Pagini de istorie cont nr. 07

Enciclica patriarhilor răsăriteni din 1848

 

PARTEA I

În luna mai a anului 1848, cei 4 patriarhi ortodocşi împreună cu Sfintele lor Sinoade au semnat şi au trimis ortodocşilor de pretutindeni o lungă enciclică, ce constituie unul din cele mai importante documente pentru istoria raporturilor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Romano-Catolică în timpurile mai noi.

Deşi a trecut mai mult de un secol şi jumătate de atunci, cunoaşterea contextului în care a fost scrisă este extrem de importantă pentru noi, creştinii de astăzi, având în vedere că ideile şi preocupările din acea vreme sunt la fel de actuale.

Enciclica din 1848 era un răspuns la enciclica Papei Pius al IX-lea către răsăriteni, datată 6 ianuarie 1848. Prin scrisoarea sa, papa îi invitase pe ortodocşi să se unească cu Roma; în răspunsul lor, patriarhii ortodocşi arată de ce s-au despărţit Bisericile şi cum ar putea să se unească. Ei demască, cu acest prilej, gustul de inovaţie şi de putere al Bisericii Romano-Catolice ca provocator al schismei, combat inovaţiile ei, protestează contra prozelitismului romano-catolic şi îndeamnă stăruitor pe ortodocşi să nu părăsească dreapta credinţă.

Deosebirea de vederi dintre cele două Biserici este astfel pusă din nou în lumină prin documentele din 1848. Ideile exprimate de o parte şi de alta nu erau noi, dimpotrivă. Dar de 4 veacuri nu mai avusese loc nici o încercare de unire, iar procedeul întrebuinţat de această dată era cu totul neobişnuit. După secole de ostilităţi confesionale, care aduseseră între cele două Biserici un dispreţ şi o indiferenţă ce puteau fi socotite drept un armistiţiu, şi fără nici un motiv din partea ortodocşilor, conducătorul Bisericii Romano-Catolice le adresează o senină şi stăruitoare invitaţie la unire, pe un ton afectuos, încrezut şi naiv, de părea că nu se întâmplase între Răsărit şi Apus o profundă schismă, agravată prin vechi şi neizbutite încercări de unire, prin repetate fricţiuni, prin nenumărate şi supărătoare impietări romano-catolice în Răsăritul ortodox, agravată chiar prin acuzaţiile şi veleităţile provocatoare, abia mascate de tonul ei părintesc, ci doar de o neînţelegere trecătoare, care rămăsese nerezolvată din nepurtare de grijă.

Punând chestiunea pe terenul polemic şi răspunzând energic, cu referire la documente şi fapte istorice, care stricau tot efectul apelului papal irenic, patriarhii ortodocşi nu făceau decât să vorbească serios, deschis şi clar, aşa cum era necesar într-o chestiune de importanţa şi gravitatea unei încercări de unire. Răspunsul lor era făcut – prin însăşi natura lucrurilor – să trezească din visuri de supremaţie pe prefăcuţii idealişti ai unităţii creştine porniţi la 1848 în campanie de noi cuceriri.

Papa Pius al IX-lea vorbea despre unire trecând intenţionat peste realităţile potrivnice; patriarhii ortodocşi vorbesc despre aceste realităţi, care stau din nefericire în calea unirii. Ambele părţi vorbeau despre acelaşi lucru, despre restabilirea unităţii creştine, dar din două unghiuri diferite, opuse.

De aceea, îndoita manifestare confesională din 1848 este unul din cele mai însemnate momente ale istoriei schismei sau ale încercărilor de unire, şi este cu atât mai important cu cât face începutul unei noi metode de unire, după o lungă perioadă de tăcere oficială de o parte şi de alta, în care cele două Biserici păreau că-şi păstrează înarmate vechile poziţii, dar fără noi intenţii de atac.

Astfel, un papă cu mari aspiraţii pontificale, care întreceau şi puterile sale şi posibilităţile momentului, a lansat un apel în aparenţă inofensiv şi bine intenţionat, ba chiar îmbietor. Dacă efectul produs în Răsărit a fost contrar aşteptărilor papale, nu este mai puţin adevărat că documentul papal avea o importanţă deosebită şi îşi găsea explicaţia în situaţia, pe care, privind-o din punctul său de vedere şi după interesele sale, Papa Pius al IX-lea o găsea favorabilă unei încercări de a-i aduce pe ortodocşi la Roma, pe calea cea nouă a unei enciclice.

Pentru a înţelege iniţiativa unionistă din 1848, aceasta trebuie privită în contextul său istoric. Aşa se poate întrezări ce îndreptăţea speranţele papei şi ce justifica riposta ortodoxă, ce motiva apelul lui Pius al IX-lea, ca şi refuzul ortodox, şi de ce unei propuneri de pace din partea Romei Constantinopolul i-a răspuns cu un adevărat act de acuzare.

 

Încercări de unire anterioare anului 1848

După Marea Schismă de la 1054, vreme de 4 secole s-au făcut numeroase încercări de unire. Până la prăbuşirea Imperiului Bizantin, împăraţii erau cei care făceau de obicei, de câte ori socoteau necesar sau posibil, propuneri pentru restabilirea unităţii bisericeşti. Căderea Constantinopolului în 1453 a pus capăt acestor încercări. Începând din acel moment, tratativele de unire dintre ortodocşii din Imperiul Otoman şi romano-catolici au devenit imposibile, deoarece turcii le-ar fi interzis sau le-ar fi împiedicat ca pe un act ostil lor.

Scopul încercărilor de unire fusese, într-adevăr, mai întotdeauna politic. O unire realizată în vremea domniei otomane ar fi fost, prin urmare, o ameninţare la adresa stăpânirii musulmane asupra creştinilor şi turcii n-au permis-o. Dimpotrivă, temându-se că măcar gândul de cucerire a Constantinopolului ar putea să-i solidarizeze în cele din urmă pe creştini împotriva lor, ei au ţinut să se aleagă mereu numai patriarhi antiunionişti, iar situaţia creştinilor cuceriţi era oarecum suportabilă, cât aceştia să simtă mai puţin nevoia unirii. De altfel, opoziţia violentă cu care fusese întâmpinată de ortodocşi unirea de la Lyon (1274) şi cea de la Ferrara-Florenţa (1438-1439) arătase cât de inutilă şi tulburătoare era o unire cu latinii.

Dezbateri între ortodocşi şi catolici în secolul XIII (Acre, 1290)

Aşadar, după căderea Constantinopolului, nu era cu putinţă o unire. Împăraţi ortodocşi care să urmărească unirea pentru scopuri politice nu mai erau, iar patriarhii – ştiind că papii înţeleg prin unire supunere Romei – nu puteau s-o ceară sau s-o primească nici pentru interese bisericeşti.

Dacă ortodocşii nu vedeau posibilă unirea, o vedeau însă romano-catolicii. Dar cum de tratative prin delegaţi sau în sinoade nu mai putea fi vorba, unirea cu ortodocşii devenea pentru ei o problemă misionară. Consideraţi teren de propagandă, ca toţi necredincioşii, ,,schismaticii”[1] sunt de multă vreme obiect al preocupărilor prozelitismului latin. Situaţia grea în care se aflau ortodocşii sub turci sau în ţările catolice făcea ca papii să tragă mari speranţe din propaganda în rândul ortodocşilor.

 

Colegii şi congregaţii destinate a-i converti pe ,,schismatici” la catolicism

În 1573, Papa Grigorie al XIII-lea (1572-1585) înfiinţa ,,Congregatio de rebus Graecorum”, iar după câţiva ani, între numeroasele colegii naţionale (în număr de 23) figura ,,Pro Graecis ex Graecia et ex aliis provinciis ubi reperiuntur” (1577), precum şi colegii pentru maroniţi şi armeni.

Papii de după Grigorie al XIII-lea au favorizat colegiile. Papa Urban al VIII-lea (1623-1644) a înfiinţat Collegium Urbanum (1627), cu scopul de a pregăti mai ales clerici pentru Răsărit. Din 1641, el a pus colegiul sub conducerea congregaţiei De propaganda fide. Principiul propagandei era că pentru fiecare ţară ,,eretică” trebuie să existe un colegiu naţional.

Colegiile naţionale erau pepiniere romano-catolice înfiinţate cu scopul de a atrage tineri dornici de şcoală, a-i converti la ideile romano-catolice şi a pregăti prin ei clerici pentru Răsărit. În aceşti preoţi, Roma şi-a pus mari speranţe de prozelitism printre răsăriteni şi de aceea i-a format şi îi formează cu deosebită grijă până astăzi. Raţiunea acestor sforţări şi sacrificii este ,,întoarcerea Răsăritului prin răsăriteni”.

Pe lângă propaganda prin colegii la Roma, s-a făcut propagandă prin şcoli, scrieri şi alte mijloace în ţările ortodoxe. Papa Grigorie al XIII-lea va însărcina cu propaganda printre ruşi pe iezuitul Possevino. De altfel, iezuiţii au fost agenţii cei mai activi ai propagandei printre ortodocşi şi lor le-a încredinţat acelaşi Grigorie conducerea colegiilor naţionale.

La eforturile depuse de colegiile naţionale şi propaganda iezuită se adăugau strădaniile diferitelor congregaţii, unele mai vechi, înfiinţate cu scopul de a organiza, supraveghea şi susţine opera convertirii Răsăritului ortodox. Sub numele ,,De rebus Graecorum” funcţiona, la sfârşitul secolului al XVI-lea, o comisie de cardinali care se ocupa în special de schismaticii greci. Papa Clement al VIII-lea (1592-1605) înfiinţează o alta, ,,Super negotiis fidei et religionis catholicae”, pe care Grigorie al XV-lea (1621-1623) a transformat-o în 1622 în faimoasa ,,Sacra congregatio de propaganda fide”, având sarcina exclusivă de misiune romano-catolică în această ,,terra missionis”, cum era numit pe lângă ţările protestante şi Răsăritul ortodox.

Aşadar, romano-catolicii considerau nu numai ţările necreştine, ci şi pe cele creştine nelatine drept ,,părţi ale necredincioşilor”. Un prieten de ocazie al Romei va afirma indignat despre aceasta: ,,Este deplorabil că propaganda are îndrăzneala să numească ţări infidele nu numai Indiile, China, Japonia, ţările Imperiului Bizantin, dar chiar şi Rusia, Grecia şi celelalte ţinuturi greceşti, a căror ortodoxie a recunoscut-o ea însăşi oficial”. Totodată propaganda avea jurisdicţie directă asupra tuturor episcopilor şi clerului latin din Răsărit, Indii, China, Rusia, ţările protestante şi în general din toate ţările pe care ea le califica drept ,,infidele”.

 

Lucrarea misionarilor în Răsăritul ortodox

Colegiile şi congregaţiile nu au fost singurele mijloace de unire din ultimele veacuri. Prin promisiuni şi presiuni politice, prin ameninţări şi avantaje, prin specularea situaţiei extrem de împovărătoare a ortodocşilor din ţările romano-catolice, Roma a reuşit să rupă din sânul Bisericii Ortodoxe un număr de credincioşi, precum rutenii din Polonia prin unirea de la Brest-Litovsk (1595) şi Ungaria (jumătatea secolului XVII) şi românii din Transilvania prin politica Habsburgilor (1698-1700). Neputând să atragă cu totul pe ortodocşi la romano-catolicism, papii s-au mulţumit cu compromisul uniaţiei, sperând să câştige restul prin uniţi înşişi, după principiul întoarcerii Răsăritului prin răsăriteni, şi prin alte mijloace, cum sunt misionarii.

Lucrarea misionarilor este într-adevăr veche şi însemnată. Încă înainte de căderea Constantinopolului sub turci, văzând nereuşita tratativelor de unire, Roma începuse să lucreze în Răsărit prin misionari. Stăpânirea turcă le-a îngreunat un timp propaganda, dar n-a făcut imposibilă.

Dominicanii, franciscanii, capucinii, carmeliţii, augustinii, teatinii şi mai mult decât toţi iezuiţii, aceştia instalaţi la Constantinopol de la 1583, au desfăşurat în Răsărit o mare activitate propagandistică pentru convertirea schismaticilor, susţinută cu grijă de Roma.

Protecţia regilor Franţei, care se găsea în bune raporturi cu turcii prin politica inaugurată de Francisc I (1515-1547), aliat cu sultanul Soliman II Magnificul (1520-1566), asigura misionarilor latini, prin ambasadorii ţării la Constantinopol, relativa libertate de acţiune necesară. Sub protecţia Franţei se găseau în Imperiul Otoman nu numai francezii, ci toţi creştinii romano-catolici, prin capitularea de la 1740. Propaganda şi delegaţii apostolici, precum şi supuşii statului papal, erau în mod special protejaţi de Franţa, ca mandatară a papei.

Prin urmare, prozelitismul catolic în Răsărit avea asigurat un puternic protectorat politic, pe care nici o ţară ortodoxă nu putea să-l contrabalanseze. Este drept că zelul misionarilor a trebuit să fie temperat câteodată, dar nu pe ortodocşi îi apărau astfel turcii contra intenţiilor latine. Ortodocşii rămâneau întotdeauna expuşi pericolului romano-catolic, ca şi celui turc, şi chiar greutatea de a converti pe musulmani făcea pe emisarii papali să-şi îndrepte atenţia exclusiv asupra ,,creştinilor despărţiţi de scaunul lui Petru”. Iar când ordinul iezuit a fost alungat din ţările romano-catolice şi, de nevoie, desfiinţat de Papa Clement al XIV-lea în 1773, îi ofereau azil o ţară ortodoxă, Rusia împărătesei Ecaterina a II-a, şi una protestantă, Prusia lui Friedrich al II-lea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 82/ianuarie-februarie 2014

 

 

PARTEA A II-A

Propaganda romano-catolică în secolul al XIX-lea. Războiul din Crimeea

În secolul XIX, după stagnarea provocată de desfiinţarea ordinului iezuit şi de revoluţia franceză, activitatea prozelitistă a ordinelor romano-catolice s-a intensificat considerabil. Ordinele misionare se înmulţesc. Pe lângă iezuiţii reabilitaţi de Papa Pius al VII-lea în 1814 şi alte ordine amintite, lucrează în Răsărit asumpţioniştii, lazariştii, preoţii Sionului, trapiştii, pasioniştii, resurecţioniştii, şi mulţi alţii, alături de un mare număr de ordine femeieşti cu o nomenclatură complicată şi o activitate neobosită pentru interesele Romei. Faptul că iezuiţii au gândit că pot pătrunde chiar în citadela monahismului ortodox, în Sfântul Munte Athos, şi pot înfiinţa acolo o şcoală monahală pentru a forma călugări uniţi[2] care să fie ,,apostolii naţiunii lor” arată până unde a mers îndrăzneala prozelitismului romano-catolic.

Predecesorul lui Pius al IX-lea, Papa Grigorie al XVI-lea (1831-1846), a dat misiunilor un avânt atât de mare, încât a fost numit ,,marele papă misionar”. Acest impuls a creat şi pentru Papa Pius al IX-lea îndatorirea de a promova tot mai mult opera misiunilor. Într-adevăr, Papa Pius al IX-lea a susţinut misiunea romano-catolică şi a arătat un interes deosebit faţă de cea din Orientul Apropiat.

Împrejurările politice din Europa şi situaţia Bisericii Ortodoxe i-au fost în mare parte favorabile. Creşterea puterii ruse în timp ce decădea cea turcă, mişcările naţionaliste ale popoarelor ortodoxe, revoluţia şi independenţa Greciei, îi făceau pe turci mai concesivi faţă de puterile apusene, care se ridicau în faţa Rusiei ca protectoare ale ,,omului bolnav” al Europei. Politica de mari ambiţii ruse şi ortodoxe a ţarului Nicolae I (1825-1855), care vroia distrugerea Imperiului Otoman sau cel puţin asigurarea protecţiei tuturor creştinilor ortodocşi, recunoscută Rusiei prin Tratatul de la Cuciuc-Cainargi, prin cele de la Bucureşti (1812) şi Adrianopol (1829), provocă reacţii din partea Franţei şi Angliei, care aveau interesul ca Imperiul Otoman să dăinuiască în profitul lor.

Alianţa dintre preşedintele Franţei, Napoleon al III-lea, regina Victoria a Marii Britanii şi Irlandei, şi sultanul Abdul Megid I

În urma Tratatului de la Unkiar-Skelessi (1833), prin care Rusia obţinea, sub forma unei alianţe oferite turcilor, aproape dependenţa acestora de ea, puterile apusene formară o coaliţie contra marelui stat rus care a condus la Războiul din Crimeea (1854-1856), pe care Rusia l-a pierdut. Acest război, în care creştinii apuseni s-au aliat cu turcii contra unei puteri ortodoxe, a avut suficiente cauze şi scopuri politice. El nu a fost însă cu totul străin nici de interesele confesionale. Altfel, poate, un cleric romano-catolic nu l-ar fi numit cu satisfacţie ,,o nouă ridicare de arme a latinilor contra grecilor, ca pe timpul cruciadei din secolul al XIII-lea”. Faptul că, prin Tratatul de la Paris (1856), Rusia pierdea între altele dreptul de protecţie asupra creştinilor ortodocşi arată că rivalitatea confesională nu lipsea dintre motivele campaniei din Crimeea.

În orice caz, este destul de curios faptul că, în 1854, guvernul turc a cerut patriarhului ecumenic să declare că Rusia este schismatică, pentru că ar fi ,,introdus în cult inovaţii străine de dogma Bisericii de Răsărit”, ceea ce patriarhul a refuzat, afirmând ,,identitatea desăvârşită în explicarea dogmelor” între cele două Biserici. Se poate ca diplomaţia papală să nu fi fost cu totul străină de această iniţiere a turcilor în teologia ortodoxă, tocmai în timpul războiului din Crimeea.

Este binecunoscut faptul că romano-catolicii nu s-au sfiit în acea perioadă să facă uz de intrigi între greci şi ruşi, vrând să slăbească solidaritatea popoarelor ortodoxe. Se ştie şi faptul că la Hotel des Monnaies din Paris se bătuse o medalie cu inscripţia ,,Dieu protège le catholicisme, le protestantisme et l’islamisme !”[3], care dovedeşte că războiului contra Rusiei i se dădea o justificare religioasă şi că împotriva Ortodoxiei se formase o adevărată coaliţie, în care, pentru a fi mai odioasă, se găsea, alături de romano-catolicism şi protestantism, islamismul.

Medalie bătută cu ocazia războiului din Crimeea, 1854-1856

Într-adevăr, Franţa şi Anglia convinseseră pe turci că, numai protejând romano-catolicismul şi protestantismul şi distrugând cu ajutorul lor Ortodoxia, s-ar putea nimici influenţa rusă asupra ortodocşilor din Imperiul Otoman. Perspectiva că un popor ortodox ar putea cuceri Constantinopolul îi îngrozea pe francezi, care afirmau că ,,dacă schismaticii ar înfige crucea pe cupola Sfintei Sofia, s-ar termina cu catolicismul”.

Medalie bătută cu ocazia războiului din Crimeea, 1854-1856

Aşadar, alianţa franco-anglo-turcă împotriva Rusiei însemna o mare coaliţie latino-protestanto-mahomedană contra Ortodoxiei care şi-a propus să distrugă Ortodoxia pentru a-şi asigura avantaje politice. Este de notat faptul că această alianţă nu mai permitea nici un fel de coaliţie creştină împotriva islamismului. Apusese vremea când exista o conştiinţă a intereselor creştine comune; acum existau interese naţionale, politice, confesionale.

Sultanul turc a poruncit, de asemenea, emiterea unei medalii cu ocazia războiului din Crimeea, dar nu şi-a înjosit în nici un fel credinţa …

 

Sub ameninţarea Franţei, Imperiul Otoman face concesii romano-catolicilor

Aceste evenimente s-au petrecut la câţiva ani după enciclica Papei Pius al IX-lea către răsăriteni, dar papa nu aşteptase lovitura dată Ortodoxiei în războiul împotriva Rusiei pentru a încerca să-i supună pe ortodocşi. Înainte de a ceda Rusia în urma războiului din Crimeea, au cedat turcii în favoarea intereselor romano-catolice, şi Roma a profitat deopotrivă de pe urma strâmtorării turcilor, ca şi a ortodocşilor, pentru a se întinde în paguba acestora.

Începând din 1830, când influenţa franceză în Imperiul Otoman a crescut din nou considerabil, se obţine de la turci scoaterea uniţilor din Imperiul Otoman de sub autoritatea civilă a patriarhului de Constantinopol, care era etnarh[4] şi pentru ei, şi organizaţie patriarhală proprie. Sultanul Mahmud al II-lea (1808-1839) le acordă autonomia civilă întâi armenilor, apoi sirienilor şi copţilor, privilegiu recunoscut definitiv în anul 1848. La insistenţa puterilor europene, în 1856, sultanul Abdul Megid (1839-1861) va consfinţi şi va lărgi aceste drepturi printr-un nou edict imperial, numit Hatti-Humayium, întărit de Congresul de la Paris (1856) şi de cel de la Berlin (1878).

Pe lângă acest privilegiu, tratatele au recunoscut şi alte drepturi, pe care le-au extins la toţi uniţii şi romano-catolicii din Imperiul Otoman. Şi situaţia ortodocşilor s-a îmbunătăţit, dar pentru că erau lipsiţi de o protecţie efectivă din afară şi ameninţau unitatea statului turc prin trezirea sentimentului naţional, dispoziţia turcilor faţă de ei era mai puţin binevoitoare.

Odată cu libertatea acordată uniţilor, începe o nouă etapă, mai favorabilă unirii cu Roma. În această conjunctură, Roma a crezut că a sosit momentul să speculeze, în favoarea catolicismului, libertăţile acordate creştinilor de Imperiul Otoman şi s-au dedat la o propagandă vie şi intensă în Balcani şi în Orientul Apropiat, în dauna Bisericii Ortodoxe[5].

Astfel, în vreme ce protecţia uniţilor şi romano-catolicilor era asigurată de state puternice şi temute, grija Rusiei pentru ortodocşi îi făcea pe turci să fie bănuitori. Suspiciunea că patriarhii de Constantinopol sunt naţionalişti sau oameni ai Rusiei le periclita situaţia, şi unii au fost depuşi pentru aceasta, precum patriarhul Constantios I (1845).

De altfel, autoritatea patriarhului ecumenic scădea prin însuşi faptul trezirii popoarelor ortodoxe. Formarea de state naţionale, care revendicau autocefalia Bisericii, avea să micşoreze mult domeniul jurisdicţiei patriarhului de Constantinopol, şi începutul l-au făcut chiar grecii. Acest fenomen ortodox a dat şi dă încă Romei noi speranţe de succes în Răsărit. Unii scriitori francezi l-au socotit providenţial pentru interesele prozelitismului romano-catolic[6]:

,,Distrugând prin noi evenimente politice această putere a patriarhiei Constantinopolului, pe care o politică de diviziune o dăduse ca fundament schismei, Providenţa a îndepărtat unul din cele mai mari obstacole pe care cauza unirii le-a văzut ridicându-se în faţa ei. Înainte de această scădere treptată a puterii patriarhului Constantinopolului, unirea nu se putea face fără mijlocirea lui, şi totul era potrivnic ca o asemenea dorinţă să fie împlinită de el. Acum, când această putere de obârşie curat umană, pe care chiar această obârşie o făcea ostilă Bisericii Catolice, este diminuată de aşa natură încât nu mai este decât umbra trecutului, unirea se poate realiza fără ea şi împotriva ei, cu imensa majoritate a populaţiilor de rit răsăritean, sustrase pe viitor influenţei ei, şi chiar cu cele care îi sunt supuse şi pe care nimic nu le mai împiedică de a se despărţi în libertate”.

Procesul dislocării ortodoxe, naţionale şi autocefale, era la început în timpul Papei Pius al IX-lea, dar era un semn bun şi sigur pentru propaganda romano-catolică, care a căutat să profite[7]. În acelaşi timp în care comunitatea ortodoxă din Imperiul Otoman suferea o transformare de proporţii ce conducea la scăderii puterii sale, Imperiul Otoman în sine se prăbuşea. Faptul că el nu mai constituia un adversar de temut pentru Apus şi că existenţa şi situaţia sa internaţională depindeau tot mai mult de bunăvoinţa puterilor europene îl făceau mai accesibil misionarilor latini. Odată ce Islamul încetase de a fi cuceritor, propaganda creştină găsea intrare mai uşoară. Misionari, şcoli, instituţii şi opere religioase au invadat teritoriul sultanului, pe care Biserica Ortodoxă se găsea în stare de inferioritate şi supravegheată îndeaproape.

Avântul dat propagandei romano-catolice de Papa Grigorie al XVI-lea a fost şi pentru Papa Pius al IX-lea, precum am spus, un punct important în programul său pontifical. Pius al IX-lea şi urmaşii lui au continuat să organizeze şi să consolideze misiunile latine, neuitând Orientul Apropiat. Interesul lui pentru acest Orient este într-adevăr caracteristic pentru scopurile lui papale.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 83/martie-aprilie 2014

 

 

PARTEA A III-A

Papa Pius al IX-lea şi Răsăritul

Pius al IX-lea a fost un papă cu mari idealuri medievale. Bucurându-se de cel mai lung pontificat (1846-1878) cunoscut în istoria papalităţii – aproape 32 ani – inspirat şi mânat spre ţeluri mari de iezuiţi, al căror instrument devenise, împins spre acţiune de nenumărate evenimente politice şi bisericeşti, preocupat să asigure papalităţii cea mai bună situaţie în complicaţiile timpului său, popular şi sărbătorit cum nu a fost nici un alt papă, Pius al IX-lea, pe care unii evrei l-au numit Mesia, iar un biograf l-a socotit ,,capodopera lui Dumnezeu”, a desfăşurat o activitate bogată şi variată, fără precedent în istoria papalităţii.

Într-o epocă plină de greutăţi, printre valuri, foc şi lacrimi, dincolo de decepţii, ameninţări şi lovituri dureroase, Pius al IX-lea a tins spre culmea idealului papal şi într-o anumită privinţă el a fost cel dintâi care a ajuns-o. El a dus la sfârşit construcţia dogmatică a Sinodului de la Trident (1545-1563), el a atins punctul culminant al evoluţiei papale, prin decretarea dogmelor despre imaculata concepţie (1854) şi mai ales a celei despre infailibilitatea papală (1870). În timp ce puterea lumească a episcopului Romei dispărea prin unificarea statului italian, puterea spirituală căuta compensaţii în realizarea celei mai îndrăzneţe aspiraţii papale: infailibilitatea dogmatisită a ,,vicarului lui Iisus Hristos”.

Pius al IX-lea înconjurat de membrii curţii papale la începutul anilor ’1870

Ceea ce caracterizează activitatea multilaterală a Papei Pius al IX-lea este centralismul bisericesc. Unificarea creştinătăţii sub o singură conducere, cea a episcopului Romei, era un postulat natural pentru o asemenea tendinţă de a concentra totul în mâna papei. Cu sfetnici ca iezuiţii, privirile papei aveau să se întindă peste tot pământul, care trebuia cucerit pentru Roma pontificală. Pius al IX-lea a năzuit ceea ce nu se cutezase niciodată. Şi pentru că, deşi obişnuită cu toate abuzurile papale posibile, afară de acesta, lumea romano-catolică nu se arăta toată dispusă să-l primească, Pius al IX-lea a zis, trecând ca nimeni altul peste tradiţie şi Biserică: ,,Eu sunt tradiţia !”[8] şi ,,Eu sunt Biserica !”[9]. Papa se substituia deci tradiţiei milenare şi Bisericii întregi, mergând chiar până la a zice ca Mântuitorul Însuşi: ,,Eu sunt calea, adevărul şi viaţa !”[10]. Despotismul papal nu se putea exprima mai categoric de atât[11].

Un papă care vorbeşte astfel vrea să fie ascultat de întreaga lume creştină. Nimic mai natural deci, pentru un pontif roman cu program mare, decât să se gândească la supunerea – prin apropiere, prin unire, oricum – a ortodocşilor, anglicanilor, protestanţilor, creştinilor heterodocşi răsăriteni, a tuturor pe care Roma i-a dispreţuit şi-i dispreţuieşte de altfel, socotindu-i schismatici şi eretici. Ideea că poate să existe mântuire şi în altă Biserică decât cea romană, Papa Pius al IX-lea a respins-o şi a condamnat-o cu indignare, până şi în scrisoarea către împăratul Germaniei, Wilhelm I. De aceea, papa şi-a întins gândul şi grija peste toţi creştinii, revendincându-i pentru conducerea sa, iar peste ortodocşi cu preferinţă, încă de la începutul pontificatului său, cum arată enciclica de la 6 ianuarie 1848.

Oricât ar părea de curioasă pentru timpul de atunci, această invitaţie la unire nu era un act întâmplător şi izolat. Ea făcea parte dintr-un grandios program unionist, pe care Papa Pius al IX-lea l-a urmărit tot timpul şi prin toate mijloacele. Nereuşita încercării de la 1848 nu l-a împiedicat de a continua să lucreze pentru aducerea răsăritenilor la staulul său. Din contră, le-a arătat tot interesul posibil, după împrejurări, şi mai ales prin grija ce a purtat pentru uniţi, adică pentru ,,întoarcerea Răsăritului prin răsăriteni”.

 

,,Întoarcerea Răsăritului prin răsăriteni”

Încă din iulie 1847, papa înfiinţa un patriarhat latin pentru Ierusalim şi Palestina, cu obligaţia ca patriarhul să rezideze acolo, ca pe timpul cruciadelor. Scaunul fu încredinţat unui misionar, preotul genovez Giuseppe Valerga (foto), care de la 1848 reprezenta şi pe papă în Imperiul Otoman[12].

În 1850, Papa Pius al IX-lea a înfiinţat pentru armenii uniţi din Rusia dioceza Artvin, în 1867 aprobă fuziunea celor două Biserici Armene Unite de Constantinopol şi de Cilicia. În 1853, Papa Pius al IX-lea da românilor uniţi o provincie bisericească proprie, cu un mitropolit de Făgăraş şi Alba-Iulia, înfiinţa episcopia de la Lugoj pentru Banat, pe cea de la Gherla pentru Maramureş[13]. În 1861 a numit un episcop pentru bulgarii uniţi. În 1875 a înfiinţat un arhiepiscopat latin la Atena, recomandând regelui pentru acest scaun pe delegatul papal Marango. Arhiepiscopul de Lemberg, Michael Lewicki, şi arhiepiscopul croat de Agram, Gheorghe Haulik, au fost numiţi cardinali, ca atenţie şi ca momeală pentru uniţi.

Papa Pius al IX-lea s-a interesat de asemenea de aproape toţi ceilalţi uniţi din Răsărit. El s-a îngrijit totodată de restabilirea şi consolidarea Bisericii Romano-Catolice în ţări în care ea fusese compromisă. Astfel a restabilit ierarhia romano-catolică în Anglia (1850) şi în Olanda (1853), sperând – mai ales în Anglia, în urma curentului creat de mişcarea de la Oxford – numeroase treceri la romano-catolicism.

În scopul promovării unirii, Papa Pius al IX-lea a susţinut şi a intensificat opera propagandistă prin toate mijloacele obişnuite: şcoli, congregaţii, misionari. În timpul lui s-au înfiinţat noi organizaţii misionare. În 1856, abatele francez Lavigerie, mai târziu arhiepiscop de Alger şi cardinal, înfiinţă ,,L’oeuvre d’Orient”, cu scopul de a susţine şcolile congregaţiilor misionare din Orient.

Mai important este că Pius al IX-lea a înfiinţat organizaţiuni speciale pentru convertirea ortodocşilor. Ideea o exprimase şi enciclica de la 1848 şi poate tocmai nereuşita acesteia l-a făcut să stăruie. Fapt este că această enciclică i-a adus şi concursul neprevăzut al unui aventurier confesional, Iacov Pitzipios (1800-1805?), profesor grec din Constantinopol.

 

Pius al IX-lea şi Iacov Pitzipios

Combătând pe cei care au scris contra enciclicii lui Pius al IX-lea către răsăriteni, Iacov Pitzipios a trebuit, în urma unei neînţelegeri cu patriarhul, să plece din Constantinopol. El a devenit de atunci un apărător înfocat al unirii, oferind serviciile sale Romei, şi a desfăşurat o curioasă activitate de scriitor în jurul problemei confesionale.

Pitzipios a propus Papei Pius al IX-lea un plan de unire a Bisericilor (1853)[14] şi a conceput ideea unei Societăţi Creştine Răsăritene. Înfiinţată de Pitzipios şi aprobată şi patronată de papă (1855), această societate, al cărei preşedinte pe viaţă era însuşi iniţiatorul ei, rezidând la Paris, şi al cărei comitet central era compus din romano-catolici şi ortodocşi unionişti, trebuia să aibă comitete în diferite oraşe răsăritene şi să lucreze pentru pregătirea terenului în vederea întrunirii unui Sinod Ecumenic cu participarea romano-catolicilor, ortodocşilor, protestanţilor, care urma să fie convocat de ţarul Rusiei sau de împăratul Franţei.

De la unirea Bisericilor – şi se vede că era vorba de o unire generală – aştepta Pitzipios şi o soluţie creştină a chestiunii politice răsăritene. Manualul normativ al Societăţii Creştine Răsăritene era cartea lui Pitzipios L’Eglise orientale (foto), tipărită şi răspândită de Congregaţia Propagandei. În cartea aceasta, el vroia să pună de acord dogma Bisericilor Ortodoxă şi Romano-Catolică şi să dovedească posibilitatea unirii lor[15].

Contactul lui Pitzipios cu romano-catolicismul îl edifică însă curând asupra ideilor şi scopurilor papale, dezamăgindu-l. S-a schimbat atunci din nou la faţă şi a scris o carte contra ,,romanismului”[16] (foto), pe care o socotea un ,,nou testament politic al creştinismului”, şi altele.

Apostazia lui Pitzipios l-a făcut pe Papa Pius al IX-lea să înfiinţeze o altă organizaţie, care să lucreze pentru unirea Bisericilor. Prin brevele[17] ,,Romani pontifices” (6 ianuarie 1862) şi ,,Amantissimus”, papa înfiinţă pe lângă Congregaţia Propagandei o secţie specială pentru chestiunile ritului răsăritean (Congregatio de propaganda fide pro negotiis ritus orientalis)[18]. ,,Cum arată şi numele, această congregaţie se ocupă numai de Bisericile răsăritene. Ea are ca scop păstrarea şi răspândirea credinţei catolice printre naţiunile creştine, care urmează diferitele rituri răsăritene, favorizarea unirii Bisericilor disidente cu cea adevărată, Biserica Romană”, scria Lucien Choupin, în lucrarea sa Valoarea deciziilor dogmatice şi disciplinare de la Saint-Siège.

Papii următori au menţinut secţiunea ,,Pro negotiis ritus orientalis”. Benedict al XV-lea (1914-1922) a transformat-o într-o congregaţie de sine stătătoare: Congregatio pro Ecclesia orientali (1917) sub preşedinţia papei. Opera Papei Pius al IX-lea era, prin urmare, durabilă.

Odată cu înfiinţarea noii secţiuni a propagandei, Societatea Creştină Răsăriteană devenea de prisos. Pitzipios protestă în calitate de preşedinte printr-o ,,enciclică” adresată membrilor, în care declară pe papă înlăturat din societatea sa[19]. Pius al IX-lea a continuat să lucreze cu mijloace proprii şi nu a pierdut din vedere Răsăritul după experienţa cu Pitzipios, aşa cum nu l-a pierdut nici după nereuşita de la 1848.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 84/mai-iunie 2014

 

 

PARTEA A IV-A

Ca să întrebuinţeze toate mijloacele posibile, papa a recurs şi la cele liturgice: a dispus să se facă rugăciuni pentru unirea Răsăritului cu Apusul. Începând de la Pius al IX-lea, o campanie de rugăciuni speciale susţine propaganda unionistă. Motivul acestei campanii a fost tot nereuşita enciclicei de la 1848 către răsăriteni. De atunci, s-au răspândit printre romano-catolici o serie de apeluri pentru rugăciuni în favoarea unirii[20]. În 1851 s-a tipărit un astfel de apel la Bruxelles[21], în 1855 la Bourges[22]. În Germania, rugăciunea pentru unire era generalizată prin ordinul episcopilor din anul 1859.

Campania de rugăciuni pentru unire a primit un mare impuls din partea unui rus uniat[23], contele Grigorie Şuvalov, care a intrat în ordinul barnabiţilor, care a susţinut cu multă căldură necesitatea ei în faţa Papei Pius al IX-lea. Şuvalov a venit cu ideea, pe care a transpus-o în practică C. Tondini de Quarenghi, de a se constitui o asociaţie permanentă care să adreseze zilnic Sfintei Fecioare o anumită rugăciune pentru a mijloci la Sfântul Duh ,,în favoarea fraţilor noştri rătăciţi, grecii schismatici, pentru ca, luminaţi de harul Său dătător de viaţă, să reintre în sânul Bisericii Catolice, sub conducerea infailibilă a celui dintâi păstor şi învăţător, suveranul pontif roman”.

Papa Pius al IX-lea a rezervat favoruri papale acestei rugăciuni speciale. Printr-o scrisoare din 2 septembrie 1869, el acorda o indulgenţă celor care făceau rugăciunea barnabită: de 300 zile celor care o făceau o dată, plenară celor care o rosteau zilnic. Mai mult, rugăciunii către Sfânta Fecioară i s-a adăugat o liturghie săvârşită în cinstea ei la sărbătoarea Imaculatei Concepţii (8 decembrie) şi în prima sâmbătă a fiecărei luni. Pe 30 aprilie 1872, Papa Pius al IX-lea acorda o indulgenţă plenară celor care asistau la această liturghie, săvârşită în bisericile asociaţiei barnabite.

O reprezentare aghiografică a Papei Pius al IX-lea, 1873

 

Propaganda protestantă

Aşadar, Papa Pius al IX-lea – care a visat ca puţini alţii să unească şi să conducă întreaga creştinătate – a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru unirea cu ortodocşii în special, afară bineînţeles de cel mai necesar lucru după rugăciune: înlăturarea piedicilor romano-catolice care stau de fapt în calea unirii.

Este demn de remarcat că trimiterea enciclicei către răsăriteni la începutul pontificatului arată că papa proceda chiar cu oarecare grabă. Fără îndoială, propaganda protestantă în Răsărit îl neliniştea. După 1830, protestanţii şi mai ales anglicanii aveau în Răsărit şcoli şi agenţi, care făceau o concurenţă serioasă propagandei romano-catolice[24]. Un raport interesant al lui Duval, proprefectul apostolic al misiunii dominicane în Mosul, arată că în vremea sa, sub urmaşul lui Pius al IX-lea, Leon al XIII-lea (1878-1903), şcolile romano-catolice se găseau într-o inferioritate vădită faţă de cele protestante[25]. Diplomaţia statelor protestante sprijinea, cum era şi firesc, activitatea acestor şcoli.

Începând din 1842, anglicanii şi germanii[26] aveau un episcopat comun la Ierusalim, încredinţat unui evreu protestant care, nereuşind să-i convertească pe conaţionali, şi-a încercat puterea misionară în rândul ortodocşilor. Progresele propagandei protestante şi ,,mania ei de a converti pe creştinii din Răsărit” preocupau serios Roma papală, preocupare care a luat forma unei îngrijorări alarmante, după cum notează P. Michel:

,,Să nu existe iluzii: protestantismul câştigă teren enorm în Răsărit; şi dacă acţiunea lui nu este oprită prin unirea Bisericilor disidente cu Biserica Catolică, singura barieră în stare să se opună torentului năvălitor, se poate prevedea, într-un viitor apropiat, ruina completă a acestor biete Biserici, pe care protestantismul le va fi dat ireligiunii şi morţii”. El scrie în continuare: ,,În mod fatal, populaţiile răsăritene supuse acestei acţiuni dizolvante a şcolii protestante timp de câteva generaţii vor fi încetat de a fi creştine şi vechile Biserici din Răsărit îşi vor fi trăit viaţa. Nu vor putea scăpa de acest dezastru inevitabil decât cele care se vor fi refugiat sub aripa maternă şi protectoare a Bisericii Catolice”.

Se poate vedea din aceste cuvinte care este legătura dintre propaganda protestantă şi problema unirii Bisericilor şi se poate înţelege de ce Papa Pius al IX-lea era îngrijorat de succesul misiunii protestante în Răsăritul devenit teren de concurenţă şi de pradă confesională. Propaganda protestantă era considerată drept cea mai mare piedică în calea unirii Răsăritului cu Roma, iar unirea drept singurul mijloc de a-l apăra de protestantizare[27].

De altfel, şi Biserica Ortodoxă se temea de răspândirea ideilor protestante[28]. Enciclica semnată de Patriarhii Grigorie al VI-lea al Constantinopolului şi Atanasie al Ierusalimului în 1836, care enumera Bisericile protestante şi unele secte şi îndemna clerul şi poporul ortodox să se ferească de învăţăturile lor, arată că Biserica Ortodoxă era conştientă de pericolul protestant. Doi ani mai târziu, în 1838, cei doi patriarhi, având şi consimţământul celorlalţi doi, Ierotei al Alexandriei şi Meftodie al Antiohiei, dau de asemenea o enciclică ,,împotriva inovaţiilor latine”.

Aşadar, Ortodoxia îşi afirma conştiinţa confesională şi reclama dreptul de a fi lăsată în pace de propagandişti, fie protestanţi, fie romano-catolici.

 

Roma şi Rusia

Rezistenţa ortodoxă găsea sprijin în atitudinea ruşilor, îndeosebi a ţarului Nicolae I Pavlovici. Ţarul dorea să ia sub aripa sa protectoare pe toţi ortodocşii şi mai cu seamă pe cei slavi, care formau majoritatea. Ţarul ar fi vrut să se facă auzit nu numai la Constantinopol, ci şi la Ierusalim care era ,,nodul chestiunii Răsăritului”.

Ţarul Nicolae I

Cu alte cuvinte, expansiunii romano-catolice i se opunea expansiunea protestantă şi rezistenţa ortodoxă şi mai ales rusă. Totodată, în acea vreme, stăpânirea sau influenţa rusă se întindea în Asia, spre indispunerea Romei. Cuceririle Rusiei în Asia îi îngrijorau, într-adevăr, pe romano-catolici: ,,Rusia avansează de la sud la nord pe un front care cuprinde toată lăţimea continentului; ea a anexat nordul Chinei şi a ocupat Asia Centrală; Persia este cu totul sub superioritatea sa şi de la Trapezunt la Ierusalim, propaganda moscovită se face simţită, cu atât mai neliniştitor cu cât este mai greu de sesizat”.

Vizita ţarului Nicolae I la Roma în decembrie 1845, când s-a întâlnit de două ori cu Papa Grigorie al XVI-lea, fapt care a produs senzaţie, i-a pus faţă în faţă pe şeful romano-catolicismului şi protectorul Ortodoxiei. Din convorbirea lor, în care papa a făcut împăratului imputări cu privire la presiunile exercitate asupra romano-catolicilor şi uniaţilor din Rusia, s-a născut ideea unui concordat, care s-a încheiat în august 1847 în timpul succesorului lui Grigorie al XVI-lea, Pius al IX-lea. Acest concordat asigura libertatea religioasă credincioşilor papei din cea mai mare ţară ortodoxă.

Deşi concordatul nu s-a pus în aplicare în mod serios, Papa Pius al IX-lea avea motiv să se simtă în largul său. Pentru un început de pontificat şi într-un stat ca Rusia, succesul deşi relativ era mare, dacă nu prin rezultatele sale reale, cel puţin prin semnificaţia sa. Pontiful roman făcuse reproşuri ţarului Rusiei, numit cu răutate de romano-catolici ,,papă ortodox”[29], şi obţinuse de la el un regim convenabil pentru catolicism în ţara sa puţin tolerantă. Un fapt ca acesta nu se mai întâmplase niciodată. Papa Pius al IX-lea se impusese în faţa lui Nicolae I, Roma în faţa Moscovei. Mai mult de atât nu se putea aştepta atunci poate nici de la un suveran romano-catolic.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014

 

 

PARTEA A V-A

Roma şi Constantinopolul

Un alt eveniment senzaţional avu loc când Roma papală se află faţă în faţă cu Constantinopolul mahomedan. La o jumătate de an după alegerea Papei Pius al IX-lea, în februarie 1847, ambasadorul turc la Viena, Şekib-Efendi, făcu o vizită papei. Iată cuvântarea lui Şekib-Efendi:

,,Aşa cum în vechime împărăteasa Sava l-a salutat pe împăratul Solomon, tot aşa trimisul Sublimei Porţi vine să salute pe Papa Pius al IX-lea în numele monarhului său. Faptele minunate şi sublime ale sanctităţii sale umplând nu numai Europa de laude, ci răspândindu-se până departe în toate ţinuturile universului, puternicul meu monarh m-a onorat cu misiunea de a prezenta sublimei persoane a papei felicitările sale cele mai cordiale, pentru suirea sa pe scaunul lui Petru. Cu toate că de secole n-a existat între Constantinopol şi Roma nici un raport amical, puternicul meu împărat doreşte să trăiască în prietenie cu sanctitatea voastră. El are pentru persoana sanctităţii voastre cea mai înaltă stimă şi va şti să protejeze pe creştinii care locuiesc în vastele sale state”.

Papa a răspuns ,,că nu va înceta de a se ruga Celui atotputernic ca să nu părăsească pe fiii săi credincioşi, care locuiesc în Răsărit, adăugând că şi el doreşte să cultive bune raporturi cu sultanul şi că se va explica mai pe larg în audienţa secretă ce-i va acorda” ambasadorului turc.

Acesta a fost primul contact oficial dintre un sultan turc şi un papă. Începea o nouă eră pentru raporturile dintre ei şi este demn de reţinut că importanţa momentului era înţeleasă şi în ţările noastre. Iată ce scria, după Journal des Débats, Organul Luminării din Blaj în ianuarie 1847:

,,Se scrie din Constantinopol, 17 decembrie. Legatul de Viena, Şekib-Efendi va să plece în scurt către postu-şi, şi este decis ca trecând prin Italia să se oprească la Roma spre a felicita pe noul papă din partea sultanului, faptă fără precedente în istoria împărăţiei turceşti. De partea sa şi guvernul pontifical trimise la Constantinopol cu o misiune pe dl. Escalon, general-consul al său la Marsilia. Acestea sunt cele dintâi apropieri diplomatice, ce Divanul le va avea cu curtea de la Roma. Aceea este o faptă onorată pentru catolicism şi care arată din destul, de ce dispoziţiuni liberale sunt însufleţiţi sultanul şi miniştrii. Urile religioase merg scăzând, o apropiere progresivă se lucra, şi se lua aminte, ca Gazeta Statului turcesc lua în columne-şi doi articuli foarte favoritori Sfântului Părinte, ce mai alaltăieri era obiectul urgiilor din partea a tot bunul musulman, şi că-i dă deplin toate aceleaşi titluri ca şi celorlalte capete încoronate”.

Despre vizita ambasadorului turc la Pius al IX-lea se scrie: ,,Roma, 15 februarie stil nou. Legatul turcesc Şekib-Efendi, de care atinserăm în nr. III, sosi la Roma, şi în 16 februarie fu prezentat înaintea sfinţiei sale în Palatul Quirinale, unde înaintea sfinţiei sale ce şedea pe tron, descoperi în numele înălţimii sale unele sentimente ce caracterizează geniul timpului în care trăim, cam într-aceste expresiuni, ce noi le împrumutăm din Diario di Roma: ’Asociindu-se la mulţumirea universală a toată lumea pentru înălţarea sfinţiei sale pe tron’, sultanul l-a însărcinat să prezinte papei în augustul lui nume cele mai sincere şi ’vii urări’. Sultanul a ’cuprins cu nerăbdare această fericită ocaziune spre a putea intra de-a dreptul în relaţiune cu guvernul sfinţiei sale’. Sultanul aspiră la preţuirea şi amiciţia papei şi-l asigură de ’bunăvoinţa sa faţă de toţi supuşii săi fără alegere de credinţă, ca un părinte care-şi iubeşte fiii fără alegere’, sperând să fie preţuită de papă”.

Ideile preluate din Diario di Roma spun ceva mai mult decât cuvântarea lui Şekib-Efendi; poate că ele au fost exprimate în conversaţia secretă cu papa. Cele de mai sus par a se constitui într-un răspuns al sultanului la un apel al papei şi, într-adevăr, există unele indicii, precum misiunea lui Escalon şi a abatelui Demaury, că papa a fost cel care a iniţiat bunele raporturi cu sultanul.

Altă gazetă a vremii, Vestitorul Românesc, care apărea la Bucureşti, consemnează că o mare mulţime de oameni a alergat să vadă pe ambasadorul turc mergând la papă, să privească ,,la această extraordinară şi interesantă întâmplare”. Periodicul redă în rezumat cuvântările ţinute cu această ocazie. Papa îşi exprimă recunoştinţa şi ,,dulce nădejde de a vedea curând statornicite acele relaţii de prieteşug, care se vor întoarce negreşit în folosul catolicilor ce locuiesc în întinsa împărăţie şi a căror condiţie religioasă îmbunătăţindu-se din zi în zi, mulţumită stăruinţei părinteşti a maiestăţii sale sultanului, va face să crească preţul ce punem la prieteşugul acestui puternic suveran”.

Într-adevăr, vizita ambasadorului nu era o simplă formalitate diplomatică. Din contră, ea era cu atât mai semnificativă, cu cât părea mai curioasă. Sultanul Abdul Megid (1839-1861) curmase persecuţiile religioase din imperiul său în 1844. Această măsură nu a fost luată de dragul creştinilor, nici nu a fost respectată: o prigoană sângeroasă din 1860 a reamintit creştinilor trista lor situaţie în Imperiul Otoman. Era o măsură adoptată de sultan doar pentru a-şi îmbunătăţi imaginea în faţa puterilor creştine.

Abdul Megid (1839-1861)

Papa, care era şi suveranul unui stat, însemna mult în lumea politică. Protecţia ce-i acorda Franţa în Europa şi la Constantinopol mărea prestigiul său. Unui sultan tânăr[30] şi cu idei noi nu-i era indiferent acest lucru. Poate că mai ales veleităţile ruse, atât de imperios afirmate de ţarul Nicolae I, i-au dat de gândit lui Abdul Megid. Protectoratul asupra creştinilor din Imperiul Otoman era o ameninţare a integrităţii lui, iar trezirea sentimentului naţional la popoarele balcanice prevestea timpuri mai grele. Se impunea o rezolvare a chestiunii creştine.

Era mai uşoară şi mai oportună o înţelegere cu Roma. Privilegiile acordate creştinilor de către Abdul Megid[31] şi cele speciale acordate credincioşilor Romei de către predecesorul său, Mahmud II, netezeau drumul pentru curioasa întâlnire şi înţelegere diplomatică dintre un sultan şi un papă, despoţii a două religii adversare dintotdeauna. Era un gest care vestea timpuri noi, dar el nu-l lua prin surprindere pe papă. Din contră, acesta fusese pregătit prin aceea că papa trimisese la Constantinopol pe consulul general al Marsiliei, dl. Escalon, de care am amintit mai sus. Pe de altă parte, prin abatele Demaury se sugerase marelui vizir Reşid-Paşa ca ambasadorul sultanului să se adreseze papei ca unei puteri creştine spirituale. Papa, care se considera între creştini şeful întregii creştinătăţi, ţinea să fie considerat astfel şi de suveranul turc, de şeful islamismului.

Pe cale ocolită, papa se substituia şi autorităţii atât de mult încercate a patriarhului de Constantinopol. Prin înţelegerea cu sultanul şi prin rezultatele scontate se mergea către uzurparea dreptului de etnarh al patriarhului ecumenic, de sub a cărui competenţă civilă fuseseră scoşi uniţii în 1839. Turcii nu aveau nimic de pierdut: sultanul nu dădea din ale sale. Un protector al creştinilor care stătea departe şi nu avea planuri de cucerire era mai convenabil decât unul apropiat ca patriarhul, sau cu planuri războinice ca ţarul Rusiei. Cert este că Papa Pius al IX-lea vroia să preia protectoratul creştinilor din Imperiul Otoman[32].

Putem crede, după mărturia lui Pitzipios, că înşişi creştinii răsăriteni priveau cu simpatie şi cu interes acţiunea politică a papei, ale cărui reforme liberale din Italia făcuseră impresie în toată lumea. Într-adevăr, papa acordase unele libertăţi religioase şi politice care, în atmosfera de la 1848, însemnau mult şi-l arătau ca pe un om nou şi mare. Era firesc ca şi răsăritenii asupriţi de turci să se bucure la gândul că influenţa mult-lăudatului papă ar putea să le fie şi lor de vreun folos. Bineînţeles, Papa Pius al IX-lea era informat asupra stării de spirit din Răsărit şi o socotea, probabil, mai propice încercării sale decât era în realitate. De asemenea, el credea că momentul este prielnic pentru a-şi pregăti pe cale diplomatică protecţia creştinismului subjugat; drept urmare, s-a străduit să culeagă roadele întrevederii sale cu Şekib-Efendi.

 

Papa Pius al IX-lea se adresează răsăritenilor

Vizita pe care i-a făcut-o Şekib-Efendi papei la Roma necesita un răspuns. Astfel, în decembrie 1847, Papa Pius al IX-lea l-a trimis la Constantinopol, ca legat papal, pe arhiepiscopul de Sida, Inocenţiu Ferrieri. Misiunea trimisului papal era întreită: el trebuia să mulţumească sultanului pentru vizita lui Şekib-Efendi, stăruind pentru asigurarea unei mai bune situaţii pentru romano-catolicii şi uniţii din Imperiul Otoman, trebuia să promoveze misiunea şi – ceea ce ne interesează îndeosebi – trebuia să viziteze Bisericile Ortodoxe.

Asemenea vizitei lui Şekib-Efendi la Roma, vizita ambasadorului papal la Constantinopol a avut răsunet şi în presa Ţărilor Române, în care găsim unele informaţii despre activitatea arhiepiscopului Ferrieri în Răsărit, precum şi cuvântările schimbate între acesta şi sultan.

Arhiepiscopul Ferrieri, ,,ambasador extraordinar al sfinţiei sale papei” a sosit la Constantinopol la 4 ianuarie 1848 şi a stat aproape 4 luni. Audienţa la sultan a avut loc la 1 februarie. Albina Românească din 17 martie 1848 redă cele două cuvântări:

Arhiepiscopul Ferrieri către sultan: ,,Sire, urările ce maiestatea voastră aţi exprimat Papei Pius IX strălucitul meu domn, la suirea sa pe tron, au trezit în inima sfinţiei sale sentimente de cea mai vie recunoştinţă, şi nefiind mulţumit numai că a exprimat către ambasadorul vostru, Şekib-Efendi, şi l-a însărcinat a arăta maiestăţii voastre mulţumirea sa, sfântul părinte mi-a încredinţat mie onorabila misiune de a exprima într-un mod mai solemn cât de mult preţ pune întru aceasta, şi cât de vie este bucuria ce i-a produs acest pas măgulitor. Sentimentele sale sunt exprimate, mai bine decât aş putea face eu, în scrisoarea ce am onoare a o încredinţa în mâinile maiestăţii voastre imperiale.

Însoţindu-vă la bucuria generală ce a produs întronarea sfântului părinte, maiestatea voastră aţi dat o probă strălucită de însuşirile cele mari şi rare ale spiritului vostru şi de sentimentul cel nobil al inimii voastre. Eu am onoare a încredinţa pe maiestatea voastră că sfântul părinte a avut a urma numai îndemnurilor mărinimoase ale celor din jurul său spre a merita acest act de curtenire prevenitoare, şi că acesta îi va rămâne pentru totdeauna de cea mai frumoasă şi mai plăcută suvenire. Fiindcă relaţiile prieteneşti dintre ambele guverne pot fi numai pentru gloria principilor şi folosul supuşilor lor, de aceea sfinţia sa bucurându-se de propunerile de prietenie ale maiestăţii voastre, vă înfăţoşează cu deplină sinceritate şi pe ale sale, ca o garanţie sigură de întemeierea şi împuternicirea legăturii încheiate cu atâta fericire.

Binefacerile guvernului maiestăţii voastre pentru toate clasele supuşilor voştri, precum şi asiguraţiile ce aţi binevoit a le da, au aprins în inima sfântului părinte cele mai frumoase speranţe. Supuşii catolici din puternicul vostru imperiu, fiii spirituali ai sfântului părinte, aflându-se sub scutul binevoinţei voastre şi sub apărarea voastră suverană, vor binecuvânta tot mai mult blândeţea şi umanitatea inimii voastre, şi vor admira tot mai mult, împreună cu toată lumea, nobleţea şi sublimitatea caracterului vostru. Întrucât se atinge de mine, m-aş ţine norocit dacă aş putea merita bunăvoinţa unui suveran, care este chemat cu atâta dreptate la înalte destinaţii”.

Sultanul a răspuns: ,,Suirea pe tron a sfinţiei sale papei a aţâţat o bucurie generală, şi spre a învedera că şi eu iau parte la aceasta am însărcinat pe Şekib-Efendi cu o misiune la sfântul scaun. Foarte sunt mulţumitor pentru sentimentul ce mi-ai exprimat d-ta din partea suveranului papă; ostenelile noastre reciproce, de a îmbunătăţi soarta supuşilor noştri, vor încinge între noi legături de prietenie şi de simpatie, şi mă bucur că aceste relaţii prieteneşti s-au înfiinţat sub guvernul meu”.

Lăsând deoparte ceea ce este simplă curtoazie diplomatică şi ceea ce sună fals în aceste cuvântări, reţinem – ca şi din cuvântările schimbate la Roma între Şekib-Efendi şi Pius IX – că cele două puteri atât de heterogene, papa şi sultanul, îşi declarau ,,prietenie şi simpatie” reciprocă, în interesul supuşilor lor. Sultanul dădea în acest scop asigurări că se va strădui să îmbunătăţească soarta credincioşilor papei din imperiul său, iar papa mărturisea că asemenea asigurări au aprins în inima lui ,,cele mai frumoase speranţe”.

Papa Pius al IX-lea, vorbind în Piaţa Sfântul Petru din Roma, 1863

Între ambasadorul papal şi sultan s-au schimbat nu numai cuvinte prieteneşti şi promiţătoare, ci şi daruri imperiale. Arhiepiscopul Ferrieri a fost ,,obiectul celor mai mari îngrijiri din partea sultanului şi a miniştrilor săi”.

Patriarhul ortodox Antim al VI-lea şi cel armean din Constantinopol i-au trimis delegaţi ,,spre a-i înfăţişa ale lor urări, iar marele rabin evreu i-a făcut în persoană vizită”. Ca prim rezultat al misiunii sale, ambasadorul papei a obţinut de la Abdul Megid favoarea ca papa să aibă la Constantinopol un delegat apostolic, reprezentantul şi ,,organul” său ,,în interesele religioase catolice pe lângă Înalta Poartă”, putând să protejeze ,,pe supuşii papei”. Cum am spus şi mai sus, acest delegat apostolic a fost patriarhul latin de Ierusalim, Valerga.

În presa românească a timpului găsim şi în această privinţă următoarele reflexii, care arată interesul şi speranţele cu care se urmărea şi la noi evenimentul de la Constantinopol: ,,Aceste legături de prietenie niciodată visate între Constantinopole şi Roma, aceste reciproce prezenturi[33] între un păstor al Bisericii creştine şi între capul închinătorilor lui Mahomed ce până acum veacurile îi dezbinase şi uitase unii pe alţii, cine ştie ? Poate vor ajunge ca împreună să zică: mărturisim întru ,,fericirea popoarelor !”[34]

De asemenea, despre misiunea arhiepiscopului Ferrieri şi legătura ei cu cea a patriarhului de Ierusalim Valerga, Vestitorul Românesc din 16 decembrie 1847 scrie (după informaţii primite de la Constantinopol, 25 noiembrie):

,,Se ştie că maiestatea sa sultanul a fost însărcinat în cursul acestui an pe excelenţa sa Şekib-Efendi, ambasadorul său lângă curtea Vienei, ca să meargă pe la Roma spre a complimenta pe sfinţia sa Papa Pius IX pentru suirea pe sfântul scaun. Sfântul părinte, dorind a-şi arăta recunoştinţa către maiestatea sa sultanul şi a-i da dovadă cât de mult preţuieşte bunele relaţii cu Înalta Poartă, a însărcinat pe dl. Valenţa (sic), numindu-l de curând şi patriarh al Ierusalimului, ca să meargă la Constantinopol dimpreună cu dl. Ferrieri, spre a mulţumi maiestăţii sale sultanului şi a-i face cunoscute sentimentele de prietenie de care sfinţia sa se află însufleţit în privinţa marelui Seignior (sic). După ce îşi va îndeplini această însărcinare, dl. Valenţa va lua asupră-şi cârmuirea patriarhatului de Ierusalim”.

Totodată, ,,ambasadorul extraordinar” al sanctităţii sale le aducea creştinilor din Răsărit, ca mesaj din partea papei, enciclica Ad Orientales: In suprema Petri sede, de la 6 ianuarie 1848 (25 decembrie 1847 stil vechi). Această enciclică ne şi informează asupra misiunii arhiepiscopului de Sida. Cât priveşte pe ortodocşi, el era instruit de papă ca să-i aducă la sentimentul unirii, cu ajutorul cuvintelor papale ce li se adresau, pline de ,,grijă” şi de ,,afecţiune” părintească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 86/septembrie-octombrie 2014

 

 

PARTEA A VI-A

Această lungă introducere istorică a avut scopul de a încadra enciclica Papei Pius al IX-lea către răsăriteni în programul lui pontifical şi în cursul evenimentelor politice şi bisericeşti ale timpului. Privită izolat, această enciclică ar părea o curioasă piesă de arhivă; intervenţia papei ar putea părea lipsită de motiv şi de sens. Văzută însă în măreţul program pontifical al Papei Pius al IX-lea, care vroia să asigure romano-catolicismului cea mai mare întindere, iar papalităţii supunerea ortodocşilor atât de mult dorită – şi avea motive să creadă că sosise vremea s-o obţină –, invitaţia la unire făcută ortodocşilor capătă sensul şi importanţa pe care le are.

Deci papa socotea că venise vremea pentru reluarea încercărilor de unire; nu era de aşteptat ca o astfel de iniţiativă să vină din partea ortodocşilor. Pontiful credea însă că, având în vedere situaţia în care se aflau, ortodocşii se vor lăsa mai uşor atraşi la ,,staul” dacă se va perinda înaintea ochilor lor iluzia unor concesii de ordin confesional şi mirajul anumitor privilegii pentru ierarhie şi a unei stări mai bune pentru toţi creştinii din Imperiul Otoman. În opinia papei, avantajele obţinute pentru credincioşii Romei aveau să-i convingă în cele din urmă pe ortodocşi să se unească cu Roma, pentru a-şi crea o situaţie mai bună. Unirea li se prezenta ca unica soluţie a grelei probleme care era existenţa lor în statul turc, ca o condiţie a prosperării lor religioase, politice şi culturale.

Roma reuşise să dobândească pentru creştinii aflaţi sub protecţia ei o situaţie mai bună decât cea a ortodocşilor. Aceştia din urmă continuau să fie trataţi ca rayah, iar patriarhii lor puteau fi uşor depuşi sau ucişi, după placul şi interesul stăpânilor lor musulmani. Rusia nu putea să le uşureze situaţia; ba mai mult, panslavismul propovăduit sub steagul rus dădea de gândit celorlalţi ortodocşi. În plus, în august 1847, Rusia încheiase un concordat cu Roma. Drept urmare, papa se vedea singurul capabil să-i salveze pe ortodocşii din Imperiul Otoman.

Unirea acestora cu Roma ar fi fost desigur un succes papal fără precedent. Unirile anterioare de la Lyon şi Florenţa ar fi rămas neînsemnate pe lângă marele câştig din secolul XIX. Situaţia papei, care nu era ideală în Italia, s-ar fi consolidat considerabil, şi romano-catolicismul s-ar fi înfăţişat lumii cu puterile ecumenicităţii refăcute. Conciliul Vatican I (1869-1870) l-ar fi găsit pe episcopul Romei în fruntea unei Biserici mult mai mari, iar pierderea statului papal ar fi fost mult mai puţin simţită, fiind compensată cu anticipaţie de cea mai mare cucerire şi satisfacţie la care putea să năzuiască papalitatea: Ortodoxia. Atragerea protestanţilor şi anglicanilor, gândită de asemenea de Papa Pius al IX-lea, ar fi desăvârşit eventual opera reconstituirii creştinătăţii. Visul era deci prea frumos ca să nu ispitească.

25 aprilie 1870

Din Biserica Sfântul Petru din Roma, papa dă ultima binecuvântare trupelor sale fidele, alcătuite din 20.000 de francezi şi elveţieni. Lucrările Conciliului Vatican I au încetat din cauza ocupării statului papal

Se va zice, poate, că papa nu era atât de naiv, încât să-şi facă iluzii. Cu toate acestea, încercarea lui de atragere a ortodocşilor la ,,staul” a fost cât se poate de serioasă, iar refuzul lor l-a mâhnit profund. Răspunsul patriarhilor răsăriteni a fost cu adevărat o dezamăgire pentru aspiraţiile lui Pius al IX-lea. Aşa cum puneau chestiunea ortodocşii, unirea presupunea mai întâi revenirea romano-catolicilor la situaţia dogmatică, canonică şi liturgică anterioară schismei, ca şi o revizuire radicală a concepţiilor şi a sistemului papal, sacrificiu pe care – cel mai probabil – papalitatea nu-l va face niciodată.

În pofida refuzului ortodox, cât se poate de categoric, papa nu a renunţat la ideea unirii. Chiar alocuţiunea consistorială din 19 decembrie 1853, în care îşi exprima mâhnirea provocată de răspunsul ortodocşilor, arată hotărârea lui de a continua să lucreze pentru cauza unirii, în timp ce, pe de altă parte, dispunea să fie combătută enciclica ortodoxă.

Am arătat în episoadele anterioare că papa a primit propunerea lui Iacov Pitzipios pentru unirea Bisericilor, a înfiinţat pe lângă Congregaţia Propagandei o secţie specială pentru chestiunile ritului răsăritean (Congregatio de propaganda fide pro negotiis ritus orientalis) şi a încurajat activitatea misionară a ordinelor şi colegiilor în vederea unirii. El a continuat să creadă în posibilitatea unirii şi a lucrat pentru ea nu numai prin mijloacele obişnuite ale propagandei, ci n-a ezitat să se adreseze încă o dată ortodocşilor propunându-le unirea.

În momentul cel mai important al pontificatului său, care este Conciliul Vatican I, papa a făcut o nouă încercare, pe cale de enciclică, de a obţine unirea cu ortodocşii. Prin epistola Arcano divinae Providentiae consilio, în care aminteşte şi enciclica din 1848, el îi învită pe ortodocşi să ia parte la conciliu. Printr-o altă epistolă, adresată în general tuturor creştinilor care nu sunt în comuniune cu scaunul Romei, el îi invită şi pe protestanţi; în ce-i priveşte pe anglicani, papa spera să poată lucra prin Edward Bouverie Pusey (1800-1882), iniţiatorul mişcării oxfordiene.

Papa ştia că ortodocşii ţin ca unirea să se facă printr-un sinod şi credea, poate, că invitându-i la Vatican, în termeni de altfel prevenitori[35], le va da o satisfacţie care-i va îndupleca să se apropie de Roma.

Se înţelege de la sine că nici ortodocşii, nici protestanţii nu puteau să primească invitaţia la un sinod care avea să încununeze papalitatea cu infailibilitatea – ultima cucerire pe drumul abuzurilor papale – şi să adâncească şi mai mult schisma, provocând totodată una nouă, cea a vechilor catolici. A participa la un astfel de sinod echivala cu a consimţi la osândirea lor de către catolici. Prin urmare, Patriarhul Grigorie al VI-lea[36] al Constantinopolului a refuzat invitaţia; în plus, patriarhul i-a imputat abatelui Testa, trimisul papal, că invitaţia apăruse mai întâi în presă, dar şi că papa rămăsese la ideile enciclicei sale din 1848, pe care o apăra.

Chiar presupunând refuzul, cu care ortodocşii aveau să întâmpine noua invitaţie la unire, ceea ce nu era greu, papa nu ar fi ezitat să le-o trimită. Politica papală este obişnuită cu încercări şi refuzuri de asemenea natură. Papalitatea nu lucrează numai pentru succese pozitive şi imediate. În chestiuni şi situaţii în care ea poate să aibă un profit, îl solicită cu timp şi fără timp, într-un fel sau altul. Ca orice papă, Pius al IX-lea lua în calcul nu numai prezentul, ci şi viitorul. În convingerea sa, oricare ar fi fost rezultatul, el îşi îndeplinea o datorie. Un apel la unire era un drept mai mult asupra timpului, aşteptat şi astăzi la Roma, când ortodocşii vor trebui în fine să cedeze.

Se poate spune astfel că enciclicele adresate răsăritenilor constituie o arvună asupra unirii, care se elaborează încet şi cu răbdare. În concepţia papală, ele creează anumite drepturi asupra Răsăritului ,,schismatic”. Dovada o face faptul că, în ciuda refuzului repetat al ortodocşilor faţă de încercările lui Pius al IX-lea, urmaşii lui se vor adresa iar şi iar Răsăritului, solicitând unirea şi lucrând pentru ea prin toate mijloacele[37].

Enciclica Papei Pius al IX-lea nu exprima însă numai speranţa că într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, având în vedere situaţia ortodocşilor şi anumite împrejurări favorabile, va avea loc unirea. În această încercare pe cale de enciclică se poate vedea un alt semn al timpului: greutatea de a fi convertit Răsăritul prin celelalte mijloace.

Papa Pius al IX-lea

Am arătat cât s-a lucrat pentru convertirea lui prin propaganda misiunilor şi prin şcoli. Pius al IX-lea însuşi a continuat să susţină activitatea Congregaţiei Propagandei şi chiar a intensificat-o. Cu toate sforţările şi sacrificiile propagandei, misiunile latine n-au reuşit să facă mare lucru în Răsărit. În lucrarea Misiunile latine în Răsărit, citată de atâtea ori, stă scrisă mărturia unui misionar al unirii care a afirmat că în Grecia, mai ales după obţinerea independenţei, misiunile latine ,,au rămas sterile”[38]. Un alt unionist activ, dar moderat, a declarat în Congresul de la Lille din 1893: ,,Cât priveşte convertirile individuale, ele nu pot să favorizeze în chip eficace progresele catolicismului în Răsărit. Se cheltuiesc milioane pentru întreţinerea şcolilor şi institutelor catolice în Răsărit; dar care este numărul convertirilor individuale ? Şi atunci când se realizează, nu dau ele loc unei recrudescenţe de ostilităţi, care mai degrabă îndepărtează pe răsăriteni decât îi apropie de Biserica Catolică ?”

Deşi constatarea este făcută pe timpul urmaşului lui Pius al IX-lea, ea se potriveşte fără îndoială şi pentru timpul lui şi chiar al papilor anteriori. Succesul propagandei era disproporţionat cu zelul desfăşurat şi sacrificiile făcute. Convertirile individuale erau puţine şi nu puteau să satisfacă ambiţiile prozelitismului roman. Iată de ce câştigarea masei de ortodocşi era ceea ce se dorea şi se doreşte la Roma, pentru rezolvarea radicală a chestiunii schismei. Găsim această dorinţă exprimată, între alţii, de acelaşi P. Michel:

,,Sistemul întoarcerilor în masă ar fi, într-adevăr, tot ce poate fi mai expeditiv. S-ar atinge prin el schisma în totalul ei, şi chestiunea ar fi rezolvată. Trebuiesc dorite, trebuiesc pregătite, făcând să cadă cauzele care au întreţinut discordia. Aceasta nu poate face umbra unei îndoieli, şi acesta este, cel puţin pentru moment, singurul chip de a încerca ceva util în Rusia, de exemplu. Dar pentru populaţiile din Turcia, Egipt şi Persia, acest mod de acţiune este mai puţin practic, pentru că acolo nu există nici o autoritate destul de puternică cu care să se poată trata eficace chestiunea unirii în masă. Pentru aceste ţări trebuie deci să continuăm – altfel ar însemna să nu facem nimic – să ne ţinem de metodele convertirilor individuale, evitând însă ceea ce ar putea să provoace susceptibilităţile răsăritenilor, mai ales trecerea neo-convertiţilor la ritul latin”.

Din această declaraţie însemnată trebuie reţinute 3 aspecte:

1. Romano-catolicismul nu se poate considera satisfăcut decât de câştigarea marilor mase;

2. Acestea nu pot fi câştigate decât prin constrângere din partea unei autorităţi;

3. Roma se îndărătniceşte să menţină misiunile în Răsărit numai de nevoie, ,,altfel ar însemna să nu facem nimic”.

Primele două interesează îndeosebi şi explică enciclica de la 1848. Papa Pius al IX-lea vroia să-i atragă către Roma pe toţi răsăritenii sau pe cât mai mulţi, şi-şi închipuia că şefii lor, cărora li se promiteau privilegii, vor putea să atragă după ei şi turma.

Prin urmare, papalitatea a trebuit să recurgă la alte mijloace, care să poată duce mai uşor la marele succes dorit, care este unirea în masă. Şi pentru că tratative ca în vremea împăraţilor bizantini nu mai erau posibile şi nici n-ar mai fi convenit Romei să fie duse ca între egali, s-a socotit potrivit timpul ca ortodocşii să fie aduşi la staul prin apeluri părinteşti sub formă de enciclică şi cu promisiunea că papa va stărui pentru îmbunătăţirea situaţiei lor politice, va respecta ritul lor şi va lăsa ierarhiei privilegiile de care se bucură.

Aceste asigurări figurează într-adevăr în enciclica din 1848 şi au fost perindate prin faţa ortodocşilor şi după aceea un număr de privilegii, care ar asigura patriarhilor răsăriteni ,,vechile lor prerogative”, deşi papa este îndeajuns de prudent ca să afirme în repetate rânduri că în aceste ,,privilegii” puterea patriarhilor este limitată de cea a papei şi supusă ei.

Aceste privilegii nu înseamnă, la drept vorbind, mai mult decât că papa va recunoaşte ierarhilor răsăriteni drepturile ce le sunt de fapt şi după canoane recunoscute. Însă această recunoaştere a lor de către el, şeful suprem al Bisericii, constituie ea însăşi un privilegiu. Astfel de privilegii şi vaga promisiune a altora au fost momeala[39] cu care catolicii nădăjduiau să-i prindă pe ortodocşi în undiţa unirii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 87/noiembrie-decembrie 2014

 

---

[1] Aşa-i numesc până astăzi catolicii pe ortodocşi: schismatici.

[2] Uniţi, adică uniţi cu Roma, sau uniaţi.

[3] Dumnezeu apără catolicismul, protestantismul şi islamismul (fr.).

[4]Când Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul în 1453, a introdus sistemul millet – adică, de naţiune sau comunitate religioasă – de guvernare în teritoriile fostului Imperiu Roman de Răsărit. În cadrul acestui sistem, minorităţile nemusulmane erau grupate laolaltă prin credinţă ca entităţi politice distincte cu autonomie limitată, dar cu cetăţenie de clasa a doua. Autorităţile turce numeau pentru fiecare dintre aceste comunităţi religioase un etnarh, sau millet başi, ‘conducătorul naţiunii’, şi acest conducător era răspunzător pentru supravegherea naţiunii sale în numele statului.

În cazul creştinilor ortodocşi din Imperiul Otoman, această sarcină i-a fost încredinţată patriarhului Constantinopolului. De patriarhul Constantinopolului depindeau multe alte comunităţi creştine existente în Imperiul Otoman, precum uniţii.

[5] N-au putut înregistra succesele scontate, după cum recunoaşte H. Desprez în articolul ,,L’Eglise d’Orient”, publicat în Revue des deux mondes, nr. 4 pe anul 1853, scris în conjunctura crizei Orientului dintre anii 1853-1856, în care mărturiseşte cu amărăciune:

,,Creştinii greci ortodocşi nutresc desigur o vie şi seculară neîncredere faţă de Biserica Romei, şi noi o ştim şi o deplângem. Dacă Biserica de Răsărit nu a făcut nici o cucerire serioasă prin predică şi prozelitism de la Schisma din 1054, ea n-a pierdut, însă, nici o palmă de teren în luptele care i s-au dat, câteodată cu talent şi totdeauna cu curaj, de către misiunile catolice. Ea a opus atacurilor lor o fermitate de nezdruncinat, un sistem de tărie şi imobilitate împotriva căruia ştiinţa şi autoritatea Bisericii Catolice au ajuns să se izbească în chip inutil până astăzi”.

[6] Însă noi, astăzi, după mai bine de un secol şi jumătate de la aceste evenimente, nu putem să nu ne întrebăm dacă nu cumva catolicii, ca şi alte grupuri de interese, au avut un amestec în această ‘trezire’ naţională a popoarelor ortodoxe.

[7] Luptele dintre ortodocşi având la bază naţionalitatea au încurajat propaganda romano-catolică.

[8] ,,La tradizione son io”, Ce qu’on a fait de l’Eglise. Etude d’histoire religieuse, ed. 11, Paris, 1912.

[9] ,,Io sono la Chiesa”, Revue internationale de Théologie, V année, nr. 19 (juillet-septembre 1897), Berna.

[10] Citat după Observateur catholique 1866, p. 357.

[11] Ca şi în ordinea religioasă, Papa Pius al IX-lea vădea mari veleităţi în cea politică, susţinând până la sfârşitul vieţii că ,,Roma nu mai este Roma cezarilor, ci a papilor; nu este Roma italienilor, ci a catolicilor răspândiţi pe pământ”, Baldassare Labanca, Die Zukunft des Papsttums. Historisch-kritische Studie, Tübingen, 1906, p. 19.

[12] Ştirea a apărut şi în presa românească de la 1848. Albina Românească. Gazetă politică şi literară, Iaşi, an XX, nr. 36, joi 6 mai 1848, p. 144, scrie: ,,În urmarea măsurilor ce a întreprins Monsegnior Ferieri la divan, a dobândit, ca un delegat apostolic să poată rezidui pe viitorime în Constantinopole. Prelatul însemnat de a ocupa acest post este Monsegnior Valerga patriarhul de Ierusalim. El va fi organul papei în interesele religioase catolice lângă Înalta Poartă, şi în împrejurări va putea proteja pe supuşii papei”.

[13] Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a doua, vol. II, Bucureşti, 1932, p. 277-278.

[14] Programme de la Société chrétienne orientale, Paris, 12 octombrie 1853.

[15] Cităm pentru edificare subtitlul cărţii: Expunere istorică a separării sale şi a reunirii sale cu cea a Romei. Acord perpetuu al acestor două Biserici în ce priveşte dogmele credinţei. Continuarea unirii lor. Apostazia clerului Constantinopolului din Biserica Romei, încălcarea instituţiilor Bisericii Răsăritului de către acesta şi jignirile la adresa creştinilor acestui rit. Singurele mijloace posibile pentru restabilirea ordinii în Biserica Răsăriteană şi pentru a ajunge astfel la unirea generală şi restaurarea socială a tuturor creştinilor.

[16] Le Romanisme, Paris, 1860.

[17] Breva este o scrisoare papală mai puţin solemnă decât bula.

[18] P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 155, 182-183; Les missions latines en Orient, p. 36-37; La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, ediţia a doua, Paris, 1893, p. 89.

[19] Encyclique du directeur général de la société chrétienne orientale adressèe à mèssieurs les membres de cette société, Bucureşti, 1862, 16 pagini. ,,Pentru toate aceste motive şi pentru consecinţele lor, declarăm că înlăturăm pe numitul Pius IX din sânul Societăţii Creştine Răsăritene, considerându-l străin de toţi membrii ei şi în afară de această singură barcă a mântuirii Bisericii soborniceşti şi apostoleşti”, p. 4.

[20] Acest fenomen constituie unul dintre primii paşi către mişcarea ecumenistă, aşa cum o cunoaştem astăzi.

[21] Uniune de rugăciuni pentru convertirea Rusiei şi nimicirea schismei popoarelor slave (Union de prières pour la conversion de la Russie et l’extinction du schisme chez les peuples slaves), P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 371.

[22] Apel către toţi membrii asociaţiei evlavioase înfiinţate în capela catehismului perseverenţei din oraşul Bourges, pentru a cere concursul rugăciunilor lor, pentru a dobândi cu ajutorul Sfintei Fecioare Imaculate convertirea grecilor schismatici (Appel à tous les membres de la pieuse association établie dans la chapelle du catéchisme de persévérance de la mêtropole de Bourges, pour réclamer le concurs de leurs prières, afin d’obtenir par Marie Immaculée la conversion des Grecs schismatiques, P. Michel, ibid., care citează după C. Tondini de Quarenghi, Le pape de Rome et les papes de l’Eglise orthodoxe d’Orient, p. 355.

[23] Propaganda romano-catolică se mândreşte a fi ,,convertit” în secolul XIX câţiva membri ai aristocraţiei ruse: prinţul Galitzin (1840), urmat de mai mulţi membri ai familiei sale; contele Grigorie Şuvalov, prinţul Gagarin şi contele Martinov (1843) – ultimii doi au intrat în ordinul iezuit; principesa Narişklin, rudă a împăratului (1852); mama prinţului Barnatinski, guvernatorul Caucazului (1856); fiica contelui Nesselrode, cancelar de stat, şi soţia ambasadorului Saxoniei la Paris von Seebach (1866), V. Hergenroether – P. Belet, Histoire de l’Eglise, tomul VIII, Paris, p. 2.

[24] P. Michel, Les missions latines en Orient, p. 148-149; L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 60-84, 358-367; La question religieuse en Orient et l’union des Eglises, p. xviii, 35-58. Michel arată cu cifre progresele alarmante ale propagandei protestante.

[25] Misiunile protestante s-au organizat la începutul secolului XIX şi au luat mare avânt până la sfârşitul secolului.

[26] În cea mai mare parte, luterani.

[27] Precum arată istoria ulterioară enciclicei din 1848, lumea ortodoxă s-a îndreptat, într-adevăr, către protestantism, şi a stabilit relaţii mai mult decât apropiate cu anglicanii, de exemplu, mergând până la a recunoaşte validitatea tainelor lor, la începutul secolului XX.

Nae Ionescu avea să spună în 1926 într-o scrisoare particulară, pe când era pe punctul de a se transfera de la Facultatea de Litere şi Filozofie la cea de Teologie: ,,D-nii Motru şi Mehedinţi mă îndeamnă. Patriarhia o doreşte. Facultatea însăşi nu este prea încântată. Este şi greu: un om care nu este «de-ai lor» şi care, Doamne fereşte, cine ştie ce o mai fi în stare să facă. (…) Fără nici un fel de ironie, trebuie să recunosc că au dreptate. Între atâţia protestanţi !”

[28] Chiar un istoric protestant, Friedrich Nippold, vorbind despre enciclica de la 1836, recunoaşte excesul de zel provocator al unor organizaţii protestante.

[29] Alţii îl numeau pe ţar papă fotian, sultan rus, sultan moscovit.

[30] Abdul Megid avea abia 16 ani la moartea tatălui său, sultanul Mahmud II (1808-1839).

[31] Puterile europene au profitat de suirea pe tron a tânărului sultan, ca să reguleze definitiv chestiunea orientală, fiecare după interesele ei, astfel că sultanul a emis faimosul hatti-şerif de la Ghul-Hane din 3 noiembrie 1839, prin care garanta tuturor creştinilor din Imperiul Otoman egalitatea civilă, asigurarea vieţii şi averii, respectarea libertăţii de conştiinţă. Pentru aplicarea principiilor liberale ale acestui edict, sultanul a numit mai târziu o înaltă comisie, care avea de colindat provinciile europene ale imperiului. Potrivit lui Pitzipios, sultanul l-a numit pe el în postul de secretar general al comisiei, având misiunea specială de a examina plângerile tuturor creştinilor din imperiu şi a le transmite direct cabinetului imperial.

[32] Comp. P. Michel, L’Orient et Rome. Etude sur l’union, p. 122, unde se poate vedea cum ingeniozitatea romano-catolică a ticluit un motiv rezonabil pentru protectoratul unic al creştinilor: ,,Turcia însăşi ar avea de câştigat din unire: mecanismul guvernamental al popoarelor creştine din vastul ei imperiu s-ar simplifica mult; certurile dintre Bisericile unite şi neunite de acelaşi rit ar lua sfârşit; chestiunea Locurilor Sfinte ar intra într-o perioadă de pace, care ar reduce lucrul diplomaţiei şi Sublima Poartă, care se laudă cu fidelitatea supuşilor ei catolici, n-ar mai avea să se teamă de complicaţiile care îi ameninţă din timp în timp liniştea internă şi care pot chiar să provoace incidente internaţionale”.

[33] Daruri.

[34] Cuvinte profetice ! Iată că astăzi, după un secol şi jumătate, aceste cuvinte s-au împlinit.

[35] De data aceasta, se evită cuvântul ‘schismă’ şi chestiunea răspunderilor ei.

[36] În a doua păstorie (1867-1871).

[37] Leon XIII, enciclica Praeclara gratulationis (20 iunie 1894). Pentru Benedict XV şi Pius XI, a se vedea Horatius M. Premoli, Histoire de l’Eglise contemporaine (1900-1925). Paroles pontificales, revista Irenikon, tomul VI, nr. 1, ianuarie-februarie 1929, p. 3.

[38] De notat aici şi următoarele fapte:

a. În 1842, un număr de uniţi din Amida (Diarbekir), în frunte cu episcopul lor Macarie, au cerut să fie reprimiţi în Biserica Ortodoxă pe care o părăsiseră în 1836. Patriarhul Antim al VI-lea al Constantinopolului l-a însărcinat pe Patriarhul Meftodie al Antiohiei cu primirea lor. Macarie a făcut cuvenita mărturisire de credinţă, iar în 1846, mergând la Constantinopol, a fost rehirotonit.

b. În 1847 a trecut la ortodoxie episcopul romano-catolic Atanasie.

c. În 1865, în timpul Patriarhului Ioachim al II-lea al Constantinopolului, au revenit în Biserica Ortodoxă 50.000 melchiţi din Egipt şi Siria, mai târziu şi alţii.

A se vedea Filaretos Vafidis, Istoria bisericească de la Domnul nostru Iisus Hristos până în zilele noastre, tomul III, partea a II-a (1700-1908), Alexandria 1928, p. 63-64; Manuil I. Ghedeon, Kanonike diataxis, tomul II, Constantinopol 1889, p. 365-373.

[39] Că privilegiile acordate Bisericilor unite sunt relative şi provizorii arată între altele faptul că, în 1867, Papa Pius al IX-lea le-a luat uniţilor dreptul de a-şi alege singuri episcopii, revendicându-l pentru papă. Câţiva episcopi uniţi, care s-au opus acestei hotărâri în Conciliul Vatican I, şi-au atras mânia papei. De asemenea, Pius al IX-lea le-a luat armenilor uniţi independenţa de care se bucurau.