Istoria Bisericii (I)

ISTORIA BISERICII (I)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episoadele anterioare

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a XI-a

Anii 431-451

1

Biserica din Egipt – Sfântul Chiril, episcopatul său – Relaţiile sale cu monahii din Egipt – El se pronunţă împotriva origeniştilor şi antropomorfiţilor – Şcoala origenistă sau spiritualistă – Scrierile lui Dionisie zis Areopagitul – Constituţiile apostolice – Relaţiile lui Chiril cu Sfântul Isidor Pelusiotul – Relaţiile sale cu Bisericile Romei şi Africii – Moartea sa – Scrierile sale şi învăţătura sa – Biserica din Constantinopol – Proclu, episcopatul său, scrierile sale – Epistola sa către armeni – Situaţia Armeniei faţă de restul imperiului – Biserica siriacă – Teodoret de Cyr – Relaţiile sale cu episcopii Constantinopolului, Antiohiei şi Alexandriei – Scrierile şi învăţătura lui Teodoret – Alţi scriitori bisericeşti – Socrate şi Sozomen – Filostorg – Paladie – Sfântul Nil – Sfântul Isidor Pelusiotul– Sinesie şi alţii

Anii 431-448

Partea I

Scriind istoria celui de-al III-lea Sinod Ecumenic, noi am avut ocazia să dăm marelui episcop al Alexandriei locul pe care-l ocupă în mod legitim în istoria generală a Bisericii; dar trebuie să revenim asupra vieţii sale episcopale şi scrierilor sale pentru a completa ideea pe care trebuie s-o avem despre acest sfânt şi savant episcop. Noi putem cu atât mai mult să-l lăudăm pentru că nu am ascuns anumite fapte care nu i-au făcut cinste la începutul episcopatului său. El era pe atunci prea ataşat de tradiţiile lui Teofil, unchiul său, episcop capabil, incontestabil, dar la care orgoliul şi duhul de stăpânire eclipsau duhul episcopal, care nu este altul decât duhul evanghelic, cu alte cuvinte un duh de blândeţe, smerenie şi abnegaţie.

Chiril s-a lăsat dominat de unchiul său; nu este de mirare că la începutul episcopatului său el s-a aflat sub influenţa educaţiei pe care o primise, a prejudecăţilor pe care le moştenise. Se poate spune chiar că el nu s-a eliberat niciodată în totalitate de acestea. Se găseşte o dovadă a acestui fapt în opinia pe care el o păstra faţă de marele episcop al Constantinopolului, Ioan Gură de Aur. În 417, la 11 ani după ruperea relaţiilor dintre Biserica Romei şi Biserica Alexandriei, el refuza încă să înscrie numele marelui episcop în dipticele Bisericii sale. Atic, duşmanul personal al lui Gură de Aur şi succesorul său nelegitim, fusese nevoit să înscrie în dipticele Bisericii Constantinopolului numele celui pe care-l persecutase. El l-a îndemnat pe Chiril să facă la fel, dar acesta i-a răspuns aşa cum trebuia să facă un partizan fanatic al Sinodului de la Stejarul[1].

În anul următor, Zosim, episcopul Romei, adresându-i circulara sa pe tema pelaghianismului, există toate motivele să credem că această comunicare a restabilit relaţiile de comuniune dintre Roma şi Alexandria, şi că Chiril a consimţit în sfârşit să introducă numele lui Gură de Aur în dipticele Bisericii sale, singura care refuzase [să facă] aceasta până atunci.

Însă, se poate crede că această concesie făcută de Chiril nu i-a modificat deloc opiniile faţă de sfântul episcop al Constantinopolului. Nestorie i-a reproşat aceasta[2], şi acest reproş nu era absolut fără temei. Într-adevăr, atunci când Chiril îi opunea lui Nestorie tradiţiile predecesorilor săi şi când vorbea în mod elogios despre Atic şi Sisinie, predecesorii săi imediaţi, el nu-l menţiona pe Ioan Gură de Aur decât pentru elocvenţa sa[3]. El nu putea spune un lucru mai puţin compromiţător, având în vedere că cei mai violenţi duşmani ai lui Gură de Aur nu puteau nici măcar să gândească să-i conteste elocvenţa de care el dăduse atâtea dovezi incontestabile. Dacă Chiril ar fi avut pentru sfântul episcop al Constantinopolului veneraţia care i se datora, el ar fi avut cu siguranţă de lăudat şi alte lucruri decât elocvenţa sa.

Nu se găseşte nimic în scrierile sale care ar putea da de gândit că el ar fi dezaprobat nedreptăţile unchiului său Teofil şi actele anti-canonice ale Sinodului de la Stejarul.

Aşadar, el nu a restabilit decât în exterior amintirea lui Ioan Gură de Aur, şi Roma s-a mulţumit cu această mică satisfacţie. Ea nu a fost mai severă în privinţa lui Atic, ex-intrus de Constantinopol. În loc să se arate exigent, pentru a urma tradiţiile predecesorului său, Zosim a arătat o toleranţă care a dat de gândit că el simţea nevoia de a relua legăturile întrerupte care trebuiau să unească Roma cu Bisericile din Răsărit.

Aceste legături au fost restabilite atunci când au început relaţiile dintre Chiril şi Celestin a căror pricină a fost Nestorie şi care au condus la condamnarea sa.

Această condamnare a fost dreaptă, şi Nestorie orgolios, pedant, crud, vorbitor chipeş şi ignorant, nu inspiră nici o simpatie. Chiril, având dreptate întru totul din punct de vedere dogmatic, îşi amintea prea mult poate de tradiţiile lui Teofil, şi nu a avut pentru adversarul său, la începutul discuţiilor, atâtea menajamente pe care ar fi fost posibil să le aibă.

După ce am menţionat reproşurile pe care le credem juste faţă de Chiril, noi vom fi mai liberi să-i admirăm virtuţile episcopale şi geniul care străluceşte în scrierile sale.

Un fapt demn de remarcat este acela că, după ce l-a urmărit cu hotărâre pe Nestorie, el a arătat multă blândeţe şi toleranţă faţă de cei care-l susţinuseră pe acest ereziarh. El ştia că dintre cei care, în aparenţă, îi luaseră partea lui Nestorie, cea mai mare parte erau ortodocşi. Unii vroiau să dea un înţeles sobornicesc declaraţiilor echivoce ale ereticului; alţii ridicau, în numele ortodoxiei, acuzaţii împotriva scrierilor lui Chiril.

Acesta [din urmă] a încercat să dea toate explicaţiile pe care le puteau dori fie despre propria sa învăţătură, fie despre opiniile eronate ale lui Nestorie; chiar aceia care se pronunţau împotriva lui şi în favoarea lui Nestorie erau obligaţi să recunoască că explicaţiile sale erau potrivit învăţăturii sănătoase.

În toată corespondenţa lui Chiril se observă această înclinaţie îndoită pe care o avea: de a lămuri toate chestiunile controversate; de a nu învenina discuţiile condamnând persoanele în prea mare grabă.

Aşa cum se întâmplă în toate discuţiile în care patima se ascunde prea adeseori în spatele aparenţelor de dragoste de adevăr, oameni – care se încăpăţânează în ideile lor particulare – refuză să se supună credinţei generale, în timp ce o admit în realitate, şi alcătuiesc schisma nestoriană care, la origine, nu avea nici o raţiune de a fi, şi care nu a supravieţuit decât prin influenţa patimii care o crease.

În timp ce făcea apel la persuasiune, Chiril nu respingea mijloacele exterioare pentru a-i aduce înapoi pe cei rătăciţi; mai ales la îndemnul lui au acţionat delegaţii împăratului, Taurus şi Aristolaus, însărcinaţi special cu întoarcerea recalcitranţilor din provinciile Cilicia şi Haldeea la unitatea Bisericii şi cu a-i face să recunoască autoritatea Sinodului de la Efes[4]. Chiril se străduia mai ales să descopere subterfugiile prin care nestorieni deghizaţi căutau să-şi ascundă sentimentele lor rele; în acest scop el a scris lucrarea sa despre întrupare[5]. Această lucrare era îndreptată în special împotriva lui Teodor de Mopsuestia, al cărui nume slujea ca drapel nestorienilor deghizaţi. Nu deţinem decât câteva fragmente din această lucrare; în plus, ele sunt citate într-o manieră care nu pare absolut exactă.

Problema nestoriană a fost marea preocupare a lui Chiril pe tot parcursul vieţii sale. Totuşi, el nu neglija propovăduirea adevăratei învăţături asupra celorlalte chestiuni pe marginea cărora se iscau discuţii în timpul său. Discuţiile despre origenism şi antropomorfism nu dispăruseră odată cu Teofil care le dăduse atâta importanţă. După exemplul unchiului său, Chiril s-a pronunţat cu oarecare patimă împotriva lui Origen pe care îl indică sub titlul general de rătăcitor sau pierdut[6].

Chiril ar fi vorbit într-o manieră mai respectuoasă despre acest mare creştin al cărui geniu făcuse slava Bisericii sale, dacă nu ar fi fost influenţat de Teofil, episcop atât de nedrept şi atât de pătimaş.

Monahii care vieţuiau într-o pustietate numită Phua şi care se pretindeau ucenici ai lui Origen negau învierea trupurilor şi pretindeau că sufletele erau aşezate în trupuri pentru a ispăşi în ele fărădelegile comise într-o viaţă anterioară.

Dacă ar fi absolut sigur că Origen a emis un astfel de sistem, [că] el nu l-ar fi învăţat ca pe o învăţătură ortodoxă şi l-ar fi propus doar cu titlu de opinie, atunci Biserica nu l-ar fi proscris ca fiind contrar învăţăturii apostolice. El [sistemul] putea fi respins; ar fi fost mai bine să-l explice şi să nu dea anumitor expresii ale marelui scriitor un sens prea absolut.

Origeniştii erau cu siguranţă cei mai savanţi printre monahii egipteni.

Ei alcătuiau o şcoală spiritualistă opusă şcolii materialiste reprezentată de antropomorfiţi. Noi credem că şcoala origenistă sau spiritualistă a mânăstirilor din Egipt a scos lucrările anonime care sunt atribuite unui Dionisie din care s-a făcut Dionisie Areopagitul. Se poate crede că monahul care le-a scris le-a pus sub numele de Dionisie, prietenul lui Origen şi unul din cei mai savanţi şi cei mai cinstiţi episcopi ai Alexandriei; că s-a făcut din acest Dionisie, areopagitul, atunci când a fost ridicată chestiunea areopagitismului.

Ceea ce ni se pare în afară de orice îndoială, după caracterul acestor scrieri, este faptul că ele au fost scrise la începutul secolului al V-lea, perioadă în care problema origenismului a fost atât de mult dezbătută. Ieşind din chilia monahului savant şi modest care le-a scris, ele par [a avea] un anumit caracter tainic care se poate preta la orice supoziţie.

De aici, vălurile care au acoperit întotdeauna aceste scrieri, foarte remarcabile prin titluri, şi care nu au fost menţionate şi citate până în secolul al VI-lea[7].

Ele nu au nici un caracter istoric şi nu pot fi menţionate decât ca un produs remarcabil al literaturii greco-egiptene din secolul al V-lea.

Noi vom spune la fel despre Constituţiile apostolice, publicate în aceeaşi perioadă, în forma lor ultimă, şi din care se deţin părţi mai mult sau mai puţin considerabile în vechea limbă a Egiptului[8].

Biserica Alexandriei era considerată un gardian credincios al canoanelor Bisericii.

În Constituţiile apostolice s-a avut ca scop nu numai a colecţiona rânduielile făcute de apostoli, ci şi de succesorii lor. Nu se poate susţine că toate detaliile ar fi perfect autentice. Ceea ce este incontestabil este că această colecţie prezintă un tablou fidel al constituţiei şi instituţiilor Bisericii în perioada primelor patru secole. Cu acest titlu, este un document de care trebuie să se ţină cont din punct de vedere istoric, aşa cum noi am făcut anterior, şi care aduce multă cinste Bisericii greco-egiptene.

Chiril a continuat tradiţiile predecesorilor săi şi a trimis tuturor Bisericilor, în fiecare an, anunţul canonic al praznicului Paştilor, baza întregului calendar bisericesc pentru restul anului. Omiliile sale pascale, care însoţeau anunţul Paştilor, alcătuiesc o colecţie remarcabilă şi foarte edificatoare[9]. Chiril dezvoltă acolo în special mijloacele pentru a dobândi virtuţile creştine şi, printre aceste mijloace, el dă o mare importanţă postului şi mijloacelor de pocăinţă.

Nu deţinem decât fragmente din alte omilii ale sale.

Principalele sale scrieri dogmatice se raportează la erorile lui Nestorie. Acestea sunt: Comoara privind sfânta şi de-o-fiinţă Treime; Şapte dialoguri despre Treime; Despre Întruparea Celui Unul-Născut; Nu există decât un Hristos; Scolii despre Întruparea Celui Unul-Născut; Despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, Fiul Tatălui.

Câteva fragmente despre aceleaşi dogme:

Împotriva blasfemiilor lui Nestorie.

Fragmente despre titlurile de maică a lui Dumnezeu şi maică a lui Hristos; Apologia celor 12 capitole (sau anateme); Apologia împotriva lui Teodoret; Apologia împăratului Teodosie; opuscule despre Adevărata credinţă adresate lui Teodosie şi fecioarelor-regine; Împotriva antropomorfiţilor, combaterea acestei erori susţinută întotdeauna de câţiva monahi ignoranţi.

Chiril a alcătuit multe alte scrieri dogmatice din care nu posedăm decât fragmente.

Una din lucrările sale cele mai importante este combaterea scrierii lui Iulian Apostatul împotriva creştinismului[10]. Nu se cunoaşte această din urmă scriere decât din fragmentele pe care Chiril le-a citat textual pentru a le respinge.

Nu mai avem decât primele 10 cărţi ale operei Sfântului Chiril şi câteva fragmente din alte 9 cărţi care sunt pierdute. Probabil că doctul episcop a respins întreaga scriere a lui Iulian. Scopul său era de a-i lămuri pe ultimii partizani ai păgânismului care rămăseseră în Alexandria şi care căutau să dea acestei false religii aparenţele filozofice visate de Iulian Apostatul.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 76, ad Attic.

   [2] Nestorie, Omilia XII, ap. Mar. Mercator. 2. Part.

   [3] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. X ad suos clericos.

   [4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 59, 60 şi 71.

   [5] Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 64.

   [6] ο πεπλανημενοσ Ωριγενησ. Sfântul Chiril al Alexandriei, Epist. 81.

   [7] Este cu neputinţă a crede că, dacă scrierile erau ale Sfântului Dionisie Areopagitul, ele nu ar fi fost citate mai curând. Cei care vor să susţină că ele sunt ale acestui Dionisie, încearcă să găsească la principalii scriitori din primele 5 secole, texte care să se armonizeze cu fragmente din aceste scrieri; dar ei sunt siliţi să recunoască că nici unul din aceşti scriitori nu a citat numele autorului, şi nu au putut stabili că raporturile pe care ei le găsesc între texte nu dovedesc pur şi simplu că autorul i-a citit pe principalii Părinţi ai Bisericii şi s-a folosit de scrierile lor. Atunci el i-ar fi copiat pe Părinţi.

   Este evident, mai ales când se apropie cartea Despre numele dumnezeieşti de cartea Despre principii a lui Origen, că autorul a copiat mai multe locuri din această ultimă carte, care îi este atribuită lui Ieroteu; şi că acest nume, pur mistic, îl indică pe Origen, al cărui ucenic spune că este. A se vedea mai ales § 9 şi 10 ale capitolului II.

   În capitolul 5, § 9 din aceeaşi carte, autorul îl citează pe filozoful Clement şi face aluzie la un fragment din Stromate, [scrise] de acest cap al şcolii alexandrine care a trăit după mucenicia Sfântului Dionisie Areopagitul.

   Citind cu atenţie scrierile atribuite în mod fals Sfântului Dionisie şi comparându-le cu scrierile teologice ale lui Origen, nu se poate, după noi, să ezităm a le privi ca pe o apologie foarte abilă a învăţăturii sfântului preot din Alexandria, cu ajutorul unui comentariu foarte ortodox. Noi conchidem că scrierile în discuţie trebuie atribuite unui monah origenist din pustietăţile Egiptului. Ele au fost ţinute secrete printre monahi din cauza opoziţiei episcopilor Teofil şi Chiril; dar ele au sfârşit prin a fi cunoscute; puţin câte puţin, ele au pătruns în bibliotecile savante sub numele de Dionisie, din care se face apoi Dionisie Areopagitul.

   [8] A se vedea această Istorie a Bisericii, tomul II, p. 392 şi urm.. Constituţiile apostolice alcătuiesc o colecţie care a fost cu siguranţă începută înainte de secolul al IV-lea, şi care ni se pare că a dobândit forma sa definitivă şi completă în secolul al V-lea.

   [9] Sfântul Chiril al Alexandriei, Homil. XXX, Paschal.

   [10] Sfântul Chiril al Alexandriei, Cont. Julian., cartea a X-a.