Istoria Bisericii (VI)

ISTORIA BISERICII (VI)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a XI-a

Anii 431-451

3

Relaţiile Sfântului Leon cu Răsăritul – Scrisoarea lui Teodoret către Leon – Flavian, episcop de Constantinopol – El se opune erorilor lui Eutihie – Sinodul de la Constantinopol unde Eutihie este condamnat – Flavian şi Eutihie se adresează Romei – Dioscor de Alexandria – Slăbiciunea lui Teodosie cel Tânăr – Sinodul cunoscut sub numele de Tâlhăria de la Efes – Moartea lui Teodosie – Pulcheria se căsătoreşte cu Marchian, care este declarat împărat – Convocarea Sinodului Ecumenic din Calcedon – Sesiunile sinodului

Anii 450-451

 

Partea a VII-a

S-au citit scrisorile adresate de Teodosie lui Iuvenalie al Ierusalimului şi Talasie al Cezareei.

Se poate vedea, spune numaidecât Dioscor, că nu am fost singurul însărcinat cu judecata pe care Sinodul din Efes trebuia s-o facă. De altfel, toţi membrii prezenţi au semnat; este un lucru stabilit.

„Nu, au strigat răsăritenii, ne-au făcut să semnăm în alb şi ne-au silit la aceasta cu lovituri de baston; soldaţii erau cu sabia scoasă; aceştia sunt cei care l-au depus pe Flavian”. Episcopul Efesului, Talasie al Cezareei şi alţi episcopi au depus mărturie despre violenţele la care fuseseră supuşi. Toţi ceilalţi răsăriteni au confirmat că au fost trataţi în acelaşi mod.

Când s-a ajuns la prezentarea actelor în care era menţionat episcopul Iuliu, delegatul episcopului Romei, răsăritenii au strigat: „L-au alungat; nu a fost admis numele lui Leon; cât despre Flavian, el a intrat la sinod condamnat dinainte. De ce Flavian nu a fost pus la locul său ? De ce l-au aşezat pe cel de-al cincilea loc ?”

Chestiunea rangului ierarhic al episcopului Constantinopolului era astfel adusă în discuţie. Delegatul episcopului Romei, Paschasinus a luat cuvântul pe această temă şi a spus: „Vedeţi că, mulţumită lui Dumnezeu, noi am lăsat primul loc domnului Anatolie; şi că la Efes preafericitul Flavian a fost pus în cel de-al cincilea rang”.

Această observaţie dovedeşte că într-adevăr episcopul Constantinopolului ocupa primul loc la Sinodul de la Calcedon. Diogene de Cizic a spus delegatului Romei: „Voi aţi acţionat astfel deoarece cunoaşteţi canoanele”.

De fapt, cel de-al II-lea Sinod Ecumenic dăduse cel de-al doilea rang, în episcopat, episcopului Constantinopolului. Episcopul Romei, care avea primul rang, neparticipând la sinod în persoană, primul rang i-a fost dat lui Anatolie.

Când s-a ajuns, în citirea actelor, la scrisoarea lui Leon, episcopii care participaseră la conciliabulul de la Efes au adeverit că de 7 ori Dioscor s-a angajat prin jurământ ca aceasta să fie citită; dar el şi-a călcat jurământul şi scrisoarea nu fusese citită.

Dioscor a răspuns că, după citirea actelor, el poruncise de 2 ori să fie citită.                                                         

– Atunci, au spus comisarii, de ce nu a fost citită ?

– Întrebaţi-i pe ceilalţi doi preşedinţi, a răspuns Dioscor, care căuta astfel să arunce vina pe Iuvenalie al Ierusalimului şi Talasie al Cezareei. Iuvenalie a răspuns: „În momentul în care trebuia citită epistola episcopului Romei, s-a cerut citirea unei scrisori de la împărat. Eu am poruncit să fie citită. Nici un ofiţer al Sinodului nemaivorbind apoi de epistola episcopului Romei, nu am putut porunci citirea ei”. Talasie a mărturisit că el era atât de mic în conciliabul, încât nu putea cere lectura scrisorii episcopului Romei.

Un fapt este cert, acela că scrisoarea nu a fost citită.

Răsăritenii s-au ridicat împotriva aprobării actelor în care se spunea că Dioscor fusese aprobat şi aclamat. Actele, spuneau ei, au fost redactate de propriii săi notari; alţi episcopi aveau de asemenea [notari], a răspuns Dioscor; dar s-a creat confuzie, dovedindu-se că s-au şters actele întocmite de notarii diferiţilor episcopi, pentru a le înlocui cu cele ale notarilor alexandrini.

S-a ajuns la chestiunea de credinţă. Când s-a citit din acte declaraţia lui Eutihie, Eusebiu de Dorileea a făcut să iasă din nou [la iveală] perfidia; răsăritenii conciliabulului de la Efes şi-au mărturisit vinovăţia şi au cerut iertare Sinodului pentru că au aprobat declaraţia lui Eutihie.

Când s-au citit scrisorile în care Sfântul Chiril a expus dogma ortodoxă, atât despre unitatea persoanei, cât şi despre dualitatea firii, întregul Sinod, inclusiv egiptenii, a strigat că aceasta era credinţa veche pe care o mărturisea.

Credinţa expusă cu înţelepciune îi unea pe toţi membrii Sinodului, atât de iritaţi unii împotriva altora când era vorba despre persoane.

Eusebiu de Dorileea a contribuit la obţinerea acestei unanimităţi expunând cu claritate subterfugiile lui Eutihie. De ce, spune el, nu mi s-a permis să dau aceste explicaţii la Efes ? Comisarii imperiali i-au pus aceeaşi întrebare lui Dioscor; el a răspuns: Poate cineva să-mi reproşeze că am încălcat canoanele atunci când ei le-au încălcat admiţându-l pe Teodoret la Sinod ?

I s-a răspuns: Teodoret a fost admis cu titlul de acuzator, aşa cum voi aţi fost admişi printre acuzaţi. S-a revenit asupra chestiunii, dar Dioscor a păstrat o tăcere îndărătnică.

Prin citirea scrisorilor lui Chiril şi a expunerii lui Flavian s-a demonstrat că la Efes a fost dată, în mod părtinitor, o explicaţie monofizită câtorva fragmente ale lui Chiril, pentru a face să se creadă că Eutihie susţinea aceeaşi învăţătură. Comisarii imperiali întrebând dacă toţi membrii Sinodului au acceptat ca ortodoxă declaraţia lui Flavian, delegaţii lui Leon şi toţi răsăritenii au declarat: „Mucenicul Flavian a expus credinţa într-o manieră ortodoxă”.

Aceasta era o lovitură teribilă pentru Dioscor. El a cerut să se citească declaraţia lui Flavian în întregime. Aceasta a fost citită, şi ortodoxia sfântului episcop a strălucit cu atâta limpezime încât Iuvenalie şi episcopii din Palestina şi-au părăsit locurile pentru a merge să se aşeze în partea opusă printre adversarii lui Dioscor. Episcopii din Grecia şi Macedonia au făcut la fel, şi Dioscor a avut neplăcerea de a vedea că patru dintre episcopii săi egipteni se pronunţau de asemenea împotriva lui.

În ciuda acestui abandon, Dioscor a persistat în a-l acuza pe Flavian şi a citat, în favoarea opiniilor sale, pe câţiva din Părinţii Bisericii. Dacă eu sunt condamnat, spune el, voi fi împreună cu Părinţii; însă voi apăra învăţătura lor până la sfârşit şi nu voi ceda. Se pot citi, adaugă el, restul actelor.

S-au citit inclusiv cele ale Sinodului de la Constantinopol şi comisiei de anchetă poruncite cu privire la acest sinod. Câţiva episcopi au ridicat probleme puţin importante.

După lectură, comisarii imperiali au făcut observaţia că, venind noaptea, trebuiau să amâne pentru altă şedinţă deciziile privind învăţătura. În privinţa episcopilor care au avut cea mai mare influenţă la conciliabulul de la Efes, ei credeau că trebuia să li se aplice pedeapsa pe care ei înşişi au dat-o lui Flavian şi Eusebiu de Dorileea. În consecinţă, Dioscor al Alexandriei, Iuvenalie al Ierusalimului, Talasie al Cezareei, Eusebiu al Ancyrei, Evstatie al Berytei şi Vasilie al Seleuciei au fost depuşi.

Aşa s-a încheiat prima şedinţă a Sinodului.

Cea de-a doua [şedinţă] a avut loc pe 10 octombrie. Cei 7 episcopi depuşi nu au luat parte la ea. Comisarii imperiali au deschis şedinţa cu aceste cuvinte: „În şedinţa precedentă s-a examinat depunerea lui Flavian şi a lui Eusebiu, şi s-a stabilit că ei au fost depuşi în mod crud şi nelegitim. Acum trebuie stabilită adevărata credinţă pentru care s-a convocat mai cu seamă acest Sinod. Prin urmare, expuneţi-o în curăţia sa, fără teamă şi fără complezenţă, aşa cum aţi da socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru sufletele voastre şi ale noastre; şi cu scopul de a-i aduce înapoi la unitatea de credinţă pe cei care ar avea opinii particulare. Ştiţi că împăratul şi noi urmăm credinţa care a fost transmisă de cei 318 Părinţi de la Niceea, de cei 150 de la Constantinopol, şi de toţi ceilalţi Părinţi”.

Este demn de remarcat că comisarii imperiali nu menţionează Sinodul de la Efes. Este evident că doar după un anumit interval de timp ecumenicitatea unui sinod intră în domeniul faptelor de necontestat.

De aceea, acceptând fără îndoială deciziile de la Efes, comisarii imperiali nu vroiau să aşeze cel de-al III-lea Sinod Ecumenic, încă atât de recent, pe aceeaşi treaptă cu primele două şi lăsau pentru chestiunile controversate supuse acestui sinod toată libertatea Sinodului de la Calcedon.

Nu putem decât să lăudăm prudenţa lor; dar trebuie să constatăm totodată că era deplorabil a vedea laici însărcinaţi să dea episcopilor asigurarea că puteau proclama adevărata credinţă fără teamă şi în toată libertatea. Laşitatea cu care atâţia episcopi au trădat la Tâlhăria de la Efes făcea acest avertisment necesar; însă este trist să constatăm că atâţia episcopi au apelat la puterea laică pentru această necesitate.

Intervenţia credincioşilor este legitimă, chiar în probleme de credinţă, deoarece ei fac parte din Biserică tot atât de mult ca păstorii, şi contribuie în mod necesar prin credinţa pe care au primit-o şi pe care o mărturisesc la mărturia ecumenică care rezultă din mărturiile particulare ale tuturor Bisericilor; dar păstorii care au sarcina de a veghea asupra acestei credinţe pentru ca nimeni să n-o atace, nu trebuie niciodată să se afle în situaţia de a fi acuzaţi de trădare, acceptând opinii particulare în loc de a adeveri credinţa tradiţională şi neschimbătoare a Bisericii lor.

După ce au ascultat avertismentul comisarilor imperiali, Părinţii Sinodului au strigat: „Noi nu avem de făcut nici o expunere de credinţă; noi nu încercăm să explicăm credinţa; Părinţii ne-au predat-o; noi avem expunerile lor scrise; nu putem spune nimic în plus”.

Acesta era strigătul adevăratei ortodoxii. Episcopii nu au nimic de explicat; ei nu au decât de transmis ceea ce au primit printr-o moştenire legitimă care este în posesia întregii Biserici.

Sinodul trebuia totuşi să decidă dacă Eutihie a învăţat sau nu adevărata dogmă. S-a decis să se citească, privind chestiunea în discuţie, fragmentele extrase din Părinţii răsăriteni şi apuseni, încheind cu epistola Sfântului Leon, episcopul Romei, către Flavian.

Când s-a citit această epistolă, episcopii de Palestina şi Iliria au făcut observaţii în legătură cu trei pasaje în care dogma celor două firi era atât de accentuată, încât se putea deduce erezia celor două persoane. Aetie, arhidiacon de Constantinopol, le-a explicat pe primele două; Teodoret a explicat-o pe cea de-a treia. Explicaţiile au fost considerate satisfăcătoare şi, la încheierea lecturii, episcopii au strigat: „Aceasta este credinţa apostolilor; noi toţi credem aşa; ortodocşii cred aşa; anatema celui care nu crede aşa. Petru a vorbit prin Leon[1]; apostolii au învăţat astfel; dogma lui Leon este sfântă şi adevărată; Chiril a învăţat aşa; amintire veşnică lui Chiril ! Leon şi Chiril au aceeaşi învăţătură.

Alţii spuneau: De ce nu s-a citit aceasta la Efes ? Dioscor a ascuns-o.

Vechii participanţi la conciliabulul de la Efes s-au acuzat public că au fost slabi; dar ei au adăugat: noi am fost toţi slabi în acelaşi mod; readuceţi-i la sinod pe cei care au fost expulzaţi sau alungaţi-ne şi pe noi. Comisarii imperiali credeau că expulzaţii vor ajunge la un consens unanim şi vor şterge greşeala lor prin pocăinţă. Prin urmare, ei considerau că, pentru binele păcii, trebuiau lăsaţi să dea explicaţii în faţa unei comisii pe care Episcopul Anatolie al Constantinopolului a fost însărcinat s-o alcătuiască pentru a-i lămuri pe aceia dintre episcopi care aveau nevoie de explicaţii.

Cea de-a treia şedinţă a avut loc la 3 zile după cea de-a doua. Comisarii imperiali nu au participat la ea; a avut loc procesul canonic al lui Dioscor. Eusebiu de Dorileea era acuzatorul său.

A fost citat de 2 ori; dar el nu a îndrăznit să dea ascultare mai întâi sub pretextul că gărzile sale l-au împiedicat să iasă; apoi, că nu participau la sinod comisarii imperiali; în fine, că era bolnav. După cea de-a doua citaţie, sinodul i-a admis pe acuzatorii lui Dioscor, care au înmânat petiţiile lor în care se stabilea că Dioscor era un om cu moravuri infame, crud şi ucigaş. Părinţii Sfântului Chiril erau printre acuzatori şi au dovedit că, împreună cu eunucul Hrisafie, Dioscor i-a persecutat, i-a ruinat, i-a redus la cerşetorie, şi i-a copleşit cu violenţe atroce.

După ce a ascultat aceste petiţii, sinodul l-a citat pe Dioscor pentru a treia oară, potrivit canoanelor. Dioscor refuza încă să compară. Atunci Paschasinus, în numele episcopului Romei, a întrebat dacă era oportun să se pronunţe împotriva lui Dioscor pedepsele canonice. Mai mulţi episcopi i-au rugat pe delegaţii apuseni să rostească ei înşişi sentinţa pe care o considerau corectă.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

[1] Papiştii au separat aceste câteva cuvinte de circumstanţele care le însoţesc şi au conchis că Sinodul de la Calcedon i-a acordat lui Leon infailibilitatea lui Petru. Este suficient a citi ceea ce precede şi ceea ce urmează aceste cuvinte în acte, pentru a le da adevăratul sens. Dacă Sfântul Leon ar fi avut dreptul de a învăţa Biserica, nu s-ar fi examinat, nici nu s-ar fi aprobat epistola sa; s-ar fi impus.