Dogma sau doctrina nr. 39 – 1
Iată noua societate plăsmuită ! (I)
Duşmanii creştinismului îşi văd, în sfârşit, ‘idealurile’ împlinite
Moarte cu demnitate. Mai gândiţi-vă. Activiştii pro-sinucidere din Canada vin după copiii voştri
Când hotărârea de a legaliza eutanasia a venit de la Curtea Supremă a Canadei, activiştii pro-sinucidere au fost extaziaţi. În sfârşit, au spus ei, oamenii care suferă groaznic vor avea şansa să ,,moară cu demnitate”, cu alte cuvinte, să se sinucidă. Nu numai aceasta, ci ei vor putea să se sinucidă cu ajutorul unui medic şi totul va fi finanţat de guvern. Ni s-a spus că aceasta însemna Progres. Dreptul recent descoperit 
dar inalienabil de a nu mai exista a fost în sfârşit respectat de tribunale.
Dar bineînţeles, legalizarea eutanasiei şi a sinuciderii asistate pentru cei care se apropie de sfârşitul vieţii lor – sau cel puţin cei a căror moarte ar putea fi ,,anticipată în mod rezonabil”, ceea ce a permis activiştilor orwellieni să eticheteze injecţiile letale şi asistenţa pentru sinucidere drept ,,îngrijire pentru sfârşitul vieţii” – nu a fost practic de ajuns. Aceasta în ciuda faptului că numărul oamenilor care au hotărât să se folosească de acest serviciu este zguduitor de mare: 1.982 de morţi între 17 iunie 2016 şi 30 iunie 2017.
Nu este surprinzător că sinuciderea devine mai comună decât se aştepta oricine. Un judecător canadian a indicat deja că un pacient nu trebuie să fie în fază terminală a bolii pentru a fi apt pentru ucidere – şi o femeie care a fost eutanasiată este posibil să fi avut doar o infecţie intestinală. Au existat şi alte ucideri suspecte. O femeie infirmă a fost chiar supusă presiunilor pentru a accepta eutanasia. Fireşte, nimeni nu vorbeşte prea mult despre aceste cazuri. Pagubele colaterale sunt un efect secundar aşteptat al sistemelor de eutanasie. Vor fi multe, mult mai multe în anii care vin.
Există alte probleme de asemenea. Medicii creştini sunt siliţi să-şi apere în tribunal dreptul de a nu participa la aceste sinucideri, activiştii pro-sinucidere fiind în mod evident hotărâţi să se asigure că conştiinţele sănătoase ale medicilor disidenţi sunt prima victimă a noului lor sistem de eutanasie. Alţi medici realizează că a ucide o persoană este mult mai greu decât au crezut, atât de greu încât mulţi au cerut ca numele lor să fie şterse din lista medicilor dornici să elimine pacienţi prin ,,îngrijirea pentru sfârşitul vieţii”.
Cel mai rău dintre toate, în această săptămână, într-un articol din Globe and Mail, a ieşit din nou la suprafaţă discuţia despre extinderea ,,drepturilor la sinucidere” la copii:
,,Un sondaj pentru Programul de Supraveghere Pediatrică din Canada, dat publicităţii joi, arată frecvenţa cu care medicii pediatri au discuţii ,,pentru a afla mai multe informaţii” despre sau abordează cereri explicite pentru asistenţă medicală în moarte. Constatările ar putea inspira schimbări în legislaţia federală şi ar putea reliefa tensiunea dintre dreptul unui individ la autonomie şi responsabilitatea societăţii de a-i proteja pe cei mai vulnerabili”.
,,Din 1.050 medici pediatri care au participat la sondaj, 118 au spus că, pe parcursul unui an, au avut discuţii legate de asistenţa medicală în moarte cu un total de 419 părinţi; majoritatea minorilor în chestiune erau copii cu vârsta sub 13 ani. Când s-a pus problema de cereri explicite de asistenţa medicală în moarte, 45 de medici au spus că au tratat cu 91 părinţi. Aproape jumătate din cereri au fost legate de prunci mai mici de o lună”.
Să aprofundăm aceasta pentru o clipă. Aproape 50 părinţi i-au abordat pe medici pentru a afla dacă ar putea să-şi ucidă copilul nou-născut. Copiii mici, nu mai trebuie spus, nu-şi pot da consimţământul. Dar acum, când Curtea Supremă şi Parlamentul Canadei au dat sistemului medical sarcina de a omorî oameni, ca şi pe cea de a-i vindeca, unii mame şi taţi canadieni au fost încurajaţi să-i întrebe pe medici dacă ar fi posibilă uciderea fiilor sau fiicelor lor foarte mici.
Poate unii dintre ei au auzit despre femeia din Alberta care a primit o sentinţă cu suspendare pentru că şi-a strangulat nou-născutul şi l-a aruncat peste gard, judecătorul citând faptul că statul canadian permite avortul pe toată durata celor 9 luni de sarcină ca unul din factorii hotărâtori în acea sentinţă. Poate unii dintre ei, după ce descoperă că pruncul lor este afectat de infirmităţi grozave sau boli oribile, doresc ca pur şi simplu să fi făcut avort. Oricum ar fi, ne putem aştepta ca această tendinţă să continue. Medicii pot ucide acum, astfel că întrebarea va fi: de ce nu îl pot ucide pe acesta ?
Oamenii au tendinţa de a uita chestiuni precum sinucidere asistată şi eutanasie de îndată ce tărăboiul politic s-a încheiat şi dispare din titlurile de pe prima pagină a ziarelor. Dar este important de ţinut minte că activiştii pro-sinucidere nu sunt gata încă [să uite]. Ei nu sunt mulţumiţi cu hotarele actuale ale sistemului de eutanasie şi au spus tuturor celor dornici să asculte că intenţionează să-l vadă larg dezvoltat. Presa este de partea lor, ostilitatea făţişă a reporterilor care iau interviuri la radio faţă de oricine nu este de acord cu sinuciderea asistată provoacă scârbă. Vremea pentru a fi vigilenţi nu s-a încheiat pur şi simplu pentru că eutanasia este acum legală. Activiştii pro-sinucidere vor mai mult.
Următorul pas, ei vor veni după copii.
Canada a legalizat eutanasia. Acum părinţii cer medicilor să le omoare copiii bolnavi
Eutanasia este legală în Canada de peste un an şi medicilor pediatri li se cere deja ,,tot mai mult” de către părinţi să le eutanasieze copiii şi pruncii infirmi sau muribunzi, a descoperit un sondaj realizat de Societatea Pediatrică din Canada.
Activistul american anti-eutanasie Wesley Smith a spus că rezultatele sondajului dovedesc panta alunecoasă din punct de vedere moral pe care o naţiune o ia la vale când ajunge să fie de acord că ,,uciderea este un răspuns acceptabil la suferinţa umană”.
,,De îndată ce înfăptuirea eutanasiei este lăsată liberă, ea nu încetează niciodată să se extindă”, scria el în National Review. ,,Îmi imaginez că Robert Latimer – un fermier canadian care şi-a ucis fiica pentru că avea paralizie cerebrală – a fost un vizionar”, a adăugat el.
Societatea Pediatrică din Canada a făcut un sondaj de opinie printre membrii săi în eventualitatea ca statul canadian să extindă eutanasia la copii. Într-adevăr, guvernul liberal al lui Justin Trudeau a notat această posibilitate în legea votată în iunie 2016.
Legea C-14 permite eutanasia voluntară pentru persoane de cel puţin 18 ani în privinţa cărora s-a estimat că suferă inadmisibil de o boală cumplită şi iremediabilă şi pentru care moartea naturală este predictibilă în mod rezonabil.
Dar Comitetul pentru Justiţie al Camerei Comunelor a adăugat un amendament la lege cerând guvernului federal să verifice extinderea eutanasiei pe 3 temeiuri suplimentare: pentru copii sau minori ,,maturi”; exclusiv pentru boală mintală; şi permiţând directive în avans în cazul celor care suferă de boli degenerative precum demenţă.
Liberalii au cerut Consiliului Savanţilor Canadieni să cerceteze aceste chestiuni şi să raporteze Parlamentului până la sfârşitul anului 2018.
În sondajul Societăţii Pediatrice din Canada au fost incluşi 1050 de medici pediatri, care au fost întrebaţi despre experienţele lor cu privire la ,,ajutorul medical în moarte”, şi a publicat un raport la sfârşitul lunii octombrie. Dintre aceştia, 45 de medici au relatat că au primit cereri explicite de la părinţi pentru eutanasierea a 91 de copii, se notează în 
sondaj. Peste jumătate din aceste cereri au fost pentru ,,nou-născuţi sau bebeluşi sub un an”.
Alţi 118 medici pediatri au avut discuţii ,,pentru a afla mai multe informaţii” despre eutanasie cu părinţii a 419 copii.
În ce priveşte cereri de la copiii înşişi, 35 de medici pediatri au relatat că au discutat despre eutanasie cu 60 minori; 9 au afirmat că au primit cereri directe de eutanasie de la 17 minori.
În timp ce ,,asemenea discuţii pot fi rare, minorii din Canada examinează conceptele legate de ,,ajutorul medical în moarte” şi abordează persoanele din sistemul medical cu întrebări legate de acesta”, se notează în acelaşi sondaj. ,,Dat fiind peisajul legislativ în evoluţie, este rezonabil a anticipa că asemenea chestiuni vor spori în viitorul apropiat”.
Societatea Pediatrică a realizat şi un sondaj de atitudine privind eutanasia, la care au răspuns 574 membri dintr-un total de 1979, sau 29%. Dintre aceştia, 46% au susţinut eutanasierea minorilor maturi care au ,,boli care se agravează sau terminale sau durere intratabilă”; 33% s-au opus eutanasierii minorilor maturi oricare ar fi motivul.
Minorii maturi sunt copiii care, după cum se pretinde, sunt capabili să înţeleagă natura şi consecinţele tratamentului şi sunt prin urmare socotiţi competenţi să ceară moartea prin injecţie letală. Studiul Societăţii a sugerat că eutanasia non-voluntară pentru copiii necompetenţi muribunzi ,,şi/sau infirmi grav” nu este departe.
Legea federală a Canadei şi legea din Quebec interzic în prezent eutanasia involuntară pentru oricine, spune sondajul, adăugând: ,,Cu toate acestea, dat fiind cadrul drepturilor omului avansat în [procesul] Carter vs. Canada, părinţii unui copil muribund şi/sau infirm grav, despre care se crede că suferă pot, în viitorul apropiat, să conteze pe tribunale pentru a susţine un drept de a încheia viaţa copilului lor. Luarea deciziei pentru tratamentul copiilor care nu sunt niciodată competenţi se bazează pe ,,standardul interesului superior”: a alege dintre opţiuni ceea ce persoane rezonabile, acţionând cu bună credinţă în folosul altuia, vor considera acceptabil în circumstanţe similare”.
,,Toate acestea sunt extrem de problematice”, spune Alex Schadenberg, director executiv al Coaliţiei pentru Prevenirea Eutanasiei. Activiştii pro-eutanasie schimbă argumentul pentru legalizarea uciderii copiilor prin injecţie letală de la autonomia individului la ,,de ce vrei să îngădui ca ei să sufere”, a spus el pentru LifeSiteNews. ,,Deci ideea este că acest lucru nu este corect, legea are o inegalitate pentru că tu permiţi adulţilor care sunt capabili să ceară aceasta, dar nu copiilor sau minorilor maturi”.
În prezent, părinţii şi tutorii din Canada pot autoriza să nu se acorde nici un tratament sau retragerea tratamentului pentru minorii incapabili să hotărască pentru ei înşişi, a adăugat Schadenberg. ,,Dacă ai avea un copil cu o infirmitate gravă, atunci întrebarea la naştere ar fi: vrei ca acel copil să primească tratament sau nu, şi ai avea dreptul să spui da sau nu”, a spus el. ,,Deci argumentul este bun, pentru că noi avem deja acest lucru, prin urmare, care este diferenţa între aceasta” şi eutanasie ?
Schadenberg a repetat avertismentul lui Wesley Smith că de îndată ce este permisă eutanasia, temeiurile pentru uciderea legală a oamenilor continuă să se extindă, precum s-a dovedit în alte jurisdicţii. Olanda a adoptat Protocolul Groningen în 2004, a arătat el. Acesta dă medicilor impunitate pentru a injecta cu substanţe letale pruncii infirmi, precum cei cu spina bifida sau hidrocefalie.
Studiul Societăţii Pediatrice ,,ne arată că părinţii au fost cei care au întrebat despre eutanasie. Arareori minorul matur sau copilul se gândeşte la eutanasie”, a spus Schadenberg. ,,Conceptul de eutanasie pentru copii ar trebui pur şi simplu respins pe baza faptului că copiii nu-şi pot da consimţământul”.
Liberalii pretind acum că părinţii creştini sunt periculoşi. Aceasta este o ameninţare existenţială pe care nu o putem ignora
În ultimele 2 deceniii, creştinii au început treptat să înţeleagă că implicaţiile ,,căsătoriei” homosexuale sunt mult mai mari pentru cei care cred încă în înţelesul tradiţional al căsătoriei, decât au crezut la început chiar cinicii că este cu putinţă. Politicienii, oamenii de ştiinţă şi presa au ajuns la concluzia colectivă că în cazul în care ,,căsătoria” homosexuală este un drept civil, cei care se opun ei nu sunt pur şi simplu disidenţi care ţin o tradiţie veche de 2000 de ani, ci nişte bigoţi hâzi care merită să fie marginalizaţi pentru poziţiile lor discriminatorii. Astfel, ,,să trăim şi să-i lăsăm să trăiască” s-a transformat în ,,veţi fi siliţi să participaţi şi să aprobaţi”, brutari, florari, deţinători de proprietăţi şi agenţii de adopţie trezindu-se că sunt ţintele activiştilor homosexuali care manifestă o cruzime şocantă în entuziasmul lor de a persecuta aşa-zisele crime de gândire[1].
Nici una dintre acestea nu reprezintă o noutate pentru majoritatea cititorilor, dar impactul reinventării radicale a structurilor noastre sociale începe să şocheze comunităţile creştine în moduri care sunt izbitoare încă mai aproape de casă. Este o realitate că şcolile publice din toată Canada (şi multe locuri din Statele Unite ale Americii) încep să introducă educaţia sexuală care este în mod direct contrară convingerilor multor comunităţi tradiţionale, iar guvernele încep să privească şcolile creştine şi particulare ca fiind adăposturi de gândire şi educaţie disidentă care nu sunt binevenite. Şi mai rău: părinţii adoptivi şi îngrijitorii maternali[2] creştini sunt tot mai mult ,,descalificaţi” în ce priveşte adoptarea de copii sau de a lua copii în casele lor, din cauza opiniilor lor.
În ultimii câţiva ani, am vorbit cu mulţi părinţi care aşteaptă să adopte copii şi părinţi care vor să crească copii care au fost fie respinşi deschis ca urmare a poziţiilor lor faţă de sexualitate, fie într-altfel au descoperit că au fost respinşi brusc şi fără menajamente când opiniile lor au fost făcute cunoscute. Adeseori, părinţilor creştini li se pun întrebări directe pentru a afla dacă ei respectă încă principiile creştine, cu insinuarea evidentă că răspunsurile care nu se potrivesc cu ideologia progresistă actuală îi vor face nepotriviţi pentru a avea grijă de copii.
Ţinând cont de criza masivă din Canada de îngrijitori maternali dornici de a lua copii, aceasta este o mişcare mai degrabă şocantă şi obtuză din partea celor însărcinaţi cu procesul: în esenţă, părinţilor creştini li se spune că opiniile lor îi fac atât de periculoşi, încât este mai bine ca acei copii disperaţi după un cămin iubitor să fie încă târâiţi din loc în loc decât să vină în contact cu opinii care erau aproape universale doar cu câteva decenii în urmă. Astfel de cazuri încep acum doar să iasă la suprafaţă în presa principală, un cuplu din Edmonton, Alberta fiind cel mai recent exemplu. De la postul naţional al Canadei:
,,Un cuplu creştin evanghelic acuză Alberta de discriminare, afirmând că cererea lor de a adopta un copil a fost respinsă din cauza opiniilor lor religioase despre căsătoria homosexuală şi homosexualitate. Cuplul căsătorit din Edmonton spune că a depus cererea anul trecut şi a urmat un curs necesar pentru părinţi adoptivi potenţiali.
Dar în cursul unei discuţii suplimentare cu funcţionarii de anul acesta, cei doi spun că au dat de necaz când au răspuns la întrebări despre sexualitate. Ei afirmă că acceptă căsătoria homosexuală ca pe o realitate legală, dar nu o susţin şi cred că homosexualitatea este greşită.
’Supraveghetorul de caz ne-a explicat că convingerile noastre religioase referitoare la sexualitate erau incompatibile cu procesul de adopţie’”, se notează într-un afidavit depus în sprijinul unei cereri de revizuire judecătorească a deciziei guvernului.
Supraveghetorul de caz a spus că acest punct de vedere este ‘poziţia oficială a guvernului statului Alberta’.
Cei doi au spus că au fost întrebaţi şi despre modul în care ar proceda cu un copil care ar avea îndoieli privind sexualitatea proprie. Ei au spus funcţionarilor că copiii trebuie învăţaţi că sexualitatea nu ar trebui experimentată sau explorată până când o persoană nu este adultă şi nu este căsătorită. Cuplul, căruia nu i se dă numele în documentele legale, a spus că tratează toţi oamenii cu respect şi că opiniile lor despre sexualitate nu ar avea nici o influenţă asupra capacităţii lor de a asigura un cămin iubitor, sigur şi fericit unui copil. Ei au spus că nu şi-au imaginat niciodată că vor fi descalificaţi de la a ajuta copii în nevoie din cauza convingerilor lor religioase”.
Veţi observa că miturile iniţiale răspândite de cei care au susţinut reinventarea căsătoriei se spulberă. Guvernul nu adoptă o poziţie neutră, la urma urmei, nu numai evanghelicii păstrează o înţelegere tradiţională a căsătoriei. Credincioşii sikh, musulmanii, mormonii convenţionali, catolicii şi evreii ortodocşi resping de asemenea reinventarea progresistă a căsătoriei. Bineînţeles, până acum numai catolicii şi evanghelicii au descoperit că au probleme şi astfel politicienii se simt pe deplin liniştiţi defăimând şi izbind aceste comunităţi ca fanatice fără a avea senzaţia că ei subminează virtutea lor vidă indicatoare a multiculturalismului şi imigraţiei. Există acum o ,,poziţie a guvernului” oficială şi cei care nu o respectă devin rapid cetăţeni de clasa a doua.
Precum am menţionat, am auzit multe versiuni ale acestei relatări în ultimii câţiva ani, şi mă aştept să sporească în anii care vin. Dar este important ca creştinii să observe că sunt demonizaţi într-un mod foarte periculos. Respingerea de către guvern a caselor creştine ca medii iubitoare pentru copii este o declaraţie implicită: autorităţile afirmă că creştinii nu sunt potriviţi pentru a creşte copii. Deoarece sunt creştini. Iată de ce guvernele provinciilor din toată Canada întreprind acţiuni pentru a sili şcolile creştine să schimbe învăţătura veche de mii de ani, şi de aceea creştinii trebuie să fie vigilenţi şi conştienţi de ce se întâmplă, şi angajaţi în procesul politic.
La urma urmei, dacă părinţii creştini sunt socotiţi nepotriviţi pentru a îngriji de copiii care nu au unde să meargă în altă parte, cât timp va trece până când guvernul va hotărî că ei sunt nepotriviţi pentru a îngriji orice copii ? Ce-ar fi dacă el ar decide că orice instituţie educaţională sau grup educaţional acasă (homeschooling) care nu aderă la ,,poziţia guvernului” nu mai poate primi copii ? Ce-ar fi dacă el ar hotărî că părinţii care susţin principii creştine îşi vatămă propriii copii din cauza acelor principii ?
Ascultaţi cu atenţie retorica folosită şi priviţi cu grijă la justificările pe care politicieni ca prim-ministrul Albertei, Rachel Notley, le utilizează pentru a face ilegal ca părinţilor să li se spună ce fac copiii lor la şcoală [cât timp se află] în grija angajaţilor guvernului. Ei deja susţin că părinţii creştini sunt periculoşi. Şi acest lucru s-ar putea transforma într-o ameninţare existenţială pentru părinţii creştini şi copiii lor. A sosit vremea să ia poziţie şi să fie atente comunităţile care încă mai cred că părinţii au dreptul de a-şi educa copiii şi a le transmite propriile valori. Dacă nu o vom face, lucrurile ar putea să se înrăutăţească şi mai mult extrem de repede.
Progresiştii urăsc tot ce este vechi, inclusiv pe bătrâni
Mai devreme anul acesta, Maclean’s Magazine a publicat un articol punând o întrebare care părea să surprindă dispoziţia predominantă în aripa stângă politică: ,,Ar trebui ca bătrânii să-şi piardă dreptul de a vota ?” Deoarece bătrânii sunt practic morţi, explica autorul, sunt unii astăzi care consideră că ei votează având în minte doar o viziune pe termen scurt, şi de aceea ar trebui opriţi de la a interfera cu Progresul care va fi realizat dacă tinerilor li s-ar permite să ia toate deciziile nesupravegheaţi.
Primul meu gând este că exact aşa arată o cultură a eutanasiei: pur şi simplu bătrânii nu pot muri suficient de repede. Iată de ce atât de mulţi copii sunt atât de încurajatori când părinţii lor ridică subiectul sinuciderii asistate, chiar cu caracter de tatonare. Precum am scris anterior, fenomenul copiilor care consimt cu nerăbdare să găsească pentru părinţii lor un medic care să-i ucidă trebuie să fie unul din cele mai sfâşietoare lucruri pe care le poate trăi o mamă sau un tată. Apoi există exemple chiar mai brutale, precum olandeza care a fost ţinută de familie în timp ce un medic îi făcea o injecţie letală împotriva voinţei ei. Şi aş putea continua.
Premisa de bază a celor care gândesc că poate bătrânilor nu ar trebui să li se permită să voteze, bineînţeles, este că poate Brexitul ar fi fost respins şi Donald Trump nu ar fi fost ales dacă ar vota numai tinerii. Cu alte cuvinte, lumea ar fi un loc mai bun dacă noi am da totul copiilor care adoptă acum socialismul după un secol de masacru[3], care atacă profesorii din universităţi care nu sunt de acord cu ei, şi resping principiul fundamental al discursului liber. Tineri care au trăit vieţi privilegiate şi încă sunt făcuţi să plângă la propriu de micro-agresiuni fictive inventate de profesori post-moderni sunt în aparenţă mai bine pregătiţi să hotărască viitorul societăţii noastre decât cei cu o viaţă de experienţă în spatele lor.
Este înfricoşător a ne gândi cât de mult s-a îndepărtat societatea noastră de atitudinea istorică faţă de bătrâni: un respect profund faţă de înţelepciunea adunată în anii lungi de greutăţi, experienţe dureroase, succes şi eşec. Acum reviste respectabile visează să priveze de drepturi civile pe cei care au supravieţuit la mai multă istorie decât oricine altcineva, în timp ce tinerii, care în aparenţă sunt marea speranţă a civilizaţiei noastre, se isterizează din cauza statuilor care au stat în pieţele oraşelor cu mult timp înainte ca ei să se fi născut. Nu sunt un adept al Confederaţiei, şi am cheltuit mult timp explicând de ce, dar nu sunt de acord în mod fundamental cu premisa de care iconoclaştii par să se bucure împăunându-se foarte: ideea că ei ar fi fost mai buni. Dr. Robert P. George scria recent că el se bucură provocându-şi studenţii ori de câte ori ei afirmă că ar fi fost aboliţionişti, întrebându-i ce poziţie nepopulară şi costisitoare actuală adoptă ei public pentru un grup asuprit şi marginalizat – un lucru care este cu mult mai greu decât instalarea unei statui a unui soldat mort demult.
Dar ura faţă de strămoşii noştri este ultimul răcnet acum, şi tot aşa denigrarea bătrânilor în timp ce duc război cu oamenii de piatră este la modă printre tinerii care nu au altceva mai bun de făcut. G.K. Chesterton scria în 1905 referitor la un subiect similar: ,,Să presupunem că apare o mare agitaţie în stradă despre ceva, haideţi să spunem un stâlp de felinar pe care multe persoane influente doresc să-l demoleze. Un călugăr îmbrăcat în cenuşiu, care este spiritul Evului Mediu, este abordat cu privire la chestiune, şi el începe să spună, în maniera aridă a scolaştilor: ‘Să cercetăm mai întâi, fraţii mei, valoarea Luminii. Dacă Lumina în sine este bună’. În acest moment, el este întrucâtva în mod scuzabil trântit la pământ. Toţi oamenii se năpustesc asupra felinarului, acesta este dat jos în 10 minute şi ei se felicită reciproc pentru caracterul lor practic nemedieval. Dar pe măsură ce lucrurile avansează, ei nu o scot la capăt aşa de uşor. Unii au doborât felinarul fiindcă vroiau lumină electrică; alţii pentru că vroiau fier vechi; alţii deoarece vroiau întuneric fiindcă faptele lor erau rele. Alţii socoteau că nu este suficient un felinar, alţii că este prea mult; unii au acţionat pentru că vroiau să distrugă maşinăria municipală; alţii pentru că vroiau să distrugă ceva. Şi este război noaptea, nici un om neştiind pe cine loveşte. Astfel, treptat şi inevitabil, astăzi, mâine, sau în ziua următoare, revine convingerea că monahul avea dreptate la urma urmei şi că totul depinde de care este filozofia Luminii. Doar că ce am fi putut discuta sub felinar, trebuie să discutăm acum în întuneric”.
Exact despre asta este vorba. Noi avem acum o populaţie care nu se poate înlocui pe sine pentru că se închină la sexul steril şi dispreţuieşte copiii, şi de asemenea se închină la tineret în timp ce-i ucide pe cei mai tineri membri ai familiei umane. Avem o generaţie de copii care crede că cuvintele sunt violenţă, o gaură de datorii atât de mare încât nu putem vedea lumina zilei, şi o generaţie atât de nebună şi sensibilă încât crede că a spune lucruri precum ,,bărbaţii nu pot să rămână însărcinaţi” este cu adevărat jignitor. Stânga este atât de sigură că Progresul este progres încât adoptă zgomotos o generaţie care vandalizează în prezent mii de ani de înţelepciune şi cunoaştere umană în schimbul câtorva absurdităţi recente, nedovedite.
Înţeleg că aici trebuie introduse unele nuanţe. Baby-boomerii[4] i-au creat pe milenari[5], şi părinţii copiilor răsfăţaţi care folosesc în prezent campusurile colegiilor ca ţarcuri de copii poartă multă responsabilitate pentru comportamentul copiilor lor: mulţi dintre ei nu au reuşit să-şi transforme copiii în adulţi. Bineînţeles, mulţi părinţi baby-boomer au fost prea ocupaţi căutând să-şi realizeze propriile vieţi şi cariere, valsând printr-o serie de divorţuri în timp ce pretindeau că aceasta era numai ,,spre binele copiilor” pentru a-şi justifica propriul egoism şi asigurându-se că copiii lor vor avea mai degrabă mai multe dormitoare decât un singur cămin stabil cu doi părinţi iubitori. Nu este o surpriză că părinţi egoişti au crescut copii egoişti.
Dar sunt şi aceia dintre noi – printre care şi eu însumi – care au avut privilegiul de a avea părinţi devotaţi creşterii copiilor lor cum au putut mai bine şi care le-au oferit înţelepciune şi călăuzire în fiecare moment din viaţa lor. Sunt unii dintre noi care au avut privilegiul să audă de la bunici despre luptele din trecut, despre ororile şi biruinţele care pentru noi sunt istorie, dar pentru ei sunt amintire. Sunt unii dintre noi care sunt privilegiaţi având exemple către care să năzuiască, şi unii [dintre noi] care nu au decât admiraţie şi respect pentru strămoşii noştri, recunoscând că greutăţile pe care le-au îndurat pentru generaţiile pe care nu le-au cunoscut niciodată sunt demne de recunoştinţă.
Este tentant uneori să râdem zgomotos de ceea ce a devenit parodia post-modernă a celor din generaţia millenials, ca atunci când un jurnalist de ştiri sportive de origine asiatică a fost concediat pentru că printr-o coincidenţă nefericită numele lui era Robert Lee[6]. Dar apoi mă gândesc la ce a scris odinioară Hilaire Belloc[7]: ,,Stăm ca nişte spectatori şi-l privim pe barbar … răsturnarea lui comică a vechilor noastre certitudini şi a crezurilor noastre neschimbate ne înviorează. Râdem. Dar în timp ce râdem, suntem priviţi de feţe mari şi grozave de dincolo, şi pe aceste feţe nu sunt zâmbete”.
Italia votează o lege controversată privind sfârşitul vieţii
După 30 de ani şi 3.000 de încercări de a propune amendamente, săptămâna aceasta (11-17 decembrie 2017) Parlamentul Italiei a votat o lege pentru sfârşitul vieţii care permite pacienţilor să-şi pună capăt vieţii refuzând să mănânce şi să bea lichide. De asemenea, ea permite pacienţilor să exprime dorinţe obligatorii pentru îngrijirea la sfârşitul vieţii printr-un text sau filmare.
Noua lege nu permite sinuciderea asistată sau eutanasia. Însă în mod limpede este un pas important în acea direcţie. ,,Desigur, încă ne lipseşte legalizarea eutanasiei pe care o vom propune următorului parlament”, a spus Marco Cappato, purtător de cuvânt pentru mişcarea pentru dreptul de a muri. Legea a fost votată cu 180 voturi pentru şi 71 împotrivă.
Relatări din mass-media au sugerat că este posibil ca Papa Francisc să fi sprijinit în mod necugetat legea controversată. În noiembrie, el a clarificat poziţia Bisericii Catolice subliniind că numai îngrijirea ,,obişnuită” trebuie asigurată persoanelor muribunde, nu îngrijire ,,extraordinară”, care prelungeşte viaţa cu orice preţ. Cu toate acestea, poziţia
catolică susţine că a mânca şi a bea reprezintă îngrijire obişnuită, în aceeaşi măsură ca igiena.
Marco Cappato (stânga), activist pentru dreptul de a muri şi membru al Partidului Radical, a sărbătorit la Roma împreună cu Riccardo Magi (dreapta), liderul partidului, după trecerea legii privind sfârşitul vieţii
Potrivit postului RAI, principalele dispoziţii ale noii legi sunt:
Consimţământul pacientului este suprem: ,,Nici un tratament pentru sănătate nu poate fi început sau continuat fără consimţământul liber şi informat al persoanei în cauză”.
Nutriţia şi hidratarea artificiale: acestea trebuie privite ca intervenţii medicale deoarece ele sunt administrate prin dispozitive medicale şi, în consecinţă, pot fi respinse sau întrerupte.
Sedarea paliativă profundă continuă: numită uneori ,,eutanasie lentă”, aceasta este permisă de noua lege cu consimţământul pacientului.
Responsabilităţile medicilor. Pe de o parte medicii nu pot fi trimişi în judecată pentru neglijarea pacienţilor lor dacă aceştia refuză tratamentul şi mor. Pe de altă parte, ei pot refuza să participe ca o chestiune de conştiinţă.
Îngrijire paliativă: chiar dacă pacientul refuză să-şi prelungească viaţa cu un tratament pe care îl consideră împovărător, medicii trebuie să facă tot posibilul pentru a-i alina suferinţa.
Dorinţe de viaţă (Living wills): pacienţii pot exprima preferinţe obligatorii pentru îngrijirea de la sfârşitul vieţii lor printr-o scrisoare sau, dacă sunt incapabili să scrie, printr-o filmare.
Legea este prezentată ca o pierdere pentru Biserica Catolică, care s-a opus ei continuu. Cu toate acestea, ţinând cont de prezentările din presă favorabile făcute câtorva dispute tragice privind sfârşitul vieţii, de sprijinul popular din sondajele de opinie şi de lipsa de unitate dintre medicii catolici, rezultatul nu a fost surprinzător.
Papei Francisc i se atribuie faptul că a sprijinit votarea legii eutanasiei în Italia
Eutanasia a ajuns în Italia, şi atât activiştii pentru dreptul de a muri care jubilează în urma votării legii, cât şi catolicii cu inima zdrobită îi atribuie o parte din reuşită Papei Francisc. Mai mult, legea nu garantează medicilor dreptul de a refuza participarea din motive de conştiinţă.
Joia trecută, 14 decembrie, guvernul italian a votat o lege care permite persoanelor adulte să hotărască îngrijirea pentru sfârşitul vieţii lor, inclusiv circumstanţele în care ei pot refuza tratamentul. Italienii vor putea acum să alcătuiască ,,dorinţe de viaţă” (living wills) în care pot refuza nu numai tratamentul medical, ci şi hidratarea şi nutriţia.
Potrivit învăţăturii catolice, oprirea nutriţiei şi hidratării este eutanasie pasivă.
Proiectul de lege privind sfârşitul vieţii a fost introdus pentru prima oară în urmă cu 30 de ani, dar la acea vreme politicienii pro-viaţă s-au opus cu tărie şi au blocat votarea sa sugerând peste 3.000 amendamente. Cu toate acestea, miercuri, amendamentele au fost înfrânte cu 180 de voturi pentru, 71 împotrivă şi 6 abţineri.
Noua lege va intra în înregistrările oficiale la cea de-a 40-a aniversare a votării legii italiene care permite avortul.
Criticii spun că rezistenţa politicienilor catolici faţă de proiectul de lege a fost slăbită după discursul din noiembrie al Papei Francisc la Academia Pontificală pentru Viaţă, discurs în care el a arătat că persoanele pot refuza tratament medical care prelungeşte viaţa dar a omis să precizeze că administrarea nutriţiei şi hidratării constituie îngrijire umanitară fundamentală mai degrabă decât tratament medical. Potrivit cotidianului italian La Repubblica şi celui american The New York Times, mulţi dintre susţinătorii proiectului de lege şi mulţi catolici au văzut discursul Papei Francisc ca pe o ,,undă verde” pentru noua lege.
,,Cuvintele Papei Francisc despre sfârşitul vieţii, din 16 noiembrie de la Academia Pontificală pentru Viaţă, au fost interpretate de toţi ca o ‘uşă deschisă’ pentru forma de eutanasie care este ‘Dorinţa de Viaţă’”, scria Roberto di Mattei, istoric catolic şi conducătorul Fundaţiei Lepanto din Italia.
,,Cuvintele papei au fost necesare, scria Corrado Augias în La Repubblica, pentru a doborî cea din urmă opoziţie a unora dintre catolici şi probabil pentru a convinge cel puţin o parte dintre ei să-şi dea consimţământul [faţă de legea pro-eutanasie]”.
Activistul pentru dreptul de a muri Marco Cappato, membru al Partidului Radical[8] de extremă stângă din Italia, l-a lăudat pe Papa Francisc imediat după cuvântul său de la Academia pentru Viaţă pentru că a pus dorinţele persoanei bolnave în centrul controversei despre îngrijirea medicală pentru pacienţii în fază terminală. Papa Francisc, a considerat el, a fost de partea proiectului de lege.
,,Faptul că ne lipseşte o lege care să confere cel mai mic respect faţă de drepturile persoanei bolnave a fost pus la îndoială acum şi de papă”, scria el la acea vreme. ,,Cine ştie dacă susţinătorii clericalismului ‘mai catolici decât papa’ din Parlament se vor opri vreodată o clipă pentru a reconsidera obstrucţionismul lor … privind ‘Dorinţa de Viaţă’”.
În mod evident, au făcut-o.
În discursul său la Academia pentru Viaţă, Papa Francisc a spus: ,,Este legitim moral a hotărî să nu adopţi măsuri terapeutice sau să le întrerupi când folosirea lor nu întruneşte acel standard etic şi umanist care va fi numit mai târziu ‘măsura cuvenită în întrebuinţarea remediilor’ … Astfel devine posibilă o hotărâre care este calificată moral ca îndepărtarea ‘tratamentului prea zelos’”[9].
Papa Francisc a cerut ,,discernământ” când este vorba despre prelungirea vieţii dar fără a menţiona punctul crucial al chestiunii, adică întreruperea nutriţiei şi hidratării. Tuturor taberelor li s-au părut că cele spuse de papă arată sprijin pentru proiectul de lege.
,,Pentru a stabili dacă o intervenţie medicală potrivită clinic este realmente proporţionată, aplicarea mecanică a regulii generale nu este suficientă”, a spus papa. ,,Trebuie să existe un discernământ grijuliu al subiectului moral, circumstanţelor cazului şi intenţiilor celor implicaţi”, a continuat el[10].
,,Înainte de toate, pacientul are dreptul, evident în dialog cu medicii, să evalueze o propunere de tratament şi să judece proporţionalitatea sa reală în cazul său concret, şi să-l refuze în mod necesar dacă consideră că o asemenea proporţionalitate lipseşte”, a adăugat el.
În plus, Conferinţa Episcopilor din Italia nu şi-a exprimat opinia împotriva legii.
Într-un interviu acordat cotidianului La Repubblica, cardinalul Ruini, în vârstă de 86 ani, retras, fost preşedinte al Conferinţei Episcopilor din Italia, a deplâns votarea proiectului de lege. ,,Această lege, a spus el, deschide uşa pentru eutanasie, fără a o numi”. ,,Este mai degrabă o metodă ipocrită de a proceda, similară celei folosite pentru a legitima căsătoria între persoane de acelaşi sex, fără a o numi căsătorie şi a vorbi despre uniuni civile când, în final, a avut toate atributele unei căsătorii”, a spus el.
Cardinalul Ruini a ajuns ţinta criticilor vehemente în urmă cu 11 ani pentru că a refuzat o înmormântare catolică pentru activistul pentru dreptul de a muri şi membru al Partidului Radical, Piergiorgio Welby. El a mai spus că lipsa de prevederi privind opoziţia pe motive de conştiinţă pentru medici şi alţi lucrători în domeniul medical este ,,unul dintre defectele cele mai grave [ale legii]”.
Printre activiştii italieni pentru dreptul de a muri care au fost fotografiaţi sărbătorind votarea legii ,,Dorinţei de Viaţă” s-a aflat şi pionierul pro-avort din Partidul Radical, Emma Bonino. Ea a stat în Senat împreună cu văduva lui Piergiorgio Welby, Mina Welby, când au fost afişate rezultatele votului. Papa Francisc a numit-o pe Emma Bonino unul dintre ,,oamenii măreţi uitaţi” ai Italiei[11].
[1] Toate notele de subsol din acest articol aparţin redacţiei Catacombele Ortodoxiei.
Astfel, brutarilor li se cere să pregătească prăjituri şi torturi, florarilor să pregătească aranjamente florale, fotografilor să facă fotografii, deţinătorilor de proprietăţi să închirieze spaţii pentru organizarea de căsătorii homosexuale, iar când aceştia refuză sunt supuşi oprobriului public şi daţi în judecată, primind amenzi şi pedepse usturătoare, uneori aproape cu neputinţă de plătit, pentru că au îndrăznit să se opună ideologiei homosexuale din motive de credinţă. De asemenea, agenţiile de adopţii sunt silite ori să accepte să dea copii spre adopţie cuplurilor homosexuale, ori să-şi închidă porţile. Există numeroase astfel de cazuri în Statele Unite ale Americii, dar au început să apară şi pe continentul european.
[2] Există o diferenţă între părinţii care adoptă copii şi cei care îi iau în grijă doar pentru o perioadă de timp; cei din urmă se numesc, în România, îngrijitori maternali.
[3] Autorul articolului face referire la Revoluţia din octombrie 1917, anul acesta împlinindu-se 100 ani.
[4] În cei 15 ani imediat următori celui de-al doilea război mondial a avut loc o creştere mare a ratei natalităţii (baby boom). Generaţia născută în această perioadă este numită baby-boomer.
[5] Milenarii (millenials) sunt generaţia născută cam la sfârşitul mileniului.
[6] Robert Edward Lee (1807-1870), general sudist din războiul civil american (1861-1865). Se duce acum un război aprig în SUA de epurare a rasei albe şi a istoriei ei.
[7] Scriitor britanic născut în Franţa (1870-1953).
[8] Partidul Radical, de factură comunistă, înfiinţat în 1955, a susţinut toate punctele de pe agenda culturii morţii, participând activ la introducerea lor în Italia: legalizarea divorţului, avortului, legalizarea drogurilor, căsătoria homosexuală, blasfemia, dragostea liberă, drepturile transsexualilor etc. De ce să ne mirăm de cuvintele Papei Francisc când, în februarie 2017, arhiepiscopul Vincenzo Paglia, conducătorul Academiei Pontificale pentru Viaţă, a ţinut un discurs extrem de elogios la moartea fondatorului acestui partid, Marco Pannella, un ateu şi homosexual declarat. Arhiepiscopul l-a numit pe radicalul Pannella ,,un om de mare spiritualitate”.
[9] În aceste două fraze ale papei este mult tâlc. După atâţia ani de chiţibuşării avocăţeşti şi minciuni îmbrăcate în cele mai felurite veşminte pentru a-şi ascunde obârşia, ar trebui să recunoaştem – acolo unde există – un astfel de venin. Să încercăm să traducem ce spune papa. Aşadar, este îndreptăţit şi legitim din punct de vedere moral a hotărî să nu adopţi măsuri terapeutice – trebuie văzut într-amănunt ce înţelege papa prin măsură terapeutică, fiindcă se pare că hrana şi apa se numără de asemenea printre ele, cine ştie, poate că şi aerul ! – când folosirea lor nu întruneşte acel standard etic şi umanist care va fi numit mai târziu ‘măsura cuvenită în întrebuinţarea remediilor’.
Să ne oprim o clipă asupra acestei expresii şi să remarcăm în primul rând modul în care este introdusă: ,,Acel standard etic şi umanist care va fi numit mai târziu”. Este papa profet sau ştie prea bine ce este stipulat în agenda susţinătorilor eutanasiei, şi mâine-poimâine va apărea într-adevăr un soi de standard etic şi umanist care se va numi astfel ? Şi cine hotărăşte care este măsura cuvenită ? Cel mai probabil, nu pacientul, ci medicul sau altă persoană autorizată, care nu serveşte interesele pacientului, ci pe ale nu se ştie cărui gigant farmaceutic sau ideologic sau de altă natură. Şi astfel devine posibilă o hotărâre care este socotită îndepărtarea ‘tratamentului prea zelos’. Prea zelos pentru ce anume ? Pentru a sluji vieţii omeneşti ?
[10] Scamatorii pontificale: cică să judecăm de la caz la caz. Aşa procedează şi cu acordarea de împărtăşanie la divorţaţi şi recăsătoriţi, acordarea rapidă a divorţului etc; papa pare grijuliu şi atent la amănunt, dar în realitate distruge domnia regulii şi a bunului simţ, şi face praf şi pulbere orice urmă de creştinism care mai există în Biserica Catolică …
[11] Papa Francisc o laudă pe Emma Bonino, o mare activistă în domeniul avortului şi al liberalizării drogurilor, atee şi membră de frunte a Partidului Radical, de factură comunistă, precum îl lăudau odinioară Papa Paul al VI-lea şi Papa Ioan Paul al II-lea pe Giorgio La Pira sau episcopii catolici americani pe Dorothy Day.
A se vedea:
