minorităţi, nu a reuşit să-L smulgă pe Dumnezeu din inimile oamenilor şi nici nu a făcut să dispară religiile. Argumentul ateilor este că procesul este încă în desfăşurare, că ştiinţa încă se dezvoltă, continuă să progreseze, şi mai devreme sau mai târziu se va ajunge şi la sfârşitul acestei bătălii crâncene, când Dumnezeu şi religia vor fi expulzaţi din viaţa popoarelor prin adevăruri ştiinţifice. Acest articol de credinţă este greu de acceptat pentru liberali şi pentru progresiştii anacronici în lumea de azi, unde tot ce se întâmplă îl dezminte pretutindeni: Dumnezeu este peste tot în jurul nostru şi, ascunse sub masca politicii, războaiele religioase continuă să producă daune omenirii la fel ca în Evul Mediu. Ceea ce nu demonstrează că Dumnezeu chiar există, ci că foarte mulţi oameni, inclusiv importanţi oameni de ştiinţă, nu vor să renunţe la acea divinitate care le garantează o formă de supravieţuire după moarte[10].
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 138/ianuarie-februarie 2022
PARTEA A II-A
Şi nu doar ideea morţii, a dispariţiei fizice a menţinut vie credinţa de-a lungul istoriei. La asta a mai contribuit concepţia complementară potrivit căreia, pentru ca această viaţă să fie suportabilă, avem neapărat nevoie de o instanţă superioară celei pământeşti, care să premieze binele şi să pedepsească răul, să deosebească între faptele bune şi faptele rele, să repare nedreptăţile şi cruzimile cărora le suntem victime şi să-i sancţioneze pe cei care le săvârşesc. Adevărul este că, în ciuda progreselor în materie de justiţie făcute de omenire încă din cele mai vechi timpuri, nu există comunitate umană în care grosul populaţiei să nu aibă senzaţia şi convingerea că justiţia supremă nu aparţine acestei lumi. Oricât de dreaptă ar fi legea şi oricât de respectabili magistraţii responsabili cu justiţia, şi oricât de cinstiţi şi demni ar fi guvernanţii, cu toţii credem că justiţia nu ajunge niciodată să fie o realitate tangibilă şi la îndemâna tuturor, care să-l apere pe omul simplu, pe cetăţeanul anonim de a mai fi abuzat, lovit şi discriminat de cei aflaţi la putere.
Este firesc, aşadar, ca religia şi practicile religioase să fie mai adânc înrădăcinate în rândul claselor şi sectoarelor sociale celor mai defavorizate, acelea asupra cărora, profitându-se de sărăcia şi vulnerabilitatea lor, se îndreaptă abuzurile şi nedreptăţile de toate felurile, rămase de obicei nepedepsite. Sărăcia, discriminarea, exploatarea, nedreptatea sunt mai uşor de suportat dacă se crede că până la urmă va exista o compensaţie, o reparaţie postumă pentru toată suferinţa. (De asta Marx a numit religia ,,opiul popoarelor”, drog care anestezia spiritul de revoltă al muncitorilor şi le permitea stăpânilor să-i exploateze liniştiţi mai departe.)
Un alt motiv pentru care oamenii se agaţă de ideea unui zeu atotputernic şi a unei vieţi de apoi este acela că toţi – unii mai mult, alţii mai puţin – bănuiesc că, dacă această idee ar dispărea şi s-ar instaura drept adevăr ştiinţific irevocabil faptul că Dumnezeu nu există şi că religia nu este altceva decât o păcăleală lipsită de substanţă şi de realitate, atunci, mai devreme sau mai târziu, viaţa socială s-ar sălbătici, s-ar reinstaura legea junglei şi spaţiul social ar fi invadat de cele mai distrugătoare şi mai atroce tendinţe care zac în oameni şi care, până la urmă, sunt ţinute în frâu şi atenuate nu de justiţia umană şi nici de morala instaurată raţional de guverne, ci de religie. Altfel spus, dacă încă există ceva ce se poate numi morală, un cod de norme de comportament care să urmărească binele, convieţuirea în diversitate, generozitatea, altruismul, compasiunea, respectul faţă de aproapele şi să respingă violenţa, abuzul, furtul, exploatarea, aceasta este religia, legea divină, şi nu legea umană[11]. Dacă acest antidot ar dispărea, viaţa ar ajunge încetul cu încetul o hărmălaie plină de sălbăticie, prepotenţă şi excese, în care deţinătorii oricărei forme de putere – politică, economică, militară etc – s-ar simţi liberi să comită toate samavolniciile posibile, dând frâu liber celor mai distrugătoare instincte şi pofte. Dacă această viaţă este singura pe care o avem, dacă nu există nimic dincolo de ea şi vom dispărea pentru totdeauna, atunci de ce să nu încercăm să profităm de pe urma ei cât mai mult posibil, chiar dacă asta ar însemna să ne grăbim sfârşitul şi să ne înconjurăm cu victimele instinctelor noastre dezlănţuite ? Oamenii continuă să creadă în Dumnezeu pentru că nu cred în ei înşişi. Iar istoria ne demonstrează că au dreptate, pentru că până acum nu ne-am arătat a fi demni de încredere.
Desigur, toate acestea nu înseamnă că religia garantează triumful binelui asupra răului în această lume şi eficacitatea unei morale care să stopeze violenţa şi cruzimea în relaţiile dintre oameni. Înseamnă doar că, oricât de rău ar duce-o lumea, un instinct nelămurit îi face pe oameni să creadă că ar duce-o şi mai rău dacă ateii şi laicii şi-ar îndeplini ţelul de a-l eradica pe Dumnezeu şi religia din vieţile noaste. Acest instinct poate fi numai o intuiţie sau o credinţă (un alt act de credinţă): nu există statistici care să demonstreze că este sau nu este aşa.
În sfârşit, mai există un motiv, filozofic sau mai degrabă metafizic, pentru înrădăcinarea atât de adâncă a lui Dumnezeu şi a religiei în conştiinţa umană. În pofida a ceea ce credeau liber-cugetătorii, nici cunoaşterea ştiinţifică şi nici cultura în general – cu atât mai puţin o cultură devastată de frivolitate – nu sunt suficiente pentru a-l elibera pe om de singurătatea în care-l aruncă presentimentul că nu există o altă lume, o viaţă de apoi. Nu este vorba de frica de moarte, de spaima pricinuită de perspectiva dispariţiei totale, ci de sentimentul acela de deznădejde şi de alienare în viaţa asta, aici şi acum, sentiment care se instalează în om la cea mai mică bănuială că nu mai există o altă viaţă, un dincolo unde o fiinţă sau mai multe fiinţe, mai puternice şi mai înţelepte decât oamenii, cunosc şi determină sensul vieţii, al ordinii vremelnice şi istorice, adică al misterului înăuntrul căruia ne naştem, trăim şi murim şi de a cărui cunoaştere ne putem apropia suficient cât să înţelegem propria noastră existenţă şi să-i dăm astfel un fundament şi o justificare.
În ciuda tuturor progreselor, ştiinţa nu a reuşit să descifreze acest mister şi mă îndoiesc că va reuşi vreodată. Foarte puţini oameni sunt capabili să accepte ,,absurdul existenţial”, faptul că suntem ,,aruncaţi” în această lume printr-o întâmplare de neînţeles, printr-un accident cosmic, că vieţile noastre sunt simple întâmplări lipsite de ordine şi sens şi că tot ceea ce se întâmplă sau nu se mai întâmplă cu ele depinde exclusiv de comportamentul şi voinţa noastră şi de contextul social şi istoric în care ne-am trezit. Această idee, care a fost descrisă de Albert Camus în Mitul lui Sisif cu luciditate şi seninătate şi din care el a extras concluzii minunate despre frumuseţe, libertate şi plăcere, îl supune pe muritorul de rând anomiei, paraliziei mentale şi disperării.
În eseul care deschide Omul şi divinul, ,,Despre naşterea zeilor”, Maria Zambrano se întreabă: ,,Cum şi de ce au apărut zeii ?” Răspunsul găsit de ea este mai profund şi se referă la un moment anterior celui în care omul primitiv şi-a conştientizat propria-i părăsire, singurătate şi vulnerabilitate. De fapt, zice ea, este ceva constitutiv, o ,,nevoie abisală, definitorie pentru condiţia umană” de a simţi, contemplând lumea, acea ,,alienare” ce provoacă în om un ,,delir de persecuţie” care încetează, sau cel puţin se reduce, atunci când îi recunoaşte şi se simte înconjurat de toţi acei zei a căror existenţă o presimţea doar şi care-l făceau să trăiască neliniştit şi agitat înainte de a-i recunoaşte şi a-i încorpora în viaţa lui[12]. Maria Zambrano studiază cazul aparte al zeilor greci, dar concluziile ei sunt valabile pentru toate civilizaţiile şi culturile. Dacă nu ar fi aşa, atunci ,,de ce au existat dintotdeauna zei, de diverse tipuri, într-adevăr, dar zei, până la urmă ?”, se întreabă chiar autoarea. Răspunsul la această întrebare îl dă într-alt eseu din carte, ,,Urma paradisului”, şi nu putea fi mai convingător: ,,Între cele două extreme care delimitează orizontul omenesc, trecutul pierdut şi viitorul ce urmează să vină, strălucesc setea şi jindul după o viaţă divină, dar care nu încetează să fie şi omenească, o viaţă divină pe care omul pare să o fi avut întotdeauna drept model, care a prins chip din confuzie şi din imagini pestriţe, ca o rază de lumină pură care s-a colorat străbătând atmosfera tulbure a pasiunilor, nevoilor şi suferinţei”.
În anii ‘1960, am trăit, la Londra, o epocă în care o nouă cultură a irupt în forţă şi s-a extins de acolo aproape în tot occidentul: cultura hippie sau flower children. Cele mai înnoitoare şi mai frapante contribuţii ale acestei culturi au fost revoluţia muzicală pe care a adus-o – The Beatles şi Rolling Stones -, o nouă modă în materie de îmbrăcăminte, revendicarea dreptului de a consuma marijuana şi alte droguri, libertatea sexuală, dar şi revigorarea unei religiozităţi care, îndepărtându-se de marile religii tradiţionale occidentale, îşi găsea sursele în Orient, în budism şi hinduism mai ales şi în toate cultele aflate în legătură cu acestea, precum şi în numeroase secte şi practici religioase primitive, multe de origine dubioasă, uneori fabricate de tot soiul de guru de mucava şi de şarlatani pitoreşti. Dar, indiferent câtă naivitate, modă şi ştrengărie era în acea mişcare, cert este că, dincolo de proliferarea bisericilor şi credinţelor exotice, mai mult sau mai puţin autentice, mii de tineri din toată lumea s-au îndreptat către ele şi le-au dat viaţă, sau au mers în pelerinaj la Katmandu, aşa cum pe vremuri bunicii lor mergeau la Locurile Sfinte ori musulmanii la Mecca, demonstrând limpede nevoia de o viaţă spirituală şi de transcendenţă, o nevoie de care foarte puţini oameni au reuşit să se elibereze de-a lungul istoriei. În această privinţă, este grăitor în continuare faptul că atâţia nonconformişti şi revoltaţi împotriva dominaţiei creştinismului au căzut apoi pradă farmecelor şi predicilor religios-psihedelice ale unor personaje precum părintele LSD-ului, Timothy Leary, Maharishi Mahesh Yogi, sfânt şi guru favorit al trupei The Beatles, sau profetul coreean al sectei Moonies şi al Bisericii Unificării, reverendul Sun Myung Moon.
Mulţi nu au luat în serios această renaştere a unei religiozităţi superficiale, plină de pitoresc, naivitate, fast cinematografic şi proliferare a cultelor şi bisericilor promovate printr-o publicitate agresivă şi de prost gust, de parcă ar fi vorba de produse comerciale de uz domestic. Dar, chiar dacă sunt recente şi uneori de o şarlatanie grotescă şi chiar dacă profită de incultura, naivitatea şi superficialitatea adepţilor lor, le oferă totuşi acestora un profit spiritual şi îi ajută să-şi umple golul din vieţile lor, aşa cum fac şi bisericile tradiţionale pentru milioane de alţi oameni. Doar aşa se poate explica faptul că biserici recent apărute, precum Biserica Scientologică, fondată de L. Ron Hubbard şi susţinută de unele staruri de la Hollywood – Tom Cruise şi John Travolta, de exemplu -, au rezistat opoziţiei venite din ţări precum Germania, unde Biserica Scientologică a fost acuzată de spălarea pe creier şi exploatarea minorilor, şi şi-au întemeiat un adevărat imperiu economic internaţional. Nu este nimic surprinzător în faptul că, în civilizaţia scălâmbăielii, religia devine tot mai mult un circ, iar uneori chiar se confundă cu el.
Pentru a face un bilanţ al funcţiilor îndeplinite de religie de-a lungul istoriei omeneşti, este obligatoriu să se separe efectele ei la nivelul particularului şi individualului de cele din viaţa publică şi din societate. Nu trebuie confundate pentru a nu se pierde trăsături şi fapte fundamentale. Credinciosului şi practicantului, religia lui – fie ea profundă, străveche şi populară sau contemporană, superficială şi lipsită de amploare – îi foloseşte cu siguranţă. Îl ajută să-şi explice cine este şi ce caută în această lume, îi oferă o ordine, o morală potrivit căreia să-şi organizeze viaţa şi comportamentul, speranţa nemuririi de după moarte, consolare în nefericire, precum şi alinarea şi siguranţa ce derivă din faptul că se simte parte a unei comunităţi cu care împărtăşeşte aceleaşi credinţe şi rituri şi acelaşi mod de viaţă. Mai ales pentru cei care suferă şi sunt victime ale abuzurilor, exploatării, sărăciei, frustrării, nenorocirilor, religia este un colac de salvare de care se agaţă ca să nu cadă pradă disperării, aceasta anulând capacitatea de reacţie şi de rezistenţă în faţa greutăţilor şi ducând la sinucidere.
Şi din punct de vedere social există multe aspecte pozitive ale religiei. În cazul creştinismului, de pildă, pentru vremurile în care a apărut a însemnat o adevărată revoluţie propovăduirea iertării ce trebuie dăruită inclusiv duşmanilor – cei pe care Hristos ne îndeamnă să-i iubim ca pe aproapele nostru -, transformarea sărăciei într-o valoare morală pe care Dumnezeu o va recompensa pe lumea cealaltă (,,cei din urmă vor fi cei dintâi”), precum şi condamnarea bogăţiei şi a bogatului pe care o rosteşte Iisus în Evanghelia după Matei: Şi vă mai spun: mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 24). Creştinismul a propus o înfrăţire universală, combătând prejudecăţile şi discriminarea dintre rase, culturi şi etnii şi susţinând că absolut toate, fără excepţii, sunt fiicele Domnului şi sunt binevenite în casa Lui. Chiar dacă a durat destul de mult până când aceste idei şi îndemnuri s-au reflectat în formele de guvernare ale statului, ele au contribuit la combaterea celor mai brutale forme de exploatare, discriminare şi violenţă, la umanizarea vieţii în lumea antică şi, odată cu trecerea timpului, au oferit bazele pentru recunoaşterea drepturilor omului, abolirea sclaviei, condamnarea genocidului şi a torturii. Cu alte cuvinte, creştinismul a contribuit decisiv la apariţia culturii democratice.
Şi totuşi, deşi pe de o parte creştinismul a slujit acestei cauze prin filozofia implicită a doctrinei sale, pe de altă parte a fost, mai ales în societăţile care nu trecuseră prin procesul de secularizare, unul dintre cele mai mari obstacole în calea democraţiei. În această privinţă nu s-a diferenţiat deloc de celelalte religii[13]. Religiile admit şi afirmă numai adevăruri absolute şi fiecare dintre ele respinge categoric adevărurile celorlalte. Toate urmăresc să câştige nu doar sufletele oamenilor, ci şi modul lor de a se comporta. Atâta timp cât a fost o religie subterană, marginală, persecutată, destinată oamenilor săraci şi bolnavi, creştinismul a reprezentat o formă de civilizaţie care contrasta cu sălbăticia păgânilor, cu extrema lor violenţă, cu prejudecăţile şi superstiţiile lor, cu excesele zilnice şi cu inumanitatea lor în relaţiile cu ceilalţi. Însă după ce a prins rădăcini şi şi-a făcut loc în rândul claselor conducătoare, ajungând apoi să ia parte la guvernare sau chiar să conducă societatea, creştinismul şi-a pierdut smerenia.
Odată ajuns la putere, a devenit intolerant, dogmatic, exclusivist şi fanatic. Pentru a-şi apăra doctrina, a ajuns să gireze şi să comită violenţe la fel de multe şi de rele, sau poate chiar mai multe şi mai rele decât cele suferite de primii creştini persecutaţi de păgâni, să conducă şi să legitimeze războaie şi atrocităţi de neconceput împotriva adversarilor săi. Pentru a se menţine la putere, a făcut multe concesii ruşinoase în faţa regilor, principilor, conducătorilor militari şi, în general, în faţa tuturor deţinătorilor puterii. Dacă în anumite epoci, cum ar fi Renaşterea, Biserica a favorizat dezvoltarea artelor şi a literelor – Dante, Piero della Francesca sau Michelangelo n-ar fi existat fără sprijinul ei -, mai apoi a devenit, pe tărâmul ideilor, la fel de represivă cum a fost încă de la început în domeniul cercetării ştiinţifice, cenzurându-i şi condamnându-i, inclusiv la tortură şi la moarte, pe cercetătorii, gânditorii şi artiştii bănuiţi de heterodoxie. Cruciadele, Inchiziţia, Indexul cărţilor interzise sunt simboluri ale intransigenţei, dogmatismului şi ferocităţii cu care Biserica a combătut libertatea intelectuală, ştiinţifică şi artistică, iar marii luptători pentru libertate au dus lupte grele împotriva ei în ţările catolice.
În ţările protestante a fost mai puţină intoleranţă faţă de ştiinţă şi o cenzură mai puţin strictă pentru literatură şi arte, dar rigiditatea în privinţa familiei, sexului şi iubirii a fost la fel de mare ca în societăţile catolice. Şi la protestanţi, şi la catolici, Biserica a fost mereu campioană la discriminarea femeii şi a tolerat şi sprijinit antisemitismul.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 139/martie-aprilie 2022
PARTEA A III-A
Numai odată cu secularizarea[14] Biserica a acceptat (s-a resemnat, mai degrabă) să dea cezarului ce-i al cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Adică a acceptat o separare strictă între spiritual şi temporal, urmând ca ea să deţină supremaţia doar asupra spiritualului, iar în cealaltă privinţă, să se supună deciziilor cetăţenilor, fie ei creştini sau nu. Fără acest proces de secularizare prin care Biserica a fost separată de guvernarea politică nu ar fi existat democraţia, un sistem care înseamnă convieţuire în diversitate, pluralism civic şi religios şi legi care nu doar că pot să nu coincidă cu filozofia şi morala creştine, ci pot chiar să fie radical opuse acestora.
În timpul Revoluţiei Franceze, în perioadele anarhiste şi comuniste din timpul celei de-a Doua Republici Spaniole, de-a lungul unei perioade importante din timpul Revoluţiei Mexicane şi în revoluţiile din Rusia şi China, secularizarea a fost înţeleasă drept o luptă deschisă împotriva religiei, până la eliminarea ei din societate. Au fost incendiate mânăstiri şi biserici, au fost asasinaţi teologi şi credincioşi, practicile liturgice au fost interzise, au fost îndepărtate toate formele de educaţie creştină din învăţământ şi au fost promovate intens ateismul şi materialismul. Toate acestea au fost nu doar pline de cruzime şi nedrepte, ci mai ales inutile. Persecuţiile au avut, până la urmă, şi un efect benefic, pentru că după o vreme credinţele şi practicile religioase au reapărut cu şi mai multă forţă. Franţa, Rusia şi Mexicul sunt astăzi cele mai bune exemple în acest sens.
Imagine din seria de documentare ,,Mărturisitorii Rusiei”
În anii 1918-1919, în pieţele marilor oraşe din Rusia, oamenii dădeau foc icoanelor, moaştelor şi altor odoare bisericeşti. În imagine, ruşi adunaţi într-o piaţă, pe timp de noapte, în jurul unui foc făcut cu icoane din lăcaşurile de cult
Imagine din seria de documentare ,,Mărturisitorii Rusiei”
Câţiva ruşi adunaţi în jurul unor clopote, pe care le-au dărâmat din clopotniţa bisericii din apropiere şi pe care se pregătesc să le spargă cu barosul
Secularizarea nu trebuie să însemne persecuţii, discriminare şi nici interzicerea credinţelor şi a cultelor, ci libertate neîngrădită pentru ca toţi cetăţenii să-şi poată exercita şi trăi credinţa fără nici cel mai mic impediment, atâta timp cât respectă legile impuse de parlamentele şi guvernele democratice. Obligaţia acestora este să garanteze că nimeni nu va fi acuzat ori persecutat din motive ce ţin de credinţa fiecăruia, şi totodată să facă în aşa fel încât legile să fie separate de doctrinele religioase. Aşa ceva s-a întâmplat în toate statele democratice în chestiuni precum divorţul, avortul, controlul natalităţii, homosexualitatea, căsătoriile între persoane de acelaşi sex, eutanasia, legalizarea drogurilor. În general, Biserica s-a limitat să aibă reacţii de tipul proteste legale, manifestaţii, mitinguri, publicaţii şi campanii pentru mobilizarea opiniei publice împotriva reformelor şi dispoziţiilor cu care nu este de acord, chiar dacă încă există în interiorul ei instituţii extremiste şi clerici extremişti care încurajează practicile totalitare specifice extremei drepte[15].
Păstrarea secularizării este indispensabilă pentru supravieţuirea şi perfecţionarea democraţiei. Ca să înţelegem aceasta este suficient să ne uităm la societăţile în care procesul de secularizare nu există sau este minim, ca în majoritatea ţărilor musulmane. Identificarea statului cu islamul – cazurile extreme sunt acum Arabia Saudită şi Iran – a fost un obstacol insurmontabil pentru democratizarea societăţii şi a servit – de fapt încă serveşte, chiar dacă, în sfârşit, se pare că a început un proces de emancipare în lumea arabă – pentru perpetuarea regimurilor dictatoriale care blochează libera convieţuire a religiilor şi exercită un control abuziv şi despotic asupra vieţii private a cetăţenilor, sancţionându-i dur (cu închisoarea, tortura şi chiar condamnarea la moarte) pe toţi cei care se îndepărtează de dogmele singurei religii tolerate.
Situaţia societăţilor creştine nu era cu mult diferită de aceasta înainte de secularizare şi ar fi rămas la fel dacă nu ar fi avut loc acest proces. Catolicismul şi protestantismul au devenit mai puţin intolerante şi au acceptat să convieţuiască cu alte religii nu pentru că doctrina lor ar fi fost mai puţin dictatorială şi intolerantă decât cea islamică, ci pentru că au fost forţate de împrejurări, de nişte mişcări şi presiuni sociale care au făcut ca Biserica să cedeze şi să se adapteze la regulile democraţiei. Nu este adevărat că islamul ar fi incompatibil cu cultura libertăţii, nu este mai puţin compatibil decât creştinismul, în orice caz. Diferenţa este că în societăţile creştine, ca urmare a mişcărilor politice nonconformiste şi rebele şi a unei filozofii laice, a avut loc un proces care a obligat religia să treacă în domeniul privat, să se desprindă de stat, ceea ce a făcut ca democraţia să
prospere. În Turcia, datorită lui Mustafa Kemal Ataturk, s-a desfăşurat un proces de secularizare (impus prin violenţă) şi, de câţiva ani, în ciuda faptului că există o majoritate musulmană, societatea a devenit mult mai democratică decât în celelalte ţări islamice[16].
Imagine din timpul pogromului Turciei din 6-7 septembrie 1955
Laicismul nu se împotriveşte religiei, ci se opune ca religia să devină un obstacol în exercitarea libertăţii şi o ameninţare pentru pluralism şi diversitate, realităţi ce caracterizează o societate deschisă. Într-o astfel de societate, religia ţine de domeniul privatului şi nu trebuie să uzurpe funcţiile statului, care trebuie să se menţină laic tocmai pentru a evita monopolul în domeniul religiei, acesta fiind întotdeauna o sursă de abuzuri şi corupţie. Singura modalitate de a deţine imparţialitatea care să garanteze dreptul cetăţeanului de a practica ce religie doreşte sau a le respinge pe toate este aceea de a fi laic, adică de a nu fi subordonat nici unei instituţii religioase. Atâta timp cât religia rămâne în cadrul privatului, ea nu reprezintă un pericol pentru democraţie, ci mai degrabă fundamentul şi complinirea de neînlocuit ale acesteia.
Aici am atins un subiect sensibil şi controversat, asupra căruia nu există unanimitate de păreri în rândul democraţilor, nici măcar al liberalilor. Aşa că trebuie să înaintăm cu prudenţă pe acest teren, evitând minele cu care este împânzit. Aşa cum am ferma convingere că laicismul nu poate fi înlocuit cu nimic pentru ca o societate să fie cu adevărat liberă, tot aşa cred că, în acelaşi scop, este la fel de necesar ca în interiorul ei să prospere o viaţă spirituală intensă – ceea ce pentru marea majoritate a oamenilor înseamnă viaţa religioasă -, fiindcă altfel nici legile şi nici instituţiile cele mai bine concepute nu vor funcţiona cum trebuie şi se vor prăbuşi sau vor fi corupte. Cultura democratică nu înseamnă doar legi şi instituţii care să garanteze dreptatea, egalitatea în faţa legii, egalitatea de şanse, piaţa liberă, o justiţie independentă şi eficace, adică judecători capabili şi cinstiţi, pluralism politic, libertatea presei, o societate civilă puternică, drepturile omului, ci înseamnă mai ales convingerea de nezdruncinat a cetăţenilor că un asemenea sistem este cel mai bun şi voinţa lor de a-l face să funcţioneze. Toate acestea nu pot exista fără nişte valori şi paradigme civice şi morale bine ancorate în societate, iar pentru imensa majoritate a oamenilor aceste valori nu pot fi separate de convingerile religioase.
Este adevărat că, începând cu secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea, în lumea occidentală au existat în rândurile – întotdeauna minoritare – ale liber-cugetătorilor cetăţeni exemplari, pe care agnosticismul sau ateismul lor nu i-a împiedicat să aibă o conduită civică şi morală ireproşabilă, marcată de cinste, respect faţă de lege şi solidaritate socială. Aşa s-a întâmplat în Spania, în primele decenii ale secolului XX, cu mulţi profesori impregnaţi de ideologia anarhistă: morala lor laică, de un înalt civism, i-a transformat în adevăraţi misionari sociali care, prin enorme sacrificii personale şi ducând o viaţă spartană, au făcut tot ce au putut pentru alfabetizarea şi instruirea celor mai sărace şi marginalizate categorii ale societăţii. Se pot aminti multe asemenea exemple. Dar, cu aceste excepţii, adevărul este că morala laică a prins viaţă în grupuri extrem de mici.
Continuă să fie o realitate evidentă faptul că pentru majoritatea oamenilor religia este cea mai însemnată şi mai mare sursă de principii morale şi civice[17] – principii care fundamentează cultura democratică. Şi la fel de adevărat este că, atunci când – aşa cum se întâmplă în zilele noastre în societăţile libere atât în lumea occidentală, cât şi în lumea a treia – religia îşi pierde dinamismul şi creditul şi devine superficială şi frivolă – o simplă podoabă socială -, rezultatul este grav şi poate ajunge chiar tragic pentru funcţionarea instituţiilor democratice.
Fenomenul acesta apare în toate straturile vieţii sociale, dar fără îndoială că cel mai vizibil este în domeniul economiei.
Biserica Catolică şi capitalismul niciodată nu s-au împăcat bine. De la Revoluţia Industrială engleză, care a declanşat dezvoltarea economică şi economia de piaţă, toţi papii au aruncat anateme, în enciclice şi predici, împotriva unui sistem care, în opinia lor, încuraja dorinţa de îmbogăţire materială, egoismul, individualismul, accentua diferenţele economice şi sociale dintre bogaţi şi săraci şi îi îndepărta pe oameni de viaţa spirituală şi religioasă. Există un sâmbure de adevăr în aceste critici, dar ele îşi pierd puterea de convingere dacă le situăm într-un context istoric şi social mai amplu – cel al schimbărilor benefice aduse oamenilor de sistemul proprietăţii private şi al economiei libere, în care întreprinderile şi întreprinzătorii concurează, după reguli clare şi echitabile, pentru satisfacerea nevoilor consumatorilor.
Acestui sistem i se datorează faptul că o mare parte a omenirii s-a eliberat de ceea ce Marx numea ,,cretinismul vieţii rurale”, faptul că au progresat medicina, în special, şi ştiinţele, în general, şi că nivelul de trai a crescut vertiginos în toate societăţile deschise, în vreme ce societăţile închise zăceau pradă unui regim totalitar şi mercantil care însemna sărăcie şi mizerie pentru majoritatea populaţiei şi lux şi opulenţă pentru cei aflaţi la putere. Piaţa liberă, un sistem nedepăşit şi imposibil de depăşit pentru distribuirea resurselor, a făcut posibilă apariţia clasei de mijloc, cea care dă stabilitate şi pragmatism politic societăţilor moderne şi care a ajutat ca marea majoritate a oamenilor să aibă parte de un trai demn, ceea ce nu se mai întâmplase niciodată până atunci în istoria omenirii.
Este drept că acest sistem economic liber accentuează diferenţele economice şi încurajează materialismul, consumismul, deţinerea de bogăţii şi o atitudine agresivă, egoistă şi de luptă permanentă, atitudine care, dacă nu este controlată, poate ajunge să provoace tulburări profunde şi traumatizante în cadrul societăţii. De fapt, recenta criză financiară internaţională, care a zguduit occidentul, a venit ca urmare a lăcomiei neînfrânate a bancherilor, investitorilor şi finanţiştilor care, orbiţi de dorinţa de a-şi spori veniturile, au încălcat regulile pieţei, au înşelat, au furat şi au grăbit apariţia unui cataclism economic care a ruinat milioane de oameni din întreaga lume.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 140/mai-iunie 2022
PARTEA A IV-A
De cealaltă parte, în domeniile creative, adică cel mai puţin practice, să zicem, capitalismul provoacă o confuzie totală între preţ şi valoare, confuzie din care valoarea iese întotdeauna în pierdere, ceea ce, mai devreme sau mai târziu, duce la acea degradare a culturii şi a spiritului numită civilizaţia spectacolului. Piaţa liberă fixează preţul produselor în funcţie de cerere şi ofertă, iar asta a făcut ca aproape peste tot, inclusiv în societăţile cele mai culte, opere literare şi artistice de o valoare extraordinară să fie subapreciate şi lăsate deoparte, din pricina gradului lor de dificultate şi a faptului că cer o anumită formaţie intelectuală şi o înaltă sensibilitate pentru a putea fi cu adevărat apreciate.
În contrapartidă, atunci când gustul marelui public determină valoarea unui produs cultural, se întâmplă inevitabil ca scriitori, gânditori şi artişti mediocri sau nuli de-a dreptul, dar exotici, provocatori şi pricepuţi într-ale publicităţii şi autopromovării ori elogiind cu iscusinţă cele mai condamnabile instincte ale publicului, să atingă cote înalte de popularitate şi să pară, pentru majoritatea incultă, cei mai buni, iar operele lor să fie cele mai bine cotate, mai cumpărate şi mai răspândite. În domeniul picturii de exemplu, această situaţie face ca, după cum am văzut, din cauza modelor şi a manipulării gustului colecţionarilor de către proprietarii de galerii şi de către critici, operele unor adevăraţi şarlatani să atingă preţuri exorbitante. De aceea, gânditori ca Octavio Paz au condamnat piaţa, susţinând că ea a fost marele responsabil pentru falimentul culturii în societatea contemporană.
Tema este vastă şi complexă şi încercarea de a o aborda în toate aspectele ei ne-ar îndepărta prea mult de tema acestui capitol, dedicat funcţiei religiei în cultura vremurilor noastre. Fără îndoială, este suficient să atragem atenţia că, la fel de mult ca piaţa, un alt factor care influenţează această anarhie şi duce la tot soiul de neînţelegeri este sciziunea dintre preţ şi valoare, ceea ce a dus la dispariţia elitelor, a criticii şi criticilor, care mai demult stabileau ierarhii şi paradigme estetice, fenomen ce nu are legătură directă cu piaţa, ci mai degrabă cu efortul de a democratiza cultura şi de a o pune la îndemâna tuturor.
Toţi marii gânditori liberali, de la John Stuart Mill până la Karl Popper, trecând prin Adam Smith, Ludwig von Mises, Friedrich Hayek, Isaiah Berlin şi Milton Friedman, au atras atenţia asupra faptului că libertatea economică şi politică şi-a îndeplinit funcţia ei civilizatoare, creatoare de bogăţie şi de locuri de muncă, apărătoare a suveranităţii individului, legilor şi respectării drepturilor omului numai atunci când viaţa spirituală a societăţii era intensă, menţinând vie şi inspirând o ierarhie a valorilor care era respectată şi acceptată de societate. Aceasta era, potrivit lor, cea mai bună modalitate de a face să dispară sau măcar să fie mult redusă diferenţa dintre preţ şi valoare.
Marele eşec şi criza fără sfârşit a sistemului capitalist – corupţia, traficul de influenţă, operaţiunile mercantile în scopul îmbogăţirii desfăşurate fără a respecta legea, lăcomia nebunească prin care se explică marile fraude bancare şi financiare etc – nu se datorează unor erori constitutive instituţiilor sale, ci prăbuşirii acelui sprijin moral şi spiritual întrupat în viaţa religioasă, care joacă rolul de îndreptare permanent, menţinând capitalismul în anumite norme de cinste, respect faţă de celălalt şi faţă de lege. Când această structură invizibilă, dar influentă, cu caracter etic se prăbuşeşte şi dispare din sectoare largi ale societăţii, mai ales din cele care au roluri de decizie şi de responsabilitate în viaţa economică, apare anarhia şi economia societăţilor libere este infectată de elemente perturbatoare care provoacă o neîncredere crescândă într-un sistem ce pare să funcţioneze numai spre beneficiul celor puternici (sau al canaliilor) şi pentru a-i prejudicia pe cetăţenii de rând, lipsiţi de bogăţii şi privilegii.
Religia (despre care în trecut oamenii socoteau că dădea capitalismului consistenţă, aşa cum a observat Max Weber în eseul său despre religia protestantă şi dezvoltarea capitalismului), pentru că s-a banalizat şi aproape că a dispărut din multe straturi ale societăţii moderne – din cele ale elitelor, mai exact -, a contribuit la apariţia acelei ,,crize a capitalismului” despre care se vorbeşte tot mai mult, în vreme ce, odată cu dispariţia Uniunii Sovietice şi transformarea Chinei într-un stat capitalist totalitar, socialismul pare, ca urmare a tuturor efectelor practice, să fi ajuns la sfârşitul istoriei lui.
Frivolitatea perverteşte cultura lipsită de credinţă, îi subminează valorile şi strecoară în exercitarea ei practici necinstite, uneori de-a dreptul ilegale, fără ca acestea să fie sancţionate moral. Este încă şi mai grav dacă cel care comite fărădelegile – de exemplu, încălcând dreptul la intimitate al unei persoane celebre şi prezentând-o public într-o situaţie jenantă – primeşte drept premiu succesul mediatic şi ajunge să se bucure de cele 15 minute de celebritate prevăzute de Andy Warhol, pentru toată lumea, în 1968.
Un exemplu recent este simpaticul farsor italian Tommaso Debenedetti, cel care ani de zile a publicat în ziare din ţara lui ,,interviuri” cu scriitori, politicieni, teologi (inclusiv cu papa), reproduse de multe ori în ziare din străinătate. Toate erau false, inventate de la cap la coadă. Eu însumi am fost unul dintre cei ,,intervievaţi” de el. A fost deconspirat de romancierul nord-american Philip Roth, când şi-a dat seama că nişte declaraţii atribuite lui de agenţiile de presă nu-i aparţineau de fapt. A urmărit firul ştirilor până a dat peste farsor. I s-a întâmplat ceva lui Tommaso Debenedetti pentru că a înşelat ziarele şi cititorii cu cele 77 interviuri false descoperite până acum ? Nici o sancţiune. Dimpotrivă, descoperirea fraudei l-a transformat într-un erou mediatic, un şmecher isteţ şi inofensiv, ale cărui imagine şi reuşită au făcut înconjurul lumii, de parcă ar fi fost un erou adevărat al vremurilor noastre. Şi, chiar dacă este trist să recunoaştem, chiar este un erou. El se apără prin acest paradox simpatic: ,,Am minţit, însă numai pentru a putea spune adevărul”. Care adevăr ? Că trăim un timp al fraudelor, că delictul, atunci când este distractiv şi amuzant pentru multă lume, se iartă.
Există două probleme care au readus în actualitate, în ultimii ani, tema religiei şi au provocat polemici intense în democraţiile avansate. Prima: dacă din şcolile publice, administrate de stat şi finanţate de contribuabili, trebuie exclusă orice formă de învăţământ religios, acesta fiind lăsat exclusiv pentru cadrul privat. A doua: dacă vălul, burka şi hijab trebuie interzise în şcoli.
A elimina cu totul orice formă de învăţământ religios din şcolile publice ar însemna să le oferi noilor generaţii o cultură deficitară şi să le privezi de nişte cunoştinţe fundamentale pentru înţelegerea istoriei şi tradiţiilor şi pentru a se putea bucura de arta, literatura şi gândirea occidentului. Cultura occidentală este impregnată de idei, credinţe, imagini, sărbători şi obiceiuri religioase. Blocarea accesului noilor generaţii la acest patrimoniu atât de bogat ar însemna să-i livrezi pe tineri, legaţi de mâini şi de picioare, direct civilizaţiei spectacolului[18], adică frivolităţii, superficialităţii, ignoranţei, apetitului pentru bârfe şi prostului gust.
Un învăţământ religios, care să fie nu sectar, ci obiectiv şi responsabil şi care să explice rolul de maximă importanţă jucat de creştinism în crearea şi evoluţia culturii occidentale, cu toate diviziunile şi secesiunile, războaiele, incidentele istorice, excesele şi realizările sale, cu toţi sfinţii, misticii şi mucenicii săi şi cu influenţa sa, bună şi rea, asupra istoriei, filozofiei, arhitecturii, artei şi literaturii, este obligatoriu dacă vrem ca această cultură să nu continue să degenereze, iar lumea să nu fie în viitor împărţită în analfabeţi funcţionali şi specialişti ignoranţi şi insensibili.
Folosirea vălului sau a tunicii care acoperă parţial ori integral trupul femeii nu ar trebui să fie motiv de dezbatere într-o societate democratică. Oare nu mai există libertate ? Ce fel de libertate este aceea care împiedică o fetiţă sau o tânără să se îmbrace conform principiilor religiei sale sau conform dorinţei ei ? Bineînţeles, nu este sigur că fetiţa, tânăra sau femeia în cauză poartă văl sau burka în urma unei decizii luate de ea în deplină libertate. Probabil că nu-l poartă din plăcere şi nici pentru că a fost alegerea ei, ci ca pe un simbol al condiţiei impuse femeii de religia islamică: supunerea absolută faţă de tată sau soţ. În aceste condiţii, vălul sau tunica nu mai sunt doar obiecte de îmbrăcăminte, ci se transformă în embleme ale discriminării de care femeia din societăţile musulmane încă suferă în mare parte.
O ţară democratică trebuie oare să tolereze, în numele respectului pentru diversele credinţe şi culturi, ca în interiorul ei încă să existe reguli şi obiceiuri (prejudecăţi şi stigmate, mai degrabă) pe care democraţia le-a abolit cu secole în urmă prin mari lupte şi sacrificii ? Libertatea înseamnă toleranţă, dar nu poate însemna asta şi pentru cei care, prin comportamentul lor, o neagă, îşi bat joc de ea şi vor de fapt s-o distrugă. De multe ori, folosirea simbolurilor religioase, precum burka şi hijab purtate de fetele musulmane la şcoală, reprezintă o sfidare a libertăţii acordate femeii în occident, libertate pe care ar vrea s-o îngrădească,
prin obţinerea unor concesii şi constituirea unor enclave în cadrul unei societăţi deschise[19]. Aşadar, dincolo de aparent nevinovatul obiect vestimentar se ascunde o ofensivă prin care se urmăreşte obţinerea dreptului de cetate pentru practici şi comportamente aflate în dezacord cu cultura libertăţii.
Imigraţia este indispensabilă pentru ţările dezvoltate care vor să se menţină astfel şi, inclusiv din acest motiv practic, trebuie s-o încurajeze şi să primească muncitori care vorbesc limbi diverse şi au credinţe diverse. Sigur că un guvern democratic trebuie să le asigure familiilor de imigranţi păstrarea religiilor şi obiceiurilor proprii. Dar numai cu condiţia ca ele să nu atenteze la principiile şi legile statului de drept. Acesta nu admite discriminarea şi nici supunerea femeii la o înrobire care face tabula rasa din drepturile ei omeneşti. O familie musulmană într-o societate democratică are aceeaşi obligaţie ca oricare altă familie din ţara respectivă, anume să-şi adecveze comportamentul la legile în vigoare, chiar dacă acestea contravin obiceiurilor şi comportamentelor împământenite în locurile lor de baştină.
Acesta este contextul în care trebuie plasată întotdeauna orice dezbatere despre văl, burka şi hijab. Aşa se poate înţelege mai bine decizia Franţei – corectă şi democratică, după părerea mea – de a interzice categoric ca, în şcolile publice, fetele să folosească vălul sau orice alte însemne religioase[20].
Copii jucându-se în curtea principalei moschei din Bruxelles, Belgia, înainte de rugăciunea de vineri. Este una dintre cele mai mult de 300 de moschei din Belgia. Localizată în Parcul Cinquantenaire din estul districtului Uniunii Europene din Bruxelles, moscheea împarte parcul cu Muzeul regal de artă şi istorie, Muzeul de istorie militară al armatei regale, Autoworld şi mai degrabă şocantul arc construit în 1880 de Regele Leopold pentru comemorarea celei de-a 50-a aniversări a independenţei Belgiei
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 141/iulie-august 2022
[1] Eseu care face parte din Civilizaţia spectacolului, 2012. Sublinierile din text şi notele de subsol aparţin redacţiei.
[2] A se vedea şi ce-a făcut ‘satana’ în Irak, în articolul Cea mai recentă fărădelege a războiului din Irak: Ştergerea istoriei Mesopotamiei. Distrugerea Ninivei.
[3] Despre teologia eliberării, a se vedea Septembrie 2008. Caleidoscop – Consiliul Mondial al Bisericilor susţine … comunismul; Martie-aprilie 2015. Evenimente ecumeniste – Vaticanul devine … comunist; şi Revoluţie la Vatican. O trecere în revistă analitică a evenimentelor din lumea catolică care au uluit lumea în ultimele luni: demisia Papei Benedict al XVI-lea şi alegerea unui nou pontif, Francisc I.
[4] A se vedea Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave şi Culisele Revoluţiei la Vatican. Păcate peste fire, bani, putere, politică şi mai mult decât oricând luptă împotriva creştinismului.
[5] A se vedea Mai 2009. Vaticanul – azi, ca şi ieri – săvârşitor de păcate dintre cele mai mârşave.
[6] A se vedea articolele noastre pe această temă:
» Februarie 2007. Prăznuind ziua lui Darwin, creştinii se leapădă de Dumnezeu
» Iulie 2008. Apogeul darwinismului
» Rezoluţia Consiliului Europei cu privire la creaţionism
» Darwin – om de ştiinţă sau zeu ?
[7] A se vedea comentariile Arhiepiscopului Hrisostom de Etna pe marginea cărţii lui Dawkins, Iluzia câinelui: câteva remarci despre cartea de succes caustică a profesorului Richard Dawkins, Iluzia lui Dumnezeu. Empirismul său naiv, ateismul şi blasfemia în contextul dat şi Vânzând credinţa necredincioşilor: Noul film al lui Richard Dawkins.
[8] Despre revelaţia primară, a se vedea Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee, cartea I, Introducere, partea a 2-a.
[9] Despre obiectivitatea şi oportunitatea adevărurilor ştiinţifice, a se vedea Darwin – om de ştiinţă sau zeu ? şi noul nostru serial Încotro se îndreaptă ştiinţa astăzi.
[10] Acelaşi lucru spune arhimandritul Serafim Alexiev în Despre moarte şi înviere. Sămânţa nemuririi este sădită în sufletele noastre. De altfel, principala problemă ontologică a omului, precum spune arhimandritul Iustin Popovici, este de a învinge moartea. Dacă nu ai învins moartea, la ce bun orice faci ?
,,La ce-mi este bun progresul, când se limitează doar la faptul de a mă însoţi festiv de la leagăn până la mormânt ? … Ce valoare mai au pentru mine efortul, grija, datoria, iubirea, bunătatea, cultura, civilizaţia, atunci când mor şi dispar ? … Este posibil progresul, este logic, întemeiat, este necesar progresul în lumea în care moartea este necesitatea cea mai de nebiruit ? Iar această întrebare înseamnă: are sens o astfel de lume, o astfel de viaţă, un astfel de om ? Problema progresului este problema sensului vieţii. Dacă la moara morţii sensul vieţii este accidental, contingent este şi progresul. Răspunsul la această întrebare este posibil numai prin răspunsul la întrebarea despre moarte” … (Arhimandrit Iustin Popovici, Abisurile gândirii şi simţirii umane, Editura Sophia/Metafraze, Bucureşti, 2013, p. 74-75).
[11] Aceasta este o învăţătură creştină profundă, recunoscută de autor, care este agnostic. Morală nu există decât în creştinism.
[12] Simţământul religios este, într-adevăr, constitutiv pentru om, a se vedea Simţământul religios înnăscut în firea omului, de arhimandrit Galaction Cordun.
Acelei alienări i se poate spune vină pentru păcatul strămoşesc, de aici şi delirul de persecuţie: omul se persecută singur, fiind împovărat de vină, şi acea vină se uşurează când Îl recunoaşte pe Dumnezeu, Făcătorul său, şi se pocăieşte pentru acea vină.
[13] Autorul se referă aici la catolicism şi, mai precis, la organizaţia Bisericii, ca să spunem aşa, nu la religia creştină în sine. El discută efectele organizaţiei Bisericii Catolice – care nu-i totuna cu creştinismul – la nivel de societate.
[14] Aici, prin secularizare se înţelege practic separarea Bisericii de stat.
[15] Teoretic, autorul are dreptate. Dar dacă gândim separarea Bisericii de stat, fapt care implică într-adevăr posibilitatea de a exista legi cu totul contrare moralei creştine, cum rămâne cu libertatea de conştiinţă şi religioasă când astfel de legi sunt aplicate creştinilor ? Practic, secularizarea nu poate asigura acea ,,libertate neîngrădită pentru ca toţi cetăţenii să-şi poată exercita şi trăi credinţa fără nici cel mai mic impediment, atâta timp cât respectă legile impuse de parlamentele şi guvernele democratice”. E o utopie, dacă ţinem cont doar de cele petrecute în ultimele decenii în ce priveşte homosexualitatea şi căsătoriile între persoane de acelaşi sex, şi presiunile inimaginabile făcute asupra Bisericii, ca şi asupra credincioşilor de rând, pentru a se alinia legilor anti-creştine. A se vedea rubrica Homosexualitatea în lume.
[16] Aceste afirmaţii ale autorului pot fi dezbătute îndelung. Orice ar fi, până în prezent, societatea creştină a îngăduit naşterea unor mişcări nonconformiste şi avansarea unor idei opuse creştinismului, ceea ce societatea musulmană nu permite nici astăzi. Şi din nou să remarcăm că religia creştină nu înseamnă catolicism sau protestantism; din nefericire, ele trec drept reprezentante ale creştinismului, fără să fie în realitate (A se vedea arhiepiscop Ilarion Troiţki, Creştinism sau Biserica ?).
Iar secularizarea Turciei este discutabilă ca efecte. Dacă ar fi să ţinem cont doar de cât de ‘laic’ s-a dovedit statul turc când a prigonit şi prigoneşte, aproape până la dispariţie, comunitatea creştină de pe teritoriul său. A se vedea articolele noastre pe această temă:
» Septembrie 2007. Conflict între Patriarhia Constantinopolului şi statul turc
» Grecii din Turcia. Este oare prea târziu ?
Am putea chiar să afirmăm, contrar celor susţinute de autor, că secularizarea, adică separarea Bisericii de stat, chiar atunci când are loc într-o societate aşa-zis democratică, sfârşeşte tot prin a prigoni Biserica. Afirmaţia că religia trebuie să ţină de domeniul privat este un nonsens, atâta vreme cât a fi creştin înseamnă a-ţi duce viaţa potrivit unor principii care se fac simţite în întreaga viaţă socială, nu numai în viaţa particulară, în relaţiile cu semenii din orice sferă de activitate. Nu poţi fi acasă creştin, iar la serviciu sau pe stradă apostat …
[17] Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, în Nevoinţa pentru virtute, capitolul IV. Iubirea evanghelică şi altruismul omului, discută pe larg şi profund ideea că nu există în realitate morală în afara creştinismului, comentând noţiunea de moralitate autonomă.
[18] Am încercat să surprindem şi noi în scris, cu durere, faptul că religia creştină nu a fost specificată în constituţia europeană. A se vedea Bătălia Europei împotriva lui Dumnezeu (I). Eşecul Bisericilor europene de a obţine introducerea unei referiri la Dumnezeu în constituţia europeană.
[19] Aşa ceva se întâmplă deja în întreaga Europă, cu acordul şi chiar sprijinul politicienilor europeni. A se vedea rubrica noastră Creştinism şi islamism, mai cu seamă articolele Octombrie 2008. ‘Insule’ de islamism în lumea creştină şi Ianuarie 2012. II. Marşul implacabil al Europei către islamism şi III. Se înmulţesc zonele ‘Nu trece’ din Europa pentru nemusulmani. ,,Ocupaţie fără tancuri sau soldaţi”, de Soeren Kern, cercetător la Grupul de Studii Strategice din Madrid.
[20] Şi aceste afirmaţii ale autorului pot fi dezbătute îndelung. Se poate face o paralelă între ciocnirea dintre religia creştină şi ,,principiile şi legile statului de drept”, şi ciocnirea dintre religia musulmană şi aceleaşi atribuţii ale statului modern secular. În realitate, nu este cu putinţă a concilia modul de viaţă autentic creştin cu principiile statului modern secular, fiindcă ele sunt incompatibile.
