Scriptura VT nr. 23

Tâlcuiri la Vechiul Testament

Omiliile Sfântului Grigorie cel Mare

la cartea Proorocului Iezechiil

 

Omilia a X-a (Iezechiil 40, 44-47)

1. Proorocul, înţelegând cu înţelepciune semnificaţiile mistice ale Sfintei Scripturi prin insuflarea Sfântului Duh, spune: ,,Minunate sunt mărturiile tale; pentru aceasta le-a cercat pre ele sufletul meu” (Psalmi 118, 129). El spune din nou: ,,Descoperă ochii mei şi voiu cunoaşte minunile din legea ta” (Psalmi 118, 18). Deci cel care nu înţelege încă tainele adevărurilor vădite are ochii acoperiţi. Cu siguranţă cel care înţelege deja contemplă lucrurile minunate ale legii lui Dumnezeu cu ochii descoperiţi, deoarece judecând duhovniceşte cuvintele întocmai, el cugetă ce măreţie zace ascunsă înlăuntrul lor.

Şi nu este minunat când un cuvânt răsună în urechile noastre şi altul, care nu a răsunat, merge către înţelegere ? Atunci cu ce ar trebui să asemuiesc cuvântul Sfintei Scripturi dacă nu cu o piatră în care stă ascuns focul ? Aceasta este într-adevăr ţinută rece în mână dar când (este) lovită cu fier străluceşte prin scântei şi aceasta pe care mâna mai înainte o apuca pe când (era) rece răspândeşte foc care după aceea arde. Căci aşa sunt cuvintele Sfintei Scripturi care sunt într-adevăr ţinute când sunt reci prin istorisirea literală, dar dacă cineva, prin insuflare dumnezeiască, urma să le lovească cu înţelegere atentă, el va scoate foc din înţelesurile lor mistice astfel că duhul apoi arde duhovniceşte în mijlocul cuvintelor pe care le-a auzit, de asemenea reci, prin literă.

Apoi iată că proorocul spune: ,,Şi afară de poarta cea dinlăuntru, vistieriile cântăreţilor în curtea cea dinlăuntru, care era în coasta porţii ce priveşte spre crivăţ (nord); şi feţele lor în preajma uliţei despre austru (sud), una din coastele porţii despre răsărit, care privea la uliţa crivăţului” (Iezechiil 40, 44 – versiunea Vulgata).

2. Aşadar al cui duh nu se înfierbântă de dragostea pentru Dumnezeu la aceste cuvinte decât al celui care este căldicel la propria lectură din aceasta ? Dar dacă miezul duhovnicesc latent în literă este lovit, scântei de înţelegere licăresc prin aceasta şi învăpăiază ceea ce mai înainte răsuna rece în urechile inimii. Apoi pentru ca înţelegerea ascunsă înlăuntru să (ne) poată fi revelată nouă prin inspiraţie dumnezeiască, să lăsăm istorisirea întâi să se descopere potrivit literei.

Căci se spune că era o poartă dinlăuntru şi în afara acesteia, o curte care este numită cea dinlăuntru; şi apoi alte porţi sunt descrise, şi anume cele dinspre nord, sud şi răsărit, pentru a arăta că însăşi curtea, despre care el a spus că era în afara porţii dinlăuntru, era înlăuntrul porţilor din afară. Prin urmare, această curte este atât în afară cât şi înlăuntru, în afară deoarece este în afara porţii dinlăuntru, dar înlăuntru deoarece ea este înlăuntrul porţilor din afară.

Este spus de asemenea despre cămările cântăreţilor că sunt înlăuntrul aceleiaşi curţi, cămări despre care se spune că sunt aşezate pe partea porţii care priveşte către nord. Dar aceste cămări însele privesc către sud. Şi adaugă: ,,Una din coastele porţii despre răsărit, care privea la uliţa crivăţului”. Din aceste cuvinte se înţelege limpede că acele cămări ale cântăreţilor erau situate între coasta porţii care priveşte către nord şi coasta porţii dinspre răsărit, care era desigur cu faţa către nord. Apoi priveliştea cămărilor era spre sud, dar poziţia lor era între porţile de nord şi răsărit. Aşadar, poarta dinlăuntru avea poarta dinspre nord pe o parte şi poarta dinspre sud pe cealaltă. Cu adevărat în priveliştea foişorului s-a ridicat poarta de răsărit şi astfel porţile împrejmuiau pe afară curtea care era în afara porţii dinlăuntru, astfel încât această curte era de asemenea înlăuntru.

3. Noi revedem pe scurt aceste lucruri în istorisirea literală pentru a cerceta într-amănunt semnificaţiile mistice din acestea. Astfel trei porţi au fost descrise mai sus, şi anume cele de răsărit, de nord şi de sud; şi apoi alte trei porţi ale curţii dinlăuntru au fost descrise, şi anume de sud, de răsărit şi de nord, şi apoi poarta curţii celei dinlăuntru a fost amintită, în care se spune că mesele sunt făcute din piatră cioplită, şi poarta care privea către nord, în care erau mesele pentru jertfă, nu pentru arderea de tot.

În consecinţă, noi am spus că cele dinlăuntru indică Biserica şi cele din afară sinagoga. Dar această relatare fiind completă, proorocul începe din nou a descrie poarta dinlăuntru şi celelalte trei (porţi), adică cele de nord, sud şi răsărit, şi spune că în curtea lor dinlăuntru, care era în afara porţii dinlăuntru, există cămări, cântăreţi, preoţi, un templu, un altar, şi jertfe. Deoarece el începe în aceste cuvinte a relata alte caracteristici ale instituţiei Sfintei Biserici decât ce a menţionat înainte, este limpede că el a schimbat semnificaţia porţii dinlăuntru. În plus, dacă el ar fi folosit toate cuvintele cu o semnificaţie el nu ar repeta aceleaşi şi alte fapte într-o nouă ordine.

Căci cum putem vorbi de curtea din afara porţii dinlăuntru, cămări, cântăreţi, preoţi, templul, altarul, şi jertfele dacă această poartă dinlăuntru semnifică aici Sfânta Biserică ? Căci de vreme ce toate aceste elemente sunt în ea, cum pot fi ele în afara porţii dinlăuntru dacă ele nu sunt în afara Bisericii ?

Prin urmare, poarta dinlăuntru despre care noi am vorbit mult mai sus (Omilia a VII-a, 10 şi urm.) – despre care se spune că este situată împotriva porţilor de nord şi răsărit, despre care noi am spus că semnifică intrarea care se deschide pentru noi către bucuriile lăuntrice ale Împărăţiei Cerurilor – poate fi aşa înţeleasă că aici de asemenea porţile care sunt amintite în jurul foişorului simbolizează Sfânta Biserică, şi poarta dinlăuntru intrarea în Împărăţia Cerurilor. Dar ca nu cumva cineva să creadă că eu supun în mod violent cuvintele Sfântului Duh înţelegerii mele, şi să afirme că nu ar trebui să scot din poarta dinlăuntru semnificaţia Sfintei Biserici pe care am spus-o odată, prin harul strălucitor al Atotputernicului Dumnezeu, haideţi să păstrăm aceeaşi semnificaţie cu care noi am început, astfel că poarta dinlăuntru semnifică Biserica, care ne conduce pe noi către bucuriile lăuntrice, şi cămările, cântăreţii, preoţii, templul, altarul, şi jertfele pot fi în curtea care este în afara porţii şi totuşi ele nu sunt în afara Bisericii.

Deci dacă noi căutăm cercetând subtil, nu există nimic în calea credinţei noastre că poarta dinlăuntru ar trebui, precum s-a spus, să fie înţeleasă ca Sfânta Biserică. Despre aceasta este spus acum: ,,Şi afară de poarta cea dinlăuntru, vistieriile cântăreţilor în curtea cea dinlăuntru”. Aşadar, două lucruri sunt menţionate: poarta dinlăuntru şi în afara acesteia curtea cea dinlăuntru astfel încât aceeaşi curte este atât în afară cât şi înăuntru, în afara unei porţi dar, precum am spus înainte, înăuntrul porţilor pe care el le-a adăugat în istorisirea sa.

4. Deoarece Sfânta Biserică are două vieţi, cea pe care ea o duce vremelnic, cealaltă pe care ea o primeşte pentru veşnicie, cea în care ea se osteneşte pe pământ, cealaltă în care ea este răsplătită în Cer, cea în care ea agoniseşte răsplăţi, cealaltă cu adevărat în care ea se bucură la primirea acestora, şi în fiecare viaţă ea aduce jertfe. Aici bineînţeles jertfa mustrării de conştiinţă, acolo jertfa laudei. Se spune despre această jertfă: ,,Jertfa lui Dumnezeu: duh umilit” (Psalmi 50, 18). Dar este scris despre aceasta: ,,Atunci bine vei voi jertfa dreptăţii, prinosul şi arderile de tot” (Psalmi 50, 20). Despre aceasta este spus din nou: ,,Ca să cânte ţie mărirea mea, şi nu mă voi mâhni” (Psalmi 29, 12).

Însă carnea este adusă în fiecare jertfă deoarece aici prinosul cărnii este istovirea trupului, acolo prinosul cărnii este slava învierii în lauda lui Dumnezeu. Deoarece cu adevărat carnea este jertfită acolo ca pentru o ardere de tot; când totul s-a schimbat în nestricăciune veşnică nu conţine nimic din discordanţă sau mortalitate fiindcă, odată învăpăiat cu totul cu focul dragostei Lui, va continua în laudă de-a pururi. Prin urmare să lăsăm această poartă dinlăuntru, adică Sfânta Biserică, să aibă părţile ei lăuntrice, adică acea viaţă care este încă ascunsă de ochii noştri. Să lăsăm să aibă o curte exterioară în afara ei, adică viaţa prezentă în care fiecare faptă bună este făcută astfel ca să poată fi atinsă fericirea veşnică.

5. Aşadar să lăsăm cămările cântăreţilor să fie în curtea dinlăuntru care este cu toate acestea afară de poartă pentru că toţi cei aleşi şi desăvârşiţi, care încă trăiesc în trup muritor, sunt atât în turma Sfintei Biserici, cât şi încă în afara bucuriilor tainice ale vieţii lăuntrice. Să lăsăm să fie cămările cântăreţilor înăuntru şi în afară deoarece inimile sfinţilor care cântă dorul lor Atotputernicului Dumnezeu prin dragostea lor arzătoare sunt atât deja înăuntru şi totuşi afară fiindcă, aşezaţi în turma Sfintei Biserici, ei văd deja prin Duhul ceea ce iubesc cu profunzime lăuntric şi totuşi nu văd desăvârşit ceea ce iubesc. Prin urmare, să lăsăm cămările să fie în curtea dinlăuntru, dar în afara porţii astfel că ei sunt deja înăuntru prin dorinţă, dar încă nu sunt înăuntru în înţeles deplin.

Dar ce sunt cămările cântăreţilor dacă nu sfintele doruri ale celor care iubesc ? Aceia păstrează în cugetele lor învăţăturile dumnezeieşti asemenea unor bogăţii, pe care ei le păstrează în timp ce cântă, căci ei împlinesc poruncile lui Dumnezeu nu din frică ci din dragoste, şi pentru ei legile Sfintei Scripturi devin vrednice de a fi cântate deoarece ele sunt înfăptuite întotdeauna nu din suferinţă, ci din dorinţă. Doreşti să auzi inima unui om drept, ca să spunem aşa, cămara unui anume cântăreţ ? ,,Lăudate (cântate) erau de mine îndreptările tale, în locul nemerniciei mele” (Psalmi 118, 54). Noi numim îndreptările lui Dumnezeu învăţăturile dumnezeieşti care ne fac pe noi drepţi dacă ele sunt împlinite. Apoi acestea devin pentru noi pricină de cântare în locul nemerniciei noastre când noi iubim aceleaşi porunci în acest pelerinaj al vieţii de faţă şi le împlinim din dorinţă. De aici acelaşi psalmist încă o dată toarnă asupra noastră din cămara cântâreţului zicând: ,,Milă şi judecată voiu cânta ţie Doamne” (Psalmi 100, 1).

6. Despre mila Domnului prin care păcătosului îi sunt dezlegate păcatele trebuie de asemenea cântat, adică vorbit despre ea cu bucurie şi nădejde. Dar cine este atât de drept încât îşi aduce aminte de judecata veşnică a Domnului înaintea ochilor minţii sale şi nu tremură, ci mai curând îndrăzneşte să vină la acea cercetare a marelui Judecător, şi se zoreşte şi se bucură ? Oricine ar fi el, este mare, fiindcă, cântând deja mila şi judecata Domnului, el iubeşte cu toată ardoarea cugetului său pe Atotputernicul Dumnezeu care iartă cu milostivire păcatele lui, şi de aceea nu se teme de judecata Sa. Fiindcă precum spune Apostolul Ioan: ,,Dragostea cea desăvârşit scoate afară pre frică” (I Ioan 4, 18). Cu siguranţă cântă despre Judecată cel căruia nu-i este frică să se apropie.

Aşadar, să lăsăm cugetul său să fie cămara cântăreţilor astfel încât prin bogăţiile milei pe care el le primeşte să poată merge cu veselie la Judecata de care el deja nu se teme.

Fie ca noi să vedem dacă aşa este bineplăcut, preaiubiţi fraţi, de asemenea altă cămară a cântăreţilor. Probabil şi el cântă despre Judecată. Căci ce spune el ? ,,Că eu iată mă jertfesc, şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii, care îmi va da mie Domnul, judecătorul cel drept, în ziua aceea” (II Timotei 4, 6-8). Cel care, conştient de ostenelile sale, atent la lupta pe care a dus-o, atent la credinţa pe care a păzit-o, spune că este gătită pentru el o cunună la judecată şi nădăjduieşte că ea îi va fi mai degrabă dăruită decât dată lui în acea zi, cu siguranţă arată că el cântă despre Judecata pe care el doreşte să vină. De aceea el adaugă de asemenea: ,,Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea lui” (II Timotei 4, 8).

Dar nimeni nu iubeşte venirea Judecătorului decât cel care ştie că are un caz bun la Judecată. Prin urmare, inimile celor care iubesc arătarea Judecătorului sunt cămări ale cântăreţilor, deoarece prin temeiul harului şi vieţii, prin virtuţile sfintei dorinţe, ei, cei drepţi, cântă despre Judecata de care toţi cei nedrepţi se tem.

7. Dragostea voastră îşi aminteşte, însă, că într-un fragment anterior noi am spus că poarta de răsărit denotă credinţa, poarta de nord nădejdea, şi poarta de sud dragostea. Aşadar, aceste cămări sunt relatate a fi între porţile de răsărit şi nord şi cu faţa către sud, deoarece inimile sfinţilor, care strălucesc cu focul sfintei dragoste, aşezate între credinţă şi nădejde privesc către sud. Mai mult, se spune că aceeaşi poartă de răsărit priveşte către nord fiindcă, cu adevărat, toate păcatele noastre sunt dezlegate pentru noi la botez, dar câtă vreme noi trăim încă aici, noi de asemenea după credinţă foarte adeseori ne întoarcem către păcate. Şi asemenea porţii de răsărit, când chiar după ce am priceput credinţa viaţa noastră amorţeşte într-o oarecare măsură în răceala vinovăţiei, ea stă cu faţa spre nord. Căci cine reuşeşte în această viaţă să trăiască după credinţă fără vină când Ioan spune: ,,De vom zice că păcat nu avem, pre noi înşine ne înşelăm, şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8) ? Şi Iacov spune în acord: ,,Că multe greşim toţi” (Iacov 3, 2).

Dar dacă păcatele trecute sunt dezlegate în înţelegerea credinţei şi încă după credinţă există o abatere către păcate, ce temei al dreptăţii există pentru noi, ce nădejde a vieţii veşnice decât că acum, în timp ce suntem încă între porţile de răsărit şi de nord, noi înălţăm ochii minţii noastre către sud astfel încât, atunci când noi ardem cu sfânta dragoste, căldura iubirii ne va slobozi pe noi de vina amorţelii şi răcelii. Prin urmare, să lăsăm cămările să fie între porţile de răsărit şi de nord, dar, precum a fost spus, să lăsăm ca ele să dea spre sud, astfel încât între a fi născut în credinţă şi apoi, căzut în păcate, întemeindu-ne pe nădejdea evlaviei, haideţi să ne exersăm în ardoarea dragostei şi să ne îndreptăm ochii inimilor noastre într-acolo de unde noi suntem învăpăiaţi cu focul dragostei.

8. Dar poarta de nord poate indica neamurile, poarta de sud iudeii, şi poarta de răsărit pe Domnul Însuşi. Cu siguranţă nu este nepotrivit ca poarta de nord să simbolizeze neamurile care au fost stăpânite de răceala amorţelii de cel care a spus: ,,Şedea-voiu pre muntele cel înalt, preste munţii cei înalţi, care sunt spre miazănoapte” (Isaia 14, 13). Mai mult, poarta de sud este pe drept tâlcuită ca Iudeea în sânul căreia părinţii duhovniceşti au strălucit cu dragoste dumnezeiască. Unul din ei a spus: ,,Întoarce Doamne robia noastră, ca pâraiele în austru” (Psalmi 125, 4). Chiar dacă ea (Iudeea) a avut un popor pământesc în mijlocul căruia ea a îndurat, ca să spunem aşa, frigurile nordului, în învăţătorii şi profeţii ei ea a ars cu fervoarea dragostei pentru Dumnezeu şi aproapele.

Apoi poarta de răsărit Îl semnifică în chip potrivit pe Cel despre care este scris: ,,Iată bărbat căruia este numele răsăritul” (Zaharia 6, 12). Zaharia a spus despre El: ,,Ne-au cercetat pre noi răsăritul din înălţime” (Luca 1, 78).

Aşadar, să lăsăm cămările cântăreţilor să fie aproape de poarta de nord deoarece nu numai inimile sfinţilor din Iudeea erau învăpăiate duhovniceşte, ci de asemenea printre mulţimea neamurilor păgâne convertite la tainele sfintei credinţe, inimile sfinţilor ard cu dragoste pentru Împărăţia Cerească; ei tânjesc după bucuriile veşnice, ei suspină după tovărăşia cetăţenilor lor din înălţime, dar cu toate acestea iau de la părinţii duhovniceşti ai sinagogii pilde de această fervoare pe care ei au primit-o prin darul Sfântului Duh. Astfel aceleaşi cămări, aşezate de asemenea aproape de nord, caută către sud. Căci iată noi am venit din păgâni, dar deoarece noi suntem încălziţi de dragostea Sfântului Duh noi privim către Părinţii Iudeei care zi de zi ne oferă pilde de sfântă dorinţă în cuvintele lor.

9. Şi nu a fost arzând ca de focul căldurii sudice, cel care a spus: ,,În ce chip doreşte cerbul spre izvoarele apelor, aşa doreşte sufletul meu spre tine Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu spre Dumnezeul cel tare, cel viu; când voiu veni şi mă voiu arăta feţei lui Dumnezeu ? (Psalmi 41, 1-2). El spune din nou: ,,Cânta-voiu şi voiu înţelege în cale fără prihană, când vei veni către mine” (Psalmi 100, 2). De asemenea a fost aprins de această fervoare cel care a spus: ,,Acum slobozeşti pre robul tău Stăpâne, după cuvântul tău în pace; că văzură ochii mei mântuirea ta” (Luca 2, 29-30).

Aşadar, deoarece noi am venit din păgâni, dar îi punem pe Sfinţii Părinţi ai Iudeei înaintea noastră în imitarea dragostei dumnezeieşti, noi suntem asemenea unor cămări ale cântăreţilor aproape de poarta care priveşte către nord, dar noi ne întoarcem feţele către sud.

10. Şi trebuie notat că despre aceleaşi cămări se spune că sunt între porţile de nord şi de răsărit deoarece după dumnezeiasca întrupare o mulţime de popoare au venit la credinţă, şi între aceşti oameni credincioşi şi tainele întrupării dumnezeieşti pe care ei le preţuiesc lăuntric se înalţă inimile celor care iubesc. Prin urmare, să lăsăm sfintele cămări să aibă poarta de răsărit pe această parte şi poarta de nord pe cealaltă fiindcă între aceleaşi taine ale mântuirii pe care ei le urmează şi unii indivizi lumeşti pe care ei îi tolerează în Sfânta Biserică mulţi înaintează în dragoste puternică pentru Dumnezeu, sporesc în virtuţi, cer venirea Judecătorului veşnic. Şi între acestea pe care ei le iubesc şi acelea pe care ei le îndură ca nişte cămări, ei păstrează în cugetele lor bogăţiile duhului. Nici în mijlocul tainelor pe care le iubesc lor nu le lipsesc potrivniciile pe care ei le suferă deoarece ei îşi întorc feţele către sud. Căci ce suferim noi care să nu fi suferit mai înainte părinţii noştri pentru dragostea Domnului ?

11. Într-adevăr trebuie observat că poarta de răsărit este descrisă ca fiind între porţile de sud şi de nord deoarece Domnul şi Mântuitorul nostru S-a născut din iudei şi curând a condus Biserica în credinţa Sa către păgâni. Deci El a apărut, ca să spunem aşa, între porţile de sud şi de nord deoarece El a venit din cea dintâi şi a convertit-o pe cea din urmă la slujirea Sa. De aceea este bine spus că aceeaşi poartă de răsărit priveşte către nord pentru că Domnul când S-a născut a părăsit sinagoga şi a adunat mulţimi de păgâni.

De asemenea trebuie observat că atunci când (se) spune despre cămări: ,,Feţele lor în preajma uliţei despre austru (sud)”, (se) adaugă ,,una” astfel încât noi să putem pricepe limpede că nu există o cale către Împărăţia Cerească pentru noi cei care am venit din păgâni şi alta pentru acei Părinţi care erau în Iudeea; ci există una şi aceeaşi cale pentru noi şi pentru ei care duce la bucuriile veşnice, care ne spune nouă prin Evanghelie: ,,Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14, 6). Despre aceasta psalmistul a spus: ,,Ca să cunoaştem pre pământ calea ta, în toate neamurile mântuirea ta” (Psalmi 66, 3). Fiindcă ceea ce este Iisus în ebraică este Salutaris (salvare, mântuire) în latină.

Prin urmare, calea este cunoscută pe pământ deoarece Iisus, Dumnezeu mai înainte de veci şi făcut Om la sfârşitul veacului, este arătat către neamuri. Astfel există o cale atât pentru aceia care sunt din sud, cât şi pentru aceia care privesc înapoi către nord deoarece, pedeapsa fricii fiind îndepărtată, Domnul şi Mântuitorul nostru a devenit pentru cei aleşi ai iudeilor şi neamurilor păgâne calea dragostei către Tatăl şi un ajutor la sosirea lor.

Apoi urmează: ,,Şi a zis către mine: cămara aceasta, care caută către austru este a preoţilor, care păzesc paza casei” (Iezechiil 40, 47 – în versiunea Vulgata este versetul 45 şi este puţin diferit: ,,… păzesc în sălile templului”). Şi adaugă numaidecât: ,,Iar cămara, care caută către miazănoapte este a preoţilor celor ce păzesc paza jertfelnicului” (Iezechiil 40, 48 – în versiunea Vulgata este versetul 46: ,,… păzesc slujirea altarului”).

12. La aceste cuvinte ale proorocului noi trebuie să ne întrebăm mai întâi cine sunt preoţii de rang mai mare, aceia care păzesc în sălile templului sau aceia care păzesc slujirea altarului ? Dar deoarece se adaugă puţin mai târziu: ,,Jertfelnicul înaintea casei” (v. 49 – adică, înaintea templului), este arătat limpede că preoţii de rang mai mare sunt cei care păzesc în sălile templului, deoarece cu siguranţă ei slujesc în altarul care este înlăuntru. Dar aceia care păzesc altarul care este înaintea feţei templului sunt de rang mai mic deoarece ei slujesc în zona exterioară.

Deci noi trebuie acum să ne întrebăm care sunt preoţii care păzesc templul, şi despre cine se spune că păzesc slujirea altarului ? Fiindcă învăţătorul neamurilor, scriind celor credincioşi a spus: ,,Căci casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). Deci cine sunt preoţii care păzesc templul lui Dumnezeu dacă nu aceia care prin rugăciune, propovăduire, şi pază cu fapte duhovniceşti, apără Sfânta Biserică de năvălirile duhurilor rele, de puterea de convingere a celor imorali, şi de erorile ereticilor ? Şi nu era un paznic al templului cel care, înşirând ostenelile pătimirii sale, spune: ,,Întru osteneală şi în supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate” (II Corinteni 11, 27) ? Şi el adaugă imediat: ,,Fără de cele dinafară năvăliri asupra mea în toate zilele, grija tuturor bisericilor” (II Corinteni 11, 28).

Cuget, mă întreb, cu ce grijă veghează paznicul templului. Căci iată că el pătimeşte nemăsurat înlăuntrul său, şi împărtăşeşte grija inimii sale cu alţii. Ce măsură a virtuţii este acolo, mă întreb, gândind mai mult la folosul altora decât la propriul chin ? Cine preţuieşte aceasta în chip potrivit ? Cine cugetă la ea cum trebuie ? El se osteneşte, pătimeşte, suferă de foame, însetează, el păzeşte, şi totuşi păzind el se gândeşte la grija tuturor Bisericilor ! Iată că el este cel mai înţelept paznic al templului, pus înainte ca pildă. Să-l lăsăm pe cel care-l poate imita pe el. Apoi el suferă potrivnicii pentru Adevăr, pentru a da bunurile cuiva semenilor săi, pentru a veghea privind grija sufletelor ca nu cumva cineva să cadă în trădare, în mândrie, în tâlhărie sau necurăţie, pentru a cerceta şi a înfrâna; aceasta înseamnă a păzi templul lui Dumnezeu, adică Sfânta Biserică.

13. Dar există preoţi de rang mai mic care păzesc slujirea altarului, care într-adevăr pentru a ajuta celor mai mari în rang ca ei cercetează în mod subtil păcatele ticăloşilor şi îndreptează vieţile celor pământeşti şi îi conduc către punctul în care prin plângerile pocăinţei ei, ca să spunem aşa, ard în jertfa trupului căruia altădată i-au îngăduit să trăiască în păcat. Căci cei care ocârmuiesc Sfintele Biserici nu reuşesc să le facă pe toate ei înşişi. Dar când ei sunt ocupaţi cu treburi duhovniceşti, dacă sunt comise fapte rele şi trupeşti ei le încredinţează pe acestea altora pentru pedepsire şi îndreptare.

Când o viaţă trupească este îndreptată de ei şi cei care fac progrese ajung la practicarea înfrânării şi rugăciunii, carnea arde deja, ca să spunem aşa, pe altar astfel că în ochii Atotputernicului Dumnezeu jertfa este înmiresmată acolo unde vina a mâniat mai înainte.

14. Dar în această chestiune trebuie pusă întrebarea, deoarece s-a afirmat mai sus că acele cămări căutau către sud, din ce pricină este spus acum că acea cămară care caută către sud este pentru preoţii care păzesc în sălile templului, şi cea care caută către nord este pentru preoţii care păzesc slujirea altarului ? Deci dacă ambele privelişti erau spre sud, cum se spune acum că una priveşte către sud şi cealaltă către nord ? Însă prin aceste cuvinte noi aflăm că acea cămară a preoţilor care păzesc în sălile templului era într-aşa fel aşezată încât privea doar către sud, dar că cea a preoţilor care păzesc slujirea altarului stătea în curte astfel încât privea atât către sud cât şi către nord, deoarece ea privea către sud împreună cu cămara preoţilor care păzesc în sălile templului şi încă, spre deosebire de cămara acelor preoţi, cămara preoţilor care păzesc slujirea altarului privea către nord.

Dar de ce este aceasta, preaiubiţi fraţi ? Ce taină putem deduce din aceste cuvinte dacă nu că potrivit făgăduinţelor făcute, ascultătorul duhovnicesc înţelege deja că preoţii de rang mai mare care păzesc în sălile templului caută doar către sud deoarece, implicaţi exclusiv în preocupări duhovniceşti, ei sunt concentraţi întotdeauna cu râvnă asupra a ceea ce aparţine dragostei lui Dumnezeu; dar preoţii de rang mai mic, care sunt însărcinaţi cu examinarea greşelilor păcătoşilor, îşi îndreaptă privirea şi către nord astfel ca ei să poată vedea ce răceală a indiferenţei este în minţile păcătoşilor şi, preschimbând aceasta cu cuvintele mustrării în oftaturi de pocăinţă, ei, ca să spunem aşa, ard carnea pe altarul Domnului ?

Deci să-i lăsăm pe ei de asemenea, cu preoţii cei mari, să privească către sud deoarece, în ce-i priveşte, ei ard cu focul milostivirii şi sunt învăpăiaţi cu flăcările dragostei lui Dumnezeu. Dar pentru că îndreptează frecvent greşelile păcătoşilor, ei de asemenea îşi întorc ochii către nord. Cu toate acestea este adăugat cu privire la ambele grade ale preoţilor: ,,Aceia sunt fiii lui Saduc, care se apropie din fiii lui Levi la Domnul ca să-i slujească lui” (Iezechiil 40, 48).

15. Saduc este tradus ca justus (drept) în latină. Deci cine este drept dacă nu Cel căruia I Se spune: ,,Drept eşti Doamne, şi drepte sunt judecăţile tale” (Psalmi 118, 137) ? Dar cine sunt aceşti fii drepţi, dar cărora le este scris: ,,Iar câţi l-au primit pre dânsul, le-au dat lor stăpânire ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12) ? Însă Levi fiind tâlcuit înseamnă acceptat. Cu adevărat cine este acceptat de Domnul dacă nu poporul credincios care prin tainele credinţei este despărţit de cei necredincioşi ?

Prin urmare, toţi cei care sunt avizi cu statornicie de fapte duhovniceşti sunt fii drepţi. Şi ei vin dintre fiii unui popor acceptat de Domnul pentru a-I sluji Lui, deoarece ei sunt de asemenea aleşi din aceiaşi credincioşi care vin la slujirea Atotputernicului Dumnezeu şi urmează învăţăturile cereşti pentru instruirea poporului.

16. Dar noi trebuie să întrebăm cu perspicacitate cine sunt cei care slujesc Domnului. Fiindcă nu toţi cei care citesc, nu toţi cei care propovăduiesc, nu toţi cei care-şi împart bunurile, nu toţi cei care îşi disciplinează trupul prin înfrânarea cărnii slujesc Domnului. Căci cei care citind şi propovăduind caută slava proprie, (cei care) împărţind bunurile lor şi chinuindu-şi trupurile prin înfrânare nădăjduiesc să primească laudă de la oameni, slujesc lor înşişi, nu Domnului. Astfel Domnul răspunde prin psalmistul: ,,Cel ce umblă în cale fără prihană, acela îmi slujea” (Psalmi 100, 8).

Deci are prihană în calea sa cel care în faptele bune pe care le face umblă după o răsplată a slavei pământeşti, care doreşte să primească recompensă în această lume şi în ochii lui Dumnezeu strică înfăţişarea faptei bune cu pata intenţiei rele. Şi într-adevăr poate cineva arde de dorinţa pentru disciplină şi cercetează greşelile păcătoşilor, dar dacă făcând aceasta el nu este condus de dragostea Atotputernicului Dumnezeu ci de propria râvnă, prin aceasta el slujeşte luişi şi nu Domnului. Altul, ca nu cumva să pară sever, tolerează cu blândeţe multe fapte care sunt făcute cu răutate. În consecinţă, el, deoarece nu doreşte să pară sever în numele Domnului, prin căutarea de către el a blândeţii el slujeşte luişi şi nu Domnului.

Prin urmare, rămâne că, chiar dacă noi suntem istoviţi de slujirea cuvântului, sau dăm bunurile noastre celor săraci, sau biruim trupul prin înfrânare, sau suntem mişcaţi de râvnă, uneori tolerăm cu blândeţe răutatea prin răbdare, noi trebuie să cercetăm în mod serios intenţia noastră, cu scopul ca noi să putem face tot ceea ce facem, nu după propria râvnă, ci a lui Dumnezeu, ca nu cumva în faptele noastre să ne slujim nouă şi nu Domnului.

Fiindcă acelora cărora Pavel le-a spus: ,,Că toţi ale sale caută, iar nu ale lui Iisus Hristos” (Filippeni 2, 21) au slujit lor înşişi şi nu Domnului. Cu adevărat acelaşi Pavel s-a zorit cu fraţii săi aleşi să slujească nu luişi, ci Domnului în viaţă şi în moarte, spunând: ,,Că nimeni din noi luişi viază, şi nimeni luişi moare. Că de viem, Domnului viem, şi de murim, Domnului murim” (Romani 14, 7-8). Şi într-adevăr sfinţii nici nu trăiesc, nici nu mor loruşi. Ei nu trăiesc pentru ei înşişi deoarece prin tot ceea ce fac ei se străduiesc pentru răsplăţile duhovniceşti şi rugându-se, propovăduind, perseverând în sfintele lucrări, ei doresc să-i înmulţească pe cetăţenii Împărăţiei Cereşti. Ei nu mor loruşi deoarece în ochii oamenilor prin moartea lor ei slăvesc pe Dumnezeu la care ei să grăbesc să ajungă chiar murind.

Aşadar, haideţi să cugetăm nu cât de multă necinste de la necredincioşi era în moartea sfinţilor, ci cât de multă slavă a Domnului a sporit în inimile credincioşilor. Dacă ar fi căutat propria slavă, cu siguranţă ei s-ar fi temut să sufere atât de multe batjocuri în moarte. Dar nimeni nu trăieşte luişi şi nimeni nu moare luişi deoarece ei nu ar fi căutat propria slavă în viaţă sau în moarte.

Haideţi să vedem dacă acelaşi păstor dintâi al Bisericii care nu a trăit luişi a murit luişi. Să-l lăsăm pe Ioan, tovarăşul său, să fie întrebat şi să-l lăsăm să spună cuvintele Domnului despre moartea aceluiaşi păstor: ,,Şi aceasta au zis, însemnând cu ce moarte va slăvi pre Dumnezeu” (Ioan 21, 19). Aşadar, nu a murit luişi cel care în moarte l-a slăvit pe Dumnezeu.

Deci haideţi să învăţăm, fraţii mei, să ne examinăm cu cercetare atentă intenţiile în tot ceea ce facem şi să nu căutăm ale noastre proprii dacă dorim să slujim Atotputernicului Dumnezeu. Dar de vreme ce noi am spus că fiii lui Saduc dintr-un popor credincios sunt acceptaţi pentru slujirea Atotputernicului Dumnezeu, nu există în acelaşi popor mulţi care vor fi găsiţi a trăi desăvârşit în poruncile lui Dumnezeu ? Fără îndoială există, pentru că se adaugă: ,,Şi a măsurat curtea, lungimea de o sută de coţi, şi lărgimea de o sută la patru părţi ale ei” (Iezechiil 40, 49).

17. Noi am spus deja adeseori că lungimea denotă îndelungă răbdarea nădejdii şi lărgimea plinătatea dragostei. Însă, numărul o sută, în care 10 este la pătrat, care indică suma desăvârşirii a fost discutat amănunţit mai sus. Prin urmare ce este curtea zidirii duhovniceşti dacă nu plinătatea popoarelor credincioase ? Apoi aceeaşi îndelungă răbdare a nădejdii şi lărgime a dragostei în inimile credincioşilor nu este goală deoarece orice foloseşte lucrează prin credinţă. De aici este spus de asemenea prin Pavel: ,,Că întru Hristos Iisus nici tăierea împrejur foloseşte, nici netăierea împrejur; ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5, 16).

Deci dacă în viaţa credincioşilor există într-o anumită măsură printre indivizi desăvârşită îndelungă răbdare a nădejdii, desăvârşită siguranţă a credinţei, desăvârşită lărgime a dragostei, desăvârşită râvnă a lucrărilor, curtea templului măsoară o sută de coţi pe cele patru laturi ale ei. Apoi în măsurătoarea pătratului nici o latură nu este mai mare şi alta mai mică, ci toate cele patru laturi ocupă un spaţiu egal deoarece noi găsim de asemenea că aceleaşi virtuţi pe care le-am menţionat – credinţă, nădejde, dragoste şi fapte – sunt egale una cu cealaltă printre noi atâta vreme cât noi trăim în această viaţă.

Dar se spune că dragostea este mai mare decât nădejdea şi credinţa deoarece după ce noi ajungem la vederea Ziditorului nostru nădejdea şi credinţa cu adevărat trec, dar dragostea rămâne. Căci acum noi iubim în măsura în care credem şi noi credem prin nădejde în măsura în care iubim. Ioan Apostolul vorbeşte de asemenea despre credinţă şi fapte, spunând: ,,Cel ce zice: l-am cunoscut pre dânsul şi poruncile lui nu le păzeşte, mincinos este” (I Ioan 2, 4). Cu siguranţă, cunoaşterea lui Dumnezeu aparţine credinţei, păzirea poruncilor Lui faptelor. Prin urmare când virtutea, timpul şi locul faptelor sunt la îndemână, omul lucrează pe cât de mult Îl cunoaşte pe Dumnezeu şi arată că-L cunoaşte în măsura în care el săvârşeşte fapte bune pentru Dumnezeu.

Deci fie ca virtuţile poporului credincios să fie măsurate în cele patru laturi pentru că cel care este implicat în urmarea vieţii active crede în măsura în care el nădăjduieşte, iubeşte şi lucrează; nădăjduieşte în măsura în care el crede, lucrează şi iubeşte; iubeşte în măsura în care el crede, nădăjduieşte şi lucrează; şi lucrează în măsura în care el crede, nădăjduieşte şi iubeşte. Aşadar, întrucât în poporul Sfintei Biserici mulţi sunt puternici prin credinţă, îndelung răbdători prin nădejde, mărinimoşi prin dragoste, şi eficaci prin fapte, curtea templului măsoară o sută de coţi pe cele patru laturi ale ei.

18. Deoarece, pentru a tâlcui virtuţile lor, noi îi vedem adeseori chibzuiţi prin înţelegere, statornici în potrivnicii, drepţi în fapte, cumpătaţi în plăceri, şi ocârmuindu-se pe ei înşişi cu măsură în toată râvna discreţiei. Când aceştia ţin chibzuinţa, statornicia, dreptatea şi cumpătarea sau, cum cineva găseşte potrivit a le enumera, chibzuinţa, cumpătarea, statornicia şi dreptatea, ei au măsura zidirii duhovniceşti în cele patru laturi. Apoi iată, virtuţile însele pe care noi am spus că le au cei buni şi cei credincioşi sunt atât de cinstite (egale, asemenea laturilor unui pătrat) încât una nu o întrece pe alta.

Cu adevărat chibzuinţa este mare dar dacă nu este cumpătată în plăceri, statornică în primejdii, dreaptă în fapte, cu siguranţă ea nu va fi chibzuită. Cumpătarea este mare dar dacă nu înţelege de ce este cumpătată, dacă nu reuşeşte să îndure potrivnicia prin statornicie, ci pogoară sufletul în frică, dacă prin impulsivitatea sa izbucneşte uneori în acte de nedreptate, atunci ea nu este cumpătată. Statornicia este mare dar dacă nu înţelege ce bunătate păzeşte, cărui rău i se împotriveşte, dacă nu este cumpătată în plăceri ci cucerită de desfătare, dacă nu ţine faptele dreptăţii ci este uneori covârşită de dominaţia nedreptăţii, atunci nu este statornică. Dreptatea este mare, dar dacă deosebeşte mai puţin decât ar trebui între faptele drepte şi nedrepte, dacă nu îşi înfrânează inima de la desfătarea lumească, dacă nu este întărită împotriva potrivniciei, nu este dreaptă.

În consecinţă, fie ca viaţa credincioşilor desăvârşiţi să fie măsurată pe cele patru laturi, şi fie ca o latură a zidirii duhovniceşti să aibă la fel de mult ca fiecare dintre celelalte, deoarece fiecare este pe atât de chibzuit pe cât este el de sobru, statornic şi drept; la fel de sobru pe cât este de chibzuit, statornic şi drept; la fel de statornic pe cât este de chibzuit, sobru şi drept; tot atât de drept pe cât este de chibzuit, sobru şi statornic.

Însă, există foarte mulţi printre ei care duc încă o viaţă trupească. Şi dacă aceştia cumva nu cunosc epistolele lor şi nu pot citi învăţăturile lui Dumnezeu, ei cu siguranţă văd în conduita multor credincioşi binele pe care ei îl pot imita. Iată cuvintele Sfintei Evanghelii şi ale Apostolului răsună în biserică. Iată exemplele celor care duc vieţi bune sunt aşezate zi de zi înaintea ochilor oamenilor. Nici nu se pot scuza ei spunând: ,,Noi nu am înţeles ce trebuie să imităm”. De aici este adăugat: ,,Şi jertfelnicul înaintea casei” (templului, casei lui Dumnezeu).

19. Ce este templul dacă nu poporul credincios ? Precum s-a spus ucenicilor săi prin Apostolul Pavel: ,,Casa lui Dumnezeu sfântă este, care sunteţi voi” (I Corinteni 3, 17). Şi ce este altarul lui Dumnezeu dacă nu mintea celor care duc vieţi bune ? Care, luând aminte la păcatele lor, îşi spală greşelile cu lacrimi, îşi chinuiesc trupul cu înfrânarea, nu iau parte la activităţile acestei lumi, împart bunurile lor celor săraci, şi nu poftesc ceea ce nu posedă. Este spus pe drept despre inima lor că este altarul lui Dumnezeu când din suferinţa lor focul mustrării de conştiinţă arde şi trupul este consumat.

Şi, preaiubiţi fraţi, nu vedem noi astfel de indivizi zi de zi în mijlocul acestui popor credincios sfânt ca în curtea templului ? Nu privim noi în mod constant la vieţile lor aşezate înaintea noastră ca un exemplu ? Aşadar, altarul este înaintea templului când mulţi sunt aşezaţi în văzul Sfintei Biserici care, atenţi la Judecata veşnică, zi de zi se aduc pe ei înşişi jertfă lui Dumnezeu în plângerea mustrării de conştiinţă. Aşa cum s-a spus mai înainte, ei îşi pedepsesc aspru trupurile astfel că pot împlini cuvântul rostit de învăţătorul neamurilor: ,,Să vă puneţi înainte trupurile voastre jertfă vie, sfântă, bineplăcută lui Dumnezeu” (Romani 12, 1). Cu siguranţă jertfa este ucisă ca să poată fi jertfită. Dar o jertfă vie este un trup chinuit pentru Dumnezeu. Este spus a fi atât jertfă, cât şi vie deoarece ea trăieşte în virtuţi şi este moartă pentru păcate. Într-adevăr o jertfă deoarece ea este deja moartă pentru această lume şi pentru faptele rele, dar vie deoarece face toate faptele bune care-i stau în putinţă.

20. Dar fiindcă mai jos de cuvântul altar apare un cuvânt despre focul mustrării de conştiinţă, cred că este necesar a arăta care este diversitatea acestei mustrări de conştiinţă. Cu adevărat, există o mustrare care este născută din teamă, şi alta care izvorăşte din dragoste, întrucât una este a fugi de pedeapsă şi alta a dori răsplăţi. De aceea Legea porunceşte să existe două altare în cortul mărturiei, un altar exterior şi unul interior, unul în curte, celălalt în faţa sicriului mărturiilor, unul care este acoperit cu aramă, celălalt care este poleit cu aur[1]. Şi carnea este jertfită pe altarul de aramă, dar aromatele sunt arse pe altarul de aur.

Deci de ce, preaiubiţi fraţi, carnea este arsă afară şi aromatele înăuntru decât că, aşa cum vedem zi de zi, există două feluri de mustrare şi unii încă plâng de teamă dar alţii deja se mâhnesc cu lacrimile dragostei ? Fiindcă sunt mulţi, atenţi la păcatele lor, care deoarece se tem de pedeapsa veşnică se îndurerează cu plângere zilnică. Ei îşi plâng faptele lor rele şi ard cu focul mustrării viciile prin care ei suferă încă ispite în inimile lor. Ce sunt aceştia dacă nu altarul de aramă pe care carnea este aprinsă deoarece faptele lor lumeşti sunt încă plânse de ei ?

21. Dar alţii, liberi de viciile lumeşti sau deja în siguranţă prin plângere îndelungată, iau foc cu flacăra dragostei în lacrimi de mustrare, aşază răsplăţile Împărăţiei Cereşti înaintea ochilor inimii lor, şi tânjesc deja să fie printre cetăţenii de sus. Robia şi lungimea pelerinajului lor par grele pentru ei. Ei tânjesc să-L vadă pe Împărat în slava Sa şi nu încetează să plângă zi de zi de dragoste pentru El. Ce sunt ei dacă nu altarul de aur, ei în ale căror inimi aromatele sunt aprinse deoarece virtuţile strălucesc ?

Apoi este bine spus despre acest altar că este aşezat în faţa catapetesmei sicriului mărturiilor în Sfânta Sfintelor[2]. Cu adevărat sicriul mărturiilor a devenit pentru noi El despre care noi ştim că este scris: ,,Întru care sunt toate vistieriile înţelepciunii şi ale cunoştinţei ascunse” (Coloseni 2, 3). Sicriul din spatele catapetesmei este Mântuitorul nostru în Cer. Cu adevărat altarul de aur pe care este arsă tămâie înaintea catapetesmei sunt inimile sfinţilor care, când prin marile lor virtuţi sunt învăpăiaţi cu dragostea lui Dumnezeu, sunt aprinşi cu sfânta dorinţă pentru El pe care ei nu-L pot vedea încă cu chipul descoperit.

Cu siguranţă există o catapeteasmă între sicriu şi altar deoarece acest hotar al stricăciunii noastre care ne desparte de vederea lui Dumnezeu nu este îndepărtat. Dar până când suntem înaintea catapetesmei noi trebuie să ardem cu flacăra dragostei ca jertfa de tămâie. Însă nu trebuie să căutăm nimic pământesc, nimic trecător prin lacrimile noastre de mustrare. Fie ca Cel care a făcut toate Singur să ne ajungă. Fie ca noi prin dorinţă arzătoare să transcendem toate lucrurile astfel încât să ne adunăm mintea asupra Unuia. Învăpăiaţi nu de frica pedepsei, nici de amintirea păcatelor, ci de flacăra iubirii fie ca noi să ardem în lacrimi cu mireasma virtuţilor.

22. Acea rugăciune a celor desăvârşiţi era întrezărită deja când a fost spus spre lauda miresei: ,,Cine este aceasta, care se suie din pustie, ca stâlpul de fum ce îl face smirna şi tămâia din toate prafurile făcătorului de mir ?” (Cântarea Cântărilor 3, 6). Cu siguranţă Sfânta Biserică a celor desăvârşiţi, când se înalţă din această lume cu dragoste arzătoare prin sfintele rugăciuni, se suie din pustie pe care o leapădă. Într-adevăr se adaugă cum se suie: ,,Ca stâlpul (nuia mică) de fum ce îl face smirna şi tămâia”. Fumul este născut din tămâie, precum este spus prin proorocul: ,,Să se îndrepteze rugăciunea mea, ca tămâia înaintea ta” (Psalmi 140, 2). Fumul obişnuieşte să pricinuiască lacrimi. Prin urmare, fumul aromatelor este mustrarea rugăciunii zămislită de virtuţile dragostei.

Dar această rugăciune este numită stâlp (nuia mică) de fum deoarece atunci când ea cere doar darurile cereşti merge direct în sus astfel că nu este abătută câtuşi de puţin spre a căuta cele pământeşti şi vremelnice. Şi trebuie notat că este numită nu toiag, ci nuia mică deoarece uneori în fervoarea mustrării puterea dragostei este de o asemenea subtilitate încât nici măcar sufletul însuşi, care odată luminat se va învrednici de a o avea, nu o poate înţelege.

23. Dar este bine spus ,,smirna şi tămâia”. Fiindcă potrivit Legii, tămâia trebuie să fie arsă ca jertfă Domnului. Cu adevărat trupurile moarte sunt îmbălsămate cu smirnă ca nu cumva ele să fie distruse de viermi. Prin urmare ei aduc o jertfă de smirnă şi tămâie care atât chinuie trupul ca nu cumva patimile stricăciunii să aibă stăpânire asupra lor, cât şi ard jertfa mirositoare a dragostei lor în văzul Domnului şi se abandonează Domnului prin sfintele virtuţi.

Astfel este adăugat aici: ,,Din toate prafurile făcătorului de mir”. Praful făcătorului de mir este virtutea unui făcător de bine. Şi trebuie notat că virtuţile făcătorilor de bine sunt numite prafuri, nu vopsele. Deci când noi facem unele fapte bune noi oferim vopsele. Dar când noi defăimăm aceleaşi fapte bune pe care le facem şi, ca nu cumva să existe ceva rău în ele, dăm atenţie judecăţii defăimării noi facem, ca să spunem aşa, praf din paste (vopsele) astfel încât noi ardem rugăciunea noastră către Domnul mai subtil prin prevedere şi dragoste.

24. Iată cu darul Domnului noi am cercetat aceste lucruri înaintea voastră, preaiubiţi fraţi, pe cât de bine am putut. Deci fie ca nimeni să nu mă condamne dacă eram atunci să încetez din cuvântul meu deoarece, aşa cum înţelegeţi cu toţii, nenorocirile noastre au crescut; noi suntem înconjuraţi de săbii din fiecare parte, ne temem de primejdia iminentă a morţii din fiecare parte. Unii se întorc la noi cu mâini mutilate, alţii sunt declaraţi captivi, alţii măcelăriţi.

Deja sunt silit să-mi înfrânez limba de la expunere, ,,slăbeşte sufletul meu” (Iov 10, 1 – dacă ar fi să traducem literal, citatul folosit de Sfântul Grigorie este următorul: ,,Deoarece sufletul meu este ostenit de viaţa mea”). Deja nimeni nu-mi mai cere studiul Sfintei Scripturi fiindcă ,,s-a întors în jale chitara mea, şi cântarea mea în plâns” (Iov 30, 31). Deja ochiul inimii mele nu mai veghează asupra cercetării tainelor pentru că ,,dormitat-o sufletul meu de trândăvie” (Psalmi 118, 28 – însă în citatul sfântului nu este trândăvie, ci împovărare). Deja citirea este mai puţin dulce pentru duhul meu, ,,că mi-am uitat a mânca pâinea mea de glasul suspinului meu” (Psalmi 101, 5-6).

Deci cum să fie plăcut a spune adevărurile mistice din cugetele Sfintei Scripturi celui căruia nu-i este îngăduit să trăiască ? Şi cum pot eu care sunt silit zi de zi să beau înghiţituri amare să ofer hrană dulce ? Ce rămâne atunci decât să aducem mulţumiri cu lacrimi în mijlocul loviturilor de bici pe care le suferim din cauza fărădelegilor noastre ? Dar Cel care ne-a creat a devenit de asemenea un Tată pentru noi prin duhul înfierii pe care El ne-a dat-o. Şi uneori El îşi hrăneşte fiii cu pâine, uneori El îi îndreaptă cu biciul, deoarece prin mâhniri şi răni şi daruri El îi educă pentru moştenirea lor veşnică. Prin urmare fie slava Atotputernicului nostru Domn Iisus Hristos, care viază şi împărăţeşte cu Tatăl într-o unime cu Sfântul Duh, Dumnezeu în vecii vecilor. Amin.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

   [1] A se vedea Ieşirea cap. 27, Altarul jertfelor şi împrejmuirea cortului, unde este descris altarul exterior, acoperit cu aramă; şi Ieşirea cap. 30, Altarul tămâierii, unde este descris altarul interior, poleit cu aur.

   [2] ,,Şi-l vei pune în faţa catapetesmei, care este preste sicriul mărturiilor” (Ieşirea 30, 6).