Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti (II)
Cum au fost luate cu asalt Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Bulgară de comunişti (II)
„Așa au pregătit prăbușirea totală a Bisericii Sârbe. Mai întâi prin înlăturarea [episcopilor] nepotriviți, şi apoi prin alegerea cu atenţie a noilor episcopi simpatizanți faţă de regim, sau cel puţin a celor care vor accepta noul tip de situație. În perioada de după război, existența Bisericii Sârbe depindea de modul în care patriarhul și episcopii tratau regimul lui Tito. În vremea mitropolitului Iosif, locum tenens patriarhal, în pofida persecuţiei externe, Biserica încă se bucura de libertate internă, deoarece poziția sa fermă – dacă excludem poziția sa călduță și flexibilă față de Patriarhia Moscovei – făcea ca toată lumea să știe că el se va ține ferm de canoanele Bisericii. Și a reușit. Mult mai modestă, dar totuși fermă, a fost poziția afișată de patriarhul Gavriil. Cei doi reprezentau ultima apărare a libertății Bisericii.
Arestarea patriarhului Gavriil, mai 1941
Mitropolitul Josif Cvijović (Locum Tenens 1941–1945)
În timpul celui de-al doilea război mondial (1941-1945), Biserica Ortodoxă Sârbă s-a confruntat cu o mare criză. În mai 1941, la scurt timp după invadarea Iugoslaviei, patriarhul Gavriil (1881-1950, patriarh între anii 1938-1950) a fost arestat de forţele naziste germane. El a rămas captiv pe tot parcursul războiului, închis în mai multe locaţii, printre care Mânăstirea Rakovica, şi în cele din urmă, în lagărul de concentrare de la Dachau. Cunoscut pentru opoziţia sa faţă de Pactul Tripartit, a fost închis de puterile Axei în timpul ambelor războaie mondiale.
În urma arestării lui, Mitropolitul Iosif de Skopje a fost numit locum tenens patriarhal al Bisericii Ortodoxe Sârbe între anii 1941-1945. După război, patriarhul Gavriil a fost eliberat şi s-a întors în Serbia în 1946.
Aşa cum am văzut, după moartea patriarhului Gavriil, situația din Biserică a devenit mai dificilă. Utilizând UDBA, comuniștii l-au ales ca patriarh pe Vichentie, care le-a făcut multe favoruri. În 1958, actul de distrugere a Bisericii Ortodoxe Sârbe s-a încheiat când UDBA l-a impus ca patriarh pe Ghermano, care a fost o unealtă absolut supusă, a acceptat toate cererile regimului. Primele mari concesii făcute lui Tito au fost actul de formare a Bisericii Autocefale Macedonene și binecuvântarea asociației pro-comuniste de preoți (partizani), prin care s-a creat posibilitatea controlului total asupra Bisericii. Patriarhul Ghermano le-a spus preoților din Belgrad: ’Orice preot îl insultă pe Tito, mă insultă pe mine’[1].
Într-adevăr, poziția Patriarhiei Sârbe era mai grea decât oricând în lunga sa istorie, fiindcă pentru prima oară patriarhul şi episcopii ei s-au alăturat dușmanilor Bisericii. În anii de după război, majoritatea episcopilor sârbi nu aveau în mod evident conștiință ecleziologică, care constituie o poziție mărturisitoare de luptă pentru curăţia credinței ortodoxe – fapt care a fost cel mai bine ilustrat de prezenţa Bisericii Sârbe la Sinoadele de la Moscova din 1945 și 1948, ca și de faptul că nici măcar un episcop sau cleric – deși mulți dintre ei erau împotriva comuniștilor și criticau comportamentul patriarhilor Vichentie și Ghermano – nu s-a gândit niciodată să rupă comuniunea cu patriarhul roșu din Belgrad, care în tot acest timp se afla în deplină comuniune euharistică cu cei de stil nou”[2].
De la alegerea patriarhului Ghermano în 1958, și cu excepția a foarte puţini clerici, comuniștii dețineau acum controlul total asupra Patriarhiei Sârbe. Arhimandritul Iustin Popovici scria despre situația catastrofală a Bisericii din acea vreme: „Biserica este distrusă treptat din interior și din exterior, ideologic și organizațional. Se folosesc toate mijloacele: cunoscute și necunoscute, făţişe și secrete, cele mai subtile și cele mai grosolane … Și toate acestea sunt lichidate cu abilitate, dar, de fapt, este cea mai mortală dintre otrăvuri cu un strat de zahăr … Cea mai elementară și rudimentară logică dovedește: colaborarea cu ateii făţişi, dușmanii blestemați ai lui Hristos și ai Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, este ilogică și antilogică. Îi întrebăm pe cei care caută o astfel de colaborare, sau colaborează deja, sau – gând teribil ! – îi obligă pe alții să colaboreze, cu cuvintele lui Hristos: Ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 14-15). Nu-l auziți pe Apostolul purtător de Hristos, care tună: Ci măcar şi noi, sau înger din cer de vă va binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie (Galateni 1, 8). Sau voi, în frenezia dictaturii ateiste, aţi devenit complet surzi la adevărul dumnezeiesc și la porunca lui Hristos: Nu puteţi lui Dumnezeu a sluji şi lui mamona (Matei 6, 24) ?”[3]
Rezultatul supunerii Bisericii Sârbe față de comuniști era previzibil: „O tendință alarmantă din partea ierarhiei ’Bisericii Mamă’ de a abandona adevărata Ortodoxie și de a îmbrățișa erezia … cea mai rea erezie care a atacat vreodată Biserica Ortodoxă – erezia ecumenismului”[4].
În 1965, Biserica Sârbă a intrat în Consiliul Mondial al Bisericilor (CMB). În septembrie 1966, două comisii inter-ortodoxe au fost înființate la Belgrad pentru a negocia cu anglicanii și vechii catolici. În 1967, patriarhul Ghermano i-a spus episcopului romano-catolic de Mostar: „Vremurile sunt de așa natură că Bisericile noastre surori trebuie să se sprijine una pe cealaltă, să se îndepărteze de ceea ce ne-a despărțit și să se concentreze asupra a tot ceea ce avem în comun”[5]. În anul următor, el a recunoscut căsătoriile catolice și a devenit unul dintre președinții CMB. În 1985, la o conferință a monahiilor, a primit în altar doi episcopi catolici „cu cinste deosebită”, şi apoi toți membrii conferinței (ortodocși, catolici și protestanți) au rostit Crezul împreună în timpul liturghiei[6]. În 1971, el a semnat următoarea declarație a CMB la Geneva: „Suflul puternic al reînnoirii va răsuna în arena puternică a Bisericii, ca în fiecare dintre comunitățile ei; căci acestea nu sunt simple unități administrative, ci ele toate constituie o parte a uneia mari Biserici Creștine”.
Patriarhului Ghermano îi plăcea să-şi justifice ecumenismul citând proverbul sârb: ,,Drvo se na drvo naslanja; a čovek na čoveka” (Copacul se sprijină pe copac și omul pe om). Dar sârbii liberi aveau un răspuns la aceasta: ,,Putem cita de asemenea proverbele poporului nostru: ’S’kim si, onaki si’ (Eşti asemenea cu cei cu 
care te asociezi). Dacă găsești tovărășie cu ereticii, începi să împărtășești gândirea lor eronată și în cele din urmă devii eretic. Precum spune un proverb american: ’Cine se aseamănă se adună’”[7].
1968. Patriarhul Alexie I al Moscovei şi întregii Rusii, având de-a stânga sa pe patriarhul sârb Ghermano, iar de-a dreapta pe patriarhul copt Chiril al VI-lea
Comentând decizia Bisericilor Ortodoxe de a deveni „membri organici” ai CMB, părintele Iustin Popovici scria: „Fiecare creștin ortodox adevărat, care este învăţăt sub călăuzirea Sfinților Părinți, este covârşit de rușine când citește că membrii ortodocși ai celei de-a V-a Conferințe Pan-ortodoxe de la Geneva [din iunie 1968] … privind chestiunea participării ortodocșilor la lucrarea Consiliului Mondial al Bisericilor (CMB), au considerat necesar ’să declare că Biserica Ortodoxă se consideră o parte organică a CMB’.
Această afirmație este apocaliptic de teribilă prin neortodoxia și antiortodoxia sa. Era necesar ca Biserica Ortodoxă, acest preasfânt Trup al Dumnezeu-Omului Hristos, să se înjosească într-un grad atât de jalnic încât reprezentanții săi teologici – dintre care unii erau episcopi sârbi – să înceapă să cerşească participarea și apartenența ’organică’ la CMB, care se presupune că va deveni un nou ’Trup’ și o nouă ’Biserică’, care va sta deasupra tuturor celorlalte biserici, în care Bisericile Ortodoxe și bisericile neortodoxe vor apărea doar ca părți. Doamne ferește ! Niciodată până acum nu a existat o astfel de trădare și lepădare a sfintei noastre credințe !
Ne lepădăm de credința ortodoxă a Dumnezeu-Omului Hristos și de legăturile organice cu Dumnezeul-Omul și Preasfântul Său Trup: respingem Biserica Ortodoxă a Sfinților Apostoli, Părinților și Sinoadelor Ecumenice și dorim să devenim ’membri organici’ ai unui club eretic, umanist, umanizat și închinător la om, care constă din 263 erezii – care fiecare [în parte] este moarte duhovnicească.
Fiind creștini ortodocși, noi suntem ’mădulare ale lui Hristos’. Deci dar pre mădularele lui Hristos le voiu face mădulare ale curviei ? (I Corinteni 6, 15). Noi facem aceasta prin unirea noastră organică cu CMB, care nu este altceva decât renașterea omului ateu, a idolatriei păgâne.
A sosit în sfârșit vremea ca Biserica Ortodoxă patristică a Sfântului Sava, Biserica Sfinților Apostoli și Părinți, a sfinților mărturisitori, mucenici şi noi mucenici, să înceteze să se amestece ecleziastic și ierarhic cu așa-numitul Consiliu Mondial al Bisericilor și să se lepede pentru totdeauna de orice participare la rugăciune sau slujbe comune și să renunțe la participarea generală la orice fel de relații bisericești, care nu sunt de sine stătătoare şi nu exprimă caracterul unic și neschimbător al Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici – Biserica Ortodoxă – singura Biserică adevărată care a existat vreodată”[8].
* * *
Acum a început să se schimbe atitudinea Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Russian Orthodox Church Outside of Russia, ROCOR) faţă de Biserica Sârbă. Astfel, pe 14/27 septembrie 1967, Arhiepiscopul Averchie de Jordanville îi scria mitropolitului Filaret: „În ceea ce privește chestiunea Bisericii Sârbe, al cărei patriarh Ghermano este o marionetă a comunistului Tito, așa cum sunt convinși sârbii înșiși, numindu-l ’patriarhul roșu’. Am auzit aceasta de la mulți clerici și laici care au fugit din Serbia. Cum putem să-l recunoaştem şi să avem comuniune în rugăciune cu ’patriarhul roșu’, care menține cele mai strânse relații de prietenie cu Moscova roșie ? Nu poate Sinodul nostru Episcopal să ia decizii eronate ? Avem noi, în Biserica Ortodoxă, o învăţătură despre infailibilitatea fiecărui Sinod al Episcopilor ?”
Atitudinea arhiepiscopului Averchie față de sârbi a fost confirmată de Sinodul Episcopilor ROCOR în 1967, care a hotărât să anuleze rezoluţia Sinodului Episcopilor din 1964 privind păstrarea comuniunii de rugăciune cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe.
Mitropolitul Agatanghel (Pașkovski) de New York scrie: „Deja pe 19 mai/1 iunie 1967, următoarea rezoluție marcată ’Strict Secret’ a fost acceptată de Sinodul nostru Episcopal în legătură cu activitatea ecumenistă [a Bisericii Sârbe]: ’Pe lângă rezoluția actualului Sinod al Episcopilor privind relațiile cu Biserica Ortodoxă Sârbă, a fost acceptată și confirmată sugestia întâistătătorului şi preşedintelui Sinodului Episcopilor, mitropolitul Filaret, ca toți episcopii Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora să se reţină de la co-liturghisirea cu ierarhia Bisericii Ortodoxe Sârbe’. Din câte știu, această rezoluție nu a fost niciodată abrogată într-un sinod”[9]. La începutul anului 1970, Mitropolitul Filaret de New York a anunțat membrii Sinodului ROCOR că, de vreme ce patriarhul sârb Ghermano alesese să slujească drept președinte al CMB, ROCOR ar trebui să evite rugăciunea și slujba comună cu el, totodată fără a face o demonstrație majoră a acestui fapt.
Cu toate acestea, comuniunea cu sârbii a continuat. Fiindcă mulți ierarhi și preoți ai ROCOR crescuseră în Serbia și, fiind recunoscători, simţeau că sârbii nu ar trebui condamnați sau excomunicați. În ce măsură această atitudine era cu adevărat motivată de recunoștință, și în ce măsură pur și simplu de teama că ROCOR va pierde ultimii ei prieteni din ’Ortodoxia Mondială’ este o chestiune discutabilă. În orice caz, era contrar canoanelor Bisericii, care cer ruperea comuniunii cu toți cei aflați în comuniune cu erezia. Un astfel de act ar fi fost cu adevărat plin de dragoste, căci adevărata dragoste pentru sârbi dicta să li se arate în ce prăpastie îi conducea ecumenismul lor, un îndemn care ar fi dobândit o greutate mai mare printr-o ruptură completă a comuniunii.
[1] Patriarhul Ghermano calcă pe urmele mitropolitului Serghie, care în Declaraţia de loialitate a Bisericii Ortodoxe Ruse faţă de guvernul sovietic din 1927, scrie: ,,Vrem să fim ortodocşi şi, în acelaşi timp, să recunoaştem Uniunea Sovietică ca patrie a noastră natală civilă, iar bucuriile şi reuşitele ei să fie bucuriile şi reuşitele noastre, iar eşecurile ei eşecurile noastre”.
[2] Vladimir Moss, Cronica unei mari lupte, p. 345-350.
[3] Iustin Popovici, „Adevărul despre Biserica Ortodoxă Sârbă din Iugoslavia comunistă”, publicat în limba rusă în Vestitorul Eparhiei Germane a Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora (Vestnik Germanskoj Eparkhii Russkoj Pravoslavnoj Tserkvi za Granitsei), nr. 3, 1992, p. 15, 16.
[4] Un timp pentru a alege, p. 43.
[5] Joachim Wertz a furnizat un alt posibil motiv pentru intrarea Bisericii Sârbe în CMB. El consideră că „principalul motiv ‘practic’ pentru care Biserica Ortodoxă Sârbă s-a alăturat CMB a fost acela că acest organism ar oferi Bisericii Sârbe vizibilitate în occident și astfel s-ar dejuca orice lichidare a Bisericii de către Tito. De asemenea, CMB va contribui la reconstruirea multor biserici distruse de Ustashi-i croaţi în cel de-al doilea război mondial (a se vedea Genocid în Croaţia satelită, 1941-1945. O relatare a persecuţiilor şi masacrelor rasiale şi religioase, partea I şi partea a II-a). Reconstruirea acestor biserici era foarte sus pe agenda Bisericii Sârbe. Croații vroiau să eradicheze prezența Ortodoxiei. Biserica Sârbă a simţit că era imperativ să readucă această prezență și VIZIBILITATE. În mod similar, CMB și unele Biserici protestante occidentale au contribuit la construirea noii Facultăți de Teologie în cartierul Karaburma din Belgrad. Aceasta poate fi considerată o palmă postumă dată lui Tito, care a interzis construirea oricărei biserici în acel cartier. El vroia ca ea să fie o comunitate socialistă, ideal progresistă, de apartamente urâte la înălțime, fără nici o urmă a Bisericii” (orthodox-synod@yahoogroups.com, 26 februarie 2003).
[6] John Chaplain, orthodoxtradition@yahoogroups.com, 26 mai 2004.
[7] Un timp pentru a alege, p. 47.
[8] Un timp pentru a alege, p. 53.
[9] Pașkovski, 21 august 2007, http://guest-2.livejournal.com/294723.html.
