Istoria – ctos nr. 02

Reflecţii critice pe marginea unei cărţi despre calendarul Bisericii

de Arhiepiscop Hrisostom de Etna şi ieromonah Patapie

 

PARTEA I

Într-o carte recent publicată, intitulată Neînţelegerea îndreptării calendarului[1], Nicolae Popescu, absolvent al Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii Ovidius din Constanţa, apără cu ardoare ceea ce el numeşte ,,îndreptarea” calendarului iulian. Prin această ,,îndreptare”, în 1924, Biserica Ortodoxă Română, alături de alte Biserici Ortodoxe locale, a adoptat aşa-zisul calendar de stil nou sau gregorian, papal, pentru stabilirea ciclului sărbătorilor liturgice ale Bisericii (Statul român adoptase deja calendarul gregorian pentru uzul civil la 1 aprilie 1919). Neînţelegând problema calendarului în sine, autorul pune în mod eronat semnul egalităţii între calendarul iulian şi cel bisericesc, care, utilizînd calendarul iulian pentru calcule, realizează o dispunere inteligentă şi complexă a sărbătorilor ecleziastice de peste an, ţinând cont de evenimentele solare şi lunare şi de poziţia centrală a Sfintelor Paşti în viaţa liturgică.

La baza reformei calendarului din 1924 s-a aflat dorinţa de a scoate din uz acest calendar bisericesc – utilizat pretutindeni în Biserica Ortodoxă începând cu primul Sinod Ecumenic de la Niceea (325) şi încă folosit de majoritatea creştinilor ortodocşi din întreaga lume – şi nu de a îndrepta calendarul iulian. Această încălcare a tradiţiei Bisericii a determinat mulţi clerici şi credincioşi ortodocşi să ia poziţie faţă de această inovaţie, fapt care le-a adus numele de ,,anticalendarişti” (un epitet mai degrabă lipsit de sens) şi ,,stilişti” (termen peiorativ derivat din referirea la datele calendarului iulian ca date ,,de stil vechi”), precum îi numeşte şi autorul. Deşi se erijează într-un apărător al reformei calendarului, dl Popescu atacă, de fapt, ceea ce numeşte refuzul încăpăţânat al ,,stiliştilor” de a accepta schimbarea calendarului şi propune o întreagă listă de măsuri oarecum gratuite, neîndurătoare şi excesive pe care el crede că Biserica oficială ar trebui să le pună în practică pentru a-i readuce pe ,,stiliştii” rătăciţi în sânul Patriarhiei Române.

 

Înalt Prea Sfinţitul Hrisostom, în vizită în România, mai 2003

 

Nu punem nicidecum la îndoială sinceritatea autorului sau motivele pentru care el a scris o astfel de carte. În mod evident, el crede cu tărie că ,,stiliştii” au înţeles greşit motivele care au determinat Biserica Română să renunţe la calendarul iulian şi să-l adopte pe cel gregorian (sau papal) pentru ciclul sărbătorilor bisericeşti cu dată fixă, în ciuda faptului că a păstrat formula stabilită la primul sinod pentru calcularea datei Sfintelor Paşti. Cu toate acestea, modul în care tratează problema calendarului este deformat de numeroase distorsiuni, omisiuni şi alte inexactităţi, iar pe unele dintre acestea vom încerca să le prezentăm, în limitele acestui scurt articol.

Este inutil să spunem că noi, ca ortodocşi de stil vechi, nu susţinem în nici un fel ideile prezente în cartea de faţă, sau abordarea uneori polemică a acestui subiect. Dar, aidoma altor ortodocşi de stil vechi care sunt adepţi ai unei ecleziologii moderate, nu ne opunem, în principiu, unei dezbateri deschise, irenice şi generoase a chestiunilor legate de calendarul Bisericii. După cum remarcă şi Mitropolitul Chiprian de Oropos şi Fili, întâistătătorul rezistenţei moderate a ortodocşilor de stil vechi din Biserica Ortodoxă a Greciei, din cauza ecumenismului şi a inovaţiei calendaristice, Biserica Ortodoxă din zilele noastre este divizată şi are nevoie să fie unificată[2]. Însuşi scopul rezistenţei noastre, sugerează înalt prea sfinţia sa, este de a atrage atenţia asupra acestei erori şi de a permite celor aflaţi în greşeală să se întoarcă la adevărata credinţă.

Când pierdem din vedere aceste scopuri de cea mai mare importanţă pentru cugetele noastre, observă el, predomină acceptarea, o introvertire ecleziologică nesănătoasă şi autosuficienţa, cu toate urmările lor tragice şi dureroase la nivel teologic, pastoral şi duhovnicesc[3]. Dacă evităm să devenim introvertiţi, trebuie nu numai să ne străduim să expunem o apărare concisă a poziţiei noastre împotriva ecumenismului şi inovaţiei calendarului, ci trebuie, de asemenea, să fim gata să-i ascultăm pe oponenţii noştri şi să răspundem criticilor lor la adresa noastră într-un mod echilibrat şi just. În aceeaşi manieră, ne putem aştepta ca ortodocşii de stil nou să dea dovadă de moderaţie şi corectitudine similare, când scriu despre noi. Din nefericire, cartea dlui Popescu nu este nici moderată, nici corectă şi, prin urmare, nu face nimic pentru a promova, printre colegii săi de stil nou, o mai bună înţelegere a mişcării care, de la începutul său în anii 1920, a fost obiectul a atât de multă ură, violenţă şi represiune din partea puterii civile şi ecleziastice.

În prima parte a capitolului întâi al cărţii, dl Popescu prezintă un rezumat competent asupra originilor calendarului iulian şi remarcă deficienţele lui, dintr-un punct de vedere astronomic. Desigur, calendarul iulian, ca orice alt calendar (şi, în special, calendarul gregorian), nu este absolut perfect, dar nici nu are defecte atât de grave, precum ar vrea să ne facă să credem susţinătorii calendarului gregorian. În sprijinul acestei opinii, putem aduce faptul că renumitul matematician german Carl Friedrich Gauss aprecia în mod deosebit calendarul iulian. Gauss, care a determinat formula matematică pentru calcularea Pascaliei Ortodoxe, era fascinat de vechimea şi complexitatea calendarului iulian, pe care-l considera a avea o mult mai mare valoare ştiinţifică decât calendarul gregorian[4]. De asemenea, eminentul astronom rus E.A. Predtechensky a afirmat că, în vreme ce calendarul Bisericii (care, se ştie, este întemeiat pe calendarul iulian) era atât de bine alcătuit, încât rămâne, până astăzi, de neclintit, calendarul gregorian este, prin comparaţie, greoi şi dificil într-un asemenea grad, încât se aseamănă cu o reprezentare ieftină plasată alături de o imagine artistică a aceluiaşi subiect[5].

În plus, în partea a doua a acestui capitol, cunoaşterea limitată a istoriei de către autor devine evidentă. Potrivit lui Vasile Gheorghiu, din a cărui carte despre calcularea datei Paştelui dl Popescu citează, în august 1583, Patriarhul Ieremia al II-lea al Constantinopolului a scris o epistolă Papei Grigorie al XIII-lea. În această scrisoare, ierarhul ortodox susţinea că Bisericilor Răsăritului le era imposibil să accepte reforma papală a calendarului – care fusese introdusă fără consultarea acestora –, de vreme ce ar putea provoca neînţelegeri printre credincioşii ortodocşi. Această afirmaţie este în mod surprinzător supersimplificată. În realitate, principala preocupare a patriarhului şi a Bisericii Ortodoxe a Răsăritului era pretenţia papei de a impune noul său calendar, ca semn al puterii sale asupra timpului şi veşniciei. Într-adevăr, această pretenţie a fost respinsă şi de către protestanţi, şi nici măcar coloniile americane – populate la început de dizidenţi protestanţi – nu au adoptat calendarul gregorian până la mijlocul secolului al XVIII-lea, considerându-l iniţial o formă de recunoaştere a autorităţii papale.

Astfel, ne uimeşte şi faptul că dl Popescu omite condamnarea moderată a pretenţiei papei de a avea autoritate asupra timpului şi veşniciei, de către patriarhul Ieremia, prin propunerea sa ca, pentru a vedea dacă reforma calendarului este plăcută lui Dumnezeu, aceasta să fie supusă atenţiei tuturor patriarhilor şi să fie introdusă doar cu aprobarea comună a tuturor[6]. Acest apel la sinodalitatea patriarhială nu este, aşa cum Popescu încearcă să argumenteze, o încuviinţare a reformei de către patriarh; ea era, mai degrabă, o contestare a prerogativelor papale.

Mai la obiect, dl Popescu face această scamatorie istorică în ciuda binecunoscutelor condamnări ale calendarului gregorian lansate atunci când, în ultimă instanţă, patriarhul Ieremia a supus chestiunea reformei calendarului atenţiei patriarhilor Răsăritului. Este foarte puţin probabil ca dl Popescu să nu aibă cunoştinţă de limbajul extrem de virulent al anatemelor cuprinse în Sigillionul semnat de patriarhul Ieremia, Patriarhul Silvestru al Alexandriei şi de un reprezentant al Patriarhului Sofronie al IV-lea al Ierusalimului la sinodul ţinut în noiembrie 1583 pentru a discuta cererea papei ca Biserica Ortodoxă să adopte calendarul său. Următorul fragment din Sigillion vădeşte cât de ostili erau cei trei patriarhi faţă de calendarul gregorian, ca şi faţă de noţiunea de primat papal:

Din nou Biserica vechii Rome, guvernată de falnica trufie a astronomilor săi, cu nechibzuinţă a schimbat venerabilele aşezăminte cu privire la Sfintele Paşti, rânduite de cei 318 Sfinţi Părinţi la primul Sinod Ecumenic de la Niceea, şi respectate cu sfinţenie de toţi creştinii de pretutindeni ca pe nişte aşezăminte de neclintit … Cel ce nu respectă tradiţiile şi obiceiurile Bisericii cu privire la Sfintele Paşti, precum au fost ele rânduite de cele şapte sinoade ecumenice, ci mai degrabă doreşte să urmeze Pascalia Gregoriană şi calendarul papist, precum astronomii atei, călcând în picioare toate hotărârile sfintelor sinoade şi încercând să le slăbească autoritatea şi să le schimbe, să fie anatema, depărtat de la Biserica lui Hristos şi din comunitatea creştinilor. Dar voi, pravoslavnicilor şi binecredincioşilor creştini, rămâneţi neclintiţi în cele ce aţi învăţat, în cele ce v-aţi născut şi crescut. Şi la nevoie, vărsaţi-vă chiar sângele pentru a păstra credinţa şi mărturisirea părinţilor voştri. Păziţi-vă şi feriţi-vă de aceşti reformatori, ca Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute vouă şi fie ca rugăciunile credinţei noastre să fie cu voi cu toţi. Amin[7].

De fapt, în dezbaterea dlui Popescu există doar aluzii la acest document şi la alte respingeri sinodale clare – şi cu hotărâri de nezdruncinat – ale calendarului papal. În schimb, el doar remarcă, mai degrabă neconvingător, că patriarhul Constantinopolului a afirmat că Biserica Răsăritului va rămâne credincioasă, pentru moment, regulilor de calculare a Paştelui care au fost folosite până la acea vreme (p. 22). Mai mult, el nu face nici o referire la cele două sinoade convocate de patriarhul Ieremia în 1587 şi 1593 pentru a întări această respingere fermă a calendarului gregorian de către Biserica Ortodoxă. De pildă, în 1587, îndreptarea calendarului a fost condamnată ca fiind periculoasă şi nenecesară[8], în timp ce în 1593, nu mai puţin de patru patriarhi – Ieremia al Constantinopolului, Ioachim al VI-lea al Antiohiei, Sofronie al Ierusalimului şi Meletie (Pigas) I al Alexandriei – au condamnat reforma calendarului, declarând că oricine va încălca rânduielile Pascaliei Ortodoxe tradiţionale va fi excomunicat şi îndepărtat de Biserica lui Hristos[9].

Este, din nou, greu de crezut că dl Popescu nu avea cunoştinţă de aceste condamnări categorice ale calendarului papal de nu mai puţin de trei sinoade pan-ortodoxe. Prin urmare, insistenţa cu care susţine că Biserica Ortodoxă era conştientă de necesitatea de a îndrepta calendarul (p. 23) sună oarecum fals. La fel de neadevărată este pretenţia sa lipsită de temei că Biserica nu putea introduce această schimbare, printre altele, din cauză că era imposibil să convoace un sinod pan-ortodox, fiind sub jugul turcesc !

Dl Popescu continuă să ia de partea sa, ca susţinători ai reformei calendarului, presupuşi ortodocşi evlavioşi şi serioşi, figuri precum Nichifor Gregoras, un opozant intransigent al Sfântului Grigorie Palama. El a fost închis într-o mânăstire vreme de câţiva ani, după ce a refuzat să accepte repunerea în drepturi a Sfântului Grigorie de către sinodul pro-palamit din 1351[10]. O altă figură este George Gemistos Plethon, umanistul bizantin excentric care a pledat pentru o întoarcere la politeismul păgân elen. Incredibil şi uluitor (dacă l-am înţeles bine pe dl Popescu), el l-a luat de partea sa pe Sfântul Nicodim Aghioritul. Este consternantă plasarea Sfântului Nicodim într-o companie atât de nedemnă; dar oare el chiar crede că Sfântul Nicodim a fost favorabil îndreptării calendarului ? El nu a citit nici măcar sursele pe care le citează ? Este adevărat, precum dl Popescu susţine, că în Pedalion (Cârma Bisericii, sau colecţia de canoane bisericeşti) Sfântul Nicodim a remarcat că echinocţiul calendarului iulian întârzia atunci faţă de calendarul ceresc cu 12 zile (p. 23). Însă, el face această observaţie în următorul context:

(Latinii) să ştie că Sinoadele Ecumenice care au avut loc după primul sinod, şi ceilalţi Părinţi ai Bisericii, înţelepţi precum erau, au putut vedea, fără îndoială, că echinocţiul a deviat mult (faţă de cum era anterior); cu toate acestea, ei nu au dorit să-l mute de pe data de 21 martie, unde era în vremea primului Sinod Ecumenic, deoarece ei au considerat că precizia în problema echinocţiului este mai puţin importantă decât acordul şi unitatea Bisericii, care nu cauzează confuzii în fixarea datei Paştelui, nici vreun fel de vătămare credinţei[11].

 

Sfântul Nicodim Aghioritul († 1809) 

 

Având în vedere acest citat în context, este cu totul nedrept din partea dlui Popescu să insinueze că Sfântul Nicodim a crezut că era necesară modificarea calendarului bisericesc. În aceeaşi manieră, el ,,uită” să spună că toate sursele cărora el le atribuie dorinţa de reformare a calendarului (de pildă, monahul Isaac şi canonistul Matei Vlastaris) erau pur şi simplu ignorate de Biserică. Ele erau în afara consensului ecleziastic şi nu exprimau conştiinţa Bisericii.

Continuând cazul său ,,istoric” al simpatiei ortodoxe pentru reforma calendarului, autorul ne informează că, între anii 1863-1864, principele român Alexandru Ioan Cuza a încercat să schimbe calendarul bisericesc. Faptul este adevărat, dar, pentru a fi mai exacţi, principele a convocat un sinod bisericesc, la care el a recomandat Bisericii Ortodoxe Române să schimbe calendarul iulian cu cel gregorian. La acest sinod a fost prezent şi Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (1787-1868), unul dintre luptătorii neînfricaţi pentru biruinţa adevărului şi păstrarea dreptei credinţe. El s-a opus categoric acestei inovaţii şi, în vreme ce părăsea sala în care se ţinea sinodul, a exclamat: Eu nu mă voi socoti cu cei fără de lege ! Astfel, principele nu a reuşit să introducă această recomandare, care îi fusese impusă de francmasoni[12].

Citatul de mai sus nu reprezintă o susţinere fermă a viziunii autorului asupra unei Biserici ce râvneşte să-şi îndrepte calendarul. Este la fel de îndoielnică seriozitatea pretenţiei sale, potrivit căreia, după 1900, mulţi ierarhi şi învăţaţi ortodocşi au cerut îndreptarea calendarului bisericesc – întâmplător, fără a ne spune cine erau aceşti ierarhi şi învăţaţi. Se pare că, de fapt, lucrurile stăteau cu totul altfel. De pildă, în 1902, Patriarhia Ecumenică a Constantinopolului a respins un memorandum al matematicianului grec Epaminondas Polydoris, referitor la revizuirea calendarului; în 1903, Patriarhia Ierusalimului continua să afirme că orice încercare de a schimba calendarul Bisericii ar fi în detrimentul Ortodoxiei; de asemenea, în acelaşi an, Patriarhia Română declara că era imposibilă modificarea calendarului fără încălcarea canoanelor bisericeşti[13].

În primul paragraf al celui de-al doilea capitol al cărţii, dl Popescu se referă la ceea ce el numeşte sinodul interortodox reunit la Constantinopol în 1923, care a aprobat îndreptarea calendarului iulian. La distanţă de numai două pagini, cu o mai mare acurateţe, el numeşte această întrunire congres, iar în alt loc conferinţă sau consfătuire. Cu toate acestea, spre meritul său, el recunoaşte că acest congres din 1923 nu a avut autoritatea unui sinod ecumenic, nici măcar a unui sinod panortodox, şi nu a fost reprezentativ pentru toate Bisericile Ortodoxe autocefale (p. 28-29). În general, al doilea capitol este destul de obiectiv şi mult mai puţin distorsionat de polemici critice la adresa ortodocşilor de stil vechi.

Cu toate acestea, suntem nevoiţi să criticăm două din punctele de vedere expuse în acest capitol. În primul rând, ca mulţi alţi apologeţi ai noului calendar, autorul susţine că Patriarhia Română nu a adoptat calendarul gregorian – aşa cum spun, într-un mod simplist, unii dintre inamicii calendarului îndreptat (p. 27) -, ci mai degrabă a recomandat tuturor Bisericilor Ortodoxe îndreptarea vechiului calendar printr-o metodă nouă, mult mai bună decât cea utilizată în reforma gregoriană (p. 27-28). Acest argument tendenţios este respins categoric de ieromonahul Cassian în cartea sa, valoroasă, intitulată A Scientific Examination of the Orthodox Church Calendar (O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe). Patriarhul Meletie (Metaxakis) a încercat să liniştească, cu argumente care dovedesc ignoranţa sa absolută în materie de astronomie, temerile exprimate de Patriarhul Damian al Ierusalimului, care a înţeles imediat că aşa-numitul calendar iulian îndreptat nu era altceva decât calendarul gregorian deghizat. Aşa cum remarcă părintele Cassian, patriarhul Meletie a omis în mod deliberat să menţioneze că noul calendar iulian (adică cel îndreptat) coincide pe deplin cu cel gregorian până în anul 2800, când, indiscutabil, va apărea o diferenţă de o zi în anii bisecţi. Cu toate acestea, această diferenţă temporară va dispărea în 2900, când, din nou, cele două calendare vor coincide pe deplin[14]. Cu alte cuvinte, cei care au introdus noul calendar s-au angajat într-o formă de scamatorie astronomică, când au pretins că doar au îndreptat calendarul iulian. De fapt, ei au creat o veritabilă corcitură, prin încrucişarea dintre Pascalia ortodoxă şi sistemul gregorian de calcul pentru sărbătorile cu dată fixă.

În al doilea rând, în scurta sa referire la întrunirea interortodoxă a reprezentanţilor mandataţi să pregătească agenda unui nou sinod ecumenic – ţinută în iunie 1930 la Mânăstirea Vatopedu din Muntele Athos -, dl Popescu lasă impresia că această întâlnire a fost favorabilă reformei calendarului. Acest lucru nu este adevărat. Ierarhul Nicolae (Velimirovici) de Ohrid a avertizat că Biserica Ortodoxă Sârbă va boicota întrunirea dacă nu va fi asigurată că adunarea interortodoxă nu va avea nimic în comun cu congresul panortodox de la Constantinopol, care a adoptat rezoluţii cu privire la schimbarea calendarului. «Dacă această condiţie nu este îndeplinită, sârbii vor condamna Patriarhia Ecumenică»[15]. De altfel, reprezentanţii Bisericilor poloneză şi sârbă care au participat la această întrunire s-au abţinut de la a sluji cu delegaţii acelor Biserici care adoptaseră noul calendar, pe temeiul că ultimii erau, în esenţă, schismatici. Din aceasta putem vedea că nu numai ortodocşii de stil vechi, ci şi figuri proeminente a ceea ce astăzi s-ar numi Biserici Ortodoxe ,,oficiale”, s-au opus modificării calendarului în secolul trecut.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

În cel de-al treilea capitol al cărţii sale, dl Popescu renunţă la orice urmă de obiectivitate care ar putea supravieţui erorilor şi mistificărilor sale istorice; din nefericire, în acest capitol el dă curs revizionismului vulgar. După ce a elogiat Biserica Ortodoxă, ca fiind un izvor viguros de sprijin duhovnicesc pentru naţiunea română şi un tezaur de cultură şi educaţie pentru popor, autorul ne asigură că statul român precomunist garanta libertatea religioasă şi protecţia legală tuturor cultelor, atâta vreme cât funcţionarea lor nu aducea vătămare ordinii publice, bunelor moravuri sau legilor ţării.

Astfel, el pledează a priori că ortodocşii români de stil vechi nu au fost persecutaţi, când mişcarea lor a început iniţial să ia avânt, excepţie făcând, bineînţeles, situaţiile în care ei au încălcat ordinea socială, s-au comportat imoral sau au nesocotit legea seculară (Trebuie remarcat că autorul nu a făcut nici un fel de cercetări originale pentru această secţiune a cărţii, ci şi-a întemeiat observaţiile pe o carte – scrisă de Constantin Vulpescu, un prigonitor public ce a comentat primii ani ai rezistenţei de stil vechi – intitulată Rătăcirea stilistă[16]). Într-un şir de izbucniri preţioase pe marginea presupuselor fapte rele ale ortodocşilor de stil vechi, dl Popescu consideră că persecutarea lor a fost cauzată doar de agitatorii lipsiţi de scrupule care, folosind ca pretext libertatea de conştiinţă, au profitat de legile slabe menite să protejeze libertatea religioasă pentru a provoca tulburare, făcând astfel de râs Patriarhia.

Aşa cum suntem dirijaţi să credem, ortodocşii de stil vechi au abuzat cu furie de drepturile lor de cetăţeni români şi au atacat Biserica Română ,,oficială”, fără a fi pedepsiţi. Ei au publicat atacuri veninoase spiritual, aruncând cu noroi şi murdărie în Biserica de Stat. Sub protecţia legii seculare, ei au avut liberă circulaţie pentru pamfletele şi cărţile lor. Şi într-adevăr, ei au avut îndrăzneala să pretindă că sunt creştini ortodocşi. Agitatorii ,,stilişti”, citim în continuare, au înălţat biserici fără a avea autorizaţie oficială şi fără vreun scop raţional; şi când aceste biserici ilegale au fost închise, ei ar fi făcut scandal, ar fi insultat şi s-ar fi ridicat împotriva autorităţilor. Oameni care înainte erau indiferenţi faţă de religie au fost transformaţi în fanatici de influenţa malignă a ortodocşilor de stil vechi, care, potrivit dlui Popescu, nu numai că făceau tulburare şi aruncau cu noroi în Biserica ,,oficială”, ci, de asemenea – pe atât de incredibil pe cât poate părea limbajul său unei persoane cu bun simţ – erau ticăloşi, idioţi, bolnavi mental, nebuni şi oameni lipsiţi de credinţă şi cultură.

Este greu de crezut că o persoană care are o brumă de politeţe ar recurge la un asemenea talmeş-balmeş de acuzaţii sau ar acoperi cu atâta nesinceritate cumplita persecutare a ortodocşilor de stil vechi, care a continuat sub diverse forme mai mult de şaptezeci de ani[17]. Ca răspuns la aceasta, vom cita doar două din sutele de astfel de exemple ale persecuţiei dezlănţuite împotriva ortodocşilor români de stil vechi în anii 1930, chiar în timpul perioadei pe care dl Vulpescu, a cărui lucrare Popescu o foloseşte ca unică sursă, a descris-o semnificativ:

(În primul rând, în 1936) … comuna Rădăşeni, judeţul Suceava, a fost încercuită de câteva batalioane de jandarmi, toate aduse de la Cernăuţi. Aceşti jandarmi au blocat toate drumurile de acces către oraş şi au adunat pe cei mai mulţi dintre locuitori în primărie. Cei care au fost găsiţi a fi ortodocşi de stil nou au fost trimişi acasă. Credincioşii de stil vechi au fost sfătuiţi să treacă la noul calendar dacă vor să se întoarcă la casele lor. Când ei au refuzat să consimtă aceasta, poliţia a dus toţi bărbaţii în şcoala locală, unde au fost dezbrăcaţi şi li s-a spus să se întindă pe podea. Ei au fost ciomăgiţi cu sălbăticie, iar unii dintre ei au suferit pentru tot restul vieţii din cauza rănilor. Femeile şi cei mai tineri, care rămăseseră în primărie şi au stat neclintiţi în mărturisirea dreptei credinţe, au fost forţaţi să meargă printre două rânduri de jandarmi care-i loveau cu barbarie cu ciomege. Aceste acţiuni violente a avut un scop dublu. Pe de o parte, autorităţile au încercat să forţeze clerul şi credincioşii să treacă la noul calendar, de frică, şi, pe de altă parte, să reducă rezistenţa lor prin distrugerea bisericilor lor. De pildă, biserica din Rădăşeni a fost demontată şi mutată în altă localitate, unde a fost folosită ca biserică de stil nou[18].

(În al doilea rând, în Brusturi, în 1935) … în scopul de a preîntâmpina jefuirea sau arderea, Biserica (de stil vechi) era păzită noaptea de Petre V. Ignat, pe atunci în vârstă de 30 de ani. De asemenea, toţi credincioşii care trăiau în comună erau gata să intervină dacă era nevoie. Preotul de stil nou nu era numai nemulţumit de acest status quo, ci chiar vroia să distrugă biserica prin orice mijloace, indiferent ce ar presupune aceasta. El a organizat, cu ajutorul jandarmeriei şi a directorilor şcolilor locale, Sturza din Brusturi şi Dumitrescu din Groşi, o ceată care, îmbrăcată în jandarmi, a sărit gardul în timpul nopţii şi l-a bătut pe Petre Ignat, care păzea biserica. El a fost salvat de intervenţia unui alt credincios care a văzut atacul şi a dat alarma. Când oamenii s-au adunat, unul din ceată a tras câteva focuri de armă pentru a-i determina pe atacatori să se retragă.

Câteva zile mai târziu, pe neaşteptate, comuna a fost încercuită de un număr foarte mare de jandarmi înarmaţi cu puşti şi mitraliere, şi toate drumurile de acces înăuntrul şi în afara comunei au fost blocate. La 9 dimineaţa, jandarmii au intrat în localitate şi i-au obligat pe locuitori să meargă la postul lor, unde au fost ţinuţi închişi sub pază. În plus, părintele Vasile Lupescu, preotul de stil nou, era la poartă. Jandarmii au confiscat cărţile bisericeşti din buzunarele credincioşilor şi alte lucruri găsite asupra lor după o percheziţie corporală. Credincioşii au fost somaţi să renunţe la credinţa lor, însă ei au stat fermi pe poziţie. Atunci, jandarmii au dus câte 10 oameni (bărbaţi sau femei) într-o încăpere alăturată, i-au forţat să se întindă cu faţa la pământ şi i-au bătut cu sălbăticie cu ciomege, atât de crunt încât sângele ţâşnea prin hainele lor … Aceeaşi întrebare era repetată la nesfârşit: ,,Mai ţii vechiul calendar ?” Printre cei bătuţi cu brutalitate erau părinţii arhimandritului Timotei de la Mânăstirea Slătioara[19].

În partea a doua a celui de-al treilea capitol al cărţii, dl Popescu enumeră ceea ce el percepe drept încălcări ale canoanelor bisericeşti de către cei de stil vechi, care, destul de ciudat, întotdeauna s-au mândrit – şi pe drept – cu stricta lor ascultare faţă de aceste canoane. Nu vom încerca să respingem toate aceste afirmaţii despre încălcări canonice, pentru simplul motiv că nici una dintre ele nu are vreo relevanţă pentru situaţiile cu care s-au confruntat cei de stil vechi. Cu toate acestea, slujind adevărului şi onestităţii, suntem nevoiţi să ne ocupăm de cinci dintre aceste afirmaţii.

În primul rând, dl Popescu afirmă, fără nici un fel de dovadă, că preoţii de stil vechi slujesc sfânta liturghie cu antimise (pânze pe care au fost ţesute sfinte moaşte şi pe care se slujeşte sfânta liturghie) care nu sunt date cu binecuvântarea episcopului locului, iar în unele cazuri ei folosesc chiar antimise furate. În opinia sa, aceasta constituie o încălcare a canonului apostolic 73. În fapt, acest canon stabileşte că nimeni nu trebuie să-şi însuşească, spre propriul său folos, vreun vas de aur sau de argint, sau vreo ţesătură care a fost afierosită Bisericii. Potrivit Sfântului Nicodim Aghioritul şi altor tâlcuitori de canoane, acest canon este menit să interzică utilizarea la întâmplare (adică, profană) a lucrurilor sfinte. El ilustrează aceasta citând exemplul împăratului Valtasar, care a folosit, la un banchet, vasele sfinte confiscate de tatăl lui, Navuhodonosor, din Templul din Ierusalim[20]. Destul de evident, chiar dacă preoţii de stil vechi au furat antimisele din Bisericile de stil nou – lucru pentru care nu există nici o brumă de dovadă – ei nu le-ar fi folosit precum Valtasar, în scopuri profane.

În al doilea rând, dl Popescu citează numeroase canoane referitoare la clerici care, arătând nesupunere faţă de episcopii lor şi, prin aceasta, excomunicându-se ei înşişi din Biserică, îşi întemeiază propriile lor asociaţii şi îşi ridică propriile lor altare, sfidând episcopul locului[21]. Nici unul dintre aceste canoane nu are aplicaţie la acei clerici tradiţionalişti care s-au opus impunerii necanonice a noului calendar. Toţi aceşti clerici au fost depuşi din spirit de răzbunare, pentru că au obiectat faţă de o inovaţie care a adus discordie şi divizare în sânul Bisericii. Canoanele pe care dl Popescu le citează sunt îndreptate împotriva preoţilor care s-au separat ei înşişi de comuniunea cu episcopul lor din motive pur personale sau spre slavă deşartă. Mai la obiect, canoanele care poruncesc ascultare faţă de episcop presupun întotdeauna că episcopul în cauză este dreptcredincios. Un episcop care propovăduieşte deschis erezia sau introduce inovaţii precum cea a noului calendar, ce provoacă confuzie şi divizare printre credincioşi, nu mai este un ierarh ortodox care-şi săvârşeşte slujba cum se cuvine şi, prin urmare, nu este în măsură să ceară ascultare de la membrii turmei sale.

În al treilea rând, dl Popescu afirmă că ortodocşii de stil vechi nu au preoţi care să săvârşească slujbe. Prin această remarcă stranie, provocatoare şi mai degrabă arogantă, evident, el intenţionează să spună că, de vreme ce, în opinia sa, ei sunt schismatici, preoţii lor nu sunt decât nişte simpli mireni îmbrăcaţi în veşminte preoţeşti. Apoi, el continuă să pretindă că ei permit monahilor nehirotoniţi şi laicilor să săvârşească botezuri şi înmormântări şi să spovedească. Aceasta este pură prostie şi o alunecare lipsită de fineţe în derâdere ieftină şi defăimare. Folosindu-se de canoanele Bisericii pentru a-şi împodobi acuzaţiile sale grosolane, dl Popescu aduce, mai presus de orice, canonul 15 al Sinodului I-II (861) pentru a-şi susţine opinia. Precum ştie orice cunoscător al canoanelor, nicăieri în textul acestui canon nu există vreo referire la interzicerea săvârşirii slujbelor dumnezeieşti de către laici. De fapt, acest canon este chiar locus classicus al rezistenţei legale la eroarea teologică şi tipul de rezistenţă asumată de ortodocşii de stil vechi; într-adevăr, el susţine că cei care s-au separat de un episcop care propovăduieşte o învăţătură greşită nu s-au despărţit de unitatea Bisericii prin schismă, ci, din contră, au fost perseverenţi în a salva Biserica de schisme şi divizări[22].

În al patrulea rând, dl Popescu îi ceartă pe ortodocşii de stil vechi pentru convingerea lor că părinţii de la primul Sinod Ecumenic au inventat o Pascalie veşnică – ceea ce, fără îndoială, ei au făcut – şi, pornind de la presupunerea că actele sinodului s-au pierdut cu desăvârşire, el susţine că nu există nici o dovadă că primul sinod a stabilit vreo regulă cu privire la data Paştelui. Aceasta este o poziţie lipsită de sens, dat fiind faptul că, în realitate, Biserica Ortodoxă a acceptat, până astăzi, hotărârile acestui sinod cu privire la calcularea datei Paştelui – incluzându-i, bineînţeles, pe ortodocşii de stil nou care, chiar atunci când au modificat calendarul sărbătorilor cu dată fixă, nu au renunţat la Pascalia tradiţională a Bisericii Ortodoxe. De asemenea, dl Popescu este, evident, în necunoştinţă de cauză – o scăpare stranie pentru un student în teologie – că actele Sinodului de la Niceea sunt, de fapt, păstrate în Istoria Ecleziastică a lui Ghelasie al Cizicului[23].

 

Sfântul Ierarh Glicherie, ierodiacon (anii ’1920)

 

În al cincilea şi ultimul rând, autorul pretinde că principalul întemeietor şi sufletul Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, ieromonahul (mai târziu, mitropolitul) Glicherie, împreună-vieţuitorul cu el întru sihăstrie ierodiaconul David şi alţi zece călugări au fost excluşi din monahism (p. 42) de Mitropolia Moldovei, în aprilie 1931, şi, în virtutea acestei ,,depuneri”, au fost lipsiţi de dreptul canonic de a săvârşi sfânta liturghie sau orice altă slujbă dumnezeiască. Este absurd, deoarece un monah nu poate fi ,,depus” din cinul monahal, deşi acest lucru este prea puţin înţeles de clericii modernişti. De asemenea, dl Popescu nu reuşeşte să explice ce repercusiuni are această pretinsă depunere din monahism asupra dreptului cuiva de a-şi exercita îndatoririle preoţeşti. De altfel, aşa cum Sfântul Maxim Mărturisitorul lămureşte în comentariul său la Ierarhia ecleziastică a Sfântului Dionisie Areopagitul, dacă un ierarh excomunică pe cineva contrar scopurilor dumnezeieşti, judecata lui Dumnezeu nu se va abate asupra acelei persoane; pentru că ierarhul este dator să aplice aceste măsuri potrivit cu judecata dumnezeiască şi nu după propria sa voinţă[24]. Cu alte cuvinte, depunerile pronunţate în spiritul răutăţii şi meschinăriei, din raţiuni politice sau în scopul răzbunării şi demonstrării unui lucru oarecare, nu au puterea de a lega.

Ultimul capitol al polemicei cărţi scrise de dl Popescu cuprinde unele recomandări, adresate în principal preoţilor de stil nou din România, despre cum să-i ,,lumineze” pe ,,stiliştii” rătăciţi. Spre meritul său, autorul face în acest capitol nişte comentarii mai degrabă civile, în opoziţie cu remarcile sale cumplit de crunte şi uneori fabuloase din capitolul anterior. Printre altele, el sugerează preoţilor de stil nou să se comporte într-o manieră ireproşabilă din punct de vedere moral, pentru a evita să ofere ortodocşilor de stil vechi noi pretexte de a rămâne despărţiţi de Biserica ,,oficială”.

În esenţă, propune ca preoţii de stil de nou să folosească mai degrabă ,,mănuşa de catifea” decât ,,pumnul de fier”, atunci când au de-a face cu ortodocşii de stil vechi. Aceasta ar constitui, fără îndoială, o îmbunătăţire a politicilor urmate de Patriarhia şi Statul Român în anii 1930 şi după aceea. De asemenea, propune ca preoţii de stil nou să se angajeze în dezbateri irenice publice cu reprezentanţi ai mişcării de stil vechi şi să explice cu claritate ,,îndreptarea” calendarului bisericesc la orele de religie din şcoli. În realitate, Patriarhia Română a evitat cu asiduitate asemenea confruntări şi, fără îndoială, ar evita o analiză obiectivă a stilului vechi în şcolile publice, de vreme ce această chestiune, după cum am arătat, nu stă chiar aşa cum au pretins dl Popescu şi alţii.

 

Întâmpinarea Mitropolitului Galaction Cordun de către ieromonahul Glicherie la Mânăstirea Slătioara, în 1955

 

Într-adevăr, în orice forum deschis la care ar participa reprezentanţi competenţi ai celor două facţiuni de stil vechi şi nou ai Bisericii Române şi ai altor Biserici locale, chestiunea calendarului ar căpăta o mult mai mare semnificaţie decât şi-ar imagina cei mai mulţi. Într-un mod foarte asemănător cu felul în care iconoclaştii îşi băteau joc de iconoduli, în secolele VIII-IX, pentru convingerea lor că icoanele erau parte integrantă a Sfintei Tradiţii, astăzi ortodocşii de stil vechi sunt batjocoriţi pentru că venerează un calendar sau atribuie semnificaţie dogmatică unor zile oarecare. Cu toate acestea, precum atunci când problema iconoclasmului a fost analizată cu atenţie de întreaga Biserică ea s-a dovedit a fi extrem de importantă, tot astfel chestiunea calendarului, atunci când este examinată într-un mod atent şi raţional, se vădeşte a fi de o importanţă deosebită. Următorul citat aduce în prim plan acest lucru:

Referitor la această chestiune, părintele Pavel, un monah de la Biserica Sfântului Mormânt, remarca în mod just că o bucată de lemn, înainte de a avea chipul Mântuitorului nostru zugrăvit pe ea, nu este decât o bucată oarecare de lemn, pe care putem să o ardem sau să o distrugem. Dar din momentul în care pictăm pe ea icoana lui Iisus Hristos cel Atotputernic, acest lemn se sfinţeşte şi devine un izvor de sfinţenie pentru noi, deşi lemnul ar putea fi de o calitate inferioară. Tot astfel, calendarul solar, în măsura în care este un calendar al trecerii zilelor şi lunilor, nu are în sine nimic pentru care să fie cinstit. Dar din clipa în care Sfânta Biserică şi-a pus pecetea pe el şi şi-a rânduit viaţa pe această temelie, deşi el a devenit eronat din punct de vedere astronomic, rămâne în continuare sfânt ! Calendarul nu mai este iulian, ci bisericesc, aşa cum bucata de lemn nu mai este o simplă bucată de lemn, ci o icoană[25].

Cu adevărat, este cât se poate de limpede că acest calendar bisericesc tradiţional este atât de intim legat de viaţa liturgică a Bisericii – şi în mod special de Tipic, ce cuprinde regulile şi rânduielile care guvernează slujbele dumnezeieşti ale Bisericii -, încât introducerea noului calendar a dat naştere la numeroase anomalii liturgice. De exemplu, chiar Tipicul întrucâtva modernist al Marii Biserici (a Constantinopolului), alcătuit de George Violakis şi publicat în 1888, oferă reguli pentru situaţia în care Paştele cade în aceeaşi zi cu Buna Vestire a Maicii Domnului. Cu toate acestea, în noul calendar, această unică co-sărbătorire a celor două evenimente mântuitoare[26] este cu totul imposibilă. La fel, potrivit noului calendar, prăznuirea Sfinţilor 40 de Mucenici din Sevastia poate să cadă cel mai devreme marţi în săptămâna după Duminica Fiului Risipitor şi, astfel, cei de stil nou se pot trezi cântând următorul tropar, într-o perioadă în care se mănâncă de dulce: Purtătorilor de biruinţă ai lui Hristos, cu pomenirea slăvitei voastre pătimiri, aţi făcut cinstitul post şi mai luminat. Că patruzeci fiind la număr, sfinţiţi postul cel de patruzeci de zile, urmând cu pătimirea voastră pentru Hristos, patimii Lui celei mântuitoare[27]. În cele din urmă, pentru cei care urmează noul calendar, există anumiţi ani în care Postul Sfinţilor Apostoli este pur şi simplu eliminat. De exemplu, în 1983, în contul Postului Sfinţilor Apostoli, ortodocşii bulgari de stil nou au postit o zi în săptămâna de după Pogorârea Sfântului Duh, când postul este realmente interzis de Tipic[28].

Din nou, într-un forum deschis unde ortodocşii de stil vechi ar putea să se confrunte într-un mod obiectiv cu polemicile lipsite de sens ale criticilor de genul dlui Popescu, nici o persoană raţională nu ar putea tăgădui următoarele: calendarul bisericesc este parte a Sfintei Tradiţii, noul calendar a produs confuzie în viaţa liturgică a Bisericii, şi reforma calendarului nu este altceva decât o inovaţie prost concepută. Prin urmare, ca răspuns la pretenţia răposatului diacon Petru David (un critic fanatic al ortodocşilor români de stil vechi[29]), din prefaţa acestui volum, potrivit căreia autorul a reuşit să clarifice situaţia creată de schimbarea calendarului, noi am spune exact contrariul: el a înceţoşat imaginea generală cu privire la această problemă şi a denaturat nenumărate fapte. În vreme ce părintele David speră că autorul va alcătui alte lucrări pe tărâmul cunoaşterii şi al adevărului, noi putem doar să sperăm că, de dragul acurateţei, el nu va face aceasta pe tărâmul teologiei sau al istoriei Bisericii. Dl Popescu fiind student la Facultatea de Drept a Universităţii din Constanţa, după cum ni se spune în această carte, stăruim cu tărie ca el să urmeze o carieră în drept şi să lase sarcina de a scrie teologie celor care nu numai că sunt mai bine pregătiţi ca el, dar care sunt poate, de asemenea, un pic mai dezinteresaţi şi mai corecţi în modul în care abordează problemele ecleziastice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 32 (4/2004)