Scriptura nr. 36

Dumnezeu nu este autorul relelor

de Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare

PARTEA I

1. Multe sunt felurile învăţăturilor; ne-au fost arătate prin Sfântul Prooroc David de Duhul care a lucrat prin el. Uneori psalmistul ne istoriseşte propriile sale pătimiri, spunându-ne că a suferit cu bărbăţie necazurile abătute asupra lui, iar prin exemplul său ne lasă o învăţătură învederată de răbdare, ca atunci când spune: Doamne, căci s-au înmulţit cei ce mă necăjesc; mulţi se scoală asupra mea (Psalmi 3, 1); alteori ne arată bunătatea lui Dumnezeu şi iuţeala ajutorului Lui dat celor care-L caută cu adevărat: Când am strigat eu, auzitu-m-ai Dumnezeul dreptăţii mele (Psalmi 4, 1), rostind cuvinte care au aceeaşi putere cu cele ale Proorocului Isaia, care zice: Încă grăind tu, va zice: aici sunt (Isaia 58, 9), adică ,,nu am terminat a-L chema că Dumnezeu m-a şi auzit, înainte de sfârşitul chemării mele”.

Iarăşi David, aducând rugăciuni şi cereri lui Dumnezeu, ne învaţă chipul în care cei păcătoşi Îl pot îmblânzi pe Dumnezeu: Doamne, nu cu mânia Ta să mă mustri pre mine, nici cu iuţimea Ta să mă cerţi (Psalmi 6, 1). Iar în psalmul al 12-lea arată prelungirea încercării când spune: Până când Doamne, mă vei uita până în sfârşit ? (Psalmi 12, 1) Şi în tot psalmul acesta ne învaţă să nu ne descurajăm când suntem în necazuri, ci să aşteptăm bunătatea lui Dumnezeu şi să ştim că Dumnezeu, printr-o iconomie oarecare, ne lasă în necazuri hotărând măsura suferinţelor după credinţa pe care o are fiecare. După ce David a spus: Până când Doamne, mă vei uita până în sfârşit ? şi până când întorci faţa Ta de la mine ?, se îndreaptă îndată spre răutatea celor care nu cred în Dumnezeu, care dacă au o mică piedică în viaţă nu mai pot suferi starea grea în care se găsesc şi încep îndată să se îndoiască în mintea lor, întrebându-se dacă există un Dumnezeu care poartă grijă de cele de aici, dacă vede viaţa fiecăruia, dacă împarte fiecăruia după merit. Apoi, când văd că situaţia lor nedorită se prelungeşte, încolţeşte în ei gândul cel rău şi hotărăsc în inimile lor că nu există Dumnezeu: Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu (Psalmi 13, 1).

Înfigându-se deci acest gând în mintea lor, încep să păcătuiască fără să mai ţină seama de nimic. Dacă nu este cineva care să conducă lumea, dacă nu este cineva care să răsplătească după merit cele săvârşite în viaţă, cine-i mai poate împiedica să asuprească pe sărac, să ucidă pe orfani, să omoare pe văduvă şi pe străin, să facă orice faptă nelegiuită şi să se murdărească cu patimi necurate şi ticăloase şi cu toate poftele dobitoceşti ? De aceea David, ca o urmare a ideii că nu există Dumnezeu, a adăugat: Stricatu-s-au şi urâţi s-au făcut întru meşteşuguri (Psalmi 13, 1), căci este cu neputinţă ca cei ce se îndepărtează de calea cea dreaptă să nu aibă în sufletele lor boala uitării de Dumnezeu.

2. Pentru ce popoarele păgâne au fost lăsate în seama minţii lor rătăcite şi fac cele ce nu se cad (potrivit Romani 1, 28) ? Nu pentru că au spus că nu este Dumnezeu ? Pentru ce au căzut în patimi ruşinoase, pentru ce femeile au schimbat întrebuinţarea firească a firii într-una potrivnică firii, iar bărbaţii au săvârşit lucruri ruşinoase cu bărbaţii (potrivit Romani 1, 26-27) ? Nu pentru că au schimbat slava nestricăciosului Dumnezeu în închipuiri de păsări, de animale cu patru picioare şi de târâtoare (potrivit Romani 1, 23) ? Cu adevărat, cel care spune că nu este Dumnezeu este nebun, lipsit de minte şi de înţelegere.

Asemănător acestuia şi tot atât de nebun este acela care spune că Dumnezeu este autorul relelor. Spun că amândoi săvârşesc un păcat tot atât de mare, pentru că amândoi Îl tăgăduiesc pe Cel Bun: unul spunând că nu există Dumnezeu, iar celălalt hotărând că Dumnezeu nu este bun. Dacă Dumnezeu este cauza relelor, atunci este evident că nu este bun, şi deci şi o afirmaţie şi alta duc tot la tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu.

De unde bolile ?, se întreabă ei. De unde morţile premature ? De unde distrugerile complete ale oraşelor ? De unde naufragiile, războaiele, ciuma ? Acestea sunt rele, spun ei, şi sunt toate fapte ale lui Dumnezeu. Deci pe cine altul putem socoti pricinuitor al acestor rele dacă nu pe Dumnezeu ?

Haideţi să încercăm să dăm o explicaţie clară şi lipsită de confuzie, după ce vom pune mai întâi ca bază a discuţiei un principiu recunoscut de toată lumea, cercetând această problemă cu cea mai mare grijă.

Sfântul Ierarh Vasilie cel Mare. Frescă din Mânăstirea Terapontov, Rusia, sfârşitul secolului XV-începutul secolului XVI

3. Un lucru trebuie să avem limpede în minţile noastre: odată ce suntem făptura bunului Dumnezeu, odată ce suntem păziţi de El care rânduieşte pentru noi şi pe cele mici şi pe cele mari, înseamnă că nu putem suferi ceva fără voia lui Dumnezeu şi că nici una din suferinţele noastre nu este spre vătămarea noastră sau spre ceva asemănător; şi deci nu trebuie să ne închipuim pentru noi o situaţie mai bună.

Morţile vin de la Dumnezeu; dar moartea nu este un lucru rău, afară numai dacă-mi vorbeşti de moartea păcătosului; că pentru păcătos eliberarea de suferinţele de pe pământ este început al chinurilor din iad, iar suferinţele din iad nu au autor pe Dumnezeu, ci pe noi înşine. Începutul şi rădăcina păcatului stă în noi şi în libertatea voinţei noastre. Am putea să nu avem nici o suferinţă, dacă ne-am depărta de viciu; dar pentru că noi înşine, prin plăcere, ne-am lăsat ademeniţi de păcat, ce motiv serios am putea invoca că nu am fost noi înşine autorii suferinţelor noastre ?

Răul este de două feluri: răul raportat la simţirea noastră şi răul în sine.

Răul în sine depinde de noi, de pildă nedreptatea, desfrânarea, nebunia, frica, invidia, uciderea, otrăvirea, viclenia şi toate patimile înrudite cu ele, care întinează sufletul făcut după chipul Creatorului şi-i întunecă frumuseţea.

Răul raportat la noi provoacă durere şi suferinţă simţirii noastre, de pildă boala trupului, rănile trupului, lipsa celor necesare traiului, viaţa lipsită de slavă, paguba de bani şi pierderea celor scumpi nouă. Fiecare din aceste rele sunt aduse asupra noastră de înţeleptul şi bunul Stăpân spre folosul nostru. Se ia bogăţia celor care au întrebuinţat-o rău, ca să strice unealta cu care săvârşeau nedreptate; trimite boală celor cărora le este mai de folos să le fie mădularele legate decât să le aibă slobode, spre a ne îndepărta de păcat; aduce moarte când se termină firul vieţii, pe care dreapta judecată a lui Dumnezeu l-a fixat dintru început pentru fiecare, deoarece Dumnezeu vede de departe ce este de folos fiecăruia din noi. Foametea, seceta, ploaia prea multă sunt plăgi obşteşti abătute asupra oraşelor şi popoarelor, spre a le pedepsi, când răutatea lor a depăşit orice măsură.

După cum doctorul este un binefăcător chiar dacă produce dureri şi suferinţe trupului (că poartă război bolii, nu bolnavului), tot aşa Dumnezeu este bun când prin pedepse date unora se îngrijeşte de mântuirea tuturora. Nu acuzi pe doctor când pe unele din mădularele tale le taie, pe altele le arde, iar pe altele le scoate cu totul din trup, ci îi mai dai şi bani şi-l numeşti mântuitorul tău, pentru că a oprit boala într-o mică parte a trupului înainte de a se întinde în tot corpul. Dar când vezi că un oraş se dărâmă peste locuitorii lui din pricina cutremurului sau că o corabie se scufundă în mare cu toţi călătorii, nu zăboveşti să-ţi porneşti limba hulitoare împotriva adevăratului Doctor şi Mântuitor. Şi totuşi ar trebui să înţelegi că este nevoie de un tratament făcut cu grijă, când bolile oamenilor sunt mici şi uşor de vindecat, dar când se dovedeşte că bolile lor nu mai pot fi vindecate printr-un tratament obişnuit, atunci este necesară îndepărtarea celor ajunşi nefolositori, ca nu cumva întinzându-se boala să cuprindă şi pe cei sănătoşi. Aşadar, după cum nu-i de vină doctorul dacă-ţi taie sau îţi arde o parte din trup, ci boala, tot aşa distrugerile oraşelor îşi au originea în păcatele oamenilor care depăşesc orice măsură. Deci nu mai huli împotriva lui Dumnezeu !

4. Mi s-ar putea spune: dacă Dumnezeu nu este autorul relelor, pentru ce se spune în Scriptură: Eu sunt cel ce am făcut lumina şi am zidit întunericul, cel ce fac pace şi zidesc rele (Isaia 45, 7); şi iarăşi: S-a pogorât rele de la Domnul peste porţile Ierusalimului (Miheea 1, 12); şi: Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul ? (Amos 3, 6); iar cântarea cea mare a lui Moisi spune: Vedeţi, vedeţi, că eu sunt şi nu este Dumnezeu afară de mine; eu voi ucide şi voi face viu, bate-voi şi eu voi vindeca (A Doua Lege 32, 39) ?

Pentru un om care înţelege sensul Scripturii, nici unul din aceste citate nu cuprinde vreo acuzaţie împotriva lui Dumnezeu, că El ar fi autorul şi făcătorul răului. Când spune: Eu sunt cel ce am făcut lumina şi am zidit întunericul, Dumnezeu Se arată pe Sine creator al zidirii, dar nu autor al răului. Ca să nu crezi cumva că altul este creatorul luminii şi altul creatorul întunericului, a spus că El este făcătorul şi meşterul a două elemente aparent potrivnice în natură, ca să nu cauţi alt creator pentru foc, altul pentru apă, altul pentru aer şi altul pentru pământ, pentru că aceste elemente sunt aparent opuse în virtutea contrarietăţii calităţilor lor. Unii, pornind de la această idee, au căzut în politeism.

Cel ce fac pace şi zidesc rele. Face pace mai cu seamă în tine, când îţi linişteşte mintea printr-o învăţătură bună şi-ţi domoleşte patimile care se scoală împotriva sufletului. Zideşte rele, adică le transformă în bine şi le aduce într-o stare mai bună, în aşa fel că încetează de a mai fi rele şi îmbracă natura binelui. Inimă curată zideşte întru mine Dumnezeule (Psalmi 50, 11), adică nu-mi crea acum inima, ci înnoieşte inima mea cea învechită din pricina răutăţii; şi: Ca pe amândoi să-i zidească întru sine într-un om nou (Efeseni 2, 15); aici să zidească nu are sensul unei aduceri dintru nefiinţă în fiinţă, ci al unei transformări în bine a celor deja existente; şi: Oricare este întru Hristos, făptură nouă este (II Corinteni 5, 17); şi iarăşi Moisi spune: Au nu însuşi acesta Părintele tău te-au agonisit pe tine ? Şi te-au făcut şi te-au zidit ? (A Doua Lege 32, 6); faptul că aici cuvântul zidire este aşezat după cuvântul facere, ne arată lămurit că termenul zidire, ca întotdeauna unde este întrebuinţat acest cuvânt, are sensul unei îmbunătăţiri. Deci când Dumnezeu face pace, face pace în a zidi pe cele rele, adică a le transforma şi a le aduce spre o stare mai bună.

Apoi, dacă înţelegi prin cuvântul pace uşurarea ce o avem la terminarea războaielor, iar prin cuvântul rele toate necazurile şi nenorocirile ce însoţesc războaiele, cum sunt expediţiile în afara graniţelor ţării, oboselile, stările de veghe, neliniştile, sudoarea, rănile, uciderile, căderile oraşelor, luările în robie, surghiunurile, priveliştile pline de jale ale celor duşi în robie şi, într-un cuvânt, toate nenorocirile ce însoţesc războaiele, atunci spunem că toate acestea se întâmplă prin dreapta judecată a lui Dumnezeu, care pedepseşte prin războaie pe cei vrednici de pedeapsă. Ai fi vrut oare să nu mai fie arsă Sodoma (potrivit Facerea 19, 24-25), odată ce sodomiţii au săvârşit acele nelegiuiri ? Sau ai fi vrut să nu fie distrus Ierusalimul şi nici să fie pustiit templul după cutremurătoarea nebunie săvârşită de iudei împotriva Domnului ? De altfel, nu era drept oare să se săvârşească acestea tocmai prin mâinile romanilor, cărora iudeii, duşmanii propriei lor vieţi, au vândut pe Domnul nostru ? Deci, nenorocirile războiului cad adesea şi pe bună dreptate peste cei care le merită.

Cuvintele Eu voi ucide şi voi face viu interpretează-le, dacă vrei, în sensul de mai sus, că frica zideşte pe cei simpli. Bate-voi şi eu voi vindeca. Aceste cuvinte, chiar interpretate literal, au un sens plin de folos sufletesc, că prin bătaie se sădeşte în noi frica de Dumnezeu, iar prin vindecare ne îndeamnă să-L iubim pe Dumnezeu.

Dar cuvintele acestea pot fi interpretate şi într-un sens mai înalt: Eu voi ucide pentru păcat, şi voi face viu pentru dreptate. Că în măsura în care omul nostru cel din afară se strică, în aceeaşi măsură cel dinăuntru se înnoieşte (potrivit II Corinteni 4, 16). Dumnezeu nu omoară pe unul şi face viu pe altul, ci pe acelaşi om îl face viu prin acelea prin care îl omoară, şi-l vindecă prin acelea prin care îl bate, potrivit proverbului care spune: Tu îl vei bate pe el cu nuia; iar sufletul lui de la moarte îl vei mântui (Pildele lui Solomon 23, 13). Aşadar este bătut trupul ca să fie vindecat sufletul, este omorât păcatul ca să trăiască dreptatea.

Cuvintele S-a pogorât rele de la Domnul peste porţile Ierusalimului se interpretează prin ele însele. Ce rele ? Zgomotul carelor de război şi al călăreţilor. Când auzi Au fi-va răutate în cetate, care nu o au îngăduit Domnul ? înţelege cuvântul răutate ! Scriptura vorbeşte aici de răutatea, adică de necazul adus asupra păcătoşilor pentru îndreptarea greşelilor lor, potrivit celor spuse de Dumnezeu: Şi te-au necăjit şi te-au flămânzit … aşa Domnul Dumnezeul tău te ceartă pe tine (A Doua Lege 8, 3-5). Înainte de a ajunge nedreptatea peste măsură de mare, Dumnezeu o opreşte, după cum este oprit cursul unei ape cu stăvilare sau zăgazuri.

5. Pentru aceasta, epidemiile care se abat asupra oraşelor şi popoarelor, uscăciunea văzduhului, nerodirea pământului, ca şi toate celelalte nenorociri, care se întâmplă în viaţa fiecăruia, au scopul de a opri creşterea răutăţii. Deci Dumnezeu trimite nişte nenorociri ca acestea, ca să înlăture naşterea adevăratelor nenorociri. Bolile trupeşti şi nenorocirile din afară sunt făcute pentru zăgăzuirea păcatului. Deci Dumnezeu distruge răul, dar răul nu este de la Dumnezeu. Pentru că şi doctorul înlătură boala, dar nu bagă în trup boala. Distrugerile oraşelor, cutremurele, inundaţiile, zdrobirea armatelor, naufragiile şi pieirea a nenumărate vieţi omeneşti, pricinuite de pământ, de mare, de văzduh, de foc sau de oricare altă cauză, se întâmplă spre înţelepţirea supravieţuitorilor, că Dumnezeu înţelepţeşte prin plăgi obşteşti răutatea oamenilor.

Propriu vorbind, rău este numai păcatul; păcatul, mai ales, merită denumirea de rău. Iar păcatul depinde de voinţa noastră, stă în puterea noastră a ne depărta de răutate sau de a fi răi. Unele rele ne sunt date de Dumnezeu ca nişte încercări, pentru arătarea bărbăţiei noastre, ca lui Iov, care a fost lipsit de copii, a pierdut într-o clipită toată averea sa (potrivit Iov 1, 14-19) şi a fost lovit cu bube (potrivit Iov 2, 7); alte rele sunt trimise de Dumnezeu pentru vindecarea păcatelor, ca lui David, care aducând ruşine asupra casei lui a fost pedepsit pentru pofta lui nelegiuită (potrivit II Împăraţi 11, 28-29). Cunoaştem iarăşi un alt fel de rele înfricoşătoare aduse asupra oamenilor de dreapta judecată a lui Dumnezeu, pentru a-i înţelepţi pe cei care alunecă uşor în păcat, ca Datan şi Aviron, pe care i-a înghiţit pământul deschizându-se sub ei gropi şi crăpături (potrivit Numerii 16, 31-33). Prin acest fel de pedeapsă ei n-au devenit mai buni – cum ar fi fost cu putinţă pentru cei coborâţi în iad ? – ci prin pilda lor au înţelepţit pe cei rămaşi în viaţă.

Tot aşa şi Faraon a fost înecat cu toată oastea lui (potrivit Ieşirea 14, 28). Tot aşa au fost nimiciţi vechii locuitori ai Palestinei. Deci, când auzim că apostolul spune cândva despre Faraon: Vase ale mâniei, gătite spre pieire (Romani 9, 22), să nu înţelegem cumva că Faraon a fost făcut rău de Dumnezeu, ci când auzi cuvântul vase înţelege că fiecare din noi a fost făcut spre ceva folositor. După cum într-o casă mare sunt vase de aur, de argint, de lut şi de lemn (potrivit II Timotei 2, 20) – fiindcă libertatea de voinţă a fiecăruia dă asemănarea cu aceste materiale: vas de aur este cel care are o vieţuire curată şi lipsită de viclenie; vas de argint, potrivit valorii sale, este mai jos decât cel dintâi; vas de lut este omul care gândeşte cele pământeşti şi se sfărâmă cu uşurinţă, iar vas de lemn este omul care se întinează lesne cu păcatul şi ajunge materie pentru focul veşnic –, tot aşa vas al mâniei este omul care primeşte în el, ca într-un vas, orice lucrare a diavolului şi din pricina mirosului greu din el, datorită stricăciunii, nu mai poate fi folosit, ci este vrednic numai de distrugere şi pieire.

De aceea, pentru că Faraon trebuia să fie sfărâmat, Dumnezeu, Iconomul cel priceput şi înţelept al sufletelor, a rânduit să i se ducă vestea şi să ajungă cunoscut tuturora, ca prin păţania lui să fie de folos celorlalţi oameni; că Faraon nu mai putea fi vindecat, din pricina marii lui răutăţi. Dumnezeu i-a învârtoşat inima, iar prin îndelunga Sa răbdare şi prin amânarea pedepsei a mărit răutatea lui, pentru ca, după ce răutatea lui va depăşi orice hotar, să fie învederată tuturor dreptatea pedepsei dumnezeieşti. Deşi Dumnezeu a gradat necontenit pedepsele date lui Faraon, de la cele mai mici până la cele mai mari, nu i-a înmuiat cerbicia, ci a văzut că Faraon dispreţuieşte îngăduinţa lui Dumnezeu, obişnuindu-se cu nenorocirile venite asupra lui. Dar nici aşa Dumnezeu nu l-a dat morţii, până ce nu şi-a găsit singur moartea prin înec, îndrăznind, în mândria inimii sale, să meargă pe drumul celor drepţi cu credinţa că Marea Roşie va fi şi pentru el, ca şi pentru poporul lui Dumnezeu, cale bătută.

Aflând deci acestea de la Dumnezeu şi putând singur să ştii câte feluri de rele există, cunoscând ce este cu adevărat răul şi că răul este păcatul al cărui sfârşit este pieirea, cunoscând că relele care produc dureri simţurilor sunt rele aparente, că ele au în realitate puterea de a face bine, cum sunt de pildă suferinţele abătute asupra noastră pentru încetarea păcatului a căror roadă este mântuirea veşnică a sufletelor, încetează de a mai murmura împotriva celor rânduite de Dumnezeu. Pe scurt, nu socoti pe Dumnezeu autor al existenţei răului şi nici nu-ţi închipui că răul are o existenţă proprie. Răul nu există aparte, ca o fiinţă oarecare, şi nici nu putem să ni-l imaginăm ca o fiinţă independentă şi de sine stătătoare.

Răul nu este decât lipsa binelui. Ochii au fost creaţi; orbirea are loc prin pierderea ochilor. Dacă ochiul n-ar fi fost făcut dintr-o natură supusă stricăciunii, orbirea n-ar fi avut loc. Tot aşa răul: nu există prin el însuşi, ci este o consecinţă a beteşugurilor sufletului. Răul nu este necreat, după cum susţin ereticii, care acordă răului aceeaşi valoare ca şi naturii binelui, ca şi când şi binele şi răul ar fi fără de început şi veşnice şi anterioare creaţiei lumii; dar nici creat. Dacă toate sunt de la Dumnezeu, cum e cu putinţă ca răul să derive din bine ? Nici urâtul nu derivă din frumos şi nici viciul din virtute. Citeşte Cartea Facerii, vei găsi acolo scris că au văzut Dumnezeu toate câte au făcut şi iată erau bune foarte (Facerea 1, 31). Deci răul nu a fost creat împreună cu cele bune.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 65/septembrie-octombrie 2011

 

 

PARTEA A II-A

Dar mi se poate spune: răul este o realitate şi urmările lui se văd răspândite din belşug de-a lungul întregii vieţi. De unde îşi are dar existenţa, dacă răul nu este nici creat, nici necreat ?

6. Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la următoarele întrebări: de unde vin bolile ? De unde beteşugurile trupului ? Că nu se poate spune că boala este necreată, dar nici că este creatură a lui Dumnezeu. Nu ! Fiinţele au fost create cu o structură naturală potrivit firii lor şi au fost aduse la viaţă având desăvârşite toate mădularele; se îmbolnăvesc când îşi pierd starea firească de vieţuire; îşi pierd sănătatea sau printr-o vieţuire rea sau din vreo pricină oarecare ce aduce îmbolnăvirea trupului. Deci Dumnezeu a făcut trupul, nu boala; a făcut sufletul, nu păcatul; sufletul se înrăutăţeşte când se depărtează de starea lui firească.

Dar în ce constă pentru suflet binele pe care îl avea înainte de a se înrăutăţi ? În aceea că era aproape de Dumnezeu şi unit cu El prin dragoste. După ce sufletul a căzut din această stare, a fost stricat de fel de fel de boli.

Dar pe scurt, pentru ce sufletul primeşte răul ? Pentru că este înzestrat cu voinţă liberă, una din trăsăturile de nobleţe ale fiinţelor înzestrate cu raţiune. Slobod de orice constrângere şi creat de Ziditor cu voinţă liberă – pentru că a fost făcut după chipul lui Dumnezeu –, sufletul concepe binele, cunoaşte desfătarea ce vine din săvârşirea binelui, are capacitatea şi puterea de a-şi păstra starea sa firească dacă stăruie în contemplarea binelui şi în desfătarea bunătăţilor duhovniceşti, dar are şi capacitatea de a se depărta uneori de bine, iar aceasta i se întâmplă când, sătul de desfătările cele duhovniceşti, ca îngreunat de somn şi alunecat de la cele de sus, se amestecă cu trupul spre a se desfăta cu plăceri ruşinoase.

7. Odinioară Adam era sus, nu în ce priveşte locul, ci prin libertatea voinţei sale, când, îndată ce i s-a dat viaţă, şi-a aruncat privirile spre cer. S-a bucurat de cele văzute şi a iubit nespus de mult pe Binefăcătorul său, care-i dăruise desfătarea vieţii veşnice, îl aşezase în desfătarea raiului, îi dăduse aceeaşi stăpânire pe care o aveau îngerii, îl făcuse să aibă acelaşi fel de vieţuire cu arhanghelii şi să audă glas dumnezeiesc. Pe lângă toate acestea, asupra lui veghea Dumnezeu şi el se bucura de toate bunătăţile Lui. Dar iute s-a săturat de toate aceste bunătăţi şi, ocărând oarecum saţiul, a preferat frumuseţii duhovniceşti ceea ce părea plăcut ochilor trupeşti şi a preţuit mai mult îndestularea pântecelui decât desfătările cele duhovniceşti.

De aceea a fost izgonit îndată din rai, a pierdut acea vieţuire fericită şi a ajuns rău, nu din constrângere, ci din nesocotinţă. A păcătuit pentru că a întrebuinţat rău voinţa sa liberă şi a murit din pricina păcatului, pentru că plata păcatului este moartea (Romani 6, 23). Cu cât se depărta de viaţă, pe atât se apropia de moarte. Că Dumnezeu este viaţă, iar lipsa vieţii este moarte. Deci, prin depărtarea sa de Dumnezeu, Adam şi-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: Că iată cei ce se depărtează pre sineşi de la tine, vor pieri (Psalmi 72, 26). Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin voinţa noastră rea, am atras-o asupra noastră. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu se păstreze pentru noi nemuritoare boala, întocmai ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prin refacerea lui, stricăciunea pe care o are.

Aş putea fi întrebat pentru ce n-am fost creaţi cu capacitatea de a nu mai păcătui, încât să nu mai putem păcătui chiar de am voi. Dar şi tu socoteşti bune slugile tale când le vezi că îşi îndeplinesc îndatoririle de bunăvoie, nu când le ai în lanţuri ! Aşa şi lui Dumnezeu nu-I este dragă fapta săvârşită prin constrângere, ci aceea săvârşită prin virtute; iar virtutea se înfăptuieşte prin libera alegere, şi nu prin constrângere; iar alegerea depinde de noi şi ceea ce depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Aşadar, cel care huleşte pe Creator, că nu ne-a făcut infailibili prin fire, nu face decât să prefere firii raţionale pe cea iraţională, firii libere şi active pe cea nemişcătoare şi lipsită de iniţiativă.

M-am îndepărtat de la subiect ca nu cumva, căzând în adânc de gânduri, să simţi şi lipsa lui Dumnezeu pe lângă lipsa dorurilor tale. Să încetăm dar a corija pe Cel înţelept. Să încetăm a căuta ceva mai bun decât ceea ce a făcut El. Dacă ne scapă puterii noastre de pătrundere chiar pricinile rânduielilor mărunte ale lui Dumnezeu cu privire la viaţa noastră, totuşi să fie nestrămutată în sufletele noastre învăţătura că de la Cel bun nu vine nimic rău.

8. Ca urmare a ideii de mai sus se pune şi problema diavolului. De unde diavolul, dacă relele nu vin de la Dumnezeu ? Ce vom răspunde ? Acelaşi răspuns dat despre răutatea oamenilor este îndestulător şi pentru această întrebare.

Din ce pricină este rău omul ? Din propria sa voinţă liberă. Din ce pricină a ajuns diavolul rău ? Din aceeaşi pricină, pentru că şi el avea libertatea voinţei şi era în puterea lui să rămână alături de Dumnezeu sau să se înstrăineze de bine. Gavriil a fost înger şi a rămas necontenit alături de Dumnezeu; satan a fost tot înger şi a căzut cu totul din ceata sa. Voinţa liberă l-a păstrat pe unul între cele de sus şi tot libertatea voinţei l-a aruncat pe celălalt din cer. Era cu putinţă ca şi Gavriil să apostazieze, iar satan să nu cadă, dar pe unul l-a salvat dragostea fără saţiu de Dumnezeu, iar pe celălalt îndepărtarea de Dumnezeu l-a arătat vrednic de a fi aruncat în adânc. Acesta este răul: înstrăinarea de Dumnezeu. O mică întoarcere a capului ne face să fim cu lumina soarelui sau cu umbra trupului nostru; dacă ne uităm la soare, soarele este gata să ne lumineze, dar dacă ne întoarcem spre umbră, ne cuprinde neapărat întunericul. De aceea, diavolul este rău, pentru că îşi are răutatea din libertatea voinţei, şi nu pentru că firea lui era vrăjmaşă binelui.

Dar pentru ce se războieşte cu noi ? Pentru că, fiind vas plin de toată răutatea, a primit şi păcatul invidiei şi ne-a pizmuit cinstea. Nu suferea să ne vadă că ducem în rai o viaţă fără de durere şi prin viclenii şi meşteşugiri a înşelat pe om. Folosindu-se pentru amăgire de dorinţa pe care o avea şi el, de a fi asemenea cu Dumnezeu, i-a arătat pomul cunoştinţei binelui şi răului şi i-a făgăduit că prin mâncarea fructului lui va ajunge asemenea lui Dumnezeu: Ori în ce zi veţi mânca dintr-însul, se vor deschide ochii voştri şi veţi fi ca nişte dumnezei cunoscând binele şi răul (Facerea 3, 5). Deci, n-a fost făcut vrăjmaş al nostru, dar din pricina invidiei a ajuns în duşmănie cu noi. Văzându-se aruncat jos dintre îngeri, n-a suferit să vadă pe pământean înălţat, prin propăşirea în virtute, la vrednicia îngerilor.

9. Dar pentru că a ajuns vrăjmaşul nostru, Dumnezeu a rânduit să avem duşmănie faţă de el, prin cuvintele spuse şarpelui, unealta lui: Vrăjmăşie voiu pune între tine şi între femeie şi între sămânţa ta şi între sămânţa ei (Facerea 3, 15). Prieteniile cu răutatea sunt într-adevăr vătămătoare, fiindcă de obicei legea prieteniei face ca cei ce se unesc să se asemene. De aceea, pe bună dreptate, s-a spus: Nu vă înşelaţi: strică pe obiceiurile cele bune vorbele cele rele (I Corinteni 15, 33). După cum aerul respirat în locuri infectate de boală transmite încetul cu încetul celor sănătoşi boala, tot aşa tovărăşiile rele pricinuiesc mare rău sufletului, chiar dacă nu se simte îndată vătămarea. Din această pricină, duşmănia noastră faţă de şarpe este neîmpăcată. Dacă unealta de care s-a slujit diavolul merită atâta ură, cu cât mai mult trebuie să-l urâm pe cel care s-a slujit de şarpe ?

Aş putea fi întrebat pentru ce a fost aşezat în rai acest pom prin care diavolul avea să reuşească în încercarea lui împotriva noastră. Dacă nu ar fi avut această momeală pentru ispită cum ar fi putut diavolul să ne ducă, prin neascultare, la moarte ? Trebuia să existe o poruncă prin care să ni se pună la încercare ascultarea. De aceea era în rai un pom încărcat cu fructe frumoase pentru ca, arătând virtutea înfrânării prin abţinerea de la ceea ce-i plăcut, să ne învrednicim pe dreptate de cununile răbdării.

Mâncarea din pomul cunoştinţei binelui şi răului a avut ca urmare nu numai călcarea poruncii, ci şi cunoaşterea goliciunii. Sfânta Scriptură ne spune că au mâncat şi li s-au deschis ochii amândurora şi au cunoscut că erau goi (Facerea 3, 7). Omul nu trebuia să-şi observe goliciunea, ca nu cumva mintea lui să fie atrasă a-şi împlini lipsa, iar prin născocirea de îmbrăcăminte şi prin grija de trup să fie sustras cu totul de la contemplarea lui Dumnezeu.

Dar pentru ce n-au fost făcute odată cu facerea omului şi veşmintele ? Pentru că omul nu trebuia să aibă îmbrăcăminte nici naturală, nici confecţionată. Îmbrăcămintea naturală este proprie animalelor necuvântătoare, cum sunt penele, părul, grosimea pieilor, care iarna pot să le acopere, iar vara le ajută să suporte căldura. În acestea nu se deosebeşte animal de animal, pentru că firea lor este la fel la toate; însă, omul trebuia să aibă deosebite darurile bunătăţilor, potrivit dragostei lui de Dumnezeu. Îndeletnicirile cu meseriile i-ar fi răpit tot timpul liber, iar acest lucru trebuia evitat ca fiind vătămător omului. De aceea şi Domnul, vrând să ne cheme din nou la o viaţă paradisiacă, îndepărtează din suflete grija, spunând: Nu vă grijiţi cu sufletul vostru ce veţi mânca şi ce veţi bea, nici cu trupul vostru, cu ce vă veţi îmbrăca (Matei 6, 25).

Deci, omul nu trebuia să aibă nici îmbrăcăminte naturală, nici confecţionată, ci altă îmbrăcăminte îi era gătită lui dacă stăruia în virtute: o îmbrăcăminte care avea să înflorească peste om prin harul lui Dumnezeu şi avea să strălucească prin veşminte luminoase ca cele ale îngerilor, mai frumoase decât varietatea florilor şi mai luminoase şi strălucitoare decât stelele. De aceea, Dumnezeu nu i-a dat îndată omului îmbrăcăminte, pentru că îmbrăcămintea rezervată lui trebuia să fie o recompensă a virtuţii sale, dar la această îmbrăcăminte omul n-a putut ajunge din pricina ispitei diavolului.

Aşadar, vrăjmaş ne este diavolul din pricina căderii ce ne-a adus-o atunci prin ispita lui. Domnul însă a rânduit să luptăm împotriva lui şi, ascultând de poruncile Sale, să reparăm greşeala printr-o nouă luptă şi biruind pe duşman să fim încununaţi. Bine-ar fi fost dacă îngerul luminat n-ar fi ajuns diavol, ci ar fi rămas în ceata în care a fost aşezat de Dumnezeu dintru început ! Dar pentru că a ajuns apostat, este duşman şi al lui Dumnezeu, dar duşman şi al oamenilor, făcuţi după chipul lui Dumnezeu – că pentru aceasta este urâtor de om, pentru că este împotrivitor lui Dumnezeu, şi ne urăşte ca bunuri ale Stăpânului, dar şi ca asemănări ale Lui. Înţeleptul Chivernisitor şi Purtător de grijă de cele omeneşti s-a folosit însă de răutatea diavolului spre folosul sufletelor noastre, întocmai ca un doctor care întrebuinţează veninul viperei pentru pregătirea medicamentelor mântuitoare.

Cine este deci diavolul ? Care este ceata sa ? Care este dregătoria lui ? De unde, mai ales, şi-a dobândit numele de satan ? Se numeşte satan pentru că se împotriveşte binelui. Acest sens îl are în limba ebraică, după cum ştim din Cărţile Împăraţilor: Şi au ridicat Domnul satan (potrivnic) lui Solomon pe Ader Idumeul din sămânţa împărăţiei din Idumeea (III Împăraţi 11, 14). Se numeşte diavol pentru că este părtaş la păcatul nostru şi totodată acuzator; se bucură de pierderea noastră, dar şi denunţă faptele noastre. Firea lui este necorporală, potrivit cuvintelor apostolului: Căci nu ne este nouă lupta împotriva trupului şi a sângelui; ci împotriva începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12), de unde reiese şi că dregătoria lui este de conducător.

Conducerea lui îşi are lăcaşul în văzduh, după cum spune acelaşi apostol: Întru care oarecând aţi umblat după veacul lumii acesteia, după domnul stăpânirii văzduhului, a duhului celui ce acum lucrează între fiii neascultării (Efeseni 2, 2). De aceea se numeşte şi conducător al lumii, deoarece stăpânirea lui se exercită în jurul pământului. Aşa spune Domnul: Acum este judecata lumii acesteia; acum stăpânitorul lumii acesteia se va goni afară (Ioan 12, 31). Şi iarăşi: Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic (Ioan 14, 30).

10. Dar pentru că s-a spus despre oastea diavolului că sunt duhuri ale răutăţii întru cele cereşti (Efeseni 6, 12), trebuie să se ştie că Scriptura numeşte de obicei văzduhul cer: Păsările cerului (Matei 6, 26), se suie până la ceruri (Psalmi 106, 26), adică se suie până în regiunile cele mai înalte ale văzduhului. Pentru aceea şi Domnul văzut-a pe satan ca un fulger din cer căzând (Luca 10, 18), adică a căzut din stăpânirea sa şi a ajuns jos, ca să fie călcat în picioare de cei care nădăjduiesc în Hristos. Fiindcă Domnul a zis: Iată dau vouă stăpânire să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic pe voi nu vă va vătăma (Luca 10, 19).

Prin urmare, pentru că a fost doborâtă tirania diavolului, iar spaţiul din jurul pământului a fost curăţit prin patima cea mântuitoare, care a împăcat cele de pe pământ şi cele din ceruri (potrivit Coloseni 1, 20), ni se făgăduieşte împărăţia cerurilor. Sfântul Ioan Botezătorul ne-a spus că s-a apropiat împărăţia cerurilor (Matei 3, 2), iar Domnul, în toate cuvântările Lui, propovăduieşte Evanghelia împărăţiei (Matei 4, 23; 9, 35).

Mai înainte încă, îngerii au strigat: Slavă lui Dumnezeu întru cei de sus şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire (Luca 2, 14). Chiar şi cei care se bucurau la intrarea Domnului nostru în Ierusalim strigau: Pace în cer, şi slavă întru cei de sus (Luca 19, 38). Şi pe scurt, nenumărate sunt strigătele de biruinţă care vestesc nimicirea duşmanului. Putem moşteni pe viitor nesupăraţi viaţa cea fericită, ne putem bucura necontenit de pomul vieţii, din care la început am fost împiedicaţi să ne împărtăşim din pricina vicleniei şarpelui. Fiindcă Dumnezeu au pus heruvimi şi sabie de foc învârtitoare, ca să păzească calea pomului vieţii (Facerea 3, 24), pe care trecând-o fără nici o piedică să dea Dumnezeu să ne desfătăm de bunătăţi, întru Hristos Iisus Domnul nostru, Căruia I Se cuvine slava în veci. Amin.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 66/noiembrie-decembrie 2011