Lumea in deriva nr. 24

În ce constă cel mai mare rău ?

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

Articol apărut în ,,Orthodox Russia”, nr. 10, 1976

După slăvita Sa Înviere din morţi, Domnul nostru Iisus Hristos a rămas pe pământ încă 40 zile. În acest timp, El a venit la ucenicii Săi în mai multe rânduri, grăind cele pentru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 1, 3). De aceea, vreme de 40 zile noi lăudăm Învierea lui Hristos, cântând imne pascale de bucurie. În plus, duminicile din această perioadă a anului sunt închinate amintirii oamenilor şi evenimentelor care sunt asociate în mod independent cu sărbătoarea Învierii lui Hristos – precum săptămâna Tomei şi săptămâna sfintelor mironosiţe – sau altor evenimente care au avut loc exact în această perioadă din an, perioada penticostară, şi care adeveresc în chip strălucit slava dumnezeiască, măreţia împărătească şi atotputernicia Domnului nostru Iisus Hristos, suveranitatea Sa asupra lumii naturale şi legilor ei, prin această prezentare a puterii şi autorităţii Sale dumnezeieşti Biserica intenţionând să preîntâmpine orice umbră de îndoială în ce priveşte marele adevăr al prea slăvitei Sale Învieri din morţi.

În cea de-a patra săptămână după Paşti, ne amintim cum Domnul nostru Iisus Hristos, cu singur cuvântul Său, a tămăduit boala apăsătoare a unui om cu totul lipsit de puteri, ce zăcea de 38 ani lângă Scăldătoarea Oilor, care era vizitată o dată pe an de un înger. Pogorându-se din cer, el tulbura apa, dându-i puterea de a tămădui, dar numai un singur bolnav, care intra cel dintâi în scăldătoare îndată după tulburarea apei.

Paralizia totală este o năpastă aşa de grozavă ! Şi ne putem imagina cât de mari trebuie să fi fost suferinţele morale ale acelui om nenorocit, când el, care zăcea de atât de multă vreme lângă izvorul tămăduirii, nu se putea vindeca pentru că nu avea pe nimeni care să-l coboare în scăldătoare îndată după tulburarea apei. Când se târa pe sine cu mare greutate către scăldătoare, altul înaintea lui se pogora (Ioan 5, 7), şi toate speranţele şi strădaniile sale chinuitoare se dovedeau a fi zadarnice.

Căutând către acest om nenorocit, Domnului I S-a făcut milă de el şi cu un cuvânt poruncitor al Său, l-a ridicat de pe patul lui de boală: Scoală-te, ia-ţi patul tău şi umblă (Ioan 5, 8). El a spus aceste cuvinte slăbănogului şi a fost îndeajuns pentru ca minunea să aibă loc. Slăbănogul s-a tămăduit pe dată de boala sa îndelungată şi aspră, s-a ridicat pe picioarele sale, şi-a luat patul şi a plecat.

După ceva vreme, Domnul l-a întâlnit în templu, şi dorind să-i dăruiască vindecare sufletului în plus faţă de tămăduirea trupului, i-a dat acest sfat neobişnuit: Iată că te-ai făcut sănătos, de acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). De aici se poate conchide că boala teribilă a slăbănogului a fost pricinuită de unele păcate de mai înainte ale sale. Din cuvintele Domnului este de asemenea evident că fiecare păcat este urmat îndeaproape de tot soiul de neputinţe şi boli fizice. În unele cazuri, relaţia este cât se poate de limpede tuturor: de exemplu, noi ştim că păcate precum lăcomia, beţia, fumatul, infidelitatea, nu arareori dau naştere la boli grave şi chiar incurabile. Dar chiar orice păcat, oricât de neînsemnat ar fi, se răsfrânge întotdeauna în mod păgubitor asupra sănătăţii trupului. Orice păcat, într-o măsură mai mare sau mai mică, tulbură conştiinţa, îmbolnăveşte sufletul, îl învăluie în întuneric, mâhnire şi lipsă de nădejde. Aceasta, în schimb, se oglindeşte nefavorabil asupra sistemului nervos, asupra activităţii inimii şi circulaţiei sângelui, care este principalul garant al sănătăţii noastre, şi astfel, proporţional cu frecvenţa crescândă a greşelilor sale, sănătatea fizică a celui păcătos este subminată progresiv.

Deci, acest citat din Evanghelie ne încredinţează că bolile trupeşti – una dintre cele mai nesuferite şi chinuitoare rele ale vieţii noastre pământeşti vremelnice – îşi au obârşia în păcat şi duc în cele din urmă păcătosul la moartea care este imposibil de evitat de oricine, moarte care nu este, precum învaţă cuvântul lui Dumnezeu, nimic altceva decât plata păcatului (Romani 6, 23).

Nu există nici un alt rău mai mare ca păcatul.

Din nefericire, şi mai cu seamă în vremurile noastre, acesta este un lucru pe care mulţi nu-l înţeleg !

Omul modern, închipuindu-şi că este reprezentantul unei epoci cât se poate de rafinate, va fi pus foarte greu la încercarea de a găsi un răspuns la întrebarea: ,,Care este cel mai mare rău care există ? De ce anume suferă cel mai mult oamenii ?” Şi aceasta în timp ce ar trebui să fie limpede că este cea mai importantă întrebare ridicată de existenţa umană. Cu ce altceva ar trebui să-şi preocupe oamenii gândurile, dacă nu cu stabilirea decisivă a principalului rău al vieţii, pentru a începe cea mai necruţătoare luptă împotriva lui, pentru a ne izbăvi de acel rău.

În zilele noastre şi în epoca noastră, multor aşa-numiţi ,,asistenţi politici” şi ,,sociali” le place să se ocupe cu rezolvarea acestei chestiuni, şi toţi fără nici un rezultat.

Unii cred că răul fundamental al vieţii constă în imperfecţiunea sistemului statal şi încearcă să ajungă la ceea ce ei cred că este un sistem perfect. Alţii cred că răul fundamental al vieţii constă în lipsa educaţiei, absenţa unei instruiri larg răspândite, care o înţeleg a fi predarea tuturor ştiinţelor umane posibile şi asimilarea lor de către toţi oamenii. Încă, un al treilea grup socoteşte că răul vieţii constă în inegalitatea socială, în distribuţia inechitabilă a bogăţiei şi a oricărei alte binecuvântări ale acestei lumi, şi încearcă în mod inutil şi fără succes să instituie egalitatea universală între oameni. Un al patrulea grup susţine că cel mai mare rău al vieţii este sărăcia, şomajul şi aşa mai departe.

Toţi aceşti oameni, dintre care unii sunt talentaţi şi puternici pe plan intelectual, dar în acelaşi timp orbi duhovniceşte, mărginiţi în duh, având simţul moral atrofiat, împărtăşesc o perspectivă exclusiv superficială a chestiunii celui mai mare rău al vieţii şi, prin urmare, ei sunt neputincioşi în a o rezolva în orice mod satisfăcător, şi nu o vor soluţiona nicicând.

Şi de ce ar trebui să irosim atât de mult efort dezbătând problema, ca şi cum ne-am strecura să ieşim pe o uşă deschisă, când la această întrebare de cea mai mare importanţă, cea mai urgentă şi relevantă ni s-a răspuns de multă vreme nouă, creştinilor ?

Cel mai mare rău al vieţii este păcatul. Izbăviţi existenţa umană de prezenţa păcatului şi întreaga noastră viaţă va fi transformată pe dată: va deveni liniştită şi fericită, un rai pământesc autentic. Să lăsăm păcatul să continue să domnească printre oameni şi nicicând, prin nici un mijloc extern, nu veţi impune vieţii un sens şi o ordine, nici nu o veţi face prosperă, prielnică şi veselă pentru toţi.

Tocmai despre această putere atotcuprinzătoare şi pustiitoare a păcatului vorbeşte fragmentul din Evanghelia de astăzi.

Doar cu un cuvânt de-al Său, Domnul a vindecat un bolnav care zăcea de 38 ani lângă un izvor tămăduitor, nădăjduind să se facă bine, dar în zadar. Şi ridicându-l de pe patul său de boală, El l-a avertizat cu privire la viitor: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14).

Cu aceste cuvinte nemaiauzite, Domnul a arătat că pricina neputinţelor groaznice ale acelui om nenorocit se află în păcatele pe care le-a săvârşit mai înainte. În plus, El a avertizat că păcatul aduce cu sine în mod inevitabil nu numai astfel de boli cumplite ca paralizia, ci chiar rele mai îngrozitoare.

Să nu mai greşeşti – aceste cuvinte de avertizare ale lui Hristos ar trebui să fie deviza principală, de bază a existenţei noastre umane. Cel care uită acest mare adevăr dat de Dumnezeu va fi irosit în van strădaniile sale de a-şi face propria viaţă ca vieţile altor oameni paşnici, voioşi şi fericiţi.

Cel căruia îi place să păcătuiască va cădea pradă în mod inevitabil, mai devreme sau mai târziu, nenorocirii apăsătoare a slăbiciunii fizice şi duhovniceşti. Suferinţele trupului şi sufletului vor fi partea sa, şi în viaţa de apoi – chin veşnic, neîncetat.

Nu în această postură a omului neputincios, zăcând deznădăjduit lângă Scăldătoarea Oilor, se află astăzi întreaga omenire, tăgăduindu-L nebuneşte pe Hristos Mântuitorul, refuzând să accepte existenţa păcatului ca atare şi căutând alte căi de viaţă şi mântuire decât cele pe care Hristos, Domnul nostru ni le-a arătat ?

Păcatul domneşte fără cruţare printre oamenii din zilele noastre, lovind atât trupul, cât şi sufletul cu veninul său purtător de moarte. Şi atâta vreme cât păcatul îşi menţine dominaţia, nu poate exista nici o izbăvire sau eliberare pentru lume de toate relele care o împresoară, şi este chiar lipsit de noimă să vorbim despre prosperitatea şi perpetuarea sa.

S-ar putea crede că experienţa vieţii ar fi trebuit să facă de mult acest lucru limpede şi uşor de înţeles pentru oricine, dar vai ! Cufundaţi în adâncurile vieţii păcătoase, conduşi de mândrie diabolică şi vinovaţi de iubire de sine, oamenii încrezători în sine, care îşi pun toată încrederea doar în ei înşişi, uită cu uşurinţă lecţiile pe care îi învaţă viaţa însăşi şi indiferent cât de multe lovituri primesc în cursul existenţei lor, prin care îi învaţă Însuşi Domnul, se întâmplă adesea, aşa cum ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu, că li s-a întâmplat lor pilda cea adevărată. Câinele s-a întors la borâtura sa şi porcul scăldat la mocirla tinei (II Petru 2, 22).

Potrivit tradiţiei bisericeşti, exact asta i s-a întâmplat slăbănogului asupra căruia Domnul a revărsat darul Său. El nu a ţinut seama de avertisment: Să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău (Ioan 5, 14). Lecţia celei de-a patra săptămâni de după Paşti, săptămâna slăbănogului, spune că acest om neputincios, tămăduit într-un chip atât de minunat de Domnul, a fost chiar omul care L-a lovit peste faţă pe Domnul nostru Iisus Hristos în timpul judecăţii înaintea marelui preot (Ioan 18, 22), fapt pentru care a dobândit ,,o judecată mai rea decât slăbirea mădularelor” – ,,acel foc veşnic care-l va chinui nu vreme de doar 38 ani, ci în veşnicie”.

Vedeţi în ce extremă pot ajunge cei care nu-şi amintesc milostivirea şi mărinimia lui Dumnezeu. Mândria şi preţuirea de sine păcătoasă pot conduce pe cel care este nepăsător faţă de sine la starea unui om nebun, care acţionează nesăbuit, osândindu-l pe vecie ! Dorinţa de a fi pe placul cuiva, de a câştiga bunăvoinţa, atenţia cuiva şi prin aceasta vreo recompensă personală conduce adeseori pe cei care devin îndrăgostiţi nebuneşte de sinele lor păcătos la aşa fapte cu adevărat nebuneşti, încât trag după ele cele mai înfricoşătoare şi incorigibile urmări.

Din această pricină, cuvântul lui Dumnezeu aşează cultivarea servilă a bunăvoinţei altora, dorinţa de a plăcea altor oameni, în rândul celor mai grave şi periculoase păcate, despre care Apostolul Pavel spune în epistola sa către Galateni: De aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos (Galateni 1, 10).

Precum ne învaţă catehismul, acel om, căruia încercăm să-i plăcem până în punctul în care uităm de Dumnezeu, devine pentru noi într-o oarecare măsură ,,un alt dumnezeu” în locul adevăratului Dumnezeu; aceasta ne face să călcăm prima poruncă a legii lui Dumnezeu: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alţi dumnezei afară de mine (Ieşirea 20, 2-3).

Unuia Dumnezeu, Ziditorului şi Binefăcătorului nostru, trebuie să-i plăcem în toate privinţele, şi mai mult decât orice altceva pe lume, trebuie să ne temem şi să ne ferim de păcat, pe care Domnul nostru îl dispreţuieşte şi îl socoteşte supărător, şi care serveşte drept principala raţiune pentru relele de toate felurile posibile, care ne mâhnesc în această viaţă pământească mărginită, ca şi pentru osânda veşnică în viaţa viitoare care ne aşteaptă pe noi toţi. Hristos Mântuitorul nostru a venit în această lume şi a fost răstignit şi a înviat din morţi tocmai pentru a birui păcatul – cel mai mare rău al vieţii – şi pentru a ne dărui izbăvire de puterea sa copleşitoare.

Bucuria Învierii este bucuria biruinţei asupra păcatului. Această bucurie este inaccesibilă celor care persistă cu încăpăţânare în dragostea lor pentru păcat, care nu au nici o dorinţă de a-l părăsi. Cei care nu doresc să lupte cu păcatul şi care continuă să păcătuiască în mod nechibzuit şi cu nepăsare, socotind fărădelegea ca nimic, nu vor trăi niciodată în toată puterea şi deplinătatea sa sfânta bucurie plină de dar, pură a Învierii. Pentru ei este ca şi cum Hristos nu a înviat, le este necunoscută bucuria adevărată, plină de lumină. Aici, partea lor este neliniştea, remuşcarea, jalea duhovnicească şi zădărnicia neîncetate, iar acolo îi aşteaptă mâhnirea veşnică şi suferinţele fără sfârşit.

Noi toţi care ne-am pregătit pentru împărtăşanie, ne-am mărturisit şi ne-am împărtăşit cu sfintele taine în timpul ultimului Post Mare, chiar prin aceasta ne-am tămăduit de nenorocirile noastre, şi acum este necesar doar să respectăm cu hotărâre avertismentul lui Hristos, dat slăbănogului: De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ţie ceva mai rău.

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011