Istoria Bisericii (I)
ISTORIA BISERICII (I) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episoadele anterioare de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul IV Cartea a XI-a Anii 431-451 3 Relaţiile Sfântului Leon cu Răsăritul – Scrisoarea lui Teodoret către Leon – Flavian, episcop de Constantinopol – El se opune erorilor lui Eutihie – Sinodul de la Constantinopol unde Eutihie este condamnat – Flavian şi Eutihie se adresează Romei – Dioscor de Alexandria – Slăbiciunea lui Teodosie cel Tânăr – Sinodul cunoscut sub numele de Tâlhăria de la Efes – Moartea lui Teodosie – Pulcheria se căsătoreşte cu Marchian, care este declarat împărat – Convocarea Sinodului Ecumenic din Calcedon – Sesiunile sinodului
Anii 450-451
Partea a II-a
Sfântul Leon expune învăţătura sobornicească cu ajutorul textelor sfintelor cărţi unde se învaţă că Cel care a fost Fiul lui David, după trup, era în acelaşi timp Fiul lui Dumnezeu şi că El avea astfel firea îndoită dumnezeiască şi omenească[1]. El arată apoi[2] că însuşirile fiecărei firi au rămas după unirea lor, şi face tabloul faptelor omeneşti şi dumnezeieşti care adeveresc omul şi Dumnezeul în Hristos[3].
Cei care citesc epistola remarcabilă a Sfântului Leon nu pot avea nici cea mai mică dificultate cu privire la sensul expresiilor. El nu a avut în vedere decât evidenţierea omenirii alături de dumnezeire care se manifestă în persoana unică a lui Hristos. Dar se înţelege că, tradusă într-o limbă care nu avea acelaşi geniu ca latina şi greaca, anumite expresii au fost mai prost redate. Aşa se face că în limba armeană, expresii care nu scoteau în evidenţă decât una sau alta din firile lui Hristos au fost traduse astfel încât să se înţeleagă că acţiona una sau alta dintre personalităţile dumnezeieşti sau omeneşti ale lui Hristos.
Iată de ce epistola atât de ortodoxă a Sfântului Leon a fost considerată nestoriană de armeni, foarte potrivnici ereziei lui Nestorie şi care nu erau mai puţin [potrivnici] celei a lui Eutihie. Noi vom avea curând ocazia să expunem neînţelegerea care a existat pe acest subiect între Biserica armeană şi celelalte Biserici Ortodoxe; vom dovedi că această Biserică venerabilă nu a fost deloc monofizită, cum i s-a reproşat pe nedrept; şi că ea însăşi avea vina de a socoti drept pătate de nestorianism acte şi documente care erau foarte nevinovate.
După ce a făcut un tablou elocvent al faptelor evanghelice care evidenţiau firea îndoită dumnezeiască şi omenească a lui Hristos, Sfântul Leon s-a străduit să respingă erorile lui Apolinarie susţinute în mod făţarnic de Eutihie, chiar dacă, prin formă şi defect de logică, el îl socotea pe Apolinarie eretic.
Prin urmare, Sfântul Leon dovedeşte cu ajutorul Sfintelor Scripturi realitatea întrupării lui Hristos[4]. Apoi, el respinge expunerea dogmatică a lui Eutihie[5]; dovedeşte că este atât absurd, cât şi eretic a admite firea îndoită înainte de naşterea lui Hristos şi a o nega după aceea.
Dacă Eutihie se pocăieşte şi condamnă eroarea sa, Sfântul Leon îşi manifestă dorinţa ca el să fie tratat cu îngăduinţă. Pentru ca această cauză să fie judecată după toate rânduielile, el îi trimite pentru a-l reprezenta pe episcopul Iulius, pe Renatus, preot de Roma cu titlul de Sfântul Clement şi pe diaconul Hilarus; ei au fost însoţiţi de notarul Dulcetius în care avea deplină încredere.
Sfântul Leon nu a judecat nicidecum cauza lui Eutihie, deşi acest preot îi făgăduise că se va supune deciziei sale. El a lăsat judecata judecătorilor ei legitimi, şi a trimis delegaţi în Răsărit fiindcă era vorba de o chestiune dogmatică la care Apusul trebuia să adauge mărturia sa celei din Răsărit.
Leon fusese avertizat că Eutihie obţinuse de la Teodosie [convocarea] unui sinod care trebuia să se reunească la Efes. Drept urmare, el i-a scris lui Teodosie că el trimitea pe cei trei delegaţi ai săi pentru a lua parte la sinodul pe care îl convocase la Efes[6].
Teodosie nu a convocat acest sinod decât după o conferinţă care a avut loc la Constantinopol şi la care a fost cercetată sentinţa pronunţată împotriva lui Eutihie (anul 449). Treizeci de episcopi, prezidaţi de Tesalie al Cezareei, au făcut această cercetare[7]. Eutihie a fost reprezentat acolo de patru dintre monahii săi. Această conferinţă nu a avut nici un rezultat şi partida lui Eutihie a obţinut convocarea unui sinod la Efes.
El şi-a luat în prealabil precauţii pentru a obţine rezultatul pe care-l dorea. Hrisafie s-a înţeles cu Dioscor, episcopul Alexandriei. El îi lua cu atât mai mult partea lui Eutihie cu cât ştia că astfel îi provoca suferinţă Pulcheriei. Această prinţesă evlavioasă trăia foarte retrasă la curte, şi ea suferea văzându-l pe fratele ei la mila acestui ambiţios mizerabil. Teodosie lăsase să se vadă că influenţa Pulcheriei îl rănea în amorul său propriu. El nu vroia să-şi amintească că cei mai slăviţi ani ai domniei sale erau aceia în care el urmase călăuzirea ilustrei femei care era mai vrednică decât el de tron. Intriganţii hrăniseră această gelozie mizerabilă a stăpânului, şi, ca Hrisafie, se străduiau s-o umilească pe cea în faţa căreia s-ar fi prosternat dacă ar fi fost pe tron.
Dioscor, episcopul Alexandriei, avea dificultăţi la curte. El a lăsat în mizerie familia lui Chiril, deşi acest sfânt episcop, făcându-l moştenitor, i-a impus obligaţia de a avea grijă de ea. Această familie a făcut reclamaţii legitime împotriva lui Dioscor. Hrisafie i-a dat de înţeles acestui episcop că i se va da dreptate dacă va fi de partea lui Eutihie. Acest motiv era suficient pentru nevrednicul urmaş al lui Chiril. Eutihie îi scrisese, aşa cum le scrisese episcopilor Romei şi Ravennei, şi multor altora, fără îndoială, ca şi cum toată Biserica trebuia să se mişte pentru sistemul pe care el îl considera a fi în opoziţie cu credinţa tradiţională. Dioscor nu a ezitat să-i ia apărarea şi să se unească cu el pentru a cere un sinod ecumenic. El spera să aibă acolo o mare influenţă, cu ajutorul lui Hrisafie.
Există încă scrisoarea de convocare care i-a fost adresată de Teodosie, şi care fusese adresată în aceeaşi formă principalilor episcopi. Ea este redactată, potrivit obiceiului, în numele celor doi împăraţi din Răsărit şi Apus, Teodosie al II-lea şi Valentinian al III-lea. Împăraţii adeveresc că ei nu sunt călăuziţi decât de dragostea lor pentru ortodoxie[8]. Prin urmare, adaugă ei, de vreme ce au apărut discuţii despre adevărata credinţă, ni s-a părut necesar să convocăm un sinod ecumenic. Voi veţi alege, îi spun ei lui Dioscor, zece mitropoliţi aflaţi în jurisdicţia voastră şi alţi zece episcopi cu care vă veţi duce la Efes în prima zi a lunii august. Voi nu veţi aduce alţi episcopi, ca nu cumva să se creeze încurcături; dacă vreunul din cei pe care i-aţi ales lipseşte, conştiinţa sa va fi împovărată de această neglijenţă. În privinţa lui Teodoret, episcopul Cyrului, căruia noi i-am poruncit deja să nu se ocupe decât de Biserica sa, noi îi vom interzice să meargă la sinod, în afară de cazul în care sinodul, odată întrunit, consideră necesar a-l convoca.
Teodosie i-a scris încă o epistolă lui Dioscor: „Noi am aflat că mai mulţi arhimandriţi din Răsărit şi poporul sobornicesc discută cu însufleţire şi se pronunţă împotriva câtorva episcopi care trec drept nestorieni. De aceea, noi poruncim ca prea evlaviosul preot şi arhimandrit Barsumas să se afle la Efes pentru a-i reprezenta pe toţi arhimandriţii din Răsărit şi să participe la sinod cu sfinţia voastră şi toţi ceilalţi Părinţi.
Împăratul i-a scris lui Barsumas pentru a-l înştiinţa de cinstea pe care i-o făcea. Nu trebuie confundat acest arhimandrit Barsumas cu episcopul de Nisibe cu acelaşi nume. Acesta din urmă era unul dintre cei care treceau drept nestorieni, iar arhimandritul, dimpotrivă, era atât de potrivnic nestorianismului încât el a căzut în erezia contrară şi s-a declarat partizan al lui Eutihie.
Împăratul a dat numeroase decrete pentru a pregăti sinodul. El i-a numit, pentru a supraveghea buna rânduială a adunării, pe comitele Elpidie şi notarul Evloghie; el i-a scris lui Proclu, proconsulul Asiei, să susţină cu autoritatea sa pe cei doi comisari împărăteşti; l-a numit pe Dioscor preşedinte al sinodului, prevăzând intrigile episcopilor nestorieni şi mai ales ale lui Teodoret.
Comisarii împărăteşti au fost însărcinaţi cu o scrisoare pentru sinod. În această scrisoare, Teodosie îi ruga pe episcopi să termine cu nestorianismul; el presupunea că Eutihie era apărătorul ortodoxiei, şi făcea să cadă din nou asupra lui Flavian toată zarva care se făcuse pe tema acestui monah eretic.
Era evident că împăratul, sub influenţa atotputernicului său slujitor Hrisafie, poruncea sinodului ce decizii ar fi trebuit să ia. Leon i-a scris[9] că ar fi fost de dorit ca Eutihie să se fi supus judecăţii făcute împotriva lui; dar că împăratul crezând că trebuie să convoace un sinod[10], el i-a trimis în Răsărit pentru a reprezenta Apusul şi pentru a-i ţine locul pe episcopul Iulius, preotul Renatus şi diaconul Hilarus. El spera că Eutihie, prin retractarea şi supunerea sa, se va învrednici de îngăduinţa sinodului; în final, el îl înştiinţează pe împărat că i-a scris lui Flavian o epistolă în care a expus credinţa Bisericii cu privire la întruparea Domnului.
Leon era îngrijorat în ce priveşte viitorul sinod. El i-a scris două epistole Pulcheriei a cărei credinţă şi ortodoxie le cunoştea, pentru ca ea să facă uz de influenţa sa în favoarea adevăratei dogme[11]; el a stârnit râvna mai multor arhimandriţi din Constantinopol care se împotriviseră cererilor lui Eutihie[12]. În sfârşit, el a redactat o scrisoare care trebuia să fie înmânată sinodului de delegaţii apuseni[13]. În aceasta el lăuda râvna împăratului care convocase sinodul pentru a pune punct discuţiilor care agitau Biserica.
Cu cât se apropia data sinodului, cu atât Leon devenea mai neliniştit. El i-a scris lui Iulian de Coos pentru noi lămuriri despre problemele existente[14]; el i-a scris lui Teodosie că ar fi fost de preferat să nu fie convocat sinodul, dar că această adunare fiind stabilită, spera că împăratul se va arăta devotat dogmei sănătoase[15]. El i-a scris mai multe scrisori lui Flavian[16], pentru a-l ruga să fie devotat credinţei, dar totodată să fie blând faţă de Eutihie, dacă el se pocăia.
În timp ce aceste epistole erau trimise în Răsărit, episcopii se îndreptau către Efes unde era convocat sinodul. Din acte se vede că numărul lor era de aproximativ 135. Printre ei erau: Iuvenalie al Ierusalimului, Domnus al Antiohiei, Flavian al Constantinopolului. Episcopul Iulius, delegat din Apus, este menţionat după Dioscor. Preotul Renatus, delegat al Bisericii Romei, a murit pe drum. Diaconul Hilarus, delegat al episcopului Romei, este menţionat după episcopi şi preoţi. Dioscor al Alexandriei prezida adunarea, aşa cum poruncise împăratul[17].
Totul s-a petrecut în această adunare cu atâta nedreptate, încât în istorie i s-a dat numele de adunarea tâlharilor[18].
Înainte de toate s-au citit câteva acte, în special epistola împăratului către sinod. Potrivit acestei epistole, sinodul trebuia să se ocupe în primul rând de credinţă. Dioscor a declarat că, după Sinoadele de la Niceea şi Efes, adunarea actuală nu avea decât să declare că accepta hotărârile celor două sinoade, fără a suprima nimic din ele, fără a adăuga nimic acolo.
Acesta era un mijloc de a îndepărta discuţia de erorile lui Eutihie şi de a reduce rolul sinodului la o simplă judecată asupra persoanelor.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Sfântul Leon, Epist. 28, § 2.
[6] Sfântul Leon, Epist. 29. Episcopul Romei nu intenţiona să pretindă că unul din drepturile sale dumnezeieşti era de a convoca sinoade.
[7] A se vedea Collect. Concil. Labbe-Mansi, tomul VI; Hard., tomul II.
[8] Collect. Concil. Labbe-Mansi, tomul VI; Hard., tomul II.
[10] Se vede că episcopii Romei nu-şi atribuiau dreptul de convocare.
[11] Sfântul Leon, Epist. 30, 31.
[16] Ibid., Epist. 36, 38, 39.
[17] Actele acestei adunări se găsesc printre cele ale Sinodului Ecumenic de la Calcedon, unde sunt citite pentru a fi condamnate. A se vedea Collect. Concil. Labbe-Mansi, tomul VI; Hard., tomul II.
[18] De la aceasta s-a adoptat în scrierile franceze titlul de Tâlhăria de la Efes.
