Cugetari nr. 34

Biserica şi statul

de Constantin Pobedonosţev

 

PARTEA I

Constantin Petrovici Pobedonosţev (1827-1907), a fost un om de stat conservator, profesor şi şef al catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator, procurator şef al Sfântului Sinod (1880-1905).

Fiu al unui profesor de la Universitatea din Moscova, el a crescut în Moscova într-o atmosferă de învăţătură, disciplină şi legături familiale strânse. El era cel mai tânăr dintre cei 11 copii, iar tatăl său a supravegheat îndeaproape educaţia sa timpurie înainte de a-l trimite la Şcoala de Jurisprudenţă, la care a studiat între anii 1841-1846. După absolvire, el a fost numit în diferite poziţii în departamentele Senatului, în acelaşi timp fiind preocupat de studiu şi scrierea de articole şi cărţi. De-a lungul întregii sale vieţi, Pobedonosţev a rămas un scriitor prolific, publicând articole despre lege, educaţie, filozofie şi religie sub formă de cărţi şi în periodice precum Cetăţeanul (Grajdanin), Ştirile Moscovei (Moskovskie Vedomosti), şi Buletinul Rus (Russky Vestnik). În 1859, el a primit funcţia de conferenţiar universitar în drept civil la Universitatea din Moscova.

Constantin Pobedonosţev. Portret de Ilia Repin

Erudiţia sa, publicaţiile, traducerile şi reputaţia sa de profesor respectat l-au adus în atenţia curţii imperiale în 1861, când i s-a cerut să-i fie profesor şi îndrumător marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, devine profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918). El a primit cel mai important post al său, de procurator şef[1] al Sfântului Sinod în 1880, şi avea să rămână în această poziţie până la retragerea sa în 1905.

* * *

 

I

Conflictul dintre principiile religios şi politic este unul dintre cele mai remarcabile fenomene ale vremurilor noastre. Odată ce apare dezacordul în sfera principiilor religioase şi spirituale este cu neputinţă a prezice între ce hotare va fi silit să rămână, ce elemente va implica, şi încotro va curge curentul pasiunilor stârnite de contrazicerea convingerilor şi credinţelor. Acolo unde este vorba de convingerile religioase ale unui popor, este esenţial ca statul să stabilească cerinţele şi reglementările sale cu deosebită atenţie pentru a evita un astfel de conflict cu sentimentele şi necesităţile sale duhovniceşti deoarece va fi respins de mase.

Căci, oricât de puternic ar fi statul, puterea sa se bazează doar pe identitatea profesiunii de credinţă cu poporul; credinţa poporului îl susţine; odată ce apare dezacordul pentru a slăbi această identitate, temeliile lui sunt subminate, puterea sa se risipeşte. În solidaritate spirituală cu conducătorii săi, un popor poate purta multe poveri grele, poate face multe concesii, şi poate renunţa la multe din privilegiile şi drepturile sale. Într-un singur domeniu statul nu trebuie să ceară concesii, sau poporul să cedeze, şi acesta este domeniul în care fiecare credincios, şi toţi laolaltă, îşi cufundă temeliile existenţei lor spirituale şi se leagă prin veşnicie. Există adâncimi în acest domeniu în care puterea seculară nu îndrăzneşte, şi nu trebuie să îndrăznească, să le atace, ca nu cumva să reteze rădăcinile credinţei fiecăruia şi a tuturor.

Prima cauză a neînţelegerilor care există acum, şi care ameninţă să crească, între popor şi conducătorii săi este teoria artificială, numită pe înţelesul tuturor, a relaţiilor dintre Biserică şi stat. În decursul evenimentelor din Europa apuseană – evenimente indisolubil legate de dezvoltarea Bisericii Romano-Catolice – a luat naştere şi a prins rădăcini, ca un element în construcţia politică, ideea de Biserică ca o instituţie religioasă şi politică, cu o putere care, în opoziţie cu statul, aducea cu ea un conflict politic, ale cărui incidente umplu paginile de istorie în Europa apuseană. Această concepţie a misiunii politice a Bisericii a izgonit într-un colţ îndepărtat conceptul său simplu, adevărat şi firesc de adunare a creştinilor legaţi în mod organic prin identitatea credinţei în înrudire dumnezeiască. Însă acest concept inerent zace ascuns în adâncurile conştiinţei populare, corespunzând cu aspiraţia esenţială a sufletului omenesc – aspiraţia către credinţă şi identitate de credinţă cu alţii. În acest sens Biserica, ca o comunitate de credincioşi, nu poate şi nu trebuie să se desprindă de stat, ca societate unită printr-o legătură civilă.

Oricare ar fi teoriile perfecţiunii bazate pe separarea Bisericii de stat la care pot ajunge minţile logicienilor, ele nu satisfac sentimentele simple ale masei credincioşilor. Ele pot mulţumi într-adevăr mintea politică care vede în ele cel mai bun dintre toate compromisurile posibile, şi o construcţie perfectă a ideilor filozofice; dar în adâncurile sufletului care simte necesitatea vie a credinţei, şi a unităţii de credinţă cu viaţa, aceste teorii artificiale sunt ireconciliabile cu adevărul. Viaţa spirituală necesită şi caută mai presus de toate lucrurile unitate spirituală; către aceasta aspiră ca idealul existenţei sale, dar când acest ideal este împlinit în dualitate, nu poate suferi să-l accepte şi îi întoarce spatele. Prin natura sa, credinţa este lipsită de compromisuri şi nu tolerează adaptări în idealurile sale.

Este adevărat că viaţa actuală a tuturor şi a fiecăruia dintre noi este o istorie neîntreruptă de căderi şi dualitate, o discordie tristă între cuget şi faptă, între credinţă şi viaţă; dar în această luptă neîncetată, sufletul omenesc nu este susţinut de nimic atât de mult ca de credinţa într-o unitate finală ideală, o credinţă care îl hrăneşte ca pe cel mai puternic sanctuar al existenţei. Redu-l pe credincios la recunoaşterea acestei dualităţi, el va fi umilit. Dezvăluie-i acel sfârşit al oricărei dualităţi la care năzuieşte sufletul său – el îşi ridică capul, simte că viaţa sa este reînnoită, şi merge înainte înarmat cu credinţă. Spune-i că viaţa şi credinţa sunt independente una de alta, şi sufletul său respinge gândul cu oroarea cu care va respinge gândul distrugerii finale.

Se poate obiecta că aceasta este o chestiune de credinţă personală. Dar credinţa indivizilor nu poate fi cu nici un chip deosebită de credinţa Bisericii, fiindcă necesitatea sa esenţială este comuniunea, şi pentru această necesitate găseşte mulţumire doar în Biserică.

Lupta dintre Biserică şi stat din Europa apuseană dăinuie acum de mulţi ani. Ultimul cuvânt în această luptă nu a fost încă spus, şi ce va fi acel cuvânt este încă necunoscut. Fiecare parte îşi măsoară încă puterea sa şi îşi adună forţele în jurul ei. Statul se bazează pe forţele inteligenţei; Biserica se bazează pe credinţa poporului, şi pe recunoaşterea autorităţii sale spirituale. Nu poate fi nici un dubiu că în final victoria va aparţine acelei părţi care dă dovadă de cea mai perfectă unitate într-o credinţă vie şi spirituală. În orice caz, inteligenţa partizanilor statului este confruntată cu o sarcină delicată, sarcina de a ademeni de partea sa credinţa populară şi de a încheia cu ea o alianţă fermă.

Dar, pentru a câştiga simpatia şi alianţa credinţei, inteligenţa singură este zadarnică. Statul trebuie să arate în sine o credinţă vie. Si vis me flere dolendum est primum ipsi tibi[2]. Mintea populară este suspicioasă şi nu poate fi sedusă de aparenţele credinţei sau atrasă către compromis; deoarece credinţa vie nu acceptă nici un compromis şi respinge autoritatea logicii raţionale. Deşi ,,credinţa” este considerată în mod vulgar a fi identică cu ,,convingerea”, convingerea raţiunii nu trebuie confundată cu convingerea credinţei; şi forţele intelectului se înşală grozav dacă ele îşi asumă elementele necesare ale forţei spirituale, independent de credinţa care este însăşi esenţa lor.

Această confuzie a ideilor este un mare pericol pentru stat în lupta sa cu Biserica. În timpul Reformei în Germania, când statul s-a aşezat în fruntea mişcării împotriva vechii puteri ecleziastice şi a construit o nouă organizare pentru Biserică, el poseda într-adevăr forţa spirituală a credinţei. Mişcarea pe care o conducea îşi avea originea printre oameni; ea era însufleţită de credinţa cea mai profundă şi puternică; primii ei conducători reprezentau minţile cele mai înalte ale comunităţii şi ardeau cu focul unei credinţe sincere care-i unea pe ei cu poporul. Astfel în această mişcare erau concentrate forţe spirituale imense, care, după mulţi ani de luptă, au impus părăsirea vechii credinţe.

Astăzi condiţiile diferă întru totul. Din partea statului a luat naştere o discordie între religia poporului şi organizarea politică a Bisericii. Din celălalt post [de luptă] al inteligenţei a răsărit o dezbinare încă mai izbitoare între religie şi construcţia sa ştiinţifică. Ştiinţa teologică – care nu mai este limitată la funcţia sa originală de a studia şi a înţelege credinţele religioase – ameninţă să absoarbă toată credinţa supunând-o analizei critice necruţătoare a raţiunii ca pe un fenomen şi obiect extern al investigaţiei. Ştiinţa politică a stabilit o doctrină minuţios elaborată a separării precise a Bisericii de stat, a cărei consecinţă este că Biserica apare – prin forţa unei legi care nu admite nici o diviziune a puterii supreme – în mod inevitabil ca o instituţie subordonată statului. Împreună cu aceasta, statul apare, potrivit noului concept, ca o instituţie detaşată de orice religie şi indiferentă la toate.

Este firesc ca, din acest punct de vedere, Biserica să apară doar ca o instituţie care satisface una din necesităţile populaţiei recunoscută de stat – anume, necesitatea religiei; şi statul modern, în timp ce-şi exercită asupra acestei instituţii controlul şi supravegherea, nu se preocupă sub nici un chip de religie în sine. Pentru stat, ca instituţia politică supremă, o astfel de teorie este atrăgătoare: ea îi asigură autonomie completă, eliminarea opoziţiei, şi simplificarea tuturor activităţilor politicii sale ecleziastice. Dar astfel de asigurări sunt iluzorii; pentru că această teorie, elaborată în cadrul studiilor miniştrilor şi învăţaţilor, conştiinţa poporului nu o va accepta. În tot ceea ce priveşte religia, masele cer simplitate şi deplinătate care satisfac minţile lor, şi ele resping toate ideile artificiale, discernând în mod instinctiv deosebirea lor de adevăr.

Teoreticienii politici vor accepta păstrarea posturilor lor de către preoţii şi profesorii care – aşa cum se întâmplă adeseori din nefericire în Germania – declară public necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului nostru. Conştiinţa poporului nu va accepta niciodată o astfel de interpretare a funcţiei preoţeşti, ci o va respinge cu oroare ca pe o falsitate. Nefericită şi disperată este poziţia puterii conducătoare atunci când, în hotărârile ei în materie de religie, masele constată pretutindeni falsitate şi necredinţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022

 

 

PARTEA A II-A

II

Separarea Bisericii de stat a fost tratată remarcabil de ex-preotul Hyacinthe în conferinţele sale publice [ţinute] la Geneva, în primăvara anului 1863. Lupta pe viaţă şi pe moarte cu Biserica – aceasta este fantezia părţii revoluţionare, sau, cel puţin, a reprezentanţilor ei extremi, care în politică se numesc [pe ei înşişi] iacobini, şi în domeniul ideilor religioase răspândesc materialismul şi necredinţa. Aceşti oameni sunt înarmaţi cu două arme: sofistică şi violenţă. Ei au pierdut de multă vreme încrederea oamenilor; ei sunt orbi; lor le lipseşte puterea de a continua lupta, deoarece ei confundă totul printre adversarii lor, nu deosebesc nimic, şi exagerează peste măsură importanţa lor.

Scopul Revoluţiei Franceze a fost de a regenera societatea, dar regenerarea ar putea izbuti doar prin aplicarea în societatea civilă a principiilor creştine. A început o luptă între Revoluţie şi teocraţia romană, deoarece Revoluţia a confundat această teocraţie cu Biserica Catolică, universul care înconjoară pe toţi creştinii credincioşi, Evanghelia însăşi, şi persoana lui Hristos. Astfel războiul a fost declarat, nu numai cu Roma, ci cu împărăţia lui Hristos pe pământ. În inima creştinătăţii aceşti oameni au început să persecute însuşi sentimentul religios care, pentru aproape 2.000 ani, fusese asociat în mod inseparabil cu creştinismul. Acesta a fost adversarul pe care ei l-au provocat la luptă, înarmându-se cu două arme – mârşave şi necinstite amândouă – securea călăului şi cuvântul viu al sofistului.

Datorită stareţilor liber-cugetători care s-au îmbulzit la curte, datorită frivolităţii recunoscute a moralei contemporane, catolicismul în Franţa era într-o stare jalnică. Pe neaşteptate, el a fost chemat în judecată, deşteptat şi târât în închisoare. În numele lui s-au urcat pe eşafod preoţi, tinere fete, şi ţărani, alături de nobili distinşi, poeţi, oameni de stat, ca în epoca primilor Cezari. Până atunci veşmintele lor fuseseră pătate de sângele nopţii Sfântului Bartolomeu[3], şi de urmele lacrimilor părinţilor şi orfanilor provocate de anularea Edictului de la Nantes[4]: însă toate aceste urme au fost brusc şterse, nu s-a mai văzut nimic decât sângele din propriile vene, urmele propriilor lacrimi. Din aceasta curând Biserica s-a ridicat din nou la o mare şi nepătată slavă. Pentru această slavă au pregătit-o călăii ei.

Aşa au acţionat şi sofiştii filozofi. Ei au pus întrebări pe care ştiinţa modernă le declară fără soluţie; ei au dezvăluit secretele morţii, văzând în ea doar iluzie şi înşelare; ei s-au străduit să pătrundă originea omenirii, şi în locul lui Adam din Scripturile noastre, au chemat în leagănul său o fiinţă necunoscută, dezvoltată treptat din viaţa animală, la început o maimuţă, şi apoi un om. Aşezând acest om atât la originea sa, cât şi la sfârşitul său într-un mediu animal, degradându-l pe el până la limitele deformării, ei au schimbat tonul şi au început să preaslăvească măreţia lui: ,,Cât de mare eşti tu, omule !”, au strigat ei. ,,Cât de mare eşti tu în ateismul tău şi în materialismul tău, şi în libertatea ta, nesupunându-te în nimic în morală !”

Dar în slava acestei bizare măreţii, omul părea zdrobit de mâhnire. El Îl părăsise pe Dumnezeu, dar el continua să aibă necesitatea religiei. Atât de imperioasă este această nevoie, încât religia poate exista chiar fără Dumnezeu – aşa este budismul, o religie care numără milioane de aderenţi. Dar ce-ar fi dacă ar fi adevărat că omul s-a ivit întâi dintr-o materie animală ? aceasta nu schimbă cu nimic problema credinţei. În Cartea Facerii omul a fost făcut dintr-o materie încă mai proastă – lut şi ţărână, un pumn de pământ. Nu învelişul îl face pe om. El a luat de la Creatorul său un suflet viu, o suflare de viaţă religioasă şi morală, de care, indiferent de ceea ce doreşte el, nu poate scăpa. Şi aceasta nu-i permite lui să se desprindă vreodată de religia creştină.

Biserica trebuie să fie separată de stat, ni se spune. Acestea sunt doar cuvinte, care nu exprimă nici o idee distinctă, deoarece cuvântul ‘separare’ poate exprima multe lucruri. Noi trebuie mai întâi să înţelegem în ce constă separarea. Dacă ea constă în delimitarea mai clară a societăţii religioase şi seculare – o delimitare sinceră şi permanentă realizată fără viclenie sau violenţă – toţi oamenii vor aproba o astfel de separare. Dacă, dintr-un punct de vedere practic, se cere ca statul să abdice de la dreptul său de a numi slujitorii Bisericii, şi va abandona responsabilitatea sa pentru întreţinerea lor, concesia acestei cereri va stabili o stare ideală de lucruri, cât se poate de dorită, pe care este necesar a o pregăti în circumstanţe favorabile şi în formă legală. Dacă această chestiune se desăvârşeşte, statul, dacă doreşte s-o aplice, este obligat să redea părţilor cuvenite dreptul de a alege preoţi şi episcopi; într-un astfel de caz, va fi cu neputinţă a ceda papei ceea ce aparţine clerului şi poporului prin dreptul istoric şi apostolic. Statul este doar depozitarul acestui drept, care nu-i aparţine în nici un fel.

Ni se spune că această separare trebuie înţeleasă în cel mai larg sens. Oameni capabili şi învăţaţi o definesc astfel: statul nu are legătură cu Biserica, sau Biserica cu statul. Astfel omenirea trebuie să graviteze spre două cercuri mari. Într-un cerc va fi trupul, în celălalt sufletul; şi între aceste cercuri va fi un gol ca între cer şi pământ. Dar aceasta este cu neputinţă. Trupul nu se poate separa de sufletul său – sufletul şi trupul duc o singură viaţă.

Putem crede că Biserica – nu vorbesc despre Biserica Catolică îndeosebi, ci de Biserica universală – va consimţi să renunţe la interesul său faţă de societatea civilă, societatea familiei, societatea omenească – tot ceea ce este înţeles pe scurt prin stat ? De când s-a presupus că rolul Bisericii este de a creşte asceţi, de a popula mânăstiri, de a prezenta în biserici poezia ceremoniilor şi procesiunilor sale ? Nu; acestea sunt doar o mică parte din îndatoririle încredinţate Bisericii. Ei i-a fost stabilită o altă misiune: de a-i învăţa pe toţi oamenii. Aceasta este lucrarea sa. Datoria sa este de a creşte oamenii de pe pământ ca din mijlocul oraşului pământesc şi al familiei pământeşti ei să nu fie întru totul nevrednici de a păşi în oraşul ceresc şi în comuniunea cerească. La naştere, la căsătorie, la moarte, în momentele supreme ale existenţei umane, Biserica apare cu trei taine solemne ale sale. Şi totuşi ni se spune că Biserica nu are legătură cu viaţa de familie ! Datoria sa este de a inspira oamenilor respect faţă de lege şi putere, şi de a inspira în putere respect faţă de libertatea umană. Totuşi ni se spune că Biserica nu are legătură cu societatea.

Nu; principiul moral este indivizibil. Nu poate fi împărţit pentru a furniza un sistem de morală pentru indivizi, altul pentru societate – unul pentru trup, altul pentru suflet. Într-un singur principiu moral sunt îmbrăţişate toate relaţiile vieţii – personale, domestice şi politice; şi nici o biserică care păstrează conştiinţa propriei vrednicii nu va ceda vreodată influenţa sa legitimă asupra familiei sau asupra societăţii civile. A cere ca Biserica să se abţină de la amestecul în chestiunile civile nu-i va da o putere nouă.

Statul, ni se spune, nu are legătură cu Biserica. Societatea civilă a fost întemeiată la început pe baza familiei primare, fiecare cap al unei familii fiind un cetăţean: în acea epocă societatea credincioşilor nu se deosebea de familie sau de întregul popor. În decursul timpului structura societăţii civile a fost desăvârşită, şi a apărut un creştinism universal, îmbrăţişând atât familiile cât şi oamenii. Cum putem spune pe bună dreptate tatălui şi cetăţeanului: tu şi Biserica sunteţi independenţi unul de altul ? Din nefericire, atât tatăl, cât şi cetăţeanul şi-au spus aceasta de multă vreme loruşi. Tatăl a devenit indiferent faţă de tendinţele şi sentimentele religioase din cercul familiei sale. El nu poate răspunde când soţia sa se întoarce către el cu îndoielile ei; când copilul său cu o simplitate copilărească întreabă: ,,Cine este acest Dumnezeu ? Şi de ce nu te rogi Lui ? Şi ce este această moarte care vine şi îi ia pe copii ?” Dacă tatăl nu răspunde nimic la aceste întrebări, ce răspuns va ticlui copilul ? Şi dacă tatăl găseşte un răspuns, copilul aude în el o fabulă, şi nu glasul credinţei vii. Consecinţa este că fiii devin sceptici ca taţii lor, sau superstiţioşi ca mamele lor şi duhovnicii lor.

Aşa funcţionează separarea Bisericii de stat în cercul familiei. În locul tatălui este introdus în casă un preot străin, în calitate de călăuzitor duhovnicesc, şi păzitorul conştiinţelor, sub înfăţişare de învăţător. Pentru aceasta preoţii trebuie să fie mustraţi fără îndoială; dar încă mai vinovaţi sunt părinţii, fiindcă îngăduie preotului să le ia locul în căminul domestic. În aceste condiţii, cetăţenii şi puterea civilă nu trebuie să fie surprinşi dacă edificiul pe care l-au ridicat se prăbuşeşte, şi îi zdrobeşte cu ruinele sale. Aceasta este consecinţa separării Bisericii de stat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 143/noiembrie-decembrie 2022

 

 

PARTEA A III-A

III

Când, la începutul anilor ‘1840, regele Prusiei a aflat că unii cetăţeni din Berlin au părăsit Biserica creştină, el şi-a exprimat surpriza, şi a întrebat cu un zâmbet pe buze: ,,Atunci cărei Biserici se vor alătura ei ?” În vestul Europei, această chestiune ar fi lipsită de noimă în zilele noastre. Acum jumătate de veac se credea că cel care se lepăda de creştinism a părăsit terenul ferm pentru a trăi suspendat în aer. Dar, în zilele noastre, a fi fără religie este un simptom al stabilităţii, nu al frivolităţii.

În Evul Mediu un necredincios era privit ca un om nebun; un om nebun [şi] totodată atât de respingător şi periculos încât el era ars pe rug.

La acea vreme nu era loc pentru cetăţeni necredincioşi, dar existau credincioşi lipsiţi de dreptul de cetăţenie, vagabonzi şi nelegiuiţi cărora statul le refuza protecţia legii, şi care cereau protecţia domnilor feudali, acei vasali puternici care negau autoritatea statului, şi puteau chiar să intre în conflict cu suzeranii lor.

În timpurile noastre un supus care s-a declarat independent de stat, care a refuzat să plătească taxe, să facă serviciul militar, şi să recunoască autoritatea, pe scurt, pentru a fi propriul său guvern, asemenea necredincioşilor din Evul Mediu, ar fi declarat nebun; dar, în loc să fie ars pe rug, ar trebui să fie silit să se supună autorităţilor legitime sau să fie expulzat din ţara sa. El ar putea fi transportat în alte ţinuturi, unde de asemenea el ar fi constrâns să se supună sau va fi izgonit.

Astăzi, noi putem respinge în mod liber religia şi Biserica, dar nu trebuie să negăm statul. Statul garantează stăpânirea vieţii sociale în toată plenitudinea sa, în timp ce Biserica nu mai domneşte peste viaţa socială aşa cum domnea mai înainte. Vremea noastră se deosebeşte printr-o încercare de a supune toate relaţiile umane puterii statului. Dacă Biserica ar fi pretins dominaţia asupra chiar a jumătate din ele, ar fi întâmpinat din toate părţile piedici şi opoziţie.

Cu toate că libertatea pretutindeni a fost ridicată în slăvi, noi tindem în toate lucrurile către a cădea sub puterea statului. Noi stabilim legi şi regulamente pentru fiecare condiţie importantă a vieţii noastre sociale; mulţi cer formal centralizarea totală, şi asimilarea condiţiilor individuale prin măsuri legislative. Aşadar dacă un pantof strânge noi cerem reglementare de la stat; dacă o jumătate de duzină de indivizi se plâng de o răspundere, ei trebuie să caute îndreptare într-o petiţie către guvern. În timpurile de altădată ei ar fi căutat îndreptare în Biserică. Doctrina că toată viaţa individuală trebuie să fie absorbită în viaţa comunităţii, şi că viaţa comunităţii trebuie să fie concentrată în stat, şi reglementată de el, este motivul principal al idealului socialist; şi deoarece această doctrină într-o formă limpede sau vagă a prins rădăcini în minţile cele mai puternice, omul cel mai simplu împărtăşeşte adeseori în mod inconştient ideile socialistului.

Este cu neputinţă să ignorăm că a avut loc o schimbare în relaţia Bisericii cu comunitatea de credincioşi care o susţine. Oamenii nu mai admit restabilirea vechii relaţii a Bisericii cu turma sa, cu interferenţa sa în viaţa individuală şi domestică, în viaţa comunităţii, în politică, şi în economia societăţii. Statul stabileşte lege după lege; Biserica nu numai că nu mai promulgă noi dogme, dar nu poate ca mai înainte să insiste formal şi riguros pe interpretarea şi aplicarea învăţăturilor ei.

În consecinţă, în aparenţă, Biserica şi-a pierdut toată autoritatea, spre deosebire de puterile disproporţionate uzurpate de stat. Cu toate acestea, în realitate, lucrurile nu stau astfel, deoarece Biserica se bizuie pe forţele spirituale ale poporului (Riehl).

 

IV

Cel mai vechi şi mai familiar sistem al relaţiei Bisericii cu statul este sistemul Bisericilor recunoscute sau de stat. Din multitudinea de religii, statul adoptă şi recunoaşte ca adevărata credinţă pe una [dintre ele], pe care o susţine şi o protejează exclusiv, până la prejudiciul tuturor celorlalte Biserici şi religii. Acest prejudiciu în general înseamnă că celelalte Biserici nu sunt recunoscute ca adevărate, sau pe deplin adevărate, dar practic el este exprimat în multe forme, cu nenumărate nuanţe, de la ne-recunoaştere şi înstrăinare până la persecuţie. În toate cazurile unde acest sistem este în vigoare credinţele înstrăinate se resemnează cu o diminuare mai mare sau mai mică în cinste şi prerogative în comparaţie cu credinţa recunoscută.

Statul nu trebuie să fie reprezentantul intereselor materiale ale societăţii doar; dacă ar fi aşa, s-ar lipsi pe sine de forţele spirituale şi ar abandona comuniunea sa spirituală cu poporul. Cu cât va fi mai puternic statul, cu atât [va fi] mai important în ochii maselor, cu atât mai ferm se arată a fi reprezentantul lor spiritual.

Doar în aceste condiţii sentimentul de respect faţă de lege şi de încredere în puterea statului va fi menţinut şi întărit în popor. Nici o consideraţie pentru siguranţa statului, pentru prosperitatea şi avantajul său, nici măcar principiul moral, nu este suficient în sine pentru a întări legăturile dintre popor şi conducătorii săi; deoarece principiul moral nu este niciodată statornic, şi îşi pierde temelia când el este lipsit de aprobarea religiei. Această forţă de coeziune va fi pierdută, fără îndoială, de acel stat care, în numele relaţiei imparţiale cu fiecare credinţă religioasă, se dezleagă pe sine de toate. Încrederea poporului în conducătorii săi este întemeiată pe credinţă – adică, nu numai pe identitatea de mărturisire religioasă, ci pe convingerea simplă că conducătorii săi au credinţă ei înşişi şi ocârmuiesc potrivit ei. Chiar popoarele păgâne şi mahomedane au mai multă încredere şi respect pentru un guvern care stă pe principiile ferme ale credinţei – oricare ar fi acea credinţă – decât pentru un guvern care nu recunoaşte nici o credinţă, şi este indiferent faţă de toate.

Aceasta este superioritatea indiscutabilă a Bisericii recunoscute. Cu toate acestea, în decursul veacurilor s-au schimbat circumstanţele în care s-a statornicit acest sistem, şi s-au ivit noi condiţii care fuzionează pentru a face funcţionarea sa mai dificilă ca înainte. Când primele temelii ale civilizaţiei şi politicii europene au fost puse, statul creştin era puternic prin alianţa sa deplină şi de nezdruncinat cu Biserica creştină unită. De atunci încoace Biserica creştină s-a rupt în nenumărate secte şi religii, care fiecare pretinde că este singura dognă adevărată şi singura Biserică adevărată. Pe aceste căi statul s-a confruntat cu multe doctrine diferite, care au împărţit sprijinul poporului. Odată cu distrugerea comuniunii universale într-o singură credinţă, trebuia să vină timpul când Biserica dominantă sprijinită de stat să devină Biserica unei minorităţi neînsemnate, şi să piardă susţinerea, sau să fie lipsită de susţinerea masei poporului. Odată ce a apărut această împrejurare, necazuri serioase apar în mod inevitabil în definiţia relaţiei dintre stat şi Biserica sa recunoscută faţă de Bisericile cărora le aparţine majoritatea poporului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 145/ianuarie-februarie 2023

 

 

PARTEA A IV-A

V

La sfârşitul secolului al XVIII-lea în Europa apuseană a început o schimbare de la vechiul sistem la sistemul egalizării credinţelor creştine în faţa statului, cu excepţia, însă, de la această egalitate a sectanţilor şi iudeilor. Statul a acceptat creştinismul ca baza esenţială a fiinţei sale şi a ordinii sociale, şi aderarea la una sau alta din Biserici sau religii a devenit obligatorie pentru fiecare cetăţean.

Începând din 1848 această relaţie a statului cu Biserica s-a schimbat în mod esenţial; valurile crescânde ale liberalismului au răsturnat vechiul zid de apărare, şi ameninţă să submineze temeliile statului creştin. Separarea Bisericii de stat este susţinută pretutindeni; statul nu are nici o legătură cu Biserica – toţi oamenii sunt liberi să creadă ceea ce vor, sau să nu creadă deloc. Principiile fundamentale (Grundrechte) promulgate de Parlamentul din Frankfurt în 1848-9, sunt întruchiparea acestei doctrine, şi, deşi ele au încetat curând să fie legislaţie în vigoare au servit şi servesc astăzi ca idealul statornicirii principiilor liberale în legislaţia Europei apusene din timpurile moderne.

Drepturile politice şi civile nu mai depind de religie, sau chiar de aderarea la una sau alta din Biserici sau secte. În ce priveşte religia statul nu pune întrebări. Ceremonia căsătoriei, şi alte acte ale condiţiei civile, nu mai aparţin Bisericii. Libertatea deplină a căsătoriilor mixte [între persoane de religie diferită] este proclamată, şi principiul religios al indisolubilităţii căsătoriei este distrus de înlesnirea divorţului, transferat din jurisdicţia curţilor ecleziastice [în a celor civile].

Având în vedere toate aceste schimbări, care în Franţa au mers până la lepădarea oficială a credinţei, şi chiar până la violenţă împotriva Bisericii, ne putem întreba pe drept: statul modern poate fi numit stat creştin ?

Dar aici noi observăm inconsecvenţa pe care am remarcat-o la indivizi care, rupând alianţa lor organică cu Biserica creştină, totodată duc o viaţă potrivit cu principiile ei. Statul modern, în timp ce rupe alianţa sa organică cu Biserica creştină, nu se poate dispensa de formele şi ceremoniile pe care ea le practică. Bisericile şi preoţii lor sunt întreţinuţi din vistieria statului; armata şi toate instituţiile publice sunt înzestrate cu directori spirituali; praznicele creştine sunt sărbători civile; în serviciul public, în curţile de justiţie, jurământul păstrează forţa sa obligatorie.

În Germania nu există o Biserică de stat, cu toate acestea, supremaţia (Kirchenhoheit) în Biserica Evanghelică aparţine şefului statului; în Parlament, şi în toate treburile sociale guvernul nu poate ignora partidele cu diferitele lor profesiuni religioase. În Anglia cu egalitatea sa absolută a tuturor religiilor pe principii liberale, nu numai monarhul ci şi cei mai mari demnitari ai statului trebuie să aparţină Bisericii Anglicane. În Statele Unite există de asemenea egalitatea religioasă perfectă. Relaţiile statului cu toate Bisericile, cu toate comunităţile religioase sunt identice cu relaţiile sale cu corporaţii private. În şcolile de stat studierea legii lui Dumnezeu şi citirea obligatorie a Scripturilor sunt interzise. Însă Congresul îşi deschide sesiunile sale cu rugăciune, cu participarea unui ecleziastic. Statul întreţine slujitorii religiei în armată şi în flotă. Din când în când preşedintele stabileşte zile pentru slujbe de mulţumire şi pocăinţă. O lege aspră susţine sfinţenia sabatului. În anumite state cele mai severe pedepse sunt instituite pentru jurământ şi blasfemie.

Nu rezultă atunci că statul ateu nu este nimic mai mult decât o utopie, necredinţa fiind negarea statului ? Religia, şi mai presus de toate, creştinismul este sursa oricărui drept în viaţa politică şi civilă, şi a oricărei culturi adevărate. Deci, din acest motiv, cele mai ostile partide politice faţă de ordinea socială, acele partide care neagă în mod radical statul, sunt primele care declară că religia este o chestiune personală în care sunt implicate numai interese private şi individuale.

 

VI

Sistemul unei ,,Biserici libere într-un stat liber” este întemeiat pe principii abstracte şi ipoteze. El întruchipează nu principiul credinţei, ci principiul indiferenţei religioase, şi este asociat cu doctrine care inculcă, nu toleranţă şi respect, ci un dispreţ manifest sau tacit faţă de religie, ca un factor epuizat al dezvoltării psihice a vieţii individuale şi naţionale. În concepţia abstractă a acestui sistem, care este produsul raţionalismului cel mai târziu, Biserica apare ca o instituţie politică cu o construcţie abstractă, cu un scop definit; sau ca o corporaţie privată înfiinţată la fel cu un scop definit, ca alte corporaţii recunoscute de stat. Concepţia acestui scop este de asemenea abstract, fiindcă pe el sunt proiectate diversele nuanţe asociate cu un concept sau altul al religiei, de la respectul abstract faţă de religie, ca cel mai înalt element al vieţii psihice, până la dispreţul fanatic faţă de ea ca factorul cel mai josnic, şi ca un element de pericol şi dezintegrare. Astfel, în construcţia acestui sistem noi vedem la prima vedere ambiguitatea şi caracterul confuz ale principiilor şi afirmaţiilor sale fundamentale.

Care va fi consecinţa acestui sistem în practică trebuie să fie dovedit de experienţa de veacuri şi generaţii. Până în prezent experienţa noastră a fost nesemnificativă comparativ cu experienţa de multe veacuri în care a acţionat şi acţionează vechiul sistem. Dar este lesne de prevăzut că noul sistem nu poate fi durabil, fiindcă el nu corespunde nevoilor şi condiţiilor esenţiale ale firii umane. Oricât de logic am afirma că ,,toate Bisericile şi toate religiile sunt egale, şi perfect egale”, această afirmaţie nu va fi admisă fără rezerve de nici un om care păstrează religia în sufletul său, şi simte nevoia ei. Un astfel de om va răspunde: ,,Da, toate credinţele sunt egale; dar pentru mine a mea e cea mai bună”.

Dacă statul va stabili astăzi cea mai strictă şi precisă egalizare a tuturor Bisericilor şi religiilor în faţa legii, mâine vor apărea semne că puterile relative ale variatelor religii nu mai sunt egale; în 30 sau 40 ani din momentul egalizării legale, noi vom descoperi că una s-a bucurat de o influenţă preponderentă, a dominat minţile, şi a condiţionat hotărârile; şi aceasta, fie pentru că ea s-a apropiat mai mult de adevărul canonic, sau pentru că învăţătura şi ritualul ei au corespuns mai bine caracterului poporului, sau pentru că organizaţia şi disciplina sa au fost mai bune şi au sporit oportunităţile ei pentru activitate sistematică, sau pentru că a numărat mai mulţi adepţi şi lucrători devotaţi. Există multe exemple de acest gen. În Irlanda legislaţia britanică a instituit egalitatea Bisericilor rivale. Dar nu rezultă, din acest motiv, că Bisericile sunt egale. În realitate, Biserica Romano-Catolică, în momentul eliberării sale legale, a primit putere deplină de a-şi extinde şi consolida pretutindeni în ţară influenţa sa predominantă, nu numai asupra minţilor individuale, ci şi asupra tuturor instituţiilor politice ale ţării – asupra curţilor de justiţie, administraţiei şi şcolilor.

Constituţia Statelor Unite cere neamestecul statului în religie. Consecinţa este că Biserica Romano-Catolică devine cu repeziciune Biserica dominantă în America. În America de Nord, ea se bucură de o libertate mai mare de acţiune decât în oricare stat european. Nerestricţionat de nici o relaţie cu statul, nesupunându-se nici unui control, papa distribuie dioceze, numeşte episcopi, înfiinţează ordine spirituale şi mânăstiri în număr mare, şi ţese asupra întregului teritoriu o reţea strânsă de agenţi şi instituţii ecleziastice. Papalitatea controlează marea masă a catolicilor, care creşte an de an cu sosirea de noi imigranţi, şi numără deja ca al său un sfert din populaţia totală, pe când celelalte trei sferturi sunt împărţite între o multitudine de secte. Folosind toate oportunităţile de a evita legea, Biserica Catolică şi-a sporit puterea până la proporţii imense. Administraţia tuturor statelor este în mâna sa sau sub influenţa sa. În multe oraşe mari guvernul municipal depinde în mod exclusiv de catolici. Biserica Catolică dispune de milioane de voturi într-o ţară unde doar de cifre depinde întreaga administraţie a afacerilor interne şi externe. De la înălţimea principiului egalităţii religioase, statul priveşte dominaţia sa cu indiferenţă. Dar viitorul va arăta cât de multă vreme va exista această teorie favorită în Statele Unite.

Între timp, apărătorii ei întreabă ce legătură are statul cu inegalităţile care se nasc, nu în virtutea privilegiilor sau limitărilor legale, ci ca urmare a puterii sau slăbiciunii interne a corporaţiilor private ? Legea nu poate preîntâmpina o astfel de inegalitate.

Dar aceasta este o ocolire a întrebării, sau o soluţie doar în teorie. Pe hârtie poate fi justificată orice absurditate, şi ridicată la demnitatea de sistem armonios. Pe hârtie este uşor a stabili o graniţă clară între domeniul politicului şi domeniul religiei şi moralei. În realitate, nu este aşa. Oamenii nu trebuie priviţi ca nişte maşini inteligente care sunt aranjate aşa cum generalul îşi dispune trupele sale când formează o linie de bătălie. Fiecare om întruchipează o lume a vieţii morale şi spirituale, din care merg provin impulsurile care determină activitatea sa în toate sferele vieţii; dar impulsul principal, central izvorăşte din credinţă şi din convingerea adevărului. Teoreticianul doar, raţionând independent de realitate, sau ignorând-o, va fi satisfăcut de întrebarea ironică: ce este adevărul ? În sufletele oamenilor această întrebare dăinuie ca cea mai gravă chestiune a vieţii; o întrebare, care necesită nu un răspuns negativ, ci unul pozitiv.

Astfel statul liber poate decreta că nu-l priveşte Biserica liberă; dar Biserica liberă, dacă este cu adevărat întemeiată pe credinţă, nu va accepta această declaraţie, şi nu va suporta relaţii indiferente cu statul liber. Biserica nu poate renunţa la influenţa sa asupra vieţii civile şi sociale, şi cu cât [este] mai mare activitatea sa cu atât mai puternică [este] conştiinţa forţelor lucrătoare interne, cu atât mai puţin este posibil pentru ea să tolereze relaţii indiferente cu statul; nici nu pot fi tolerate astfel de relaţii dacă Biserica nu tăgăduieşte public datoriile sale şi nu leapădă misiunea sa dumnezeiască. Pe Biserică stă datoria de a învăţa şi călăuzirea. Bisericii îi aparţine împărţirea tainelor, şi săvârşirea ritualurilor asociate cu cele mai importante acte ale vieţii civile. În această activitate Biserica din necesitate este adusă în contact constant cu viaţa civilă şi publică; din acestea, căsătoria şi educaţia sunt exemple suficiente.

Astfel, deoarece statul, negând Biserica, îşi asumă controlul în mod exclusiv al părţii civile a unor astfel de treburi şi renunţă la toată autoritatea în partea spiritual-religioasă, Biserica îşi asumă funcţiile abandonată de stat, şi, în separarea de el, ia în stăpânire, încetul cu încetul dar pe deplin şi în mod exclusiv, acele influenţe morale şi religioase care constituie pentru stat un element indispensabil de putere. Statul rămâne stăpânul exclusiv al forţelor materiale şi, poate, al forţelor intelectuale, dar atât unele cât şi altele sunt infructuoase când nu sunt susţinute de forţele credinţei. În consecinţă, puţin câte puţin, în loc de egalitatea concepută a influenţei statului şi Bisericii într-o alianţă politică, apar inegalitatea şi antagonismul. Poziţia în orice caz este una anormală, care trebuie să ducă sau la predominanţa Bisericii asupra statului aparent dominant, sau la revoluţie.

Acestea sunt pericolele ascunse ale sistemului, atât de lăudat de teoreticienii liberali, de separare a Bisericii de stat. Sistemul statului sau Bisericilor recunoscute are multe defecte, multe inconveniente, şi multe dificultăţi; nu exclude posibilitatea antagonismului sau a conflictului. Dar este absurd a crede că a trecut timpul său, şi că formula lui Cavour[5] este singura cheie către soluţionarea tuturor dificultăţilor celor mai grele chestiuni. Formula lui Cavour este rodul acelui doctrinarism politic care priveşte toate chestiunile de credinţă doar ca pe nişte chestiuni politice de egalizare a drepturilor. Îi lipseşte pătrunderea spirituală, aşa cum i-a lipsit altei formule politice faimoase – libertate, egalitate şi fraternitate – care copleşeşte până astăzi minţile superficiale cu o povară fatală. În ambele cazuri apostolii pătimaşi ai libertăţii greşesc asumând libertatea în egalitate. Experienţa amară a dovedit de o sută de ori că libertatea nu depinde de egalitate, şi că egalitatea nu este în nici un chip libertate. Este la fel de absurd a crede că egalizarea Bisericilor şi religiilor în faţa statului va conduce la libertatea credinţei. Istoria timpurilor moderne demonstrează că libertatea şi egalitatea nu sunt identice, şi că libertatea nu depinde în nici un chip de egalitate.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 146/martie-aprilie 2023

 

[1] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini. În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial.

[2] Dacă vrei să mă facă să plâng, trebuie să te doară mai întâi pe tine (Horaţiu, Ars poetica).

[3] Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572) a fost cea mai cruntă vărsare de sânge comisă de catolici împotriva hughenoţilor (calvinii francezi), fără ca aceştia să bănuiască şi cu învoirea şi consimţământul curţii, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Henric de Burbon, regele Navarrei. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000. Unii autori afirmă că măcelul a făcut în toată Franţa vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000 [potrivit Istoria Bisericească şi Universală, de Eusebiu Popovici, §. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus. E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)].

[4] Edictul de la Nantes a fost un act promulgat de regele Henric al IV-lea al Franţei în 1598, ce permitea toleranţă religioasă între catolici şi protestanţi. În 1685, nepotul său, regele Ludovic al XIV-lea a revocat edictul, reluând persecutarea hughenoţilor şi provocând alungarea acestora din Franţa.

[5] N.tr.: Camillo Benso, conte de Cavour (1810-1861), care avea formula: ,,O Biserică liberă într-un stat liber”.