Istoria Bisericii (VI)

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a IX-a

Anii 382–406

4

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la  Stejarul – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

Anii 386-406

 

Partea a III-a

Noi trebuie să aruncăm acum o privire asupra operelor acestui mare şi sfânt episcop. Ele se împart în tratate ascetice şi cuvântări.

În cele dintâi, el trasează mai ales rânduielile de viaţă pe care trebuie să le urmeze monahii şi membrii clerului. Morala sa este austeră. El se arată prieten entuziast al monahilor care înţeleg tot ceea ce le impune înalta filozofie creştină pe care ei o mărturisesc. Monahul, după Ioan Gură de Aur, este în creştinism ceea ce era adeptul filozofiei în păgânism; dar el trebuie să fie de asemenea înălţat deasupra filozofului păgân, aşa cum creştinismul era înălţat deasupra păgânismului.

În privinţa clerului, Ioan Gură de Aur vrea ca membrii săi să fie smeriţi, milostivi, dezinteresaţi; ca moravurile lor să fie curate; ca ei să nu aibă nimic în comun cu ceea ce Evanghelia numeşte lume.

Având această idee înaltă despre monahi şi clerici, nu este de mirare că sfântul episcop se ridică cu atât de multă putere împotriva monahilor şi clericilor răi care nu aveau decât aparenţa virtuţilor pe care ei trebuiau să le practice. Preotul ambiţios, făţarnic, avar, prieten al puterii era, în ochii marelui episcop, o fiinţă dezgustătoare care trebuia alungată din altar. Pe cât era de sever cu preoţii şi monahii răi, pe atât el îi încuraja pe cei buni.

Istoria trebuie să menţioneze mai ales cartea sa Împotriva clericilor care trăiesc cu femei, pretinzând că ele nu erau decât surorile lor. Noi am văzut, în lucrările Fericitului Ieronim, că acest viciu exista în special la Roma, unde un mare număr de preoţi şi diaconi afişau un celibat pe care ei nu-l respectau. Această făţărnicie exista şi în Răsărit, dar mai puţin ca la Roma; căci acolo se întâlneau mult mai puţini preoţi pretinşi celibatari. Biserica Răsăriteană s-a declarat întotdeauna împotriva falsului celibat; ea nu-şi alegea de obicei preoţii săi decât dintre bărbaţii căsătoriţi, aşa cum face încă astăzi; în timp ce în Apus, şi mai ales la Roma, erau preferaţi celibatarii, ceea ce a fost întotdeauna o sursă de abuzuri şi imoralitate în Bisericile apusene.

Sfântul Ioan Gură de Aur era partizanul fecioriei, cum se vede din cea mai mare parte a tratatelor sale ascetice, şi mai cu seamă în cartea specială pe care el a scris-o pe această temă; dar el vroia ca aceasta să fie adevărată.

Dintre tratatele sale ascetice, cel mai renumit este cel intitulat Despre preoţie şi care este împărţit în 6 cărţi. Acesta este una din cele mai frumoase lucrări care au fost alcătuite pe acest subiect. Citind-o, nu putem decât să deplângem că a fost atât de puţin pusă în practică; clerul ar fi fost mai virtuos, mai instruit, mai creştin, şi Biserica ar fi exercitat mai multă influenţă în lume.

Când luăm în considerare starea societăţii după propovăduirea evanghelică, suntem siliţi să recunoaştem că creştinismul nu a exercitat [în societate] influenţa binefăcătoare la care avea dreptul să se aştepte; că viciile păgânismului, atât din punct de vedere individual, cât şi din punct de vedere social, au rezistat adevărurilor creştine; că creştinismul a fost mai mult aparent decât real în diversele naţiuni care se considerau creştine.

De cine ţine mai cu seamă acest fapt atât de regretabil ? De cler care, în general, nu a înţeles îndeajuns şi nu a practicat îndeajuns îndatoririle preoţiei. Puţini dintre preoţi au pus în practică îndatoririle atât de bine expuse de Ioan Gură de Aur; iată de ce Evanghelia a pătruns atât de puţin popoarele cu învăţăturile sale binefăcătoare.

Cuvântările Sfântului Ioan Gură de Aur pot fi clasificate în: dogmatice, morale, istorice şi exegetice.

În prima categorie se încadrează cele în care oratorul tratează despre Natura lui Dumnezeu, despre Dumnezeirea lui Iisus Hristos; Catehezele sale, adresate celor care trebuiau să primească botezul; cele trei omilii ale sale despre slăbiciunea lui satan; cuvântările sale despre sărbătorile Domnului nostru Iisus Hristos şi ale sfinţilor.

Din cea de-a doua categorie fac parte cele 21 omilii adresate poporului din Antiohia cu ocazia statuilor; cele 9 omilii ale sale despre pocăinţă; cele 25 omilii la diverse texte din Noul Testament.

În cea de-a treia categorie sunt incluse cuvântările de circumstanţă, ca omiliile sale despre Evtropie, şi discursurile care se raportează la evenimente care-l preocupau şi la care a luat parte. Benedictinii au grupat aceste opuscule, în număr de 15, în ediţia lor.

Cuvântările exegetice sunt: omilii şi cuvântări la Facere; cuvântări despre anumite personaje din Vechiul Testament; tâlcuirea psalmilor; omilii la diverse capitole din prooroci; 90 omilii la Sfântul Matei; 88 la Sfântul Ioan; 55 la Faptele Apostolilor; 32 la Epistola către Romani; 44 la Epistola I către Corinteni şi 30 la Epistola a II-a către Corinteni; tâlcuirea Epistolei către Galateni; 24 omilii la Epistola către Efeseni; 15 la Epistola către Filipeni; 12 la Epistola către Coloseni; 11 la Epistola I şi 5 la Epistola a II-a către Tesaloniceni; 18 la Epistola I către Timotei şi 10 la Epistola a II-a către acelaşi; 6 la Epistola către Tit; 3 la Epistola către Filimon; 34 la Epistola către Evrei.

Dintre operele Sfântului Ioan Gură de Aur, noi trebuie să menţionăm scrisorile sale care conţin sfaturi excelente şi informaţii despre viaţa sa şi a prietenilor săi.

Noi am vorbit în altă parte despre liturghia care îi este atribuită şi care este folosită în întreaga Biserică Ortodoxă Sobornicească a Răsăritului.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a făcut propriu-zis polemică în scrierile sale. Îl vedem mai ales străduindu-se a instrui poporul său, şi el se ocupă mult mai mult de formarea inimii acestuia prin expunerea exactă a principiilor evanghelice, decât de a-i stimula spiritul prin discuţii subtile despre dogmele sau doctrinele controversate.

Deci, istoria are foarte puţin a culege din imensele comentarii pe care el le-a făcut la Sfânta Scriptură.

Însă, deoarece partizanii papalităţii au pretins că sistemele lor se bazează pe autoritatea sa, noi trebuie să examinăm ce a propovăduit el în privinţa acestei chestiuni care ocupă un loc atât de mare în istoria controverselor teologice şi a creştinismului însuşi.

Pentru a face din Sfântul Ioan Gură de Aur un partizan al papalităţii, apărătorii acestui sistem au adunat elogiile pe care marele orator le-a adresat Sfântului Petru. Ei nu au putut să găsească nici măcar un singur text care să-i autorizeze să transfere aceste elogii episcopului Romei, dar ei vor să se înţeleagă ca fiind de la episcopul Romei tot ceea ce este spus de Sfântul Apostol Petru.

Este deja o exigenţă care nu este justificată defel.

Partizanii papalităţii merg mai departe, şi ei trec sub tăcere această consideraţie care distruge cu totul pretinsa lor dovadă, anume că elogiile aduse Sfântului Petru de către Sfântul Ioan Gură de Aur au fost făcute de el, în chiar aceiaşi termeni, altor apostoli; că el chiar l-a elogiat mai mult pe Sfântul Pavel decât pe Sfântul Petru. Ei nu pot face această observaţie fără a înlătura din elogiile aduse Sfântului Petru sensul pe care ei vroiau să-l atribuie acestora; prin urmare ei nu au făcut [această observaţie].

Buna lor credinţă trebuie să aibă dificultatea de a dispune de o rezervă asemănătoare.

Cu scopul de a examina raţionamentul lor, noi vom prezenta textele Sfântului Ioan Gură de Aur referitoare la diferiţi apostoli.

Sfântul Ioan Gură de Aur, spun teologii romani, îl numeşte pe Sfântul Petru şeful întregului univers. El este numit astfel, deoarece Iisus Hristos a pus în mâinile sale întregul univers. El l-a instituit învăţător al lumii întregi. Petru ia întotdeauna cuvântul cel dintâi fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei, şi fiindcă el este primul dintre apostoli. Aceste denumiri şi atâtea alte titluri date lui Petru dovedesc în mod evident că Sfântul Ioan Gură de Aur recunoştea în Sfântul Petru pe şeful Bisericii întemeiate de Iisus Hristos Însuşi.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu recunoştea aceasta, şi noi vom dovedi acest lucru în mod evident. Dacă el a dat altor apostoli aceleaşi titluri ca Sfântului Petru, cum am putea conchide în favoarea pretinselor prerogative excepţionale ale acestui apostol ?

În multe locuri din scrierile sale, el spune tuturor apostolilor că ei au fost temeliile, stâlpii, şefii, învăţătorii, călăuzele, păstorii Bisericii.

El îi numeşte pe Petru şi Ioan cu acelaşi titlu, prinţi ai apostolilor[1].

El spune despre Petru, Iacov şi Ioan în mod colectiv, că ei erau „cei dintâi în demnitate printre apostoli, temeliile Bisericii, primii chemaţi şi prinţii ucenicilor”[2].

Dacă el spune despre Sfântul Petru: „Petru a spălat lepădarea sa în aşa fel încât el devine cel dintâi dintre apostoli şi că universul întreg i-a fost încredinţat[3], el spune în altă parte de asemenea despre Petru şi Ioan că universul le-a fost încredinţat[4]. El spune despre Sfântul Pavel: „Îngerii primesc adeseori misiunea de a purta de grijă neamurilor, dar nici unul dintre ei nu a ocârmuit poporul care i-a fost încredinţat aşa cum Pavel a ocârmuit întreg universul … Poporul evreu a fost încredinţat Arhanghelului Mihail, şi lui Pavel i-au fost încredinţate pământul, marea, locuitorii întregului univers, chiar pustia”[5]. În împărăţia cerurilor, spune el, „nimeni nu va fi înaintea lui Pavel, acesta este un lucru evident”[6]. El îl mai numeşte călăuza Bisericii[7], vasul alegerii, trâmbiţa cerească, conducătorul Miresei lui Hristos (adică, al Bisericii)[8]. În fragmentul următor, el îl aşază în mod evident deasupra Sfântului Petru: „În locul unde heruvimii sunt acoperiţi de slavă şi unde zboară serafimii, acolo noi îi vom vedea pe Pavel şi Petru; (Pavel) care este prinţul şi conducătorul (προστατης) inimii sfinţilor”[9].

Este important a remarca mai ales că Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie o demnitate egală acestor doi apostoli, când vorbeşte despre ei împreună; noi vom cita mai multe exemple.

În cea de-a doua predică despre rugăciune, el spune că rugăciunea deţine o putere atât de mare încât ,,ea a scăpat din primejdii pe Petru şi Pavel, stâlpi ai Bisericii, prinţi ai apostolilor, cei mai slăviţi în cer, păzitorii pământului şi mării”[10].

Vorbind de circumstanţele în care Pavel l-a întâlnit pe Petru în Antiohia, el se exprimă astfel: „Cineva s-ar tulbura auzind că Pavel s-a împotrivit lui Petru, cu alte cuvinte stâlpii Bisericii se izbesc şi cad unul peste altul ? Căci ei sunt stâlpii care susţin acoperişul credinţei; şi nu numai stâlpii, ci încă scuturile şi ochii trupului Bisericii, izvoarele şi comorile tuturor bunurilor; şi dacă cineva ar spune despre ei tot ce şi-ar putea imagina, el nu ar şti să exprime îndeajuns demnitatea lor[11]. Mai departe, el compară pe cei doi apostoli cu doi cai de curse trăgând împreună carul Bisericii, făcând observaţia că unul dintre ei, Petru, părea că şchioapătă[12]. Era o aluzie la căderea sa. El adaugă la sfârşit: „Cum tu, Pavel, care ai fost atât de bun şi blând cu ucenicii tăi, ai devenit inuman faţă de fratele tău apostol (συναποστολος) ?”[13] Este cu putinţă a spune mai limpede că Pavel era egal cu Petru în demnitate ?

Acest adevăr rezultă încă din fragmentul următor, care merită o atenţie cu totul aparte:

„Hristos i-a încredinţat pe evrei lui Petru şi l-a însărcinat pe Pavel cu păgânii; eu nu spun aceasta de la mine însumi, ci trebuie să-l ascultăm pe Pavel, care spune: Cel ce au lucrat lui Petru spre apostolia tăierii împrejur, au lucrat şi mie întru neamuri (Galateni 2, 8). Căci, ca un general (βασειλευς) înţelept, care, după ce şi-a apreciat cu atenţie capacităţile, dă putere unuia asupra cavaleriei şi altuia asupra infanteriei, tot aşa cu siguranţă Hristos a împărţit armata Sa în două părţi şi a încredinţat lui Petru pe evrei şi lui Pavel pe păgâni. Cele două corpuri de armată sunt diferite, DAR GENERALUL ESTE UNIC”[14].

Iată deci adevărata învăţătură a Sfântului Ioan Gură de Aur: apostolii au fost egali în demnitate; Petru şi Pavel au fost deopotrivă cei dintâi dintre ei, unul pentru evrei, celălalt pentru păgâni; Petru nu a primit niciodată nici o supremaţie exclusivă asupra întregii creştinătăţi; singurul conducător al Bisericii a fost, este şi va fi veşnic Iisus Hristos Însuşi. Să remarcăm aceste cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur: „Eu nu spun aceasta de la mine însumi”. Ceea ce înseamnă că aceasta nu este o opinie personală, ci este un adevăr pe care Sfântul Duh ni l-a transmis prin Sfântul Apostol Pavel.

Sfântul Ioan Gură de Aur nu a recunoscut în Biserică nici o demnitate superioară apostolatului înţeles într-o manieră generală: „Dintre toate magistraturile spirituale, spune el, cea mai mare este apostolatul. De unde constatăm noi aceasta ? Din aceea că apostolul îi precede pe ceilalţi. Aşa cum un consul este primul dintre magistraţii civili, tot aşa apostolul este primul dintre magistraţii spirituali. Să-l ascultăm pe Pavel însuşi enumerând aceste demnităţi şi aşezând în fruntea lor prerogativele apostolatului. Ce spune el ? Pre unii au pus Dumnezeu în biserică, întâi pre apostoli, al doilea pre prooroci, al treilea pre dascăli[15]. Vedeţi aici culmea demnităţilor ? Vedeţi că apostolul este în vârful ierarhiei, că nimeni nu este înaintea lui, nici mai înalt decât el ? Căci el spune: Întâi pre apostoli. Şi nu numai că apostolatul este prima dintre toate demnităţile, ci el este de asemenea rădăcina şi temelia”[16].

Sfântul Ioan Gură de Aur nu recunoaşte nici o supremaţie în apostolat. Dacă el ar fi presupus că Iisus Hristos l-a aşezat pe unul din apostoli deasupra altora pentru a fi reprezentantul Său pe pământ şi conducătorul vizibil al Bisericii Sale, el ar fi declarat aceasta cu siguranţă, deoarece el se exprimă când este cazul sau nu vorbeşte niciodată despre aceasta.

Aşadar se poate aprecia la justa sa valoare neruşinarea cu care partizanii papalităţii au îndrăznit să avanseze ideea că, după Sfântul Ioan Gură de Aur, „autoritatea lui Petru era ceea ce exista mai fundamental şi esenţial în organizaţia ierarhiei pe care Biserica o are de la Iisus Hristos”. Sfântul şi marele episcop se angajează el însuşi a răspunde falsificatorilor învăţăturii sale, spunându-le că apostolatul aparţine tuturor apostolilor în mod egal: „Că el ESTE PRIMA DINTRE TOATE DEMNITĂŢILE, CĂ APOSTOLUL ESTE ÎN VÂRFUL IERARHIEI, CĂ NIMENI NU ESTE ÎNAINTEA LUI, NICI MAI ÎNALT CA EL”.

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] La Sfântul Matei, omilia 32.

   [2] La capitolul I din Epistola către Galateni.

   [3] Împotriva iudeilor, cuvântul 8.

   [4] La Sfântul Ioan, omilia 88.

   [5] Panegiric la Sfântul Pavel, omilia 2.

   [6] La Sfântul Matei, omilia 65.

   [7] Predică la cei doisprezece apostoli.

   [8] Omilie la aceste cuvinte: A plăcut lui Dumnezeu ca voi să răbdaţi puţin.

   [9] La Epistola către Romani, omilia 32.

   [10] Despre rugăciune, cuvântul 2.

   [11] Omilie la cuvintele: M-am împotrivit făţiş.

   [12] Ibid.

   [13] Ibid.

   [14] Ibid.

   [15] N.tr.: I Corinteni 12, 28.

   [16] Despre folosul citirii Scripturilor.

Din aceeasi categorie...