Cugetari nr. 34

Biserica şi statul

de Constantin Pobedonosţev

 

PARTEA I

Constantin Petrovici Pobedonosţev (1827-1907), a fost un om de stat conservator, profesor şi şef al catedrei de drept civil la Universitatea din Moscova (1860-1865), senator, procurator şef al Sfântului Sinod (1880-1905).

Fiu al unui profesor de la Universitatea din Moscova, el a crescut în Moscova într-o atmosferă de învăţătură, disciplină şi legături familiale strânse. El era cel mai tânăr dintre cei 11 copii, iar tatăl său a supravegheat îndeaproape educaţia sa timpurie înainte de a-l trimite la Şcoala de Jurisprudenţă, la care a studiat între anii 1841-1846. După absolvire, el a fost numit în diferite poziţii în departamentele Senatului, în acelaşi timp fiind preocupat de studiu şi scrierea de articole şi cărţi. De-a lungul întregii sale vieţi, Pobedonosţev a rămas un scriitor prolific, publicând articole despre lege, educaţie, filozofie şi religie sub formă de cărţi şi în periodice precum Cetăţeanul (Grajdanin), Ştirile Moscovei (Moskovskie Vedomosti), şi Buletinul Rus (Russky Vestnik). În 1859, el a primit funcţia de conferenţiar universitar în drept civil la Universitatea din Moscova.

Constantin Pobedonosţev. Portret de Ilia Repin

Erudiţia sa, publicaţiile, traducerile şi reputaţia sa de profesor respectat l-au adus în atenţia curţii imperiale în 1861, când i s-a cerut să-i fie profesor şi îndrumător marelui duce Nicolai Alexandrovici (fratele mai mare al ţarului Alexandru al III-lea, care a murit în 1865), la acea vreme moştenitorul tronului; din 1865, devine profesor, îndrumător şi ulterior sfetnic al ţarului Alexandru al III-lea (1845-1894); apoi, profesor şi îndrumător al ţarului Nicolai al II-lea (1868-1918). El a primit cel mai important post al său, de procurator şef[1] al Sfântului Sinod în 1880, şi avea să rămână în această poziţie până la retragerea sa în 1905.

 

* * *

 

I

Conflictul dintre principiile religios şi politic este unul dintre cele mai remarcabile fenomene ale vremurilor noastre. Odată ce apare dezacordul în sfera principiilor religioase şi spirituale este cu neputinţă a prezice între ce hotare va fi silit să rămână, ce elemente va implica, şi încotro va curge curentul pasiunilor stârnite de contrazicerea convingerilor şi credinţelor. Acolo unde este vorba de convingerile religioase ale unui popor, este esenţial ca statul să stabilească cerinţele şi reglementările sale cu deosebită atenţie pentru a evita un astfel de conflict cu sentimentele şi necesităţile sale duhovniceşti deoarece va fi respins de mase.

Căci, oricât de puternic ar fi statul, puterea sa se bazează doar pe identitatea profesiunii de credinţă cu poporul; credinţa poporului îl susţine; odată ce apare dezacordul pentru a slăbi această identitate, temeliile lui sunt subminate, puterea sa se risipeşte. În solidaritate spirituală cu conducătorii săi, un popor poate purta multe poveri grele, poate face multe concesii, şi poate renunţa la multe din privilegiile şi drepturile sale. Într-un singur domeniu statul nu trebuie să ceară concesii, sau poporul să cedeze, şi acesta este domeniul în care fiecare credincios, şi toţi laolaltă, îşi cufundă temeliile existenţei lor spirituale şi se leagă prin veşnicie. Există adâncimi în acest domeniu în care puterea seculară nu îndrăzneşte, şi nu trebuie să îndrăznească, să le atace, ca nu cumva să reteze rădăcinile credinţei fiecăruia şi a tuturor.

Prima cauză a neînţelegerilor care există acum, şi care ameninţă să crească, între popor şi conducătorii săi este teoria artificială, numită pe înţelesul tuturor, a relaţiilor dintre Biserică şi stat. În decursul evenimentelor din Europa apuseană – evenimente indisolubil legate de dezvoltarea Bisericii Romano-Catolice – a luat naştere şi a prins rădăcini, ca un element în construcţia politică, ideea de Biserică ca o instituţie religioasă şi politică, cu o putere care, în opoziţie cu statul, aducea cu ea un conflict politic, ale cărui incidente umplu paginile de istorie în Europa apuseană. Această concepţie a misiunii politice a Bisericii a izgonit într-un colţ îndepărtat conceptul său simplu, adevărat şi firesc de adunare a creştinilor legaţi în mod organic prin identitatea credinţei în înrudire dumnezeiască. Însă acest concept inerent zace ascuns în adâncurile conştiinţei populare, corespunzând cu aspiraţia esenţială a sufletului omenesc – aspiraţia către credinţă şi identitate de credinţă cu alţii. În acest sens Biserica, ca o comunitate de credincioşi, nu poate şi nu trebuie să se desprindă de stat, ca societate unită printr-o legătură civilă.

Oricare ar fi teoriile perfecţiunii bazate pe separarea Bisericii de stat la care pot ajunge minţile logicienilor, ele nu satisfac sentimentele simple ale masei credincioşilor. Ele pot mulţumi într-adevăr mintea politică care vede în ele cel mai bun dintre toate compromisurile posibile, şi o construcţie perfectă a ideilor filozofice; dar în adâncurile sufletului care simte necesitatea vie a credinţei, şi a unităţii de credinţă cu viaţa, aceste teorii artificiale sunt ireconciliabile cu adevărul. Viaţa spirituală necesită şi caută mai presus de toate lucrurile unitate spirituală; către aceasta aspiră ca idealul existenţei sale, dar când acest ideal este împlinit în dualitate, nu poate suferi să-l accepte şi îi întoarce spatele. Prin natura sa, credinţa este lipsită de compromisuri şi nu tolerează adaptări în idealurile sale.

Este adevărat că viaţa actuală a tuturor şi a fiecăruia dintre noi este o istorie neîntreruptă de căderi şi dualitate, o discordie tristă între cuget şi faptă, între credinţă şi viaţă; dar în această luptă neîncetată, sufletul omenesc nu este susţinut de nimic atât de mult ca de credinţa într-o unitate finală ideală, o credinţă care îl hrăneşte ca pe cel mai puternic sanctuar al existenţei. Redu-l pe credincios la recunoaşterea acestei dualităţi, el va fi umilit. Dezvăluie-i acel sfârşit al oricărei dualităţi la care năzuieşte sufletul său – el îşi ridică capul, simte că viaţa sa este reînnoită, şi merge înainte înarmat cu credinţă. Spune-i că viaţa şi credinţa sunt independente una de alta, şi sufletul său respinge gândul cu oroarea cu care va respinge gândul distrugerii finale.

Se poate obiecta că aceasta este o chestiune de credinţă personală. Dar credinţa indivizilor nu poate fi cu nici un chip deosebită de credinţa Bisericii, fiindcă necesitatea sa esenţială este comuniunea, şi pentru această necesitate găseşte mulţumire doar în Biserică.

Lupta dintre Biserică şi stat din Europa apuseană dăinuie acum de mulţi ani. Ultimul cuvânt în această luptă nu a fost încă spus, şi ce va fi acel cuvânt este încă necunoscut. Fiecare parte îşi măsoară încă puterea sa şi îşi adună forţele în jurul ei. Statul se bazează pe forţele inteligenţei; Biserica se bazează pe credinţa poporului, şi pe recunoaşterea autorităţii sale spirituale. Nu poate fi nici un dubiu că în final victoria va aparţine acelei părţi care dă dovadă de cea mai perfectă unitate într-o credinţă vie şi spirituală. În orice caz, inteligenţa partizanilor statului este confruntată cu o sarcină delicată, sarcina de a ademeni de partea sa credinţa populară şi de a încheia cu ea o alianţă fermă.

Dar, pentru a câştiga simpatia şi alianţa credinţei, inteligenţa singură este zadarnică. Statul trebuie să arate în sine o credinţă vie. Si vis me flere dolendum est primum ipsi tibi[2]. Mintea populară este suspicioasă şi nu poate fi sedusă de aparenţele credinţei sau atrasă către compromis; deoarece credinţa vie nu acceptă nici un compromis şi respinge autoritatea logicii raţionale. Deşi ,,credinţa” este considerată în mod vulgar a fi identică cu ,,convingerea”, convingerea raţiunii nu trebuie confundată cu convingerea credinţei; şi forţele intelectului se înşală grozav dacă ele îşi asumă elementele necesare ale forţei spirituale, independent de credinţa care este însăşi esenţa lor.

Această confuzie a ideilor este un mare pericol pentru stat în lupta sa cu Biserica. În timpul Reformei în Germania, când statul s-a aşezat în fruntea mişcării împotriva vechii puteri ecleziastice şi a construit o nouă organizare pentru Biserică, el poseda într-adevăr forţa spirituală a credinţei. Mişcarea pe care o conducea îşi avea originea printre oameni; ea era însufleţită de credinţa cea mai profundă şi puternică; primii ei conducători reprezentau minţile cele mai înalte ale comunităţii şi ardeau cu focul unei credinţe sincere care-i unea pe ei cu poporul. Astfel în această mişcare erau concentrate forţe spirituale imense, care, după mulţi ani de luptă, au impus părăsirea vechii credinţe.

Astăzi condiţiile diferă întru totul. Din partea statului a luat naştere o discordie între religia poporului şi organizarea politică a Bisericii. Din celălalt post [de luptă] al inteligenţei a răsărit o dezbinare încă mai izbitoare între religie şi construcţia sa ştiinţifică. Ştiinţa teologică – care nu mai este limitată la funcţia sa originală de a studia şi a înţelege credinţele religioase – ameninţă să absoarbă toată credinţa supunând-o analizei critice necruţătoare a raţiunii ca pe un fenomen şi obiect extern al investigaţiei. Ştiinţa politică a stabilit o doctrină minuţios elaborată a separării precise a Bisericii de stat, a cărei consecinţă este că Biserica apare – prin forţa unei legi care nu admite nici o diviziune a puterii supreme – în mod inevitabil ca o instituţie subordonată statului. Împreună cu aceasta, statul apare, potrivit noului concept, ca o instituţie detaşată de orice religie şi indiferentă la toate.

Este firesc ca, din acest punct de vedere, Biserica să apară doar ca o instituţie care satisface una din necesităţile populaţiei recunoscută de stat – anume, necesitatea religiei; şi statul modern, în timp ce-şi exercită asupra acestei instituţii controlul şi supravegherea, nu se preocupă sub nici un chip de religie în sine. Pentru stat, ca instituţia politică supremă, o astfel de teorie este atrăgătoare: ea îi asigură autonomie completă, eliminarea opoziţiei, şi simplificarea tuturor activităţilor politicii sale ecleziastice. Dar astfel de asigurări sunt iluzorii; pentru că această teorie, elaborată în cadrul studiilor miniştrilor şi învăţaţilor, conştiinţa poporului nu o va accepta. În tot ceea ce priveşte religia, masele cer simplitate şi deplinătate care satisfac minţile lor, şi ele resping toate ideile artificiale, discernând în mod instinctiv deosebirea lor de adevăr.

Teoreticienii politici vor accepta păstrarea posturilor lor de către preoţii şi profesorii care – aşa cum se întâmplă adeseori din nefericire în Germania – declară public necredinţa lor în dumnezeirea Mântuitorului nostru. Conştiinţa poporului nu va accepta niciodată o astfel de interpretare a funcţiei preoţeşti, ci o va respinge cu oroare ca pe o falsitate. Nefericită şi disperată este poziţia puterii conducătoare atunci când, în hotărârile ei în materie de religie, masele constată pretutindeni falsitate şi necredinţă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 142/septembrie-octombrie 2022

 

 

PARTEA A II-A

II

Separarea Bisericii de stat a fost tratată remarcabil de ex-preotul Hyacinthe în conferinţele sale publice [ţinute] la Geneva, în primăvara anului 1863. Lupta pe viaţă şi pe moarte cu Biserica – aceasta este fantezia părţii revoluţionare, sau, cel puţin, a reprezentanţilor ei extremi, care în politică se numesc [pe ei înşişi] iacobini, şi în domeniul ideilor religioase răspândesc materialismul şi necredinţa. Aceşti oameni sunt înarmaţi cu două arme: sofistică şi violenţă. Ei au pierdut de multă vreme încrederea oamenilor; ei sunt orbi; lor le lipseşte puterea de a continua lupta, deoarece ei confundă totul printre adversarii lor, nu deosebesc nimic, şi exagerează peste măsură importanţa lor.

Scopul Revoluţiei Franceze a fost de a regenera societatea, dar regenerarea ar putea izbuti doar prin aplicarea în societatea civilă a principiilor creştine. A început o luptă între Revoluţie şi teocraţia romană, deoarece Revoluţia a confundat această teocraţie cu Biserica Catolică, universul care înconjoară pe toţi creştinii credincioşi, Evanghelia însăşi, şi persoana lui Hristos. Astfel războiul a fost declarat, nu numai cu Roma, ci cu împărăţia lui Hristos pe pământ. În inima creştinătăţii aceşti oameni au început să persecute însuşi sentimentul religios care, pentru aproape 2.000 ani, fusese asociat în mod inseparabil cu creştinismul. Acesta a fost adversarul pe care ei l-au provocat la luptă, înarmându-se cu două arme – mârşave şi necinstite amândouă – securea călăului şi cuvântul viu al sofistului.

Datorită stareţilor liber-cugetători care s-au îmbulzit la curte, datorită frivolităţii recunoscute a moralei contemporane, catolicismul în Franţa era într-o stare jalnică. Pe neaşteptate, el a fost chemat în judecată, deşteptat şi târât în închisoare. În numele lui s-au urcat pe eşafod preoţi, tinere fete, şi ţărani, alături de nobili distinşi, poeţi, oameni de stat, ca în epoca primilor Cezari. Până atunci veşmintele lor fuseseră pătate de sângele nopţii Sfântului Bartolomeu[3], şi de urmele lacrimilor părinţilor şi orfanilor provocate de anularea Edictului de la Nantes[4]: însă toate aceste urme au fost brusc şterse, nu s-a mai văzut nimic decât sângele din propriile vene, urmele propriilor lacrimi. Din aceasta curând Biserica s-a ridicat din nou la o mare şi nepătată slavă. Pentru această slavă au pregătit-o călăii ei.

Aşa au acţionat şi sofiştii filozofi. Ei au pus întrebări pe care ştiinţa modernă le declară fără soluţie; ei au dezvăluit secretele morţii, văzând în ea doar iluzie şi înşelare; ei s-au străduit să pătrundă originea omenirii, şi în locul lui Adam din Scripturile noastre, au chemat în leagănul său o fiinţă necunoscută, dezvoltată treptat din viaţa animală, la început o maimuţă, şi apoi un om. Aşezând acest om atât la originea sa, cât şi la sfârşitul său într-un mediu animal, degradându-l pe el până la limitele deformării, ei au schimbat tonul şi au început să preaslăvească măreţia lui: ,,Cât de mare eşti tu, omule !”, au strigat ei. ,,Cât de mare eşti tu în ateismul tău şi în materialismul tău, şi în libertatea ta, nesupunându-te în nimic în morală !”

Dar în slava acestei bizare măreţii, omul părea zdrobit de mâhnire. El Îl părăsise pe Dumnezeu, dar el continua să aibă necesitatea religiei. Atât de imperioasă este această nevoie, încât religia poate exista chiar fără Dumnezeu – aşa este budismul, o religie care numără milioane de aderenţi. Dar ce-ar fi dacă ar fi adevărat că omul s-a ivit întâi dintr-o materie animală ? aceasta nu schimbă cu nimic problema credinţei. În Cartea Facerii omul a fost făcut dintr-o materie încă mai proastă – lut şi ţărână, un pumn de pământ. Nu învelişul îl face pe om. El a luat de la Creatorul său un suflet viu, o suflare de viaţă religioasă şi morală, de care, indiferent de ceea ce doreşte el, nu poate scăpa. Şi aceasta nu-i permite lui să se desprindă vreodată de religia creştină.

Biserica trebuie să fie separată de stat, ni se spune. Acestea sunt doar cuvinte, care nu exprimă nici o idee distinctă, deoarece cuvântul ‘separare’ poate exprima multe lucruri. Noi trebuie mai întâi să înţelegem în ce constă separarea. Dacă ea constă în delimitarea mai clară a societăţii religioase şi seculare – o delimitare sinceră şi permanentă realizată fără viclenie sau violenţă – toţi oamenii vor aproba o astfel de separare. Dacă, dintr-un punct de vedere practic, se cere ca statul să abdice de la dreptul său de a numi slujitorii Bisericii, şi va abandona responsabilitatea sa pentru întreţinerea lor, concesia acestei cereri va stabili o stare ideală de lucruri, cât se poate de dorită, pe care este necesar a o pregăti în circumstanţe favorabile şi în formă legală. Dacă această chestiune se desăvârşeşte, statul, dacă doreşte s-o aplice, este obligat să redea părţilor cuvenite dreptul de a alege preoţi şi episcopi; într-un astfel de caz, va fi cu neputinţă a ceda papei ceea ce aparţine clerului şi poporului prin dreptul istoric şi apostolic. Statul este doar depozitarul acestui drept, care nu-i aparţine în nici un fel.

Ni se spune că această separare trebuie înţeleasă în cel mai larg sens. Oameni capabili şi învăţaţi o definesc astfel: statul nu are legătură cu Biserica, sau Biserica cu statul. Astfel omenirea trebuie să graviteze spre două cercuri mari. Într-un cerc va fi trupul, în celălalt sufletul; şi între aceste cercuri va fi un gol ca între cer şi pământ. Dar aceasta este cu neputinţă. Trupul nu se poate separa de sufletul său – sufletul şi trupul duc o singură viaţă.

Putem crede că Biserica – nu vorbesc despre Biserica Catolică îndeosebi, ci de Biserica universală – va consimţi să renunţe la interesul său faţă de societatea civilă, societatea familiei, societatea omenească – tot ceea ce este înţeles pe scurt prin stat ? De când s-a presupus că rolul Bisericii este de a creşte asceţi, de a popula mânăstiri, de a prezenta în biserici poezia ceremoniilor şi procesiunilor sale ? Nu; acestea sunt doar o mică parte din îndatoririle încredinţate Bisericii. Ei i-a fost stabilită o altă misiune: de a-i învăţa pe toţi oamenii. Aceasta este lucrarea sa. Datoria sa este de a creşte oamenii de pe pământ ca din mijlocul oraşului pământesc şi al familiei pământeşti ei să nu fie întru totul nevrednici de a păşi în oraşul ceresc şi în comuniunea cerească. La naştere, la căsătorie, la moarte, în momentele supreme ale existenţei umane, Biserica apare cu trei taine solemne ale sale. Şi totuşi ni se spune că Biserica nu are legătură cu viaţa de familie ! Datoria sa este de a inspira oamenilor respect faţă de lege şi putere, şi de a inspira în putere respect faţă de libertatea umană. Totuşi ni se spune că Biserica nu are legătură cu societatea.

Nu; principiul moral este indivizibil. Nu poate fi împărţit pentru a furniza un sistem de morală pentru indivizi, altul pentru societate – unul pentru trup, altul pentru suflet. Într-un singur principiu moral sunt îmbrăţişate toate relaţiile vieţii – personale, domestice şi politice; şi nici o biserică care păstrează conştiinţa propriei vrednicii nu va ceda vreodată influenţa sa legitimă asupra familiei sau asupra societăţii civile. A cere ca Biserica să se abţină de la amestecul în chestiunile civile nu-i va da o putere nouă.

Statul, ni se spune, nu are legătură cu Biserica. Societatea civilă a fost întemeiată la început pe baza familiei primare, fiecare cap al unei familii fiind un cetăţean: în acea epocă societatea credincioşilor nu se deosebea de familie sau de întregul popor. În decursul timpului structura societăţii civile a fost desăvârşită, şi a apărut un creştinism universal, îmbrăţişând atât familiile cât şi oamenii. Cum putem spune pe bună dreptate tatălui şi cetăţeanului: tu şi Biserica sunteţi independenţi unul de altul ? Din nefericire, atât tatăl, cât şi cetăţeanul şi-au spus aceasta de multă vreme loruşi. Tatăl a devenit indiferent faţă de tendinţele şi sentimentele religioase din cercul familiei sale. El nu poate răspunde când soţia sa se întoarce către el cu îndoielile ei; când copilul său cu o simplitate copilărească întreabă: ,,Cine este acest Dumnezeu ? Şi de ce nu te rogi Lui ? Şi ce este această moarte care vine şi îi ia pe copii ?” Dacă tatăl nu răspunde nimic la aceste întrebări, ce răspuns va ticlui copilul ? Şi dacă tatăl găseşte un răspuns, copilul aude în el o fabulă, şi nu glasul credinţei vii. Consecinţa este că fiii devin sceptici ca taţii lor, sau superstiţioşi ca mamele lor şi duhovnicii lor.

Aşa funcţionează separarea Bisericii de stat în cercul familiei. În locul tatălui este introdus în casă un preot străin, în calitate de călăuzitor duhovnicesc, şi păzitorul conştiinţelor, sub înfăţişare de învăţător. Pentru aceasta preoţii trebuie să fie mustraţi fără îndoială; dar încă mai vinovaţi sunt părinţii, fiindcă îngăduie preotului să le ia locul în căminul domestic. În aceste condiţii, cetăţenii şi puterea civilă nu trebuie să fie surprinşi dacă edificiul pe care l-au ridicat se prăbuşeşte, şi îi zdrobeşte cu ruinele sale. Aceasta este consecinţa separării Bisericii de stat.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 143/noiembrie-decembrie 2022

 

 

[1] Pe 25 ianuarie 1721, Petru cel Mare a înfiinţat Colegiul Ecleziastic care să conducă şi să reformeze Biserica Ortodoxă Rusă. La prima sa sesiune din februarie, acest nou organism a fost redenumit Sfântul Sinod Ocârmuitor şi a luat locul fostei funcţii de patriarh. Crearea Sinodului, după modelul sinoadelor controlate de stat ale Bisericii Luterane, era parte integrantă a unui program mai larg al lui Petru de reformă a administraţiei seculare a Rusiei. Sinodului i-a fost încredinţată administrarea tuturor treburilor bisericeşti şi a fost alcătuit un statut, potrivit căruia Sinodul trebuia să aibă 12 membri numiţi de ţar, cu toate că în practică erau întotdeauna mai puţini. În pofida puterilor oferite de statut, autoritatea ecleziastică a fost redusă efectiv în 1722, când Petru a înfiinţat funcţia de procurator şef [oberprocuror; over-procurator] pentru a supraveghea Sinodul. Procuratorul şef trebuia să fie un funcţionar laic a cărui îndatorire principală era să fie ,,ochiul” suveranului, pentru ,,a asigura că Sinodul îşi face datoria”. Teoretic, Sinodul era menit a fi egalul copiei sale seculare, Senatul, dar practic conducerea bisericească avea foarte puţină autonomie şi era subordonată ferm ţarului.

Procuratorul şef va deveni tot mai influent cu trecerea timpului; începând din 1824, el va exercita autoritate efectivă asupra tuturor aspectelor administraţiei bisericeşti şi va deţine rang ministerial.

[2] Dacă vrei să mă facă să plâng, trebuie să te doară mai întâi pe tine (Horaţiu, Ars poetica).

[3] Noaptea Sfântului Bartolomeu (23 spre 24 august 1572) a fost cea mai cruntă vărsare de sânge comisă de catolici împotriva hughenoţilor (calvinii francezi), fără ca aceştia să bănuiască şi cu învoirea şi consimţământul curţii, cu ocazia căsătoriei Margaretei de Valois cu Henric de Burbon, regele Navarrei. Numărul celor ucişi este dat în mod diferit; catolicii îl socotesc de 2.000-4.000 iar protestanţii îl socotesc 20.000. Unii autori afirmă că măcelul a făcut în toată Franţa vreo 30.000 victime, alţii ridică numărul acestora până la 100.000 [potrivit Istoria Bisericească şi Universală, de Eusebiu Popovici, §. 170. a. Răspândirea reformaţiei degrab şi departe din ţările în care s-a înfiinţat în celelalte ţări ale Bisericii de Apus. E. Calvinismul în Francia. Hughenoţii (Les Huguenots)].

[4] Edictul de la Nantes a fost un act promulgat de regele Henric al IV-lea al Franţei în 1598, ce permitea toleranţă religioasă între catolici şi protestanţi. În 1685, nepotul său, regele Ludovic al XIV-lea a revocat edictul, reluând persecutarea hughenoţilor şi provocând alungarea acestora din Franţa.