Cugetari nr. 35

Credinţa

de Constantin Pobedonosţev

A se vedea Biserica şi statul, de acelasi autor

 

PARTEA I

I

Pe pământ umblăm prin credinţă şi nu prin vedere; şi greşeşte în mare măsură cel care crede că distrugând credinţa din sine, el poate umbla în continuare doar prin vedere. Oricât de mult s-a înălţat mintea omenească deasupra lumii, nu se poate elibera de suflet, care năzuieşte la credinţă – şi la credinţa necondiţională – fiindcă fără credinţă omul nu poate trăi. Şi nu într-o iluzie jalnică care, respingând credinţa în ceea ce există – în aceea care este revelată sufletului ca adevărul adevărat, acceptă teoria şi formula ca obiecte ale credinţei, ale cinstei, şi ale adoraţiei, ca idoli pentru care oamenii se jertfesc pe ei înşişi, întreaga lume din sufletele lor, libertarea lor şi pe cea a semenilor lor. Teoriile şi formulele nu pot în ele însele să îmbrăţişeze absolutul, şi fiecare este de o necesitate incompletă, discutabilă, condiţională şi falsă.

Ceea ce este nemărginit mai presus de mine, care din veacuri a fost şi este, care este nesfârşit şi neschimbător, care nu pot înţelege, dar care mă înţelege şi mă susţine pe mine: în aceea vreau să cred ca adevăr absolut – nu în lucrul mâinilor mele, creaţiile minţii mele, sau formulele logice ale gândirii mele. Nemărginirea universului şi principiul vieţii nu pot fi exprimate prin nici o formulă logică. Omul nefericit care se bazează pe o astfel de formulă pentru a depăşi haosul existenţei, cu formula sa nenorocită, va fi înghiţit de haosul pe care îl sfidează. Recunoaşterea unui sine nemuritor, credinţa în unul Dumnezeu, conştientizarea păcatului, năzuinţa spre desăvârşire, jertfa dragostei, sentimentul datoriei: acestea sunt adevăruri în care sufletul se poate încrede – nu în idolii formulei şi teoriei.

 

II

Ce taină este viaţa religioasă a unui popor precum al nostru, necultivat şi lăsat de sine ! Ne întrebăm, de unde vine ? şi ne străduim să găsim izvorul, însă nu găsim nimic. Clerul nostru învaţă puţin, şi când şi când; ei [clericii] săvârşesc slujba în biserici, şi conduc administraţia parohiilor. Celor neştiutori de carte Scripturile le sunt necunoscute; rămâne slujba bisericească şi câteva rugăciuni, care, transmise de la părinţi la copii, slujesc ca singura legătură dintre Biserică şi turma sa. Este cunoscut că în unele regiuni izolate enoriaşii nu înţeleg nimic din cuvintele slujbei, sau nici măcar rugăciunea domnească [Tatăl nostru], care este repetată adeseori cu omisiuni şi adăugiri care o lipsesc de orice înţeles.

Însă, în toate aceste minţi neinstruite a fost înălţat, ca în Atena, nimeni nu ştie de către cine, un altar închinat Necunoscutului Dumnezeu (Faptele Apostolilor 17, 23); pentru toţi, intervenţia proniei dumnezeieşti în treburile omeneşti este un fapt atât de indiscutabil, atât de ferm înrădăcinat în conştiinţă, încât atunci când vine moartea aceşti oameni, cărora nimeni nu le-a vorbit vreodată de Dumnezeu, îşi deschid uşile către El ca pentru un musafir binecunoscut şi îndelung aşteptat. Astfel, textual, ei îşi dau sufletele lui Dumnezeu.

 

III

La început era Cuvântul (Ioan 1, 1). Aşa proclamă Evanghelia … Marele poet german a dorit să îmbunătăţească cugetul evanghelistului trecându-l prin mintea lui Faust. ,,Nu”, a spus Faust; ,,La început era Actul”. Dacă Goethe ar fi scris pe Faust al său în epoca noastră, cu siguranţă ar fi spus: ,,La început era Faptul”. Acest fapt este ideea favorită a materialiştilor contemporani, alveola din care ei dezvoltă un univers, baza şi fundamentul a tot ceea ce ei numesc adevăr.

Cât de fals este totul ! Adevărul este absolut, şi doar absolutul poate fi temelia vieţii omeneşti. Lucrurile care nu sunt absolute sunt instabile; orice altceva dispare în mijlocul imaginilor, care nu pot servi drept bază. Un fapt este ceva prin natura sa indisolubil legat de condiţiile lumii materiale, şi doar astfel imaginabil. Dar de-abia am încercat să detaşăm acest fapt de împrejurimile sale materiale, să stabilim principiul său spiritual, să constatăm adevărata sa natură, că noi suntem încâlciţi în reţeaua de propoziţii, ipoteze, şi îndoieli care se nasc în mintea fiecărui gânditor în parte, până când simţim incapacitatea noastră totală de a discerne adevărul.

Din acest motiv istoria înfăţişează o astfel de confuzie a judecăţii cu privire la evenimente când noi încercăm să analizăm semnificaţia ei spirituală. Cel mai scrupulos student nu poate decât să zugrăvească o imagine credincioasă a evenimentelor în relaţiile lor cu condiţiile contemporane ale vieţii şi acţiunii, relatându-le pe ele cu împrejurimile lor materiale, analizând cauzele, efectele, şi principiile motrice ale activităţii istorice. Aici, este simplu, ştiinţa trebuie să găsească refugiu în artă: astfel, toţi istoricii adevăraţi sunt artişti din necesitate. Pentru artă este necesar un ideal; în consecinţă, scriitorii istoriei – în aprecierea lor a evenimentelor şi oamenilor – trebuie să năzuiască în mod neîncetat către un ideal, a cărui formă va fi distinctă pentru fiecare. Toţi istoricii sunt înclinaţi să se lase duşi de idealurile lor – adică, prin concepţiile pe care ele [idealurile] le formează despre desăvârşire în motivele, actele şi instituţiile omeneşti. Faţă de evenimente privite în ansamblu, istoricul stă în poziţia unui critic, şi caracterul criticului este determinat de filozofia sa generală de viaţă.

Din acest motiv, judecăţile criticilor istorici despre persoane celebre şi evenimente sunt atât de variate şi ireconciliabile. Pe cel pe care astăzi unul l-a ridicat în slăvi, celălalt mâine îl retrogradează; deşi în cel pe care ieri istoria l-a zugrăvit ca pe un monstru, mâine ea găseşte un model de excelenţă morală. Este greu de crezut că diferenţele criticilor istorici vor fi vreodată fixate, deoarece însuşi idealul criticismului lor este variabil, şi se schimbă cu fiecare generaţie de istorici.

Cu mult înainte de zorii istoriei pragmatice, tradiţia răsărea din adâncurile imaginaţiei poporului, şi până în ziua de astăzi continuă să se dezvolte alături de istorie. Ea serveşte ca o sursă a istoriei, şi ca unul din obiectele criticismului ei; dar, în plus, ea rămâne moştenirea preţioasă a poporului, păstrând în sine prospeţimea impresiilor imediate. Masele înţeleg şi iubesc tradiţia, şi continuă să o creeze, nu numai fiindcă ele înclină către minunat, ci fiindcă ele văd în mod instinctiv acolo un adevăr profund, un adevăr absolut al ideii şi sentimentului – un adevăr pe care ele nu-l pot discerne în cele mai subtile şi mai artistice analize ale faptelor.

Acei eroi ai cântecului popular pe care istoria îi condamnă sunt veneraţi însă de popor; în ei, el [poporul] vede întruchiparea idealurilor sale – idealurile tăriei, milosteniei şi evlaviei, în care, şi nu în persoane, sau în imaginile efemere ale vieţii, el găseşte un adevăr absolut. Cei învăţaţi nu înţeleg că masele văd cu sufletele lor – că acest adevăr absolut nu poate fi apucat în mod material, arătat în mod vizibil, determinat de numere şi greutăţi, dar că el poate fi văzut însă şi te poţi încrede în el, fiindcă adevărul absolut este accesibil prin credinţă şi doar prin credinţă.

Nu există nimic desăvârşit, nimic complet, nimic unic în faptele, sentimentele sau impulsurile oamenilor; toate lucrurile omeneşti sunt de o natură duală, şi oamenii năzuind la unitate se clatină şi cad la fiecare pas. Celor care analizează fiecare faptă eroică, fiecare eveniment, fiecare personalitate istorică, nu le va rămâne nici un erou. Toate faptele mari sunt precedate de lanţuri de şovăieli morale, înconjurate de o reţea de senzaţii diverse, impulsuri şi circumstanţe întâmplătoare, care îndreaptă, modifică şi se neutralizează una pe alta, astfel încât investigaţia nu lasă nici măcar o singură faptă ca expresia completă a unei voinţe libere îndreptate către un ideal. În concepţia poporului, toate faptele vitejeşti apar ca manifestarea totală şi vie a puterii. Aşa judecă masele; fără această credinţă ele nu pot trăi; pe credinţă se bazează viaţa omului în mijlocul lacrimilor, regretelor, nenorocirilor şi minciunilor cu care este chinuit.

De aici eroarea celor care vor lipsi poporul de credinţa lui, sub pretextul respectului pentru un aşa-numit adevăr istoric. Toţi oamenii simt nevoia de credinţa într-un ideal şi virtute, dar cum va fi această credinţă satisfăcută dacă ea nu este întruchipată într-o imagine vie ? A distruge aceste imagini înseamnă a distruge credinţa a căror expresie sunt ele – credinţa într-un adevăr absolut, într-o desăvârşire finală. Şi această credinţă explică de ce lectura favorită a poporului rus sunt acele vieţi ale sfinţilor care sunt alcătuite din imagini vii ale faptelor eroice, ale milosteniei, ale desăvârşirii morale.

Fiecare dintre aceşti eroi-sfinţi a fost un om, cu toate slăbiciunile firii omeneşti, şovăiala minţii, a impulsului, şi a voinţei, cu toată josnicia omenirii căzute; şi dacă am putea cerceta sufletul său, noi ar trebui să vedem taina păcatului originar, şi toată neputinţa omului în lupta sa cu sine. Dar din acest conflict el a ieşit biruitor, şi acest conflict a fost dus în numele acelui ideal înalt al desăvârşirii, a cărui măsură nu este pe pământ ci în cer, în domeniul absolutului. Faptele eroice ale conflictului sunt zugrăvite în culori vii de condeiele înţelegătoare ale cronicarilor evlavioşi inspiraţi în lucrarea lor de o dragoste vie faţă de acelaşi adevăr, o năzuinţă vie către acelaşi ideal. În astfel de lucrări masele discern în mod instinctiv adevărul, şi îl primesc fără îndoială, în timp ce filozofia sceptică a agnosticilor învăţaţi examinează faptele, gândesc să extragă din ele adevărul material, şi tăgăduind adevărul spiritual care răsună în fiecare suflet credincios, pune întrebarea ironică: Ce este adevărul ? (Ioan 18, 38).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 147/mai-iunie 2023

 

 

PARTEA A II-A

IV

În mitul clasic al lui Prometeu ţintuit de Zeus pe stânca caucaziană, noi putem recunoaşte cu uşurinţă ideea scepticismului modern în contrast cu ideea unui Dumnezeu atotputernic, Creatorul universului. Este protestul sufletului mândru împotriva credinţei generale în existenţa lui Dumnezeu, negarea acelui sentiment de veneraţie pentru dumnezeire pe care mândria nu-l poate suferi; revolta împotriva supunerii şi adoraţiei dumnezeirii. Contează puţin că de la divinitate a fost furat focul sacru, care însufleţeşte, încălzeşte şi face să rodească omenirea. Scepticului nu-i pasă deloc de aceasta – în timp ce se bucură de focul divinităţii, el se luptă să trăiască separat de divinitate, ca propriul stăpân.

Prometeu i-a sfidat pe zei furând focul de la ei şi dându-l omenirii pentru a-şi îmbunătăţi viaţa pe pământ. Schiţă de Rubens

Sfinxul din fabula antică stătea la răscruci, şi spunea o ghicitoare fiecărui trecător. Cel care nu putea s-o dezlege era victima sfinxului, şi dispărea în abis; doar omul înţelept care găsea o soluţie biruia monstrul.

Ce este sfinxul în viaţa noastră ? Întreaga noastră viaţă este un lanţ nesfârşit, o secvenţă mecanică de fenomene şi fapte. Unul succedându-l pe altul, unul cu altul unindu-se, toate în zborul lor poartă întrebări către sufletul omenesc, şi fiecare clipă în cursul vremii ne aduce întrebările zilei. [De] ce înţelepciune avem nevoie ca să le rezolvăm ! Cel care nu posedă acea înţelepciune rămâne robul faptelor şi fenomenelor – robul vremii sale – faţă de care el se făleşte că este stăpânul. El este strivit din toate părţile de fapte; ele domnesc peste el, până când el devine un om al rutinei vulgare, mergând atât de departe în supunerea oarbă faţă de fapte, încât în cele din urmă el pierde ultima licărire a acelei lumini care luminează fiecare fiinţă vrednică de chemarea omenirii.

Dar când el rămâne credincios celor mai înalte impulsuri spirituale ale firii sale; când el învaţă să aprecieze principiile fundamentale ale vieţii spirituale; când el ia o atitudine fermă în domeniul sufletului, supunându-l nu faptelor, ci domnind peste ele – atunci faptele se rânduiesc în jurul lui, fiecare în locul desemnat lui; ele nu l-au cucerit, fiindcă el le-a biruit pe ele.

Sfinxul din Egiptul antic diferă de sfinxul Greciei, cu toate că ambii pot fi socotiţi a simboliza taina sufletului omenesc.

Sfinxul din Egipt era o fiinţă paşnică, jumătate om, jumătate animal. Traversând lunga linie a sfincşilor din faţa templelor şi mormintelor regale, omul simte apropierea lui Dumnezeu şi taina morţii. Sfinxul este simbolul contemplării tainice adâncite în sine şi în ideea dumnezeirii. Egiptenii antici personificau în el [sfinx] dumnezeirea luminii soarelui.

Nu aşa era sfinxul din noua lume, creaţia fanteziei greceşti. Acest sfinx era de origine demonică, odrasla monstruosului Tifon şi al Echidnei, personificarea, nu a dumnezeirii luminoase, ci a puterilor întunecate ale Tartatului, o fiinţă feroce, prădătoare şi distrugătoare. Prin el este exprimată de asemenea o taină, nu taina contemplării inspirate, ci taina cugetului pătimaş, tăgăduitor, violent şi distrugător.

Până în ziua de astăzi acest sfinx nu a încetat nicicând să pună omenirii ghicitori teribile, misterioase şi imposibil de rezolvat. Mii de minţi au căutat să găsească o soluţie a enigmei vieţii şi religiei, dar au eşuat. Fiecare eşuare de a găsi o soluţie doar aruncă cugetul şi sentimentul în noi abisuri, şi fiecare enigmă dă naştere la sute şi mii de enigme de nerezolvat ca ea însăşi. Între timp, înaintea bietei noastre umanităţi se cască groapa monstruoasă a distrugerii, în care fiecare va cădea dacă nu stă pe piatra credinţei simple de nezdruncinat şi a contemplării liniştite.

 

V

O mare întrebare care nu încetează nicicând să tulbure conştiinţa omenirii este absenţa în relaţiile umane a dragostei şi dreptăţii propovăduite de Hristos şi proclamate de Biserica Creştină ca temelii ale învăţăturii sale. Nici o minte umană nu a descoperit încă o explicaţie pentru această contradicţie, însă nici o conştiinţă umană nu a scăpat netulburată de ea. Când noi ne gândim la povestea nesfârşită a războiului sângeros, disensiunii, violenţei, nedreptăţii, ignoranţei şi superstiţiei în viaţa publică, ca şi în cea privată, cu teroare ne întrebăm pe noi înşine: unde este împlinirea legii lui Hristos în iadul în care noi trăim şi ne mişcăm ?

Cum putem scăpa de această tiranie unde religia însăşi pare doar o reflectare a falsităţii şi făţărniciei – un simbol al contradicţiei care există între conştiinţă şi acţiune, o cortină de rituri şi formalităţi care tăinuiesc o conştiinţă prinsă în cursă, şi o pretinsă justificare a nedreptăţii ? Există, într-adevăr, cei desăvârşiţi, oameni ai dreptăţii, smeriţi în duh; există lucrările milosteniei şi ale raţiunii, pe care minţile noastre se pot odihni pentru o vreme. Dar gândeşte-te la viaţă ca un întreg. Noi vedem autoritatea abuzând de misiunea sa; împărţirea nedreaptă a cinstei şi slavei; bogăţia dobândită prin răpire subjugând puterea însăşi şi posedând pământul; nelegiuirea insolentă deghizată în evlavie exterioară; mii şi milioane de oameni aduşi jertfă dumnezeului războiului, idolului violenţei şi duşmăniei; în fine, noi vedem mulţimea nenumărată care vegetează în insensibilitate, chinuită de sărăcie, trăind şi murind în mizerie. Unde este împărăţia lui Hristos, împărăţia dragostei şi dreptăţii ? Unde este puterea efectivă a religiei ? Care este ţelul şi obiectul vieţii noastre omeneşti nenorocite ?

Cât de des am auzit în trecut, aşa cum auzim astăzi, proclamarea unei epoci de aur pentru omenire, sfârşind în dezamăgire dacă nu în deznădejde – deoarece creştinul nu poate abandona nădejdea. Profeţii Vechiului Testament au prezis o stare viitoare de pace şi prosperitate pentru lume. Hristos a adus pe pământ o poruncă a dragostei şi păcii, dar nu împlinirea poruncii Sale, care nu ar fi lăsat libertate oamenilor; aceeaşi poruncă nu a adus pace, ci sabie, şi a aprins foc în inimile omenirii. Când, la Învierea Sa, din inimile înflăcărate de nădejde pentru reînnoirea lumii s-a ridicat întrebarea timidă: Doamne, au întru acest an vei să aşezi împărăţia lui Israil ? Răspunsul Său a fost: Nu este al vostru a şti anii sau vremile, care Tatăl le-au pus întru a sa  stăpânire (Faptele Apostolilor 1, 6 şi 7). Timpul, măsurat prin perioade mici pentru oameni, este nemărginit pentru Dumnezeu. Pentru El o mie de ani sunt ca o zi, şi o zi este ca o mie de ani.

Tânăra Biserică Creştină a primelor veacuri în persecuţie şi nenorocire a fost susţinută de nădejdea pentru reîntemeierea împărăţiei lui Israil: această nădejde pentru dreptate pe pământ era o nouă forţă care era adusă de creştinism lumii păgâne nefericite. Apoi au venit vremuri teribile când această forţă părea să se prăbuşească, şi nădejdea se schimba în disperare. Distrugerea Romei de Alaric a lovit lumea creştină cu o teroare inexprimabilă, şi multe suflete încrezătoare erau întunecate de îndoială. Unde era puterea creştină, unde era mântuirea ei ? Lumea păgână striga: ,,Iată nenorocirile pe care le-a adus această nouă religie a lui Hristos !” Atunci Fericitul Augustin[1] a potolit conştiinţa tulburată şi a renăscut nădejdile creştinătăţii prin cartea sa inspirată, Cetatea lui Dumnezeu, în care el explica căile proniei dumnezeieşti în istoria lumii, şi infailibilitatea învăţăturilor creştine despre împărăţia care nu este din această lume.

De atunci încoace în vremuri de calamităţi publice, în izbucniri de violenţă şi depravare socială, de câte ori nu a fost pusă aceeaşi întrebare în lumea creştină ? Noi trăim într-o vreme în care păgânismul mort vine din nou la viaţă, şi ridicând capul, se străduieşte să biruiască creştinismul, tăgăduindu-i dogmele, hotărârile, chiar principiile învăţăturii sale morale. Asemenea filozofilor păgâni din trecut, noii profeţi, cu ironie maliţioasă, îndreaptă spre rămăşiţa de credincioşi reproşul amar: ,,Vezi în ce strâmtoare a adus lumea creştinismul tău ! Care este meritul unei religii care a mutilat firea omenească, furând de la ea acea libertate în satisfacerea dorinţelor sale care singură constituie fericirea ?” Este cu putinţă ca acea ,,biruinţă care a cucerit lumea” să piară la atacul păgânismului ?

Nu, fiindcă rămâne credinţa; Sfânta Biserică, al cărei Creator a spus: Porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18), încă deţine cheia adevărului, şi astăzi, ca în trecut, cei care sunt din adevăr vor auzi glasul ei. Prin intermediul simbolurilor şi imaginilor ea păstrează adevărul, şi puterea de a aduna ceea ce este risipit şi de a reînnoi faţa pământului. Dar El singur care ţine anii şi vremile în mâna Sa cunoaşte când va veni acea zi.

Între timp, din ziua întemeierii sale, cei mândri şi nerăbdători nu au încetat să caute în afara Bisericii, şi în opoziţie cu ea, noi evanghelii pentru a reînnoi omenirea, pentru a împlini legea dragostei şi dreptăţii, pentru a împlini idealul păcii şi prosperităţii pe pământ. Izbiţi de inconsecvenţele monstruoase dintre învăţăturile lui Hristos şi vieţile creştinilor, ei pun la îndoială Biserica şi lucrările ei; negând o instituţie statornicită de la întemeierea creştinismului, ei năzuiesc să o înlocuiască cu o Biserică a lui Hristos, în opinia lor curăţită, tăiată din Biserica Universală, şi bazată pe propria interpretare a unicelor precepte ale Evangheliei.

Este o eroare bizară. Aici sunt oameni supuşi patimii şi păcatului la care sunt daţi toţi semenii lor – oameni, în comun cu întreaga lume, chinuiţi de o fire duală – condamnaţi a vrea ceea ce nu pot face şi a face ceea ce nu vor, îngâmfându-se cu unitatea duhului, şi ridicând lucrarea nedată [lor] a profesorului şi profetului. În timp ce întreaga lume, şi ei laolaltă cu ea, se învârteşte, ei se înşală că stau într-un punct nemişcat. Ei încep cu distrugerea legii, însă nu sunt capabili să stabilească o nouă lege din firimiturile şi fragmentele învăţăturii pe care o resping. Ei neagă Biserica, însă trebuie să construiască o Biserică pentru ei înşişi, cu propriii propovăduitori şi slujitori, repetând prin ei ceea ce au condamnat şi împotriva căror [rânduieli] s-au răzvrătit, cu greşelile adiţionale ale falsităţii şi făţărniciei, şi o mândrie nesăbuită care îi înalţă deasupra lumii.

Mândria intelectului şi dispreţul faţă de oamenii din propria carne şi sânge îi îndeamnă să distrugă vechea lege şi să stabilească una nouă. Ei uită că Învăţătorul dumnezeiesc al cărui nume îl invocă, fiind blând şi smerit cu inima, nu va schimba un singur cuvânt din lege, ci le-a inspirat fiecăruia duhul dragostei şi milosteniei pe care El a găsit-o ascunsă acolo.

În timp ce condamnă dogma şi ritul, ei înşişi sfârşesc ca dogmatişti înguşti şi autoritari; revoltându-se împotriva fanatismului şi intoleranţei, ei devin cei mai feroce fanatici şi asupritori. În mod inconştient, ei înşişi sunt corupţi de răutate şi patimă. Orbiţi de mândrie ei nu ştiu scandalul pe care îl aduc credinţei, distrugând simplitatea şi plinătatea ei în sufletele celor simpli pe care Biserica nu i-a luminat încă şi nu i-a învăţat s-o cunoască bine.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 148/iulie-august 2023

 

 

PARTEA A III-A

V [cont]

Este uşor – dar cât de nebuneşte, cât de samavolnic este – a amăgi un suflet simplu în care există un câmp curat, limpede al sentimentului religios, un suflet necultivat şi fecioresc faţă de influenţa credinţei. Este trist a crede că astfel de suflete sunt abordate cu tăgăduirea încrezătoare a Bisericii, şi convinse că Biserica, cu dogma şi tainele ei, simbolurile ei, riturile ei, şi tradiţiile ei, cu poezia sa care a inspirat din generaţie în generaţie o mulţime de creştini, este o instituţie falsă şi execrabilă.

Aceste suflete sunt smerite în ele însele, iar sectarismul le duce către înălţimile mândriei, în timp ce credinţa putrezeşte în închisoarea strâmtă a formulelor sectare. Nu există suflet, oricât de fecioresc, care să nu poată fi îmbibat cu această mândrie nesăbuită, această încredere în propria dreptate. Şi aceasta în faţa întregului popor care constituie Biserica, trăind în conştientizarea smerită a păcătoşeniei lui înaintea lui Dumnezeu, cu nădejdea smerită a iertării şi mântuirii prin rugăciunile Bisericii ! Roadele acestei mândrii în ultima sa evoluţie sunt cunoscute. Ele sunt, întâi, făţărnicia sub pretextul dreptăţii; apoi răutatea şi intoleranţa tuturor celorlalte credinţe; şi, în cele din urmă, o dorinţă pătimaşă de a abate de la Biserică turma sa risipită, pentru a ajunge acolo unde toate mijloacele sunt îngăduite.

Biserica este cu adevărat o barcă de salvare pentru minţile care caută, chinuite de întrebările ce şi cum să creadă. A porni plin de aceste întrebări pe marea neţărmurită a căutării, îndoielii, şi deducţiei logice este deopotrivă de primejdios pentru mintea îngustă a omului, pentru imaginaţia lui capricioasă, şi pentru vanitatea sa de a căuta o nouă cale. Afirmat într-o credinţă creată de el însuşi, tăgăduind stăpânirea Bisericii, el poate sfârşi prin a se socoti un profet al unei noi credinţe; el poate deveni intolerant şi fanatic; îl poate prinde în cursă o înşelare teribilă de a face credinţa singură elementul necesar pentru mântuire, independent de viaţă şi lucrare.

În teribila Sa condamnare a cărturarilor şi fariseilor din vremea Sa, Hristos nu le-a spus numai lor un cuvânt aspru de avertizare şi condamnare. Cuvintele Sale ar trebui să fie amintite tuturor fanaticilor nechibzuiţi ai vremurilor noastre, învăţătorilor autoproclamaţi ai noilor religii. Nici să vă numiţi învăţători, că unul este Învăţătorul vostru, Hristos, şi vai vouă … că înconjuraţi marea şi uscatul ca să faceţi un nemernic [prozelit] (Matei 23, 10, 15).

Biserica Creştină are învăţătorii ei, numiţi de Hristos Însuşi care este capul Bisericii. Dar cine i-a numit şi i-a trimis pe aceşti învăţători ai noilor religii ? Duhul vanităţii şi mândria i-a trimis pe ei, duhul discordiei şi ura pe care ei o răspândesc în oameni prin învăţăturile lor. Ei îşi închipuie că, distrugând gardul care păzeşte dogma lui Hristos, vor atrage oamenii către noua învăţătură pe care ei singuri o pot înţelege. Ei vorbesc despre dragoste, deşi, ademenindu-l pe semenul lor din comuniunea cu Biserica, ei inculcă în inima lui sentimente de mândrie, răutate şi ură faţă de semenii săi care rămân în urmă; şi, utilizând un instrument pe care ei înşişi l-au modelat şi l-au numit adevăr, ei îşi bazează adevărul lor pe negarea a ceea ce a fost acceptat ca adevăr de Biserica pe care ei au părăsit-o.

,,Adevărul – ne spun aceşti profeţi – este cel mai preţios câştig al sufletului omenesc. Şi dacă noi suntem încredinţaţi că deţinem adevărul, vom rămâne în inacţiune, când noi îl putem comunica aproapelui nostru care s-a îndepărtat de el şi nu-l cunoaşte ?” Dar cine-i poate convinge pe aceşti învăţători autoproclamaţi că acest adevăr nu este susţinut decât pe concepţii şi experienţă personală ? Unde este mărturia lor ? Pot ei afirma că ea poartă amprenta revelaţiei dumnezeieşti ? Au oare ei un drept de a o proclama în cuvintele vechilor prooroci: ,,Aşa a grăit Domnul” ? Pretinsa lor autenticitate nu este cu nimic mai bună decât o convingere personală, sinceră precum poate să fie: dacă pentru ei aceasta este îndeajuns, pentru semenii lor nu este nimic. Au primit ei poruncile de sus pentru a merge în lume cu o evanghelie şi a învăţa omenirea o religie inspirată ? Pot ei arăta astfel de porunci, şi să le dovedească autenticitatea ? Nu. Deci orice profet al unei noi religii, oricât de irezistibile sunt convingerile sale, trebuie să arate respect faţă de convingerile semenilor lui.

Dar fanaticul noii religii nu va admite necesitatea acestui respect, el o înlătură ca pe ceva nedemn de el. El demarează acţiunile sale, avansând împotriva fortăreţei credinţei aproapelui său cu intenţia de a distruge toate mijloacele sale de apărare, convingându-l să susţină numaidecât întregul sistem religios cu care el o va înlocui. Credinţa străveche, consfinţită de veacuri, pentru cei care o ţin este principalul sprijin al vieţii; şi cu cât sunt mai profunde şi mai sincere, cu cât sunt mai ferme temeliile ei, cu atât mai provocator este atacul lui, cu atât mai mult el este aţâţat de dorinţa de a o distruge, şi pe ruinele sale să ridice religia născocită de el însuşi.

Scopul lui, în aparenţă, este constructiv, dar toate acţiunile sale sunt distructive. Răsturnând vechiul edificiu, arhitectul nostru doreşte să-l ridice din nou, dar el nu a reflectat niciodată cât de uşor este a distruge şi cât de dificil este a reconstrui. Clădirea ruinată stătea pe fundaţii înrădăcinate în adâncimi: noua clădire trebuie să aibă fundaţii noi într-un sol nou. Cu o mână îndrăzneaţă el se străduieşte să întreacă lucrarea imemorială a sufletului omenesc. Cine a dat putere şi autoritate pentru aceasta distrugătorului ? El şi-a luat victima, şi a dus-o unde ? În sălbăticie, unde se răsfiră o sută de căi sinuoase, dar nu se află nici o cale dreaptă. Oricare ar fi scopul, acesta este sfârşitul reformatorului religios fanatic: sălbăticia.

 

VI

Întemeietorii religiei recunoscând din înălţimile contemplaţiei ideea de dumnezeire şi relaţiile ei cu omul, au dezvoltat potrivit cu aceasta o rânduială a riturilor şi ceremoniilor inspirate de această idee. Dar masa oamenilor rămâne în vale, şi lumina contemplaţiei pure strălucind deasupra dealurilor nu ajunge la ea numaidecât. Pentru popor sentimentele religioase sunt exprimate de un număr de ceremonii şi tradiţii care din punctul de vedere cel mai auster pot părea superstiţie şi idolatrie. Apărătorii zeloşi ai credinţei, alarmaţi şi indignaţi, încearcă uneori cu mână violentă să distrugă aceste exprimări exterioare ale credinţei vulgare, aşa cum Moisi a distrus viţelul de aur ridicat de Aaron la cererea poporului, când profetul era pierdut în contemplaţie înaltă pe vârful Muntelui Sinai. De aici izvorăşte zelul puritan al liderilor religiei, transformându-se adeseori în fanatism.

Dar în această mantie a religiei populare, adeseori rudimentară, sunt elementele ascunse ale credinţei care permit dezvoltarea şi sublimarea, germenii adevărului veşnic. În tradiţie şi în ceremonie, în simbolism şi în obicei, poporul vede întruparea reală a ceea ce exprimat în formule abstracte nu va fi nici real, nici efectiv. Ce-ar fi dacă distrugând coaja noi lipsim de viaţă grăuntele adevărului; dacă smulgând neghinele noi smulgem şi grâul ? Ce-ar fi dacă străduindu-ne să curăţim credinţa poporului sub pretextul duşmăniei faţă de superstiţie noi distrugem credinţa însăşi ? Dacă formele prin care oamenii simpli exprimă credinţa lor în Dumnezeul cel viu ne dezgustă, haideţi să ne amintim că nouă, probabil, ne-a fost dată porunca Stăpânului nostru dumnezeiesc: Căutaţi să nu defăimaţi pre vreunul dintr-aceşti mai mici, care cred întru mine (Matei 18, 10; Marcu 9, 42).

Într-un poem arab noi găsim pilda instructivă a renumitului învăţător Djelalledin. Odată Moisi, pe când pribegea în pustie, s-a întâlnit cu un păstor care se ruga fierbinte lui Dumnezeu. Rugăciunea păstorului era aceasta: ,,Cum voi şti unde să Te găsesc, şi cum voi fi slujitorul Tău ? Cât aş dori să-Ţi pun sandalele [în picioare], să-Ţi pieptăn părul, să-Ţi spăl veşmintele, să sărut picioarele Tale, să mă îngrijesc de locuinţa Ta, să-Ţi dau lapte de la turma mea; căci aceasta este dorinţa inimii mele”. Când a auzit cuvintele păstorului, Moisi s-a mâniat şi i-a reproşat: ,,Tu huleşti ! Dumnezeul cel Preaînalt nu are trup, el nu vrea nici îmbrăcăminte, nici locuinţă, nici ajutor. Ce-ai vrut să spui, necredinciosule ?” Inima păstorului s-a întristat, fiindcă el nu putea concepe o fiinţă fără formă trupească şi nevoi materiale: el a fost cuprins de disperare şi a încetat să-I slujească Domnului. Dar Dumnezeu a grăit către Moisi şi i-a spus: ,,De ce l-ai îndepărtat de Mine pe slujitorul Meu ? Fiecare om a luat de la mine forma fiinţei sale şi modul său de a grăi. Ceea ce pentru tine este rău, pentru altul este bun, pentru tine este otravă, pentru altul este miere dulce. Pentru mine cuvintele nu înseamnă nimic. Eu mă uit la inima omului”.

 

VII

Poetul persan, Mohammed Roumi, care a trăit în secolul XIII, este autorul renumitului poem ,,Masnava”. El conţine câteva fragmente remarcabile despre rugăciune care sunt vrednice de un suflet încrezător:

,,Un om oarecare striga în tăcerea nopţii: ’Oh, Doamne !’ Dar satan i-a răspuns: ’Taci din gură, tu nebunule, ai flecărit destul deja ! Tu nu vei auzi nicicând un răspuns din înălţimea tronului, oricât de mult ai striga ’Doamne !’ şi ai arăta mâhnit’.

Inima omului s-a tulburat, şi el a lăsat capul în jos. Atunci i s-a arătat lui profetul Kisr, şi l-a întrebat: ’De ce ai încetat să-L chemi pe Dumnezeu, şi ţi-a părut rău de rugăciunile tale ?’ Omul a răspuns: ’Nu am primit nici un răspuns de la Domnul; nu aud nici o voce spunând: ’Eu sunt aici’, şi mă tem că porţile mântuirii sunt închise pentru mine’. Kisr a răspuns: ’Aşa mi-a poruncit Domnul: Du-te la el şi spune-i: Oh, omule, încercat de multe, nu ţi-am poruncit ţie să mă slujeşti ?; nu ţi-am poruncit ţie să mă chemi ? Şi răspunsul meu ’Eu sunt aici’ este acelaşi cu al tău ’Oh, Doamne !’ Suferinţa ta, ardoarea ta, şi râvna ta, toate acestea sunt mesagerii mei către tine: când te lupţi cu tine însuţi şi strigi după ajutor, prin această luptă şi strigăt Eu te trag către mine, şi răspund la rugăciunea ta. Frica ta şi dragostea ta sunt semnele iertării Mele, şi în cuvintele tale ’Oh, Doamne !’ este o mulţime de răspunsuri ’Eu sunt cu tine’’”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 149/septembrie-octombrie 2023

 

[1] N.tr.: A se vedea Istoria Bisericii. Perioada celor şapte Sinoade Ecumenice, de Vladimir Guettee, cartea a X-a, partea 1, despre Augustin şi scrierea sa, Cetatea lui Dumnezeu.