Istoria Bisericeasca Universala (VIII)
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
Capitolul II
Constituţia Bisericii sau organizarea ei ierarhică
B. Apusul
§. 149. Monahismul şi ordinele de monahi
În acest period clerul, ce nu era din monahism, spre distingerea de acesta, s-a numit cler secular sau mirean; clerul mirean fu cotropit de cel monahal, şi în Apus, precum era de mult în Răsărit, clerul monahal, numit şi cler regular, de la regula monastică după care trăia, supăra clerul mirean prin concurenţa lui, mai ales că avea multe privilegii şi exempţiuni şi luă un avânt extraordinar. Ordinele monahale şi anume cele pe care le vom indica mai la vale ca ordine de monahi mendicanţi sau cerşetori, cu privilegiile şi exempţiunile lor, acaparară mai toate serviciile parohiale, predicau fără permisiunea parohilor, spovedeau, înmormântau creştini de la parohii în biserici de ale lor, sau lângă ele, distribuiau indulgenţe şi da dezlegări de păcatele, ce puteau fi dezlegate numai de episcopi. Apoi se înfiinţau continuu ordine nouă, care având reguli riguroase produceau reacţiune contra moleşirii şi a imoralităţii dominante în Biserică, mai vârtos că se aplicau şi la servicii speciale de dragoste către Dumnezeu şi către aproapele, câştigându-şi prin atari servicii o mare influenţă.
Cu timpul, ajungând avute sau cu prea mare influenţă, ordinele adesea abuzau de influenţa lor şi-şi atrăgeau uneori chiar ura generală; dar atunci mai totdeauna veneau în loc alte ordine, care prin viaţă austeră şi prin opere de caritate şi binefaceri se distingeau în mod avantajos de restul clerului. Astfel s-au înfiinţat multe ordine propriu zise de monahi şi de maici, aceste din urmă, adesea după modelul celor de monahi şi cu specialitatea lor, precum şi ordine improprii de monahi, ce semănau cu ordinele monahale şi anume congregaţiuni, comunităţi sau societăţi de canonici şi clerici mireni, de asemenea confrăţimi pioase de bărbaţi şi femei sau societăţi de mireni, care se asociau pentru o viaţă pioasă în comun. Când aceste societăţi de fraţi şi surori se alipeau de un ordin monahal, se numeau al treilea ordin (terţiari), fiindcă ordinul de monahi respectiv era întâiul ordin, apoi ordinul de maici respectiv era al doilea, şi o atare societate de fraţi sau surori, alipită de ordinele respective de monahi şi de maici, era al treilea ordin. Dar se formau şi confrăţimi de bărbaţi şi femei, ce nu se alipeau de un ordin, aşadar erau independente. De asemenea se înfiinţară şi ordine militare cu juruinţe monahale, de aceea se numiră ordine religioase de cavaleri. Aceste ordine religioase de cavaleri precum şi alte ordine de monahi primiră o organizare centralizatoare, în virtutea căreia în fruntea întregului ordin sta un general, iar în fruntea ordinului de prin diferite ţări, câte un provincial.
A. Ordine mari
Ce priveşte ordinele propriu zise de monahi şi de maici (ordines religiosorum şi ordines religiosarum), încă din periodul precedent (III) existau benedictinii şi monahii din Clugny, care erau o ramură rigoristă a celor dintâi, apoi monahii din Camalduli şi cei din Vallombrasa, dar aceşti din urmă s-au răspândit mai puţin. Iar în periodul prezent (IV) s-au înfiinţat numeroase ordine, dintre care cele mai însemnate sunt următoarele: 1. Cartusianii, 2. Cisterţienii, 3. Premonstratenii, 4. Carmeliţii, 5. Franciscanii, 6. Dominicanii şi 7. Augustinianii.
Dintre aceste ordine franciscanii şi dominicanii practicau de la început mai ales sărăcia riguroasă; ei trăiau din cerşit, de aceea s-au numit ordine cerşetoare; ca atari ei dobândiră multe şi mari privilegii, ce s-au întins apoi şi la carmeliţi şi augustiniani odată cu caracterul de ordin. Monahii cerşetori se numeau şi Terminantes, iar cerşitul lor se chema Tarminare, fiindcă fiecare din ei aveau permisiune de a cerşi numai în un ţinut anumit, bine determinat (terminus).
1. Cartusianii (ordo Carthusianorum). Acest ordin s-a înfiinţat în anul 1086 în o fundătură sălbatică numită Carthusium (Chartreuse) lângă Grenoble (sudul Franciei); de aici şi ordinul s-a numit cartusiani. Fundatorul său fu Sfântul Bruno, canonic din Reims, care voi a introduce o disciplină monahală mult mai riguroasă decât cea prevăzută în regulile monastice de până atunci. Cartusianii aveau permisiune a mânca numai pâine şi legume cu apă, erau datori a munci din greu şi a trăi în mare sărăcie, nu aveau voie a primi nici daruri, fără numai articule de hrana permisă lor, sau material pentru scris (piei de bou); ei mai erau obligaţi la singurătate şi tăcere. Această rigoare au practicat-o mult timp şi chiar până astăzi cine are viaţă aspră şi singuratică se zice că trăieşte ca un cartusian.
2. Ordinul cisterţienilor a fost mult mai cu influenţă şi mai răspândit. El fu înfiinţat în 1098 tot în Francia spre ost, aproape de Dijon în o vale numită Cistertium (Citeaux). Fundatorul său fu Robert, egumen benedictin nemulţumit cu monahii săi. El a dat mânăstirii lui o regulă mult mai riguroasă decât a benedictinilor şi chiar a monahilor din Clugny. Curând s-au înfiinţat şi alte mânăstiri, ce adoptară regula lui şi formară astfel ordinul cisterţienilor. Acest ordin ajunse la mare consideraţie mai ales de la 1113, când a intrat în el celebrul Bernard de Clairvaux (Clara Vallis), supranumit aşa fiindcă mai târziu a fost egumen al mânăstirii cisterţienilor din Clairvaux. Acest bărbat care muri în 1153 prin spiritul foarte religios, prin elocinţa extraordinară şi prin viaţa lui austeră avu o influenţă imensă asupra principilor şi papilor, precum şi asupra popoarelor din Europa de Apus. Exemplul său a influenţat extraordinar pentru răspândirea ordinului. În timp de 50 ani acesta câştigă 500 mânăstiri şi astfel întrecu în rang pe cluniacensi, cu toate că şi aceştia avură pe Petru Venerabilul († 1156), contemporan cu Bernard şi bărbat cu mare influenţă. Cisterţienii se mai numesc şi bernardini de la Bernard de Clairvaux.
3. Premonstratenii. În anul 1120 Norbert, canonic în arhiepiscopia din Colonia părăsind viaţa lumeaţă de până atunci a fundat la Premontre (Praemonstratum), regiune solitară aproape de Lyon, o mânăstire pentru canonici regulari (ca preoţii din cor). Această mânăstire deveni treptat ordin, ce se numi premonstrateni. Ordinul avea de scop a pregăti predicatori ai pocăinţei. Norbert însuşi care curând îşi câştigă renume de sfânt s-a distins în mod strălucit ca un astfel de predicator. El deveni apoi arhiepiscop de Magdeburg (1126-1134), unde şi-a făcut intrarea în haină de cerşetor. Ordinul premonstratenilor a fost mult timp celebru pentru bărbaţii erudiţi şi predicatorii zeloşi, care s-au format în sânul său.
4. Carmeliţii. Acest ordin s-a înfiinţat în Palestina pe la jumătatea secolului XII. Fundatorul său fu Bertold din Calabria, crucifer; în anul 1156 el începu cu câţiva soţi ai lui a se deda la un trai solitar pe muntele Carmil. Însă de la 1238 ordinul fu nevoit a se transfera în Europa, căci în Palestina nu mai putu trăi din cauza mahomedanilor şi pe la 1245 din ordin de eremiţi el se transforma în ordin de monahi chinoviţi. Pentru pierderea patriei sale de pe muntele Carmil ordinul primi de la papa diferitele privilegii ce erau acordate ordinelor cerşetoare, dar carmeliţii s-au silit şi singuri a-şi da importanţă. Aşa mai întâi ei negară că au originea de la Bertold, un simplu crucifer, şi pretindeau că provin de la profetul Ilie. Apoi de pe la 1287 afirmau că la anul 1251 Sfânta Fecioară s-a arătat lui Simeon Stock, egumenul general al ordinului şi i-a dat o învălitoare pentru umeri, numită scapular.
Acest veşmânt se compune din două bucăţi, una pe piept şi una pe spate; bucăţile sunt legate una de alta cu şnur iar bucata de pe piept are pe ea o cruce cusută, ca analavul sau paramanul monahilor greci. Veşmântul era de culoare închisă şi-l purta şi alţi monahi la lucru peste haina lor obişnuită. Tot atunci Sfânta Fecioara ar fi zis lui Simon că acest scapular va fi veşmânt special al carmeliţilor şi pe cel ce va muri îmbrăcat cu el îl va scoate din purgator însăşi Sfânta Fecioară. Fireşte că această legendă a atras apoi în ordin foarte mulţi membri; aceştia ca să poată muri îmbrăcaţi în scapularul ordinului îi aduceau şi avuţii, pe care el le primea, deşi avea caracterul de ordin cerşetor. Dar cu toate privilegiile cele acordate lor de papi şi cele dobândite de ei înşişi carmeliţii nu s-au putut măsura în reputaţie şi influenţă cu franciscanii şi dominicanii, cele două ordine primitive de monahi cerşetori, înfiinţate la începutul secolului XIII.
5. Ordinul franciscan fu fundat de Francisc din Assisi (Umbria), un tânăr italian născut în anul 1180, fiul unui comerciant avut. La vârsta de 26 ani Francisc părăsi casa părinţilor spre a se devota la asceza cea mai riguroasă, la servicii de caritate creştină din cele mai de rând şi la predica pocăinţei, îmbrăcat cu o haină neagră, încins cu funie şi desculţ. Tatăl lui fu aşa de indignat, că-l dezmoşteni şi-l blestemă. Cunoscuţii lui de asemenea îl declarară nebun. Dar el prin predicile lui curând făcu aşa de mare impresie asupra celor ce-l ascultau că atrase la felul lui de viaţă mulţime de tineri şi bătrâni; o mânăstire din Assisi îi lăsă pentru scopurile activităţii lui o capelă a ei numită portiuncula (părticică, proprietate mică), pe care el o făcu celebră. Mai târziu însuşi Innocenţiu III, marele papă (1196-1216), se minună de tânărul bărbat pentru marele lui zel în acte de caritate creştină şi pentru spiritul lui de devoţiune extraordinară către Dumnezeu, deşi îl respinse la început, când Francisc îl rugă să confirme ordinul, ce fundă în 1209 cu dorinţa expresă ca să nu aibă absolut nici o avere, ci să-şi câştige toate cele necesare pentru existenţă prin cerşit şi să-i servească de model îmbrăcămintea, activitatea şi felul de trai al fundatorului.
Franciscanii s-au mai numit şi minoriţi (fratres minores, fraţi mai mici), pentru că se devotau la servicii de caritate mai de rând. Superiorii lor aveau numele italian de guardian (păzitor, străjer), ce corespondea cu originea italiană a ordinului[1]. În anul 1212 Clara din Assisi, compatriotă cu Francisc fu înflăcărată de acelaşi spirit şi împreună cu alte fecioare fundă un ordin de franciscane, iar în 1224 se formă şi o confrăţime de laici, care trăiau în lume dar erau alipiţi de ordin ca al treilea ordin de pocăinţă al Sfântului Francisc (ordo tertius sancti Francisci de poenitentia). Francisc muri în vârstă de 44 ani († 1226) cu aşa renume de sfânt că doi ani după moartea lui Papa Grigoriu XI l-a pus între sfinţi. Curând apoi între discipolii şi fraţii lui de monahism circulă tradiţia că Francisc în ultimii ani ai vieţii a purtat pe corpul său ranele lui Hristos, aşa numitele stigmata, despre care se cunosc în Biserica Romano-Catolică mai multe cazuri celebre chiar din timpul modern; un serafim i-ar fi făcut aceste semne cu un fier ars în foc, pe când el se afla în extaz, pentru că s-a fost silit atât de mult a asemăna viaţa lui cu a lui Hristos.
Datorită acestei tradiţiuni, Francisc precum şi ordinul său a primit supranumele de ,,Serafic” (Seraphicus). Ce autoritate avu Francisc asupra contemporanilor lui se vede din numărul mânăstirilor ordinului său, fundate în curs de 40 ani după el; aceste mânăstiri se urca la 8000. Unii franciscani s-au silit a atrage membri în ordin lăudându-se că haina ordinului lor aduce uşurare la moarte. Dar curând după moartea fundatorului ordinul s-a dezbinat, în două partide şi anume: în conventuali și observanţi. Cei dintâi preferau viaţă monahală în comun, Conventus; ei erau de opinie că monahul individual nu are permisiune a poseda avere, dar comunitatea monahilor poate poseda. Iar observanți erau cei ce păzeau regula, cei ce voiau a trăi după regula primitivă cea riguroasă. Aceşti rigoriști se mai numiră şi „spirituali” sau „zelatori“ adică franciscani dispuşi la lucruri spirituale sau zeloși, iară cei moderați se numiră „fratres de comunitate” adică fraţii cu idei favorabile vieţii monahale celei comune.
Aceste partide se combătură extrem iară papii intervenind în disputa lor au consimțit în sfârșit cu conventualii. Aceasta a iritat așa de tare pe franciscanii riguroşi în secolele XIII şi XIV, că parte din ei s-au revoltat contra papilor (1254-1318), care din această cauză i-au dat pe mâna inchiziției. În Italia franciscanii cei mai fanatici, care priveau pe papa, adversarul partidei lor ca antihrist, se numeau fraticelli, sau fratricelli adică frățiori; ei s-au stins complet de la anul 1352. Dar Sinodul din Constanţa (1414-1418) curmă disputa aceasta în sensul, că ordinul franciscanilor s-a împărţit în 2 ramuri cu organizare de tot diferită: în observanţi sau rigorişti și în conventuali sau moderați.
6. Dominicanii. Acest ordin fu înființat la anul 1215 în sudul Franciei de Dominic Guzman († 1221), canonic spaniol. El era atunci în vârsta de 45 ani şi știa din experiență, că în împrejurările de atunci predicatorul putea face deosebită impresiune asupra contemporanilor prin sărăcia lui de bunăvoie. Tocmai pe acel timp viaţa moleşită a clerului provocase secte numeroase de opoziţie; acele secte disprețuiau pe preoții avuţi și refuzau serviciile lor preoțești, dar lăudau foarte mult sărăcia evanghelică, spre a converti pe acești sectari. Dominic, aprins de zel pentru predica pocăinței, trecu la 1205 din Spania peste Pirinei în sudul Franciei, îmbrăcat ca un sărac și desculț. Prin predicile sale pline de sinceritate şi prin sărăcia lui evanghelică el reuși a converti mulţi sectari, numiţi albigensi, fiindcă se iviră mai întâi în regiunea Albi (Albigo). De aceea Dominic se hotărî a înfiinţa la Toulouse un ordin de atari predicatori și-i dădu regula franciscanilor cu puţine modificări.
Acest nou ordin de monahi cerșetori primi numele de ordin al predicatorilor sau al dominicanilor (ordo fratrum praedicatorum). Dominic muri la vârsta de 57 ani cu renume de sfânt. Ordinul său nu s-a răspândit așa de extraordinar ca cel franciscan, totuși cu mare iuțeală, așa că în curs de 5 ani înființă 60 mânăstiri mari. Mai târziu și acest ordin şi anume întregul ordin dominican, iară nu numai o parte din el cum s-a întâmplat în cel franciscan, a părăsit rigoarea sa primitivă şi îi plăcea foarte mult avuţia conventuală adică a comunității sau a mănăstirii sale. Dar ordinul dominican a câștigat o influență redutabilă, când în anul 1232 Papa Grigoriu IX i-a dat jurisdicţiunea asupra ereticilor. Ordinul execută această jurisdicțiune cu așa de mare severitate, că a provocat jocul de cuvinte, prin care dominicanii erau numiţi câinii Domnului (Domini canes). Ca ordin instruit el a răzbit curând şi la catedrele universităţilor, iar exemplul lui îl imită și ordinul franciscan, care rivaliza cu el.
În virtutea privilegiilor, ce papii acordară ordinelor de monahi cerșetori, ambele aceste ordine mai puteau îndeplini pe unde se iveau şi servicii de păstori sufletești în numele papei şi ca atari erau oaspeţi foarte neplăcuţi clerului de parohii, precum și episcopilor, a căror autoritate nu o recunoșteau, fiindcă ele erau ordine exempte şi depindeau direct de papa. De aceea ambele ordine se arătau pretutindenea ca apărători zeloși ai drepturilor papei şi când despotismul papal își atrase dezaprobarea generală, iar ele din contră îl apărau cu însufleţire, a trebuit fireşte ca şi ele să-și atragă ura generală. Astfel aceste ordine la capătul periodului erau foarte antipatice. Dar ele ambele rivalizau şi între dânsele, combătându-se nu numai în activitatea lor practică, ci şi în cea teoretică. Erau mulțime de chestiuni, despre care între franciscani şi dominicani se încingeau dispute pasionate și uneori recurgeau încă la manopere nedemne, ba chiar criminale. Despre aceasta vom trata mai pe larg în istoria teologiei de Apus din acest period (IV)[2].
7. Augustinianii. Acest ordin, zis şi ordinul eremiţilor Sfântului Augustin, este unirea diverselor societăţi de eremiţi, care viețuiau după o regulă, atribuită Sfântului Augustin. Ei au fost uniți mai întâi la 1243 de Papa Innocenţiu IV (1243-1254), apoi, la 1256 de Papa Alexandru IV (1254-1261), mai complet cu datorii şi drepturi ca ale monahilor cerşetori.
Trebuie a distinge bine pe eremiţii augustiniani de canonicii din cor augustiniani. Aceștia existau încă de la sfârşitul secolului XI; ei sunt canonici regulari, trăind după altă regulă, ce se intitula „regula Sfântului Augustin”.
În episodul următor
§. 149. Monahismul şi ordinele de monahi [partea a doua]
[1] N.tr.: Această ramură a ordinului franciscan a obţinut de la domnii Ţărilor Române învoire de a împlini serviciul pastoral pentru romano-catolicii din Muntenia şi Moldova. Cf. I. Andrei, Încercările romano-catolicilor etc, p. 80. Iar despre ordinul franciscanilor în scop de propagandă papistă în Principatele Române, cf. Iorga, Geschichte des rum. Volkes I, p. 283.
[2] N.tr.: Ordinul dominicanilor în curând după înfiinţarea lui a răsărit şi în Principatele Române, spre a propaga papismul şi a stârpi eresul patarenilor sau bogomililor. Cf. Iorga, Geschichte des rum. Volkes I, p. 136.
