Editorial nr. 31

Revoluţie la Vatican

 

PARTEA I

Vreme de două luni, lumea a avut privirile aţintite într-o singură direcţie: Vaticanul şi numeroasele premiere care au avut loc în Biserica Catolică în lunile februarie şi martie, printre care se numără demisia Papei Benedict al XVI-lea şi alegerea unui nou pontif, Francisc I.

Pe 11 februarie 2013, în cadrul conciliului pentru canonizarea martirilor de la Otranto, Papa Benedict al XVI-lea a făcut un anunţ neobişnuit, un anunţ fără precedent în istoria modernă a Bisericii Catolice. El le-a comunicat cardinalilor că demisionează din cauza slăbirii puterilor sale:

 

 

,,După ce mi-am examinat în mod repetat conştiinţa înaintea lui Dumnezeu, am ajuns la certitudinea că puterile mele, datorită vârstei avansate, nu mai sunt potrivite pentru o exercitare adecvată a misiunii petrine. (…) În lumea de astăzi, supusă la atât de multe schimbări rapide şi zguduită de probleme de profundă relevanţă pentru viaţa de credinţă, pentru a conduce barca Sfântului Petru şi pentru a proclama Evanghelia, sunt necesare atât puterea minţii cât şi a trupului, putere care în ultimele luni s-a deteriorat în mine până acolo încât a trebuit să-mi recunosc incapacitatea de a îndeplini în mod adecvat slujirea încredinţată mie. De aceea, şi conştient de gravitatea acestui act, în deplină libertate declar că renunţ la misiunea de episcop al Romei, succesor al Sfântului Petru, încredinţată mie de cardinali pe 19 aprilie 2005, astfel că, de la 28 februarie 2013, ora 20.00, Scaunul Romei, Scaunul Sfântului Petru, va fi vacant şi va trebui convocat, de către cei care au competenţa să facă aceasta, un conclav pentru alegerea noului pontif suprem”.

Vestea a căzut ca un trăsnet asupra Vaticanului, asupra Bisericii Catolice şi credincioşilor săi, dar şi asupra întregii lumi. ,,Un fulger pe un cer senin”, aşa califica decizia papei decanul colegiului cardinalilor, prelatul Angelo Sodano. Ştirea a făcut înconjurul lumii în câteva minute, însă reacţiile au apărut mult mai târziu, după ce a trecut ,,şocul”, ,,surprinderea” şi ,,uluirea” resimţite la aflarea neobişnuitului anunţ.

Vestea a fost confirmată de purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, care a anunţat că pe 28 februarie a.c. începe perioada de sede vacante şi totodată pregătirile pentru alegerea unui nou pontif. El a mai precizat că alegerea pontifului se va desfăşura repede, în următoarele 15-20 zile după demisie, pentru ca Biserica Catolică să aibă ,,un nou papă pentru Paşti”, care urma să aibă loc anul acesta pe 31 martie. În acest scop, Papa Benedict al XVI-lea a emis un decret motu proprio[1], care dădea posibilitatea programării conclavului mai devreme de 15 martie.

Pe 28 februarie a.c., în premieră istorică, papa a părăsit scaunul papal în timpul vieţii şi de bunăvoie. El a plecat cu un elicopter la Castelul Gandolfo, reşedinţa de vară a papilor din apropierea Romei, unde va rămâne vreme de 2 luni, pentru a reveni ulterior în Vatican. El şi-a ales ca loc de şedere Mânăstirea Mater Ecclesiae, aflată în prezent în renovare. Aceasta a fost înfiinţată în 1992, de Papa Ioan Paul al II-lea († 2005), într-o zonă liniştită din grădinile Vaticanului, pentru călugăriţe care să se roage pentru papă şi Biserica Catolică. Aceasta este o altă premieră, ca doi pontifi, Papa Benedict al XVI-lea şi succesorul său, să locuiască concomitent în Vatican, la câteva sute de metri unul de celălalt.

 

Mânăstirea Mater Ecclesiae, unde se va retrage fostul pontif

 

În urma demisiei, s-a stabilit că Papa Benedict al XVI-lea va primi titlul de ,,papă emerit” sau ,,pontif roman emerit” şi nu va reveni la numele de mai înainte, Joseph Ratzinger. De asemenea, el nu va îmbrăca din nou veşmintele de cardinal, ci va continua să poarte veşminte albe, simple, însă diferite de cele papale.

Demisia din funcţia papală nu este un fenomen complet necunoscut, dar este prima oară când se petrece în epoca modernă. În istoria Bisericii Catolice au mai existat câteva cazuri de suverani pontifi care au renunţat la tronul papal. În 1045, Papa Benedict al IX-lea (1032-1048, cu întreruperi) a vândut scaunul papal naşului său, Grigorie al VI-lea, şi a demisionat. În 1294, la 5 luni de la înscăunare, Papa Celestin al V-lea (5 iulie – 13 decembrie 1294) a demisionat. Anterior, el fusese pustnic şi nu s-a putut împăca cu poziţia de papă şi intrigile din sânul Vaticanului.

Ultimul papă care a demisionat înaintea lui Benedict al XVI-lea a fost Grigorie al XII-lea (1406-1415). În 1415, Biserica Catolică se afla într-o situaţie haotică, numită ,,schisma cu 3 capete în Biserica Romano-Catolică”, în care 3 persoane se declarau simultan papi, pretinzând autoritatea în Biserică şi excomunicându-se reciproc. Pentru a readuce ordinea în Biserică, prelaţii Bisericii întruniţi în Conciliul de la Konstanz (1414-1418), astăzi în sudul Germaniei, au cerut celor trei să demisioneze: Ioan al XXIII-lea[2] a fugit, Benedict al XIII-lea a refuzat şi a fost depus de conciliu, iar Grigorie al XII-lea a demisionat. Ca urmare, Conciliul de la Konstanz a pus capăt marii schisme papale dintre anii 1378-1417, alegându-l papă pe Martin al V-lea (1417-1431).

 

Opinia publică nu s-a mulţumit cu motivul invocat de papă

Când lumea s-a dezmeticit după aflarea demisiei papei, jurnaliştii dar şi credincioşii de rând au încercat să afle care au fost motivele reale ale demisiei. ,,Justificarea sfântului părinte cu propria bătrâneţe nu stă în picioare pentru că omenirea s-a obişnuit ca liderul lumii catolice să fie în vârstă, în plus, Vaticanul este un stat, iar papa un conducător care se presupune că este înconjurat de oameni de încredere care îl pot ajuta să-şi ducă misiunea la bun sfârşit”, comenta un jurnalist român. De asemenea, alţi jurnalişti şi experţi în problemele Vaticanului au afirmat răspicat că papa nu are astăzi o stare de sănătate cu mult mai proastă decât avea în urmă cu 8 ani, când a acceptat să devină pontif.

Alţii au susţinut însă că papa este foarte bolnav, au existat chiar zvonuri că ar avea cancer osos, informaţie negată de Vatican; apoi s-a descoperit că în urmă cu 3 luni, pontiful a suferit o mică intervenţie chirurgicală pentru înlocuirea bateriei stimulatorului cardiac pe care-l are încă dinainte de a ocupa scaunul papal. Purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, a demontat şi această pistă, declarând că ,,a fost o operaţie de rutină, nu a avut nimic de-a face cu decizia lui de a se retrage”.

Ca urmare, opinia publică a continuat să emită noi teorii, îndreptându-şi atenţia, de această dată, către numeroasele scandaluri care au zguduit în ultima vreme Vaticanul.

Unul dintre cele mai cunoscute scandaluri care afectează Biserica Catolică de mai bine de două decenii este cel al abuzurilor sexuale împotriva copiilor săvârşite de clerici catolici, de la preoţi de ţară până la înalţi prelaţi. Pe măsură ce trece timpul, ies la iveală noi şi noi cazuri, Vaticanul se confruntă cu noi procese şi are de plătit nenumărate despăgubiri.

Una dintre cele mai recente ‘victime’ în acest scandal este cardinalul scoţian Keith O’Brien, considerat un prelat conservator şi integru, apărătorul moralei în societatea britanică extrem de liberală şi opozant al drepturilor homosexualilor. După ce a negat acuzaţiile aduse de 4 preoţi, în cele din urmă, cardinalul a recunoscut că ,,au existat vremuri în care comportamentul meu sexual a fost sub standardele aşteptate de la mine ca preot, arhiepiscop şi cardinal” şi a demisionat cu câteva săptămâni înainte de a ieşi la pensie, după o carieră strălucită în fruntea Bisericii Catolice din Marea Britanie.

 

Vaticanul şi spălarea de bani

Un alt scandal care durează de peste trei decenii este cel legat de operaţiunile financiare ilegale ale Băncii Vaticanului. Problemele au început odată cu moartea bancherului Roberto Calvi, care nu a fost elucidată până în prezent. În septembrie 2010, autorităţile fiscale italiene au blocat conturi în valoare de circa 30 milioane dolari în contextul unei anchete privind spălarea de bani.

Ca urmare, în decembrie 2010, Papa Benedict al XVI-lea a făcut un pas important către transparenţă fiscală, emiţând un decret motu proprio prin care interzicea spălarea de bani şi finanţarea terorismului. Tot atunci, el a înfiinţat o organizaţie de supraveghere cu numele Autoritatea de Informaţii Financiare.

Însă evenimentele ulterioare par să fi subminat lucrarea papei. Ettore Gotti Tedeschi, economistul italian numit preşedinte al Băncii Vaticanului în 2009, a fost concediat în mai 2012 de conducerea băncii pentru neglijenţă. În iunie 2012, autorităţile italiene au confiscat un dosar exploziv din perioada când Tedeschi lucra la bancă şi l-au dat publicităţii. Potrivit cotidianului italian Corriere della Sera, Tedeschi vorbea în dosar despre o luptă de putere înăuntrul băncii faţă de reformă, remarcând o opoziţie puternică ,,când am cerut informaţii despre conturile băncii care nu aparţineau preoţilor”. La confiscarea celor 30 milioane dolari în 2010, Tedeschi a cerut oferirea de informaţii către autorităţile italiene, însă a fost blocat de forţe puternice dinăuntrul băncii.

Reputaţia Vaticanului a avut foarte mult de suferit în urma acestor dezvăluiri şi a tăcerii prelaţilor cu privire la provenienţa banilor. La stricarea reputaţiei au contribuit şi informaţiile potrivit cărora Cosa Nostra – mafia italiană – ar fi avut mari depuneri de bani în Banca Vaticanului.

În septembrie 2012, Vaticanul l-a angajat pe avocatul elveţian Rene Brulhart, care a jucat un rol însemnat în refacerea reputaţiei sistemului bancar din Liechtenstein, numindu-l rapid conducătorul Autorităţii de Informaţii Financiare. Potrivit experţilor independenţi, într-o perioadă scurtă de timp, Vaticanul a făcut un progres important, însă ,,este departe de scopul de a fi un stat ‘curat’ financiar”.

 

Vatileaks şi raportul secret

Anul trecut la Vatican a izbucnit alt scandal, numit de mass-media Vatileaks[3]. Valetul papei, Paolo Gabriele, a intrat în legătură cu jurnalistul de investigaţii Gianluigi Nuzzi, căruia i-a oferit documente, acte oficiale şi scrisori personale importante ale papei pe care le sustrăgea din apartamentele papale. Jurnalistul le-a publicat şi a scris o carte intitulatăActele secrete ale lui Benedict al XVI-lea (foto), în care dezvăluie corupţia, trădările, rivalităţile, spălarea de bani murdari, traficul de influenţă şi multe alte activităţi ilegale desfăşurate la cele mai înalte niveluri din Curia Romană. Pe lângă valetul papei, alţi 20 de angajaţi au extras documente din Vatican pe care le-au dat jurnaliştilor.

,,Văzând rău şi corupţie pretutindeni în Biserică, am ajuns în cele din urmă într-un punct de degenerare, un punct fără întoarcere şi nu am putut să mă mai controlez”, a încercat Paolo Gabriele să-şi justifice faptele în cursul procesului care l-a condamnat la mai multe luni de închisoare. În cele din urmă, el a fost graţiat de papă. Însă scandalul a expus opoziţia aparatului birocratic al Vaticanului faţă de efortul Papei Benedict al XVI-lea de a iniţia o reformă, ca şi neputinţa papei de a face faţă prelaţilor[4].

Ulterior, papa a comandat un raport secret de investigare a scandalului Vatileaks. El i-a numit pe cardinalul spaniol Julian Herranz, cardinalul Salvatore De Giorgi, fost arhiepiscop de Palermo, şi cardinalul slovac Jozef Tomko, care a condus odinioară departamentul de misiuni de la Vatican, să se ocupe de investigaţie. Cotidianul italian La Repubblica, care a publicat ştirea, a afirmat că papa a fost copleşit când a primit raportul secret la jumătatea lunii decembrie 2012.

În acest raport, speculează ziarul, pe baza informaţiilor adunate de la diferite persoane din Vatican, se vorbeşte despre o reţea de prelaţi de rang înalt de la Vatican care sunt implicaţi în relaţii sodomite cu persoane din afara Vaticanului şi au fost şantajaţi de aceştia. Raportul afirmă că în Curie există mai multe facţiuni, printre care una în care ,,indivizii sunt uniţi de orientarea sexuală”.

Un alt jurnalist, Ignazio Ingrao, care semnează în publicaţia Panorama, a confirmat existenţa acestei ,,reţele de alianţe şi acte de şantaj de natură homosexuală din diferite zone ale Curiei”, afirmând totodată că ,,lobby-ul homosexual este, de departe, cel mai ramificat şi influent din toate cele existente în Curia Romană”.

Vaticanul a încercat să tempereze teoriile din presa italiană, iar purtătorul de cuvânt al Vaticanului, Federico Lombardi, nu a dorit să spună nimic despre raportul secret. ,,Nici unul dintre cardinali, nici eu nu vom face declaraţii pentru a confirma sau nega lucrurile spuse despre acest subiect. Fiecare în parte să-şi asume propria responsabilitate. Noi nu trebuie să fim afectaţi de observaţiile făcute despre aceasta”, a spus Lombardi într-o declaraţie ambiguă care invită la interpretări. El a mai precizat că raportul va ajunge în mâinile viitorului pontif.

 

Articolul preotului polonez Oko

Articolul ,,Stând alături de papă împotriva homoereziei”, scris la sfârşitul anului 2012 de preotul polonez Dariusz Oko (foto) din Cracovia, completează imaginea despre mafia homosexuală de la Vatican. Oko afirmă că a descoperit existenţa unei ,,mişcări de rezistenţă homosexuale uriaşe în Biserica Catolică” când a scris o lucrare de critică filozofică a propagandei şi ideologiei homosexuale:

,,Mi-am început lucrarea ca o luptă împotriva unei ameninţări mortale, din afara creştinismului, însă apoi treptat am descoperit că duşmanul nu este numai în afara Bisericii, ci şi înăuntrul ei. (…) Intervenţiile noastre la diferite niveluri ale ierarhiei Bisericii au fost zadarnice; ne-am ciocnit de un zid care nu putea fi depăşit, chiar într-un caz evident ca acesta”.

Descriind, formarea acestor clici homosexuale la diferite niveluri în Biserică, el notează: ,,Ei ştiu bine că pot fi dezvăluiţi şi stânjeniţi aşa că se apără între ei, oferindu-şi reciproc sprijin. Clădesc relaţii neoficiale care amintesc de o clică sau chiar de mafie, ţintind să deţină îndeosebi acele poziţii care oferă putere şi bani. Când obţin o poziţie de frunte, încearcă să promoveze şi să avanseze în mare măsură pe cei care sunt ca ei sau cel puţin pe cei despre care ştiu că sunt prea slabi ca să li se opună. În acest fel, poziţiile conducătoare în Biserică pot fi deţinute de oameni care suferă de răni lăuntrice profunde”.

De asemenea, el vorbeşte despre ,,teama şi confuzia clerului mai ales din unele dioceze când se confruntă cu problema sodomiei. Ei se refugiază în tăcere, incapabili să formuleze cele mai elementare afirmaţii despre învăţătura Bisericii pe acest subiect. De ce se tem ? De unde vine această frică a unor grupuri întregi de bărbaţi maturi ? Ei trebuie să se teamă de un lobby influent care domneşte şi că pot ajunge în dizgraţia acestuia” …

O altă serie de teorii jurnalistice susţinea că papa a fost silit să demisioneze de diferite grupuri de presiune, nemulţumite că nu le acceptă cererile. Vaticanul s-a străduit din răsputeri să sublinieze că papa pleacă exclusiv din cauza reducerii forţelor sale fizice şi spirituale şi că a fost sigur că era cea mai bună soluţie pentru Biserică. ,,Benedict nu ne abandonează în vremuri grele. Cu încredere, el invită Biserica să se încreadă în Duhul şi într-un nou urmaş al Sfântului Petru” a spus Lombardi. Însă nu a convins pe mai nimeni …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013

 

 

 

Demisia Papei Benedict al XVI-lea – un lucru stabilit de la începutul pontificatului său

După anunţarea demisiei papei, la conferinţa de presă neaşteptată din 11 februarie a.c., purtătorul de cuvânt al Vaticanului a făcut mai multe declaraţii. Astfel, ,,după ce va părăsi funcţia, Papa Benedict al XVI-lea ar urma să ducă o ‘viaţă de rugăciune’, a declarat Federico Lombardi, subliniind că nu este vorba ‘despre o decizie improvizată, ci pregătită’”. El a mai precizat că ,,nu a fost o decizie pripită; nu este nici deprimat şi nici copleşit de pontificatul său”. ,,O dovadă că totul era planificat este că actualul papă se va retrage la o mânăstire recent renovată şi restaurată”, au conchis unii jurnalişti. Înseamnă că nu vârsta este motivul demisiei, dacă papa nu era nici ‘deprimat’, nici ‘copleşit’ când a luat decizia de a se retrage.

Revista germană Der Spiegel consemna că fratele papei, Georg Ratzinger ,,ar fi ştiut de planurile acestuia de a demisiona de mai multe luni”. Însă decizia de demisie nu este pregătită de azi de ieri; nu s-a născut nici în urmă cu câteva luni, după cum afirma fratele său. Această decizie de o însemnătate aparte pentru instituţia papală şi destinele Bisericii Catolice a fost pregătită minuţios încă de la alegerea lui Joseph Ratzinger ca papă, în aprilie 2005.

Încă de la alegerea sa şi primele discursuri şi predici, el a subliniat încontinuu: ,,Sunt conştient de limitele mele personale şi abilităţile mele limitate” (discursul către Colegiul Cardinalilor din 22 aprilie 2005) şi de enorma ,,greutate a responsabilităţii aşezate pe sărmanii mei umeri” (liturg hia cu cardinalii din Capela Sixtină din 23 aprilie 2005). În predica de la liturghia de început al pontificatului său, din 24 aprilie 2005, papa vorbea din nou despre sine ca fiind ,,slujitorul neputincios al lui Dumnezeu” care îşi asumă ,,această sarcină enormă, care depăşeşte cu adevărat întreaga capacitate umană”.

În cartea Lumina lumii (foto), alcătuită sub forma unui interviu realizat cu jurnalistul german Peter Seewald în 2010, papa abordează tema demisiei. Deşi decizia de a demisiona este una extrem de neobişnuită, papa a afirmat că un pontif poate şi chiar are obligaţia de a demisiona dacă nu-şi mai poate împlini îndatoririle: ,,Dacă un papă realizează limpede că nu mai este capabil fizic, psihologic şi spiritual să-şi îndeplinească îndatoririle slujbei sale, atunci are dreptul şi, în unele circumstanţe, chiar datoria de a demisiona”.

 

Demisia – ultimul punct al agendei moderniste a Papei Benedict al XVI-lea

De asemenea, încă de la alegerea sa în 2005, s-a afirmat că Papa Benedict al XVI-lea este doar un intermediar. Într-un articol de pe site-ul catolic LifeSiteNews, un jurnalist nota: ,,Încet, haosul aparent se coagulează într-un model şi confirmă ceea ce cred majoritatea celor cu care am stat de vorbă, anume că Papa Benedict acţionează într-un mod concertat şi organizat, aproape ca şi cum ar fi plănuit lucrurile”.

Privind retrospectiv către pontificatul Papei Benedict al XVI-lea (2005-2013) şi feluritele sale gesturi, acţiuni şi manifestări, se poate observa că el a respectat cu rigurozitate o agendă modernistă, cu rolul de a impune întregii Biserici compromisuri ideologice în probleme de dogmă şi morală catolică. Pentru a neutraliza opoziţia cu care s-ar fi putut confrunta, strategii Vaticanului au făcut apel la o tactică ingenioasă: într-un cadru organizat, în public, papa face o gafă faţă de un anumit grup religios sau minoritar sau susţine o anumită abordare a moralei, ca ulterior, din cauza scandalului stârnit de cei ofensaţi, să retracteze şi chiar să poată face compromisuri cu privire la problema respectivă.

Gafele de acest gen se pot constitui într-un adevărat şirag: aserţiunile privind musulmanii făcute la Universitatea de Regensburg (septembrie 2006), hotărârea de a ridica excomunicarea a 4 episcopi tradiţionalişti din Societatea Sfântul Pius al X-lea, printre care se număra britanicul Richard Williamson, exponentul unora dintre cele mai respingătoare teze vehiculate în privinţa holocaustului (ianuarie 2009), deciziile controversate legate de utilizarea mijloacelor de contracepţie etc.

Atitudinea sa generală faţă de instituţia papalităţii a fost una modernistă, el ajungând să afirme, în contradicţie cu învăţătura catolică despre primatul şi infailibilitatea papale: ,,Papa nu este un suveran absolut, ale cărui gândire şi voinţă sunt lege”. De-a lungul celor aproape 8 ani de pontificat, el a săvârşit o sumedenie de gesturi şi acţiuni prin care a batjocorit şi luat în derâdere papalitatea, apogeul agendei sale moderniste fiind demisia, prin care a dat o lovitură de graţie papalităţii.

Chiar în discursul de rămas bun către cardinali rostit pe 28 februarie 2013 în Sala Clementină, papa şi-a expus ideile moderniste referitoare la Biserică. El a afirmat, citându-l pe teologul modernist Romano Guardini (1885-1968), unul dintre precursorii Conciliului Vatican II, că Biserica ,,se află mereu într-o stare de transformare”: ,,Guardini (foto) a spus că Biserica nu este o instituţie proiectată şi gata construită, ci o realitate vie. Ea trăieşte de-a lungul timpului, evoluează, precum orice fiinţă vie, se transformă ea însăşi. Însă natura ei rămâne aceeaşi”.

 

Demisia a fost lăudată de forţele moderniste, dar şi socotită o ‘ruptură de tradiţie’

O altă dovadă că demisia papei este un gest modernist o constituie aprecierile diverselor personalităţi faţă de demisia sa. Cancelarul german Angela Merkel, fiica unui pastor protestant, declara: ,,Decizia de a se retrage se bucură de întregul meu respect. Mulţi vor înţelege că până şi papa trebuie să facă faţă poverilor vârstei”.

Preotul Francisc Doboş, purtătorul de cuvânt al Arhidiocezei Romano-Catolice de Bucureşti, a afirmat că Biserica Catolică Română ,,apreciază foarte mult gestul suveranului pontif, considerându-l o dovadă de normalitate, de demnitate şi de iubire faţă de Biserică”. Istoricul clujean Leonard Horvath, de religie reformată (calvină), declara: ,,Este o premieră istorică, dar şi dovada că Biserica Catolică ţine pasul cu modernitatea, prin gestul sfântului părinte”.

Într-un articol apărut în Revista 22, intitulat ,,Papa Benedict al XVI-lea – demisie sau luciditate responsabilă ?”, Teodor Baconschi, ambasador al României la Vatican între anii 1997-2001, scria: ,,Decizia Papei Benedict al XVI-lea de a se retrage din scaunul petrin este un act liber, în conformitate cu normele canonice, dar şi un gest insolit, care va formaliza noi standarde”.

Pe de altă parte, foarte puţini prelaţi de frunte ai Bisericii Catolice au afirmat că demisia nu este o acţiune de bun augur. De pildă, cardinalul Stanislaw Dziwisz, secretar al Papei Ioan Paul al II-lea (1978-2005), a afirmat: ,,Nu te dai jos de pe crucea pe care Dumnezeu ţi-a dat-o”. De asemenea, arhiepiscopul Rolland Minnerath de Dijon a comentat decizia spunând că un papă ,,este papă până la moarte”.

Şi cardinalul George Pell al Australiei a criticat demisia papei, care, în opinia sa, creează un precedent supărător. El a declarat că ,,anunţându-şi retragerea la 11 februarie 2013, papa german ştia bine că este vorba despre o ruptură cu tradiţia, un lucru destabilizator”. El chiar sugera că ,,cei care, de exemplu, vor fi în dezacord cu un viitor papă, vor fi tentaţi să lanseze o campanie pentru a-l determina să demisioneze”.

 

Cardinalul George Pell al Australiei, alături de Papa Benedict al XVI-lea în ziua demisiei sale

 

Sentimentele credincioşilor de rând faţă de acest act neobişnuit

Catolicii şi-au exprimat o gamă întreagă de sentimente faţă de demisia papei: şoc, spaimă, groază, tulburare, confuzie, tristeţe, mânie. ,,Una dintre regulile prin care înţelegeam lumea, sau cel puţin Biserica ce face parte din lumea noastră personală, pare să se fi frânt. Papii nu demisionează. Nu există un ex-papă”, scrie jurnalista catolică Hilary White, exprimând sentimentele multor catolici. Altcineva afirma: ,,L-am considerat a fi tatăl meu; nu asta este un papă ? Însă cum poate un tată să demisioneze din misiunea sa ? Un tată este întotdeauna un tată, precum o fiică este întotdeauna o fiică. Este o realitate inerentă persoanei … este imposibil să demisionezi. Este absurd”.

Alţi credincioşi l-au comparat pe fostul papă cu căpitanul italian Francesco Schettino al vasului de croazieră Costa Concordia. Anul trecut, când acesta a naufragiat, căpitanul a fost primul care a părăsit vasul în secret, fără să-i pese de soarta pasagerilor pe care-i avea în grijă.

Manifestările unora dintre credincioşi au fost de-a dreptul violente, precum este cazul preotului Andrea Maggi din regiunea Liguria. În timpul liturghiei duminicale, în semn de protest faţă de gestul papei, Maggi a ars fotografia acestuia şi s-a declarat şocat că fostul pontif a putut să-şi abandoneze turma.

 

Însă, Benedict al XVI-lea nu este primul pontif modern care s-a gândit la demisie

În istoria secolului XX, trei papi au intenţionat să se retragă asemenea lui Benedict al XVI-lea, însă nu au finalizat demisia, sau s-a considerat că nu era momentul oportun: Pius al XII-lea (papă între anii 1939-1958), Paul al VI-lea (papă între anii 1963-1978) şi Ioan Paul al II-lea (papă între anii 1978-2005). În cazul Papei Pius al XII-lea, documente din arhiva ecleziastică referitoare la cel de-al doilea război mondial dezvăluie că acesta scrisese un document secret în care afirma că va trebui considerat demisionar în cazul în care ar fi fost răpit de nazişti la ordinul lui Hitler. Existau informaţii despre un plan al dictatorului nazist de a-l aresta şi transfera într-o mică localitate din Germania.

Papa Paul al VI-lea ar fi intenţionat să se retragă la vârsta de 80 ani. În 2010, s-a aflat că Papa Ioan Paul al II-lea scrisese o scrisoare de demisie în cazul apariţiei unor impedimente majore de a-şi exercita funcţia. El a lăsat decizia finală unui grup de cardinali, care însă nu au făcut niciodată uz de acel document în timpul îndelungatei sale maladii.

 

Dintre consecinţele demisiei papale

Această acţiune neobişnuită pentru un pontif are implicaţii şi consecinţe nebănuite pentru lumea creştină. De-a lungul veacurilor, poziţia şi îndatoririle conducătorului Bisericii Catolice s-au deformat. Întâi, papa a devenit un monarh absolut, după modelul monarhilor din Europa Apuseană medievală. În plus, pontiful a ajuns să aibă o poziţie superioară tuturor credincioşilor, fiind plasat între Dumnezeu şi oameni. Aceste amplificări necuvenite ale rolului aşa-zisului vicar al lui Dumnezeu pe pământ au condus la ideea infailibilităţii papale; cu alte cuvinte, papa nu greşeşte în materie de dogmă şi poate introduce dogme noi şi inovaţii în Biserică.

În secolul XX, de când modernismul a intrat cu putere în Biserica Catolică, papalitatea este condusă către un nou nivel de inovare. Pare că monarhul absolut şi infailibil se va transforma treptat într-un preşedinte ales la un interval de timp, precum s-a introdus în lumea laică graţie revoluţiei masonice universale.

Retragerea Papei Benedict al XVI-lea a dat o notă ,,vulgară şi democrată papalităţii. Mesajul pe care l-a transmis a fost că papa nu mai este un monarh ales de Dumnezeu pe viaţă, ci doar un profesionist competent ales de colegii săi să-şi asume conducerea lor pentru o perioadă de timp”. La nivelurile inferioare de conducere, această modificare s-a produs deja. Astfel, există o vârstă limită de ‘pensionare’: 75 ani în cazul episcopilor catolici şi 80 ani în cazul cardinalilor. De asemenea, Papa Paul al VI-lea a impus limita de vârstă de 80 ani pentru participarea la conclavul de alegere a papei. Atunci de ce nu şi papa să aibă o limită de vârstă pentru pensionare ?

Însă, anularea investiturii pe viaţă duce la schimbarea esenţei papalităţii. Într-un editorial apărut în publicaţia catolică britanică The Tablet din 16 februarie 2013 scrie: ,,Dintr-o lovitură, [Papa Benedict] a redus povara misticii populare care înconjura funcţia pe care a deţinut-o cu atâta graţie şi eleganţă … În viitor, va apărea o diferenţă substanţială faţă de modul în care este percepută această funcţie astăzi şi poate chiar va apărea posibilitatea fixării unei vârste de retragere, poate 80, vârsta de retragere pentru cardinali sau chiar 75, cea pentru episcopi”.

Robert Mickens, corespondentul din Roma al publicaţiei britanice, nota: ,,Poate că papa … încearcă să introducă o ‘reformă’ practică şi reală a papalităţii prin exemplul său personal. Demisia sa are posibilitatea de a de-mitologiza o instituţie care a fost prea adesea unită cu atribute cvasi-divine. Dacă ar stabili un precedent, acesta ar putea avea toate felurile de consecinţe care se vor dezvălui doar în timp … Oricare ar fi motivele, demisia Papei Benedict al XVI-lea a lansat barca lui Petru în ape necunoscute. Cât de blânde sau înşelătoare sunt acestea, rămâne de văzut”.

Profesorul Eamon Duffy de la Universitatea din Cambridge declara de asemenea: ,,De la acest papă – aparent cel mai conservator dintre papi – vine o insistenţă radicală că papa este un funcţionar, şi când încetează să-şi mai poată exercita funcţiile, atunci el trebuie să reflecteze la poziţia sa … Acum a fost expus ceva de neconceput, a fost dărâmat un tabu. Procedând astfel, papa a generat posibilităţi de eliberare pentru succesorii săi, care nu trebuie să se mai teamă de papalitate ca de o sentinţă pe viaţă”.

Această degradare a poziţiei conducătorului Bisericii atentează într-un plan spiritual la poziţia lui Dumnezeu în inimile oamenilor, la mentalitatea creştină. Oglindind – deşi deformat – lumea duhovnicească, papa era tatăl şi păstorul catolicilor; dar dacă papa devine un soi de preşedinte, oare cum va mai fi privit Dumnezeu ? Cine Îl va mai înţelege pe Dumnezeu ca pe un Părinte iubitor ?

 

Ce mai cuprinde actuala revoluţie de la Vatican ?

O altă serie de consecinţe se referă la putinţa de a introduce noi inovaţii, până la pierderea deplină a caracterului creştin. Demisia şi transformarea papalităţii induc ideea de ‘democratizare’ a Bisericii, ceea ce conduce la posibilitatea de a introduce schimbări mult mai profunde în doctrina şi morala catolică. Ruperea unei tradiţii atât de puternice ca investitura pe viaţă şi papalitatea însăşi transmite mesajul că de acum se pot rupe multe alte tradiţii.

Papa Benedict al XVI-lea scria la scurtă vreme după Conciliul Vatican II (1962-1965): ,,Din criza de astăzi, va apărea mâine o Biserică ce va fi pierdut mult. Ea va fi mică şi … va trebui să înceapă cu începutul. Ea nu va mai putea să umple multe din clădirile create în perioada ei de mare splendoare … Contrar cu ce s-a întâmplat până acum, ea se va prezenta pe sine mai mult ca o comunitate de voluntari …

Ca o mică comunitate, ea va cere mult mai mult de la iniţiativele fiecăruia dintre membrii săi şi de asemenea va recunoaşte cu siguranţă noi forme de slujire şi va ridica pe creştinii recunoscuţi care au o chemare către preoţie. Îngrijirea firească a sufletelor va fi făcută de comunităţi mai mici, în grupuri sociale cu o oarecare afinitate … Acest lucru se va obţine cu efort. Procesul cristalizării şi limpezirii va cere un mare efort. Va face din ea o Biserică săracă şi o Biserică a oamenilor săraci … Toate acestea vor avea nevoie de timp. Procesul va fi lung şi dureros”.

În ianuarie 2012, cardinalul Cristoph von Schonborn al Vienei prezicea că ,,însăşi natura Bisericii se va schimba foarte curând” şi vorbea de închiderile masive de biserici, restructurarea vieţii credincioşilor, suplinirea lipsei preoţilor de către mireni etc.

La scurtă vreme după demisia papei, prin Italia circula un ,,zvon fierbinte”. Jurnalistul Roberto Quaglia susţinea: ,,Papa Benedict a fost concediat pentru a pregăti calea pentru un nou pontif care va aproba căsătoria homosexuală, preoţii căsătoriţi şi alte proiecte care ţintesc sexualizarea şi desacralizarea Bisericii”. Cu alte cuvinte, societăţile secrete de sorginte masonică, ce au impus Conciliul Vatican II şi reforma instituită prin acesta, fac presiuni în prezent pentru ca Biserica Catolică să urmeze confesiunilor protestante şi să accepte căsătoria homosexualilor şi preoţii căsătoriţi.

Dar nu numai societăţile secrete fac presiuni, ci însăşi turma catolică din lumea largă, îndoctrinată în spiritul modernismului şi lipsită de o profundă temelie creştină, se alătură acestei tendinţe. De pildă, potrivit unui sondaj de opinie realizat de New York Times şi CBS News în martie 2013, catolicii din SUA afirmă că ,,următorul papă ar trebui să conducă Biserica într-o direcţie mai modernă în probleme precum controlul naşterii, hirotonia femeilor şi a bărbaţilor căsătoriţi”. De asemenea, 75% dintre catolicii americani care au luat parte la sondaj au spus că demisia papei a fost o idee bună.

În alt colţ al lumii, catolicii polonezi ,,speră într-un nou papă cu o viziune proaspătă”. Unii jurnalişti polonezi afirmă că demisia papei ar putea oferi o ocazie pentru alte schimbări la fel de îndrăzneţe, precum discutarea deschisă a controlului naşterilor, uniunile civile sodomite şi fertilizarea in vitro. Adam Szostkiewicz, scriitor la Polityka, revistă liberală seculară, scria: ,,Dacă putem accepta demisia unui papă, ar trebui să putem accepta şi alte schimbări mari. Oamenii de aici sunt pregătiţi pentru schimbări mai profunde şi un mod mai democratic de a gestiona lucrurile”.

Unul din domeniile în care se aşteaptă schimbări radicale este cel al rolului femeii în Biserică. Cardinalul argentinian Leonardo Sandri, care în cursul ultimelor două pontificate a ocupat poziţia a doua în conducerea Vaticanului după secretarul de stat, afirma: ,,Rolul femeilor în lume a crescut şi aceasta este un lucru despre care Biserica trebuie să se intereseze. Ele trebuie să aibă un rol mult mai important în viaţa Bisericii, (…) pentru ca ele să poată contribui la viaţa Bisericii în atât de multe domenii care acum sunt deschise în parte numai bărbaţilor … Aceasta va fi o provocare pentru noi în viitor”.

O altă problemă extrem de disputată este cea a homosexualilor şi drepturilor lor în societatea contemporană şi respectiv în Biserică. Astfel, diferite grupuri de homosexuali catolici (n.r.: mai ales în SUA există diferite grupări disidente care se auto-intitulează ‘catolice’) speră că noul pontif va fi progresist şi va susţine drepturile persoanelor LGBT, hirotonia femeilor şi contracepţia.

Într-o declaraţie pentru presă, mişcarea catolică LGBT Rainbow Sash scria: ,,Noul papă va avea ocazia precum Papa Ioan al XXIII-lea de a deschide larg ferestrele Bisericii pentru ca idei proaspete să umple Biserica, convocând un nou Conciliu Ecumenic al Bisericii, Vatican III. Demisia Papei Benedict al XVI-lea este o oportunitate pentru Biserică de a începe, în cele din urmă, să trateze numeroasele scandaluri cu care se confruntă. Acestea variază între scandalul abuzului sexual al preoţilor, probleme de control al naşterii, hirotonia femeilor, drepturile persoanelor LGBT”.

Dacă aceasta este imaginea care s-a conturat în ce priveşte demisia fostului pontif, să păşim acum către a vedea ce mesaj aduce noul papă şi cum doreşte să utilizeze multitudinea de oportunităţi pe care i le-a lăsat moştenire Benedict al XVI-lea.

Surse selective
1. Adevărul, 12 februarie 2013, ,,Decizia Papei Benedict XVI intră în istorie”
2. www.catholica.ro, 12 februarie 2013, ,,Retragerea Papei Benedict al XVI-lea: ascultare faţă de Cuvântul lui Dumnezeu”
3. Evenimentul Zilei, 13 februarie 2013, ,,UPDATE. Papa Benedict al XVI-lea renunţă la Pontificat. Reacţii de regret şi susţinere din întreaga lume”
4. Adevărul, 13 februarie 2013, ,,Demisia Papei, efectul unui raport secret ?”
5. Jurnalul Naţional, 18 februarie 2013, ,,Şantaj la Vatican sau scandalul preoţilor pedofili ? Ce l-ar fi determinat pe Benedict al XVI-lea să renunţe la tronul papal”
6. Jurnalul Naţional, 28 februarie 2013, ,,’Guvernarea nu era punctul forte’ al lui Benedict al XVI-lea. Ce-i reproşează Papei şeful Bisericii Catolice din Australia”
7. www.traditioninaction.org, 25 februarie 2013, ,,The hypocritical glorification of dishonour”
8. Washington Post, 16 februarie 2013, ,,Pope Benedict XVI’s leaked documents show fractured Vatican full of rivalries”
9. www.lifesitenews.com
- 12 februarie 2013, ,,Gay Catholics hope new ‘progressive’ Pope will convene Vatican III”
- 14 februarie 2013, ,,A strange grief: Losing Pope Benedict XVI”
- 26 februarie 2013, ,,Catholic expert details ‘Huge homosexual underground in the Church’”
10. www.huffingtonpost.com, 11 februarie 2013, ,,Israel: Pope Benedict XVI considered a friend on resignation announcement”
11. www.catholicculture.org, 21 februarie 2013, ,,Italian paper says cardinals discovered homosexual network within Vatican”
12. Evenimentul Zilei, 5 martie 2013, ,,Un preot italian a ars, în biserică, fotografia Papei Benedict al XVI-lea”
13. The Guardian, 22 februarie 2013, ,,Papal resignation linked to inquiry into ‘Vatican gay officials’ says paper”
14. www.patriarchate.org, ,,Statement by His All-Holiness at the announcement of the retirement of Benedict XVI, Pope of Rome”
15. www.catholicculture.org, 7 martie 2013, ,,Italian priest calls for gay Pope”
16. http://wwrn.org
- 5 martie 2013, ,,U.S. Catholics in poll see a Church out of touch”
- 5 martie 2013, ,,As church attendance drops, Europe’s most Catholic country seeks modern pope”
17. Reuters Agency, 3 martie 2013, ,,Exclusive: Women deserve bigger role in Church, says key cardinal”
18. www.catholicculture.org, 12 martie 2013, ,,Maltese bishop: Pope Benedict resigned to ease successor’s path to reform in Vatican”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013

 

 

 

Pe 13 martie 2013, după 2 zile de conclav şi 5 tururi de scrutin, adică într-un timp relativ scurt, cardinalii electori au dat Bisericii Catolice un nou conducător. Acesta este cardinalul iezuit argentinian Jorge Mario Bergoglio, care şi-a ales numele de Francisc, devenind al 266-lea papă.

Alegerea sa este surprinzătoare, el negăsindu-se pe lista cardinalilor consideraţi favoriţi în lupta pentru scaunul papal şi nici măcar pe lista mai lungă a caselor de pariuri. Ea aduce cu sine mai multe premiere pentru Biserica Catolică: el este primul iezuit care ocupă tronul pontifical[5], primul prelat din epoca modernă din afara Europei care ajunge să conducă Biserica Catolică[6], primul papă ales din America Latină şi, nu în ultimul rând, primul papă care şi-a ales numele de Francisc – numele unuia dintre cei mai cinstiţi şi respectaţi sfinţi ai catolicilor.

Încă de la alegerea sa, presa a pornit o campanie furibundă pentru a-i contura o imagine deosebit de favorabilă, a unui altfel de papă, care ar putea reforma din temelii instituţia învechită a Bisericii Catolice. Trâmbiţele mass-mediei au repetat până la refuz mai multe clişee referitoare la cardinalul Bergoglio, îndeosebi pe cel despre cât este de devotat săracilor şi cum practică virtutea sărăciei.

Din ‘legenda’ care îl înconjoară, spicuim că a refuzat să locuiască în palatul episcopal chiar şi după ce a ajuns cardinal, trăind într-un apartament auster din Buenos Aires, aflat lângă catedrală; circula cu transportul public în locul limuzinei personale; îşi gătea singur şi vizita regulat cartierele sărace din jurul capitalei argentiniene. Un alt episod ‘legendar’ este cel petrecut la alegerea sa drept cardinal. Atunci, el a cerut argentinienilor şi i-a convins să nu vină la Roma pentru a asista la ceremonia oficială de numire, ci să doneze săracilor banii pentru biletele de avion. Tot în 2001, presa titra că el ,,a emoţionat o lume întreagă” când a vizitat un spital, unde a spălat şi a sărutat picioarele a 12 bolnavi de SIDA.

 

După alegerea sa, Papa Francisc a vorbit

credincioşilor adunaţi în Piaţa Sfântului Petru

 

De asemenea, presa a subliniat insistent atitudinea pe care a avut-o în seara alegerii, când a fost prezentat de cardinali credincioşilor adunaţi în Piaţa Sfântul Petru; cum a rostit rugăciuni simple, cum a cerut mai întâi ca mulţimea să se roage pentru el şi abia apoi a dat mulţimii binecuvântarea papală; cum a cerut ca aceasta să se roage pentru Papa Benedict al XVI-lea care a demisionat etc. Toate aceste strategii iezuite, simple de altfel, au ‘cucerit’ presa, dar şi inimile credincioşilor, dovedind că noul papă este de calibru greu şi ştie ce tactici să folosească pentru a impresiona oamenii.

,,S-a închinat în faţa poporului său. Vă puteţi imagina un gest mai umil ?”, afirma unul dintre credincioşii aflaţi în Piaţa Sfântul Petru.

 

Cine este în realitate Papa Francisc ?

Jorge Mario Bergoglio s-a născut pe 17 decembrie 1936 într-o familie modestă de italieni din Buenos Aires, fiind unul din cei 5 copii ai unui lucrător feroviar şi ai unei casnice. A studiat la Universitatea din Buenos Aires, obţinând o diplomă de tehnician chimist, dar apoi s-a hotărât să devină preot şi a intrat în Seminarul din Villa Devoto. Pe 11 martie 1958 a intrat ca novice în Societatea lui Iisus şi şi-a terminat studiile în ştiinţe umaniste în Chile.

În 1963, el a revenit la Buenos Aires, unde a obţinut o diplomă în filozofie la Colegiul Major Sfântul Iosif din San Miguel, un colegiu renumit al iezuiţilor din Buenos Aires. Între 1964-1965, a predat literatură şi psihologie la Colegiul Immacolata din Santa Fe, iar în 1966 a predat aceleaşi materii la Universitatea El Salvador din Buenos Aires. Între anii 1967-1970, a studiat teologia la Colegiul Major Sfântul Iosif din San Miguel, iar pe 13 decembrie 1969 a fost hirotonit preot.

După hirotonie, şi-a încheiat noviciatul în Alcala de Henares, Spania şi pe 22 aprilie 1973 a fost călugărit. Între 1972-1973, a fost maestru de novici la Villa Varilari din San Miguel, unde a predat şi teologia. Societatea lui Iisus, ,,impresionată de calităţile sale de conducător”, l-a promovat şi pe 31 iulie 1973, la doar 37 ani, l-a ales provincial pentru Argentina (cu alte cuvinte, conducătorul ordinului iezuit din Argentina), funcţie pe care a deţinut-o vreme de 6 ani, între anii 1973-1979.

Între anii 1980-1986, părintele Jorge a fost rector al Colegiului din San Miguel unde şi-a făcut studiile. În 1986, a plecat în Germania pentru a-şi susţine dizertaţia doctorală şi a revenit în ţară pentru a fi confesor şi director spiritual în Cordoba. Pe 20 mai 1992, Papa Ioan Paul al II-lea († 2005) l-a numit episcop titular de Auca şi episcop auxiliar de Buenos Aires. Pe 3 iunie 1997, a fost numit arhiepiscop vicar de Buenos Aires, şi pe 28 februarie 1998 a devenit arhiepiscop de Buenos Aires. În acelaşi timp a fost numit ordinar (adică, conducător al Ordinariatului) pentru greco-catolicii din Argentina, cărora le lipsea conducătorul.

La consistoriul din 21 februarie 2001, Papa Ioan Paul al II-lea l-a făcut cardinal, cu titlul cardinal-preot de S. Robert Bellarmino. În 2005, a participat la funeraliile Papei Ioan Paul al II-lea şi a fost regent în colegiul cardinalilor, conducând Biserica Catolică în perioada dintre pontificate. A participat la conclavul papal din 2005 în calitate de cardinal elector şi unii cardinali susţin că a fost cel de-al doilea candidat în cadrul conclavului alături de Joseph Ratzinger, până când el însuşi a cerut cardinalilor să nu-l voteze.

Pe 8 noiembrie 2005, a devenit preşedinte al Conferinţei Episcopilor Catolici din Argentina, funcţie pe care a deţinut-o timp de 2 mandate consecutive de 3 ani, până pe 8 noiembrie 2011. În calitate de cardinal, Jorge Mario Bergoglio a deţinut mai multe poziţii administrative în Curia Romană. El a fost membru în Congregaţia Clerului, Congregaţia pentru Cultul Divin şi Disciplina Sacramentelor, Congregaţia Institutelor Vieţii Consacrate şi Societăţilor Vieţii Apostolice. De asemenea, a fost membru în Comisia Pontificală pentru America Latină şi Conciliul Pontifical pentru Familie.

 

‘Umilul’ părinte Jorge este un demn urmaş al Papilor Ioan Paul al II-lea şi Benedict al XVI-lea

În biografia oficială se spune că el este cunoscut ca un aprig apărător al săracilor, opozant al avortului, eutanasiei şi căsătoriei homosexualilor. Este considerat apropiat de organizaţia laică Communione e Liberazione, o mişcare romano-catolică care s-a dezvoltat mult în timpul pontificatului Papei Ioan Paul al II-lea, care susţine o variantă moderată a teologiei eliberării. Biograful său, Sergio Rubin, afirmă că noul papă este o ,,fire remarcabil de umilă”. Pentru mulţi locuitori din Buenos Aires, el este doar ,,părintele Jorge”. El consideră că domeniul esenţial al Bisericii este mai degrabă acţiunea socială decât bătăliile doctrinare. A creat noi parohii, a restructurat administraţia catolică argentiniană şi a iniţiat noi programe pastorale, precum o comisie pentru catolicii divorţaţi. Noii preoţi argentinieni sunt numiţi ,,generaţia Bergoglio”.

Însă, cu toată această imagine sublimă, apropiată de sfinţenie, a noului pontif, viaţa lui nu este lipsită de controverse. Persoanele care-l cunosc se împart în două tabere când vine vorba despre opiniile sale faţă de diferite subiecte de interes, precum ecumenismul şi dialogul interreligios, păstrarea învăţăturii şi moralei catolice. El nu este un conservator, nici un tradiţionalist, ci mai curând un prelat extrem de modernist, un susţinător al Conciliului Vatican II (1962-1965) şi al învăţăturii sale progresiste, un demn urmaş al papilor conciliari[7], după cum dovedesc declaraţiile şi acţiunile sale.

De fapt, aceste opinii şi acţiuni ale sale au constituit punctele extrem de pozitive din biografia sa care l-au condus către tronul pontifical …

 

Susţinător al ecumenismului şi dialogului interreligios

Papa Francisc este un ecumenist convins, care a iniţiat o mulţime de activităţi ecumeniste şi interreligioase în Argentina. În perioada cât a fost arhiepiscop şi cardinal de Buenos Aires, el a întreţinut relaţii apropiate cu ortodocşii argentinieni. Ortodocşii ruşi mărturisesc că prelatul catolic obişnuia să participe în fiecare an la liturghia praznicului Naşterii Domnului pe stil vechi la catedrala ortodoxă rusă din Buenos Aires. În 2001, el a asistat la înscăunarea Mitropolitului Tarasie de Buenos Aires şi America de Sud, aparţinând de Patriarhia Constantinopolului.

La rândul lor, protestanţii au declarat că papa avea relaţii bune cu Biserica Luterană din Argentina. Pe 19 iunie 2006, pe stadionul Luna Park din Buenos Aires, s-a organizat cea de-a treia Întrunire Frăţească a Comuniunii Reînnoite a Evanghelicilor şi Catolicilor. Întrunirea s-a născut în urma unei întâlniri la Universitatea Pontificală Gregoriană din Roma, la care conducătorul catolic al Mişcării de Renaştere Carismatică a fost invitat de protestanţi să predice în bisericile lor.

La întrunirea din 2006, la care au fost prezenţi circa 7.000 de catolici şi protestanţi, au participat cardinalul Jorge Mario Bergoglio şi predicatorul papal Raniero Cantalamessa. Momentul culminant al întâlnirii a fost acela în care cardinalul a îngenuncheat pentru a fi binecuvântat de cei circa 20 pastori protestanţi prezenţi (foto).

Cardinalul Bergoglio a întreţinut relaţii calde şi cu musulmanii argentinieni. El a vizitat sediul Centrului Islamic al Argentinei, unde a fost primit de preşedintele centrului, şeicul Samir Salech, membri ai comitetului şi imamul musulmanilor din Argentina şeicul Mohamed Ali Mohamed Jafar. În urma vizitei, prelatul catolic declara: ,,Am venit ca un frate pentru întărirea legăturilor. Trebuie să avem grijă să nu uităm de Dumnezeu şi să depunem mărturie în slujba celorlalţi”. El a mai spus jurnaliştilor că Samir Salech a vorbit despre un dialog catolico-islamic ,,instituţionalizat” în ţară. Şi a adăugat: ,,Vreau să spun că dialogul care a existat întotdeauna are acum altă dimensiune”.

 

Organizator de întruniri interreligioase

Papa Francisc a urmat întru totul exemplul Papei Ioan Paul al II-lea, care a organizat întruniri interreligioase în Bazilica Sfântului Francisc din Assisi. Pe 13 septembrie 2001, după atentatele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, cardinalul Bergoglio şi reprezentanţii celorlalte religii existente în Argentina s-au reunit şi s-au rugat pentru pacea lumii şi victimele atentatului. La ceremonie au participat personalităţi politice ale ţării şi rabini, şeici, hinduşi, budişti, ortodocşi (Arhiepiscopul Tarasie ţinând de Patriarhia Constantinopolului), un episcop anglican, un pastor menonit, un episcop metodist, un episcop maronit, ca şi reprezentanţi ai Mişcării de Renaştere Carismatică din sânul Bisericii Catolice.

Pe 12 octombrie 2011, Comisia Episcopală pentru Ecumenism şi Relaţii cu Iudaismul, Islamismul şi Religii a Conferinţei Episcopilor Catolici din Argentina a organizat în Bazilica San Francisco o Zi de Pace Interreligioasă, cu tema ,,Pelerini ai adevărului, pelerini ai păcii”. Ea a fost o comemorare a celei de-a 25-a aniversări a întrunirii interreligioase de la Assisi din 1986. Au participat conducători religioşi creştini, evrei, musulmani, bahai, budişti, Hare Krishna şi reprezentanţi ai popoarelor indigene (foto).

Pe lângă organizarea de întâlniri interreligioase, în 2006, cardinalul Bergoglio s-a implicat în înfiinţarea unui Institut al Dialogului Interreligios în Argentina. Acesta organizează 50 de conferinţe sau întruniri pe an şi se mobilizează pentru evenimente importante. ,,Pentru cardinalul Bergoglio, dialogul interreligios trebuie să fie în principal mai degrabă practic şi concret decât teologic, căci dacă nu, riscăm să ne ciocnim în credinţele noastre (…). Fie că suntem evrei, protestanţi sau musulmani, alături de cardinalul Jorge Mario Bergoglio ne simţim uniţi în diferenţele noastre”, afirmă membri ai institutului.

 

,,Avem în cardinal un prieten foarte bun”, declara directorul executiv al B’nai B’rith din Argentina

Un alt aspect extrem de important pentru papii conciliari şi post-conciliari este relaţia cât mai strânsă a Bisericii Catolice cu evreii şi reprezentanţii religiei mozaice. Cardinalul Bergoglio nu s-a abătut de la această perspectivă, întreţinând legături strânse cu comunitatea evreiască din Argentina, care este cea mai mare din America de Sud.

Astfel, el a participat în sinagogi la diferite sărbători evreieşti, invitat fiind de rabini: a aprins menora de Hanuka, ultima oară în 2012, a participat la slujba de Slichot, o slujbă legată de Rosh Hashana, anul nou evreiesc, şi a participat la comemorarea Kristallnacht[8]. La rândul lui, el îi invită pe rabini la diferite întruniri.

După atentatul cu bombă de la Centrul comunităţii evreieşti din Buenos Aires din 1994, cardinalul a vizitat centrul şi s-a implicat în eforturile de aflare a vinovaţilor. În cadrul vizitei la centru din 2010, el a afirmat că ,,Dumnezeu îi binecuvântează şi îi ajută să-şi împlinească lucrarea lor”.

 

 

Cardinalul Bergoglio are o prietenie veche de 20 ani cu rabinul argentinian Abraham Skorka, rectorul Adunării Rabinice Latino-Americane, şi rabinul sinagogii B’nai Tikvah, unde prelatul a participat de mai multe ori la slujbe. Împreună, cardinalul Bergoglio şi rabinul Skorka au realizat de-a lungul timpului un dialog televizat legat de diferite aspecte ale vieţii: Dumnezeu, moarte, fundamentalism, politică, holocaust. Acest dialog a stat la baza publicării în 2010, de către cei doi lideri, a cărţii Pe pământ şi în cer. Prelatul catolic a mijlocit ca rabinul să primească un doctorat onorific la Universitatea Pontificală Catolică din Argentina – lucru fără precedent în America Latină. Cu această ocazie, Abraham Skorka declara: ,,A fost un moment istoric deoarece, sub călăuzirea cardinalului Bergoglio, ei au schimbat relaţia dintre Biserica Catolică din Argentina şi comunitatea evreiască. A fost un semn impresionant”.

 

Cardinalul Bergoglio şi rabinul Abraham Skorka

 

Începând din 1994, cardinalul Bergoglio împreună cu loja masonică evreiască B’nai B’rith a organizat, în biserici catolice din Arhidioceza Buenos Aires, ceremonii de comemorare a Kristallnacht şi a victimelor holocaustului. Aceste ceremonii s-au transformat în timp în adevărate slujbe comemorative interreligioase tradiţionale; slujba din 2012 a cuprins texte din rabinul Leon Klenicki şi teologul catolic Eugene Fischer. Reprezentanţii confesiunilor creştine stau înaintea altarului şi aprind împreună cu un rabin 6 lumânări care simbolizează cele 6 milioane de evrei omorâţi în timpul celui de-al doilea război mondial. Ultima lumânare a fost aprinsă de rabin împreună cu cardinalul Bergoglio. Jorge Burkman, directorul executiv al B’nai B’rith din Argentina, declara: ,,Lucrăm cu el pe tema relaţiilor interreligioase pentru că este foarte devotat dialogului … Avem în cardinal un prieten foarte bun şi nădăjduim că el poate dezvolta acelaşi lucru ca papă”.

 

Cardinalul Bergoglio aprinzând o lumânare în menora de Hanuka

 

Se pune întrebarea: oare de ce Biserica Catolică din Argentina – care nu este legată direct de aceste evenimente care au avut loc în Europa acum 70 ani – îşi concentrează atenţia în mod explicit doar asupra victimelor evreieşti ale nazismului ? În plus, de ce are loc această ceremonie comemorativă pentru victimele evreieşti într-o biserică catolică ? Ea ar fi mai potrivită într-o sinagogă, sau într-un centru cultural evreiesc, sau în faţa unui monument comemorativ.

Nu în ultimul rând, cardinalul Bergoglio a sprijinit activ amplasarea în capela metropolitană din Buenos Aires, principala biserică catolică din capitala argentiniană, a unui monument de comemorare a victimelor atentatului din 1994 şi holocaustului. Către spatele altarului principal, o vitrină mare de sticlă cu cadru de argint găzduieşte câteva obiecte evreieşti, printre care o menoră, o stea a lui David şi foi din cărţi de rugăciune salvate de la Treblinka, Auschwitz şi ghetoul din Varşovia. Monumentul închinat holocaustului, cunoscut sub numele de Commemorative Mural, este singurul omagiu de acest gen din lume amplasat într-o biserică creştină.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013

 

 

În timp ce a susţinut mereu ecumenismul şi dialogul interreligios radical, cardinalul Bergoglio a iniţiat mai multe măsuri moderniste în cultul catolic, precum acordarea împărtăşaniei în mână. El s-a opus cu tărie prin diferite metode ca în Buenos Aires să se organizeze liturghii tradiţionaliste, după cărţile de cult din 1962, anterioare Conciliului Vatican II, şi modificarea radicală a liturghiei catolice. De asemenea, pe preoţii care au încercat să introducă liturghia tradiţionalistă în parohiile lor i-a oprit personal.

În probleme de morală, el este extrem de flexibil. De pildă, vorbeşte cu uşurinţă despre celibat, afirmând că ,,este o problemă de disciplină, nu de credinţă. Se poate schimba”. Mulţi au confirmat că el a păstrat legătura şi prietenia cu diferiţi clerici catolici argentinieni care s-au abătut de la regula celibatului sau alte rânduieli catolice şi au fost îndepărtaţi din rândul clerului.

Feminista catolică radicală Clelia Luro de extremă stângă este o cunoştinţă apropiată a noului papă. Ea s-a căsătorit cu renumitul episcop catolic Jeronimo Podesta, unul dintre liderii reformelor progresiste care au urmat după Conciliul Vatican II, şi Clelia a slujit uneori liturghia alături de soţul ei. Când Jeronimo Podesta era pe moarte, cardinalul Bergoglio a fost singurul cleric catolic care l-a vizitat la spital, şi când a murit tot el a fost singurul care a recunoscut public marea lui contribuţie la dezvoltarea Bisericii Catolice din Argentina[9].

 

A susţinut oare noul papă uniunile civile homosexuale ? 

În 2010, Parlamentul Argentinei a luat în discuţie un proiect de lege propus de preşedinta ţării, Cristina Fernandez de Kirchner, referitor la legalizarea căsătoriilor homosexuale. În cadrul unei întâlniri particulare cu episcopii, cardinalul Bergoglio a pus în discuţie poziţia Bisericii Catolice faţă de acest act. El le-a spus celor prezenţi că prelaţii ar trebui să se opună căsătoriei, dar să susţină uniunile civile homosexuale.

Pe 20 martie 2013, New York Times nota: ,,Confruntat cu introducerea iminentă a legii căsătoriei homosexuale, cardinalul Bergoglio a oferit compromisul uniunii civile ca ‘cel mai mic rău din două rele’, a spus Sergio Rubin, biograful său autorizat. ‘El a contat pe o poziţie de dialog mai mare cu societatea’”. Sergio Rubin este coautorul singurei biografii autorizate a papei, intitulată Iezuitul (foto) şi apărută în 2010 la Ediciones B. Biografia se întemeiază pe conversaţii cu prelatul catolic.

Purtătorul de cuvânt al cardinalului Bergoglio, Federico Wals declara în 2010: ,,Nu avem o poziţie fanatică. Ceea ce se cere este ca legile să fie respectate. Credem că trebuie să propunem drepturi pentru uniunile civile mai cuprinzătoare decât există astăzi, însă nu căsătoria homosexuală”.

Dar episcopii nu au fost de acord cu propunerea cardinalului şi au votat pentru declanşarea unei bătălii publice împotriva căsătoriei homosexuale, consemnează Sergio Rubin. În iulie 2010, Argentina a introdus legea căsătoriei sodomite, iar cardinalul s-a angajat într-un război verbal faimos cu preşedinta Kirchner.

 

Martie 2013. Cristina Fernandez de Kirchner,

preşedinta Argentinei l-a vizitat pe Papa Francisc

 

Declaraţia biografului este confirmată de 3 prelaţi membri ai Conferinţei Episcopilor Catolici din Argentina şi cel puţin alte 2 persoane. Activistul homosexual Marcelo Marquez, care se descrie pe sine drept catolic devotat şi fost profesor de teologie la un seminar catolic, afirmă că actualul papă i-a spus într-o conversaţie particulară: ,,Susţin drepturile homosexualilor şi în orice caz susţin uniunile civile pentru homosexuali, însă cred că Argentina nu este încă pregătită pentru o lege a căsătoriei homosexuale”. Andres Albertsen, fost pastor la Biserica Daneză din Buenos Aires, spune că Bergoglio a făcut comentarii similare despre uniunile civile într-o întâlnire particulară: ,,În discuţia pe care am avut-o, el s-a arătat foarte deschis, foarte sincer faţă de mine. El mi-a spus că ar accepta o uniune civilă”.

Pe de altă parte, în public, cardinalul s-a exprimat dur împotriva căsătoriei homosexuale, afirmând că este ,,un atac distrugător împotriva planului lui Dumnezeu”. De asemenea, el s-a opus cu tărie adopţiei de copii de către cuplurile homosexuale, afirmând că acest act îi discriminează pe copii.

De cealaltă parte a baricadei, Miguel Woites, un confident al papei din vremea în care acesta era arhiepiscop de Buenos Aires, neagă faptul că papa a sugerat susţinerea uniunilor civile homosexuale ca o alternativă la căsătoria homosexuală.

De asemenea, un oficial de la Vatican a declarat că nu poate nici să confirme, nici să infirme afirmaţiile apărute în New York Times, însă ,,în timp ce se poate ca Papa Francisc să fi exprimat acea opinie în calitate de cardinal, trebuie să i se acorde timp pentru a-şi dezvolta poziţia ca papă”. Dacă ţinem cont de faptul că este iezuit, devine facil pentru noi să acceptăm că într-o conversaţie particulară afirmă un lucru, iar în public contrariul, şi că poate spune ceva în calitate de cardinal, şi altceva în calitate de papă …

Poziţia papei în această chestiune este extrem de importantă, cu atât mai mult cu cât diferiţi episcopi catolici par să-şi înmoaie poziţiile. De pildă, cardinalul Christoph von Schonborn al Vienei s-a exprimat în favoarea parteneriatelor homosexuale, afirmând că ar trebui să primească respect şi protecţie prin lege.

Ar mai trebui remarcat faptul că în Arhidioceza de Buenos Aires cuplurile homosexuale nu sunt complet respinse şi clericii săvârşesc diferite ceremonii pentru acestea. În august 2012, într-o biserică însemnată din Buenos Aires, un preot catolic a botezat copiii adoptaţi de un cuplu homosexual, ştirea fiind îndelung mediatizată.

 

Pe 25 august 2012, eleganta bazilică a Prea Sfântului Sacrament din Buenos Aires a fost scena unei ceremonii mai puţin obişnuite. Homosexualul Roberto Carlos Trinidad, care s-a supus unei operaţii de schimbare de sex şi în present se numeşte Florencia, alături de partenerul său Pablo Goycochea au venit să-şi boteze cei doi copii adoptaţi

 

Cum a tratat cardinalul Bergoglio problema abuzurilor sexuale ale clericilor catolici ?

Arhidioceza de Buenos Aires a avut în componenţa sa o celebritate: preotul Julio Cesar Grassi. Tânăr şi dinamic, Grassi era conducătorul Fundaţiei Copii Fericiţi şi avea de-a face cu argentinienii bogaţi pentru a obţine finanţare pentru şcoli, orfelinate, programe de instruire pentru săraci şi tineri abandonaţi, câştigând laude de la politicieni şi de la superiorul său, cardinalul Bergoglio.

Însă această imagine feerică s-a spulberat în 2009, când el a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru molestarea unui băiat. Cardinalul a refuzat să-l condamne. Dimpotrivă, oficialii Bisericii conduşi de cardinalul Bergoglio au întocmit un raport particular detaliat în care au susţinut că este nevinovat. Raportul a fost depus ca parte a recursului legal al preotului, care se judecă în prezent, şi procurorii afirmă că acest document l-a ajutat pe Grassi (foto) să evite până în prezent închisoarea.

În cursul celor 14 ani în care Bergoglio a slujit ca arhiepiscop de Buenos Aires, el nu a luat nici o măsură decisivă pentru a proteja copiii şi nu a acţionat prompt când acuzaţiile de molestare au ieşit la suprafaţă; a refuzat să se întâlnească cu victimele şi nici nu a cerut iertare acestora. Mai mult, Conferinţa Episcopilor Catolici din Argentina nu a alcătuit nici un document cu recomandări privind abuzurile sexuale câtă vreme Bergoglio a fost preşedintele ei.

,,El a fost complet tăcut”, declară Ernesto Moreau, membru al Adunării Permanente pentru Drepturile Omului din Argentina afiliată la ONU şi avocat care a reprezentat victimele într-un caz de abuz. Victimele au cerut să se întâlnească cu cardinalul, însă acesta nu le-a primit. ,,În această privinţă, Bergoglio nu a procedat diferit de majoritatea celorlalţi episcopi din Argentina sau de la Vatican”.

Diferite grupuri care militează pentru apărarea drepturilor omului spun însă că, în cele din urmă, cardinalul Bergoglio a început să ia poziţie pe măsură ce noi cazuri au apărut în arhidioceză şi i-a instruit pe episcopi să raporteze imediat toate acuzaţiile de abuz la poliţie[10].

Alt caz, relatat de jurnalista argentiniană Olga Wornat, este cel al arhiepiscopului Storni, prelat de rang înalt din Biserica Argentinei. El a fost acuzat de acte de pedofilie şi, ca urmare, s-a refugiat de urgenţă la Vatican. Joseph Ratzinger (fostul Papă Benedict al XVI-lea), pe atunci conducătorul Congregaţiei pentru Doctrina Credinţei, i-a spus să se întoarcă în Argentina şi să se predea autorităţilor. Olga Wornat scrie: ,,Când l-am întrebat pe cardinalul Bergoglio dacă Biserica avea să-l apere pe Storni, mi-a răspuns că ‘justiţia va avea grijă de el’. După aceea, am aflat cu stupoare că avocaţii care l-au apărat în procesele intentate au fost angajaţi de Arhiepiscopia de Buenos Aires, din care Bergoglio făcea parte. Când am aflat, i-am spus lui Bergoglio că ceea ce au făcut a fost teribil, pentru că episcopia plătea avocaţii care-l apărau pe un pedofil care abuzase un adolescent de 14 ani. Nu mi-a răspuns la această acuzaţie, ci mi-a zis că ‘aşa stau lucrurile, iar regulile Bisericii sunt foarte stricte’”. Stricte poate doar în ceea ce serveşte scopurilor lor ultime.

 

Teologia eliberării

Teologia eliberării este o mişcare apărută în Biserica Catolică după Conciliul Vatican II, care a adoptat principii marxiste şi comuniste în domeniul justiţiei sociale şi cuprinde greşeli dogmatice şi morale, fiind pe scurt o ‘eliberare’ de constrângerile învăţăturii şi moralei bisericeşti[11].

În 1968, la Medellin, Columbia, Papa Paul al VI-lea (1963-1978) a susţinut teologia eliberării care a răspândit comunismul în America Latină. Enciclica sa Populorum progressio (1967) a dat Bisericii Catolice o poziţie de stânga în domeniul politic. Noua ideologie s-a manifestat foarte puternic în America Latină, unde episcopii catolici s-au implicat în lupta socială împotriva proprietăţii particulare, capitalismului şi regimurilor care-l susţineau.

Teologia eliberării a dat o nouă viziune teologiei în sine, al cărei scop nu mai era dogma, ci o reflecţie critică a situaţiei sărăciei în care trăia majoritatea oamenilor din America Latină şi o căutare de soluţii pentru justiţie socială. Soluţiile acestui curent sunt de natură comunistă, care implică luptă de clasă şi revoluţie împotriva orânduirii actuale.

O parte din catolicii şi comunităţile catolice care au adoptat teologia eliberării s-au rupt de Biserica Catolică, mergând către un marxism radical. Cealaltă parte a adoptat lozinca ,,O Biserică săracă pentru săraci”, declarând că eliberarea şi libertatea poporului sunt şi trebuie să devină parte a practicii creştine. Deşi s-a afirmat că Papa Francisc este un opozant al teologiei eliberării, mai mulţi jurnalişti, istorici şi sociologi sud-americani afirmă contrariul. Care să fie adevărul ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013

 

 

 

Pe 24 martie 1976, în Argentina a avut loc o lovitură de stat în urma căreia a fost instaurată o dictatură militară, condusă de generalul Jorge Videla (1915-2012). Acest regim autoritar a înlăturat de la putere guvernul văduvei lui Juan Domingo Peron (1895-1974; preşedinte al Argentinei între anii 1946-1955 şi 1973-1974), Isabela Peron (1974-1976). Documentele arată că junta militară a fost sprijinită în secret de Statele Unite ale Americii şi secretarul de stat Henry Kissinger, ca şi de bancherii din Wall Street şi David Rockefeller.

Una dintre numirile cheie ale juntei militare, la instrucţiunile Wall Street-ului, a fost ministrul economiei, Jose Alfredo Martinez de Hoz, membru al mediului de afaceri argentinian şi prieten apropiat al lui David Rockefeller. La sfatul ‘Băieţilor din Chicago’, acesta a impus o politică macro-economică neo-liberală similară cu cea impusă în statul vecin Chile, după lovitura de stat din 11 septembrie 1973 şi venirea la putere a dictatorului Augusto Pinochet (1915-2006; conducător al statului Chile între anii 1973-1990). Scopurile unei astfel de politici economice au fost falimentarea economiei statului, sărăcirea drastică a populaţiei şi preluarea controlului asupra resurselor naturale ale ţării. ,,Pinochet nu a distrus economia statului Chile singur. A fost nevoie de 9 ani de muncă grea a celor mai strălucite minţi din lumea academică, un grup zgomotos de discipoli ai lui Milton Friedman, ‘Băieţii din Chicago’”, scria Greg Palast despre dezastrul care a avut loc în Chile.

Pe lângă această misiune, în anii ’1970 şi ’1980, CIA a sprijinit o campanie coordonată, în ţările din America Latină conduse de dictaturi, de vânare, torturare şi ucidere a zeci de mii de opozanţi ai acelor regimuri şi simpatizanţi de stânga. Această campanie a CIA săvârşită de poliţia secretă din Chile, Argentina, Bolivia, Brazilia, Paraguay şi Uruguay a fost numită generic Operaţiunea Condor.

În Argentina, se estimează că această campanie a dus la dispariţia şi uciderea a cel puţin 30.000 de persoane, muncitori, studenţi şi intelectuali, dintre care 22.000 în anii 1976-1978 şi restul în următorii ani ai regimului opresiv. Pe lângă cei omorâţi sau dispăruţi, alte zeci de mii au fost întemniţaţi şi torturaţi. Această campanie a dictaturii argentiniene de a îndepărta sau ucide ,,elementele subversive” de stânga a fost numită Războiul Murdar.

În strânsă legătură cu conducătorii lor din SUA, amiralul Emilio Eduardo Massera, conducătorul Marinei şi unul dintre conducătorii juntei, a organizat Războiul Murdar. El a înfiinţat ,,un centru de interogare şi tortură în Şcoala Navală de Mecanică ESMA, în apropiere de Buenos Aires. (…) Era o instituţie sofisticată, cu multe scopuri, vitală în planul militar de a asasina o cifră estimată de 30.000 ‘duşmani ai statului’. (…) La ESMA, multe mii de deţinuţi, inclusiv de pildă 2 călugăriţe franceze, au fost torturaţi în mod repetat, fără milă, înainte de a fi ucişi sau aruncaţi din avion în Râul Plata. Massera, cel mai puternic membru al triumviratului, a făcut tot posibilul pentru a menţine legăturile sale cu Washington-ul. El a asistat la elaborarea Planului Condor, o schemă de colaborare pentru coordonarea terorismului practicat de regimurile militare sud-americane”, scria cotidianul britanic The Independent pe 10 noiembrie 2010.

Printre victimele represiunii s-au numărat cel puţin 150 de preoţi, călugări şi călugăriţe catolice.

 

Ierarhia catolică şi-a dat binecuvântarea şi acordul pentru regimul militar, pe care l-a susţinut cu devotament

Care a fost poziţia Bisericii Catolice în mijlocul acestor evenimente din Argentina, ţinând cont de importanţa deosebită pe care o avea în ţările Americii Latine ? Pe 23 martie 1976, în ajunul loviturii militare, ,,Jorge Videla şi alţi complotişti au primit binecuvântarea arhiepiscopului de Parana, Adolfo Tortolo, care slujea şi ca vicar al forţelor armate. În însăşi ziua loviturii de stat, conducătorii militari au avut o discuţie lungă cu conducătorii Conferinţei Episcopilor Catolici din Argentina. Ieşind de la acea întrunire, arhiepiscopul Tortolo a afirmat că deşi ‘Biserica are propria ei misiune specifică … există circumstanţe în care nu se poate abţine de la a participa chiar când este vorba de probleme legate de ordinea specifică a statului’. El i-a îndemnat pe argentinieni să ‘colaboreze într-un mod pozitiv cu noul guvern’”.

 

Adolfo Tortolo, arhiepiscopul de Parana, alături de generalul Jorge Videla

Într-un interviu realizat de El Sur, generalul Videla – care, în 1985, a primit o condamnare pe viaţă pentru crime împotriva umanităţii – a confirmat că ,,el a informat continuu ierarhia catolică a ţării despre politica regimului său de a face să ‘dispară’ opozanţii politici şi că liderii catolici i-au oferit sfat despre cum să ducă politica”.

El a declarat că a avut ,,multe conversaţii” cu primatul argentinian, cardinalul Raul Francisco Primatesta, despre Războiul Murdar al regimului său împotriva activiştilor de stânga, şi de asemenea că au existat discuţii şi cu alţi episcopi de frunte din Conferinţa Episcopilor Catolici din Argentina, ca şi cu nunţiul papal din acea vreme, Pio Laghi.

,,Ei ne-au sfătuit cum să tratăm situaţia”, a spus Videla (Irish Times, 24 iulie 2012). Este demn de notat că potrivit unei declaraţii din 1976 a arhiepiscopului Tortolo, armata se consulta întotdeauna cu un membru al ierarhiei catolice în cazul arestării unui membru al clerului inferior.

 

 

Declaraţiile şi documentele istorice arată că înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice au jucat un rol central în susţinerea legitimităţii juntei militare. Iezuiţii, facţiunea cea mai conservatoare, dar şi cea mai influentă din Biserica Catolică, strâns asociată cu elitele economice argentiniene, au stat cu fermitate în spatele juntei militare, împotriva celor numiţi ‘de stânga’ din mişcarea peronistă[12].

Centrele de detenţie şi tortură ale juntei argentiniene aveau preoţi, a căror muncă era de a ajuta criminalii să-şi ‘depăşească’ mustrările de conştiinţă. Ei îi asigurau pe cei care făceau ,,zborurile morţii” – în care prizonierii politici erau drogaţi, dezbrăcaţi, urcaţi în avioane şi aruncaţi în mare – că săvârşeau ,,lucrarea Domnului”. Alţii participau la sesiunile de tortură şi încercau să folosească spovedania pentru a obţine informaţii de folos pentru opresori.

Nu numai conducerea Bisericii Catolice din Argentina a susţinut dictatura militară şi Războiul Murdar din Argentina, ci însuşi Vaticanul şi Papa Ioan Paul al II-lea (1978-2005). Acesta din urmă a urcat pe tronul papal în 1978, când dictaturile câştigau teren în toată America Latină, însă a oferit puţină protecţie preoţilor şi călugăriţelor. El a respins cererea arhiepiscopului Oscar Romero de a condamna regimul de dreapta din El Salvador şi încălcările drepturilor omului. Mai mult, a permis ca Biserica Catolică din Nicaragua să fie folosită de CIA şi administraţia Ronald Reagan pentru a finanţa şi organiza distrugeri interne, în timp ce trupele contras[13] terorizau oraşele din nordul ţării cu raiduri celebre pentru tortură, violuri şi execuţii fără judecată.

Concret, CIA a folosit Biserica Catolică şi pe cardinalul Miguel Obando y Bravo ca să introducă bani în Nicaragua pentru susţinerea tulburărilor politice[14]. Dezvăluirea faptului că CIA finanţa Biserica Catolică din Nicaragua s-a făcut pentru prima oară în 1985 de către comitetele de securitate ale Congresului SUA.

Revenind la Argentina, în 1981, Papa Ioan Paul al II-lea a vizitat Buenos Aires şi s-a întâlnit cu conducătorul de atunci al juntei, generalul Leopoldo Galtieri, cu care s-a sărutat prieteneşte şi nu a spus nici o vorbă despre zecile de mii de oameni răpiţi, torturaţi şi ucişi. Nunţiul apostolic al Vaticanului în această ţară, Pio Laghi, a recunoscut deschis că ,,a închis ochii la torturi şi masacre”. Pio Laghi avea legături personale cu membrii juntei, inclusiv cu generalul Videla şi amiralul Emilio Eduardo Massera.

Martorii oculari ai evenimentelor relatează că ierarhia catolică a ,,susţinut activ şi continuu junta, creând o atmosferă de intimidare şi teamă în ţară”, şi a ,,îndemnat turma să arate patriotism”. Astfel că ,,sentimentul general la acea vreme era că argentinienii au fost trădaţi de înalţii prelaţi ai Bisericii Catolice”.

În America Latină, au existat însă şi prelaţi catolici care s-au opus dictaturilor militare şi represiunii propriului popor. Printre aceştia s-a numărat arhiepiscopul Oscar Romero din El Salvador, care a plătit cu viaţa curajul său, căzând victimă a asasinilor de dreapta în 1980.

De asemenea, ierarhia catolică din Chile s-a opus în bloc dictaturii militare. Cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile a condamnat deschis junta militară condusă de generalul Augusto Pinochet, Biserica dând o declaraţie de condamnare a vărsării de sânge. Această poziţie a ierarhiei catolice din Chile a fost esenţială pentru reducerea valului de asasinate politice şi încălcări ale drepturilor omului, iar cardinalul a intrat într-un conflict deschis cu Pinochet care nu a ezitat să-l ameninţe pe el şi Biserica Catolică.

 

Iezuitul Bergoglio şi Războiul Murdar

În 1973, Jorge Mario Bergoglio a fost numit Provincialul Societăţii lui Iisus pentru Argentina, cu alte cuvinte, el a fost conducătorul iezuiţilor în timpul dictaturii militare din Argentina. Pe 5 martie 2013, cu o săptămână înainte de alegerea sa ca papă, la Buenos Aires s-a deschis un proces major pentru ,,investigarea totalităţii crimelor comise în cadrul Operaţiunii Condor”.

Susţinătorii papei afirmă că el a lucrat în culise, mijlocind pe lângă conducătorii dictaturii pentru a salva unele persoane. Însă, mulţi alţii – nu numai persoane cu vederi de stânga, ci şi mulţi clerici şi credincioşi – declară că el a fost un colaborator apropiat al regimului militar, lucru pentru care ar exista multe dovezi. Ei îl acuză că a predat autorităţilor preoţi şi mireni într-un efort de a ,,conlucra pentru a curăţa Biserica Catolică de oameni de stânga”.

Una dintre acuzaţiile care i se aduc este că a predat autorităţilor doi preoţi iezuiţi, aflaţi în subordinea sa, Francisco Jalics şi Orlando Yorio, opozanţi ai dictaturii. Cu acordul lui Bergoglio, aceştia se mutaseră într-o suburbie săracă din Buenos Aires unde propovăduiau teologia eliberării. La un moment dat, Bergoglio le-a cerut să-şi părăsească activitatea, iar la refuzul acestora, el i-a îndepărtat din ordinul iezuiţilor.

După o săptămână, cei doi împreună cu alţi 6 credincioşi din parohie au fost răpiţi de echipele morţii, duşi la ESMA, unde au fost deţinuţi şi torturaţi vreme de 5 luni. La eliberarea lor, Orlando Yorio ,,l-a acuzat pe Bergoglio că i-a predat efectiv, inclusiv pe ceilalţi 6, echipelor morţii”. De asemenea, ,,în timpul primului proces al conducătorilor juntei militare din 1985, Yorio a declarat: ‘Sunt convins că el însuşi a înmânat conducerii Marinei lista cu numele noastre’”.

În 2005, avocatul drepturilor omului Myriam Bregman a deschis proces criminal împotriva cardinalului Bergoglio, acuzându-l de conspiraţie cu junta în răpirea celor doi preoţi iezuiţi. În cursul procesului iniţiat în 2005, ,,Bergoglio a invocat de 2 ori dreptul său potrivit legii argentiniene de a refuza să apară într-un tribunal public şi când, în cele din urmă, a depus mărturie în 2010, răspunsurile sale au fost evazive”, nota cotidianul El Mundo.

Se pare că există un memorandum secret în care ,,guvernul militar a recunoscut că părintele Bergoglio i-a acuzat pe cei doi că au stabilit contacte cu gherilele şi nu au respectat ordinele ierarhiei bisericeşti. Documentul recunoaşte că arestarea celor doi iezuiţi, duşi la centrul de tortură, s-a bazat pe informaţia transmisă de Bergoglio autorităţilor militare. În timp ce un fost membru al grupului de preoţi s-a alăturat insurgenţei, nu a existat nici o dovadă că preoţii aveau contact cu mişcarea de gherilă”.

După ce Biserica Catolică a negat ani de zile orice legătură nepotrivită cu dictatura, în 2010, cardinalul a depus mărturie că s-a întâlnit în secret cu generalul Jorge Videla şi amiralul Emilio Massera, pentru a le cere eliberarea preoţilor. Pe 18 aprilie 2013, în cadrul unui proces care durează de 2 ani, cu 67 de inculpaţi din conducerea juntei şi 800 de martori, sora lui Yorio, Graciela Yorio l-a acuzat din nou pe Bergoglio că ,,nu l-a protejat pe fratele ei de dictatura militară”.

La rândul său, Francisco Jalics a afirmat că superiorul lor, cardinalul Bergoglio, le-a promis că va spune autorităţilor militare că ei nu erau terorişti: ,,Din declaraţiile ulterioare făcute de o persoană oficială şi 30 de documente la care am avut acces mai târziu, noi am putut dovedi, fără nici o umbră de îndoială, că acest om nu şi-a ţinut promisiunea, dimpotrivă, el a prezentat un denunţ fals militarilor”. Însă după ce s-a mutat în izolare într-o mânăstire germană, Jalics a refuzat să mai discute evenimentele.

După alegerea cardinalului Bergoglio ca papă, pe 20 martie 2013, Francisco Jalics a dat o altă declaraţie, care a fost transmisă presei de ramura germană a ordinului iezuit. ,,Adevărul este că Orlando Yorio şi eu nu am fost denunţaţi de părintele Bergoglio”, afirma Jalics, dorindu-i noului papă ,,binecuvântarea bogată a lui Dumnezeu” pentru misiunea pentru care a fost ales …

 

Deţinuţi torturaţi în sediul Ordinului iezuiţilor

Medicul argentinian Lorenzo Riquelme, care trăieşte actualmente în Franţa, a relatat istoria răpirii şi torturării sale în publicaţia argentiniană Pagina 12 din mai 2010. În 1976, el a fost răpit de autorităţi şi torturat în sediul Ordinului Iezuiţilor, care, la acea vreme, era condus de părintele Bergoglio. Riquelme era pe atunci un tânăr militant împotriva juntei.

 

Pagina 12, publicaţia argentiniană în paginile căreia s-au făcut multe dezvăluiri cu privire la legăturile prelaţilor catolici cu junta militară. Din acest număr: Biserica a recunoscut înaintea justiţiei că cel puţin începând din anul 1978 a ştiut că dictatura asasina pe cei dispăruţi. Afirmaţia a fost făcută odată cu recunoaşterea autenticităţii documentului publicat pe 6 mai în Pagina 12, în care episcopii argentinieni informau Vaticanul despre un dialog secret cu Videla. În imagine, generalul Jorge Videla primind împărtăşanie

 

Tot în 2010, fostul iezuit Miguel Ignacio Mom Debussy, care a fost şoferul cardinalului aproape un deceniu, a relatat presei argentiniene că Bergoglio îi povestea despre ,,desele sale întâlniri cu şeful Marinei Militare, Emilio Massera, şi chiar îi dezvăluia din planurile politice ale dictaturii”. Riquelme şi Debussy au comentat că este de la sine înţeles că actele de răpire şi tortură nu puteau avea loc fără aprobarea conducătorului iezuiţilor, autorităţile folosind sediul ordinului. Debussy mai afirmă că Bergoglio era prieten foarte apropiat cu colonelul Vicente Damasco, ministru de interne în timpul dictaturii lui Videla. În plus, Debussy aruncă o umbră de îndoială asupra imaginii ‘umile’ a cardinalului: ,,Acum el spune că merge cu metroul şi autobuzul. În cei 10 ani în care i-am fost şofer, nu pleca nicăieri fără maşină, chiar dacă avea de străbătut o distanţă de câteva blocuri”.

Un alt capăt de acuzare împotriva lui Bergoglio este legat de răpirea copiilor de către juntă. Astfel, 4 membri ai familiei De la Cuadra, printre care o femeie însărcinată, au fost răpiţi în primii ani ai dictaturii. Toţi au dispărut fără urmă, însă nu înainte ca Elena să nască în închisoare. Mama Elenei a căutat fără succes să obţină custodia nepoatei ei Ana.

După ce familia i-a contactat pe iezuiţii din Roma, cardinalul Bergoglio l-a desemnat pe Mario Picchi să investigheze cazul. În cele din urmă, un colonel i-a spus acestuia că înapoierea Anei era ,,imposibilă” pentru că ,,fusese dată deja unei familii prea importante”. Însă, în cadrul audierilor din 2010, cardinalul Bergoglio a depus mărturie că el nu a ştiut de nici un copil răpit până la sfârşitul dictaturii, în 1983.

Mătuşa Anei, Estela de la Cuadra, a declarat agenţiei Associated Press că ,,Bergoglio a avut o atitudine foarte laşă referitor la un lucru atât de teribil ca furtul de copii”. Bunica Anei, Alicia Zubasnabar de la Cuadra a fost prima preşedintă a organizaţiei Bunicile din Plaza de Mayo, înfiinţată în 1977 pentru a-i căuta pe cei circa 500 copii răpiţi în timpul Războiului Murdar.

 

Cartea lui Horacio Verbitsky

Referitor la complicitatea ierarhiei catolice la Războiul Murdar, în 2005, jurnalistul argentinian Horacio Verbitsky a scris o carte intitulată Tăcerea: de la Paul al VI-lea la Bergoglio. Relaţiile secrete ale Bisericii cu ESMA (El Silencio: De Paulo VI a Bergoglio. Las relaciones secretas de la Iglesia con la ESMA).

Descoperirile sale completează tabloul colaborării părintelui Bergoglio cu conducerea regimului militar. Astfel, el relatează cum, cu sprijinul lui, Marina argentiniană a ascuns prizonierii politici de o delegaţie a Comisiei Inter-Americane pentru Drepturile Omului. Aceşti oameni au fost ascunşi în casa de vacanţă a cardinalului, aflată pe insula El Silencio de pe Râul Plata.

Mai mult, jurnalistul a scos la iveală cum Bergoglio a încercat să tăinuiască complicitatea sistematică a ierarhiei Bisericii Catolice cu regimul militar. El a eliminat frazele compromiţătoare dintr-un memorandum care consemna întâlnirea dintre conducerea Bisericii şi junta din noiembrie 1976, la 8 luni după lovitura militară. Una dintre frazele eliminate includea angajamentul că Biserica ,,în nici un fel nu intenţionează să adopte o poziţie critică faţă de acţiunea guvernului”, căci ,,eşecul său va conduce, cu mare probabilitate, la marxism”. Memorandumul consemna ,,înţelegerea, aderenţa şi acceptarea” de către Biserica Catolică a aşa-numitului ‘Proceso’, care a dezlănţuit o domnie a terorii împotriva poporului argentinian.

 

Ce a răspuns cardinalul faţă de aceste acuzaţii ?

Într-un interviu acordat unui ziar argentinian în 2010, cardinalul Bergoglio a declarat că el a înlesnit ascunderea persoanelor căutate spre a fi arestate de armată din cauza opiniilor politice, a ajutat pe alţii să părăsească Argentina şi a cerut conducătorilor militari ai ţării să-i elibereze şi să-i protejeze pe alţii. El a susţinut că s-a întâlnit cu Videla pentru a cere eliberarea celor doi preoţi; de asemenea, i-a ascuns pe prizonierii politici pentru a-i apăra de junta militară şi nu de Comisia Inter-Americană pentru Drepturile Omului.

În biografia oficială a papei, Iezuitul, Sergio Rubin neagă ferm toate acuzaţiile şi descrie comportamentul lui Bergoglio ,,nu atât de mult ca complicitate, ci ca pragmatism”. Rubin afirmă că eşecul de a-i înfrunta pe dictatori a fost pur şi simplu pragmatic, într-o vreme în care atât de mulţi oameni erau ucişi, şi atribuie ezitarea de mai târziu a lui Bergoglio de a-şi spune povestea ca pe o reflectare a umilinţei sale.

Cu toate acestea, în 2012, în timp ce cardinalul Bergoglio era conducătorul Conferinţei Episcopilor Catolici din Argentina, Biserica Catolică şi-a cerut iertare pentru rolul său din timpul regimului militar.

Odată cu alegerea cardinalului argentinian ca papă, toate informaţiile despre complicitatea lui în Războiul Murdar au fost readuse în prim-plan. Vaticanul a reacţionat cu o ,,repeziciune neobişnuită” şi a respins orice sugestie că Papa Francisc ar fi fost implicat în vreun fel în Războiul Murdar. Rămâne de văzut raţiunea pentru care Vaticanul combate astăzi cu fermitate orice acuzaţie la adresa actualului papă, în timp ce criticile aduse predecesorului său, Papa Benedict al XVI-lea, au fost adeseori tolerate.

Astfel, pe 15 martie 2013, Federico Lombardi, purtătorul de cuvânt al Vaticanului, a afirmat: ,,Nu a existat niciodată o acuzaţie credibilă împotriva lui. Dimpotrivă, au existat numeroase declaraţii despre cât de mult a făcut pentru mulţi oameni ca să-i protejeze de dictatura militară”. Lombardi a respins acuzaţiile socotindu-le ,,lucrarea elementelor anti-clericale de stânga”.

,,Calomnii”, ,,bârfe”, minciuni motivate politic – aşa cataloghează Vaticanul acuzaţiile aduse prelaţilor catolici din America Latină, care s-au făcut vinovaţi de distrugerea a sute de mii de vieţi. În cele din urmă, tot victimele sunt defăimate şi puse la stâlpul infamiei.

 

Surse selective
1. www.traditioninaction.org
- 17 martie 2013, ,,The miserablist revolution of Pope Bergoglio”
- 23 martie 2013, ,,Italian Freemasonry officially supports Pope Bergoglio”
- 27 martie 2013, ,,Call me Jorge”
2. www.globalresearch.ca
- 13 martie 2013, ,,Pope Francis I: Bergoglio has ties to a dark period for the Catholic Church”
- 16 martie 2013, ,,Jorge Mario Bergoglio: The ‘Dirty War’ Pope”
- 18 martie 2013, ,,Pope Francis, CIA and ‘Death Squads’”
3. www.rtv.net, 13 martie 2013, ,,’Păcatele’ noului papă: A fost acuzat că aproba răpiri şi torturi în timpul dictaturii din Argentina”
4. www.catholica.ro, 14 martie 2013, ,,Biografie oficială a cardinalului Jorge Mario Bergoglio”
5. www.cathnews.com, 14 martie 2013, ,,Jews worldwide see ally in Pope Francis”
6. www.buenosairesherald.com, 14 martie 2013,, Pope Francis ‘a friend of the Islamic community’”
7. www.guardian.co.uk, 14 martie 2013, ,,The Pope Francis I know”
8. www.nytimes.com, 15 martie 2013, ,,Vatican rejects claims of pope’s ties to Argentina’s ‘Dirty War’”
9. Agenţia Mediafax, 18 martie 2013, ,,Papa Francisc: ’Aş vrea atât de mult o Biserică săracă, pentru săraci’”
10. Gândul, 18 martie 2013, ,,Întâlnire istorică între Biserici. Patriarhul ortodox Bartolomeu merge la înscăunarea Papei Francisc”
11. www.zenit.org, 18 martie 2013, ,,Le pape Francois et l’Eglise orthodoxe”
12. www.washingtonpost.com, 19 martie 2013, ,,Pope Francis was often quiet on Argentine sex abuse cases as archbishop”
13. http://news.yahoo.com, 20 martie 2013, ,,Pope urges religions, those with no church to ally for justice”
14. www.patriarchate.org, 21 martie 2013, ,,His All-Holiness meets privately with Pope Francis and represents religious communities at papal reception”
15. http://edition.cnn.com, 21 martie 2013, ,,Behind closed doors, pope supported civil unions in Argentina, activist says”
16. http://cnsnews.com, 22 martie 2013, ,,Pope Francis: ‘I am thinking particularly of dialogue with Islam”
17. http://eponymousflower.blogspot.ro, 22 martie 2013, ,,B’nai B’rith ‘Memorial Liturgy’ in the cathedral of Buenos Aires with cardinal Bergoglio”
18. http://whisperintheloggia.blogspot.ro, 26 martie 2013, ,,Home sweet domus – no palace for the pope”
19. www.catholicnews.com, 26 martie 2013, ,,Pope Francis to live in Vatican guesthouse, not papal apartments”
20. www.catholicculture.org, 26 martie 2013, ,,Orthodox Patriarch foresees reunion of Christian East and West”
21. Agenţia Reuters, 28 martie 2013, ,,Pope includes women for first time in Holy Thursday rite”
22. Agenţia Mediafax, 29 martie 2013, ,,Gest fără precedent: Papa Francisc a realizat ceremonia spălării picioarelor pentru 12 deţinuţi, printre care şi femei”
23. www.adl.org, ,,ADL congratulates new Pope Francis”
24. www.asianews.it, 2 aprilie 2013, ,,Pope Francis puts Liberation Theology into practice”
25. http://rorate-caeli.blogspot.com, 8 aprilie 2013, ,,For the record: Boff speaks on the new Pope”

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 80/noiembrie-decembrie 2013

Damian Ilie

 

---

[1] Din proprie iniţiativă (lb. latină). Un decret motu proprio este un decret papal, pe care papa îl emite acţionând în mod independent şi din proprie iniţiativă.

[2] Nu este o greşeală de nume. Acest Papă Ioan al XXIII-lea a fost un anti-papă, iar Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963) se pare că a ales în mod intenţionat acest nume.

[3] Adică, scurgeri de informaţii dinăuntrul Vaticanului către mass-media.

[4] Din cele expuse s-ar putea crede că papa este victima unor comploturi din preajma lui şi un personaj bine intenţionat, care nu-şi poate îndeplini rolul din cauza uneltirii altora. Nu credem câtuşi de puţin că aşa stau lucrurile, dar ne limităm la a prezenta evenimentele aşa cum au fost expuse în mass-media.

[5] Deşi Societatea lui Iisus, adică ordinul iezuit, este extrem de importantă în Biserica Catolică, până în prezent nu a fost ales nici un papă din rândurile sale. Mass-media consemnează că în Biserica Catolică ,,există încă sentimente puternice împotriva iezuiţilor şi chiar unii iezuiţi s-ar fi opus ideii ca unul dintre ei să devină papă”.

[6] Ultimul papă ne-european a fost Papa Grigorie al III-lea, originar din Siria, în secolul al VIII-lea.

[7] Prin această expresie, papi conciliari, ne referim la pontifii care au domnit în timpul şi după Conciliul Vatican II (1962-1965): Ioan al XXIII-lea (1958-1963), Paul al VI-lea (1963-1978), Ioan Paul I (a domnit 34 de zile în 1978), Ioan Paul al II-lea (1978-2005) şi Benedict al XVI-lea (2005-2013). Pe lângă vechile erezii ale Bisericii Catolice, ei au introdus o multitudine de alte inovaţii şi erezii, modificări în materie de dogmă şi morală, schimbând cu totul faţa catolicismului. Printre acestea se pot enumera: acceptarea ecumenismului şi dialogului interreligios cu toate religiile lumii, inclusiv cu numeroasele forme de politeism, animismul şi alte religii tradiţionale africane; dialogul cu necredincioşii şi ateii; modificarea cultului până la desacralizarea sa totală; renunţarea la vina de deicid a evreilor şi reconcilierea istorică a Bisericii Catolice cu evreimea; necondamnarea comunismului; susţinerea idealurilor masoneriei; acceptarea teoriei evoluţionismului cu toate consecinţele sale etc.

[8] Kristallnacht, sau noaptea de cristal, este numită noaptea de 9 noiembrie 1938, în cursul căreia naziştii şi simpatizanţii nazişti din Germania şi Austria au iniţiat atacuri împotriva evreilor şi proprietăţii lor. Numele său face referire la geamurile sparte ale locuinţelor şi firmelor atacate.

[9] Acordarea împărtăşaniei în mână, liturghia tradiţionalistă şi celibatul clerului sunt chestiuni specifice cultului şi moralei catolice, care diferă fenomenal de cultul şi morala ortodoxă, până acolo unde noi, ortodocşii, putem chiar să nu înţelegem despre ce este vorba, însă oricine îşi poate da seama de tendinţa evidentă a noului papă de a încălca rânduielile împământenite de veacuri, pentru scopuri bine ţintite.

[10] Ne facem datoria de a fi obiectivi şi consemnăm şi opiniile favorabile şi cele nefavorabile noului papă. Însă nu credem în bunăvoinţa lui de a îndrepta oricare din greşelile sau scăpările sale din trecut. Nu sunt scăpări, nici erori umane, sunt fapte cât se poate de bine gândite şi ţintesc într-o anume direcţie. Atitudinea sa chipurile devotată apărării învăţăturii şi moralei creştine este doar un populism de altfel caracteristic iezuiţilor.

[11] Este uluitoare această infestare a catolicismului cu principii marxiste şi comuniste, dar ea pare mai puţin uluitoare când ne familiarizăm cu informaţiile provenite din domeniul spionajului şi contraspionajului din ultima jumătate de veac. Pentru a arunca doar o rază de lumină asupra acestui aspect menţionăm că, începând din anii ‘1950, CIA a devenit conştientă de cât de adânc pătrunseseră sovieticii în Cetatea Sfântului Scaun, când unul dintre spionii săi de frunte (cu acoperire diplomatică la Roma) a recrutat ca agent pe cardinalul Montini, viitorul Papă Paul al VI-lea. Nu trebuie trecut cu vederea nici Pactul de la Metz dintre conducerea sovietică şi înalţii prelaţi catolici, pentru ca Vaticanul să nu condamne comunismul.

[12] Grupul de susţinători ai generalului Peron.

[13] Trupele contras din Nicaragua erau trupe contrarevoluţionare finanţate de SUA, care urmăreau răsturnarea regimului.

[14] ,,Întotdeauna am avut opoziţia internă pe statul de plată al CIA”, a declarat un oficial al guvernului american. Bugetul CIA pentru acţiune politică în Nicaragua – separat de operaţiunile militare contras – era de circa 10 milioane dolari pe an.