Medicii imping un irlandez paralizat sa refuze ventilatia artificiala si sa moara

Medicii împing un irlandez paralizat să refuze ventilaţia artificială şi să moară

Aprilie 2011. Într-un articol din Irish Times, un irlandez cu o boală neuro-motorie degenerativă a dezvăluit cât de puternic a fost presat de comunitatea medicală să refuze ventilatorul care îl ţine în viaţă.

După ce a fost admis la terapie intensivă pentru pneumonie, o complicaţie comună pentru pacienţii paralizaţi, Simon Fitzmaurice a început să primească asistenţă în respiraţie şi un tub pentru hrănire. La scurt timp după ce a fost admis, a venit un medic şi i-a spus că este rar şi scump pentru pacienţi să aibă ventilator acasă.

Potrivit lui Fitzmaurice, medicul i-a spus, de faţă cu soţia şi mama lui, că ,,a venit momentul ca eu să fac alegerea cea grea. El mi-a spus că au existat doar două cazuri de ventilaţie acasă, însă în ambele cazuri persoanele erau extrem de bogate”. ,,El mi-a spus: ‘Acum este momentul tău. Este vremea să faci alegerea cea grea, Simon’”.

Însă reacţia instinctivă a lui Fitzmaurice a fost de a alege viaţa: ,,În timp ce el se uita la mine, forţa vieţii mele, sufletul meu, partea din mine care simte asemenea fiecărei părţi, este fără echivoc. Vreau să trăiesc. Îmi însufleţeşte tot trupul în aşa măsură, încât nu simt nici o frică în faţa acestui om”.

După două zile de la această întâlnire, el şi familia lui au fost informaţi că ventilatorul de casă de care avea nevoie era plătit de societatea de asigurări de sănătate naţională a Irlandei şi că pachetul necesar pentru ca dispozitivul să funcţioneze putea fi plătit de societate şi familia sa.

Simon Fitzmaurice relatează că ulterior a fost întrebat de un neurolog de ce vroia să trăiască ştiind că are o boală degenerativă care îl va ucide în cele din urmă. Răspunsul lui a fost: ,,Îmi iubesc soţia. Îmi iubesc copiii. Prietenii, familia. Iubesc viaţa în general. Dragostea mea este nemicşorată, neîngenuncheată, neştirbită. Vreau să trăiesc. Este greşit acest lucru ?”

,,Boala neuro-motorie este ucigaşă. Dar la fel este viaţa”, a continuat el. ,,Toţi murim. Însă doar pentru că mori, doar pentru că vei muri într-un anumit moment în viitor, înseamnă că ar trebui să te sinucizi acum ? Din punctul meu de vedere, ei îmi cereau să-mi iau viaţa. Sau să susţin eutanasia. Am refuzat”.

Simon Fitzmaurice cu soţia şi copiii săi

Specialiştii spun că experienţa lui Fitzmaurice nu este neobişnuită şi că incidente ca acesta devin o tendinţă în practica medicală – o tendinţă care este aproape universală în ţările dezvoltate, mai ales în cele cu îngrijirea sănătăţii naţionalizată, finanţată de stat. Alex Schadenberg, conducătorul Coaliţiei pentru Prevenirea Eutanasiei din Canada, afirmă: ,,Din nefericire, această istorie este prea comună”. El spune că tendinţe filozofice străine de etica medicală tradiţională, combinate cu sisteme de îngrijire a sănătăţii finanţate masiv din taxe, au dat naştere la o nouă paradigmă etică bazată pe utilitarianism în luarea deciziilor privind tratamentul. Potrivit acestei paradigme, numită bioetică (n.r.: deşi ar trebui numită mai degrabă tanato-etică), ,,judecăţile de valoare şi atitudinile negative faţă de oameni cu boli degenerative au condus la impunerea morţii asupra oamenilor vulnerabili”.

Comisiile de bioetică din spitale decid acum în mod curent să întrerupă tratamentul care ar putea salva vieţi, pe principiul ,,autonomiei pacientului” care susţine că este în ,,interesul superior” al pacientului să ,,i se permită să moară”, adesea prin întreruperea hranei şi apei. Tot mai mult aceste decizii sunt luate fără consimţământ şi uneori în mod activ împotriva voinţei pacientului şi familiei sale. În unele ţări precum Belgia şi Olanda, noul sistem etic a condus la legalizarea eutanasiei şi abuzul larg răspândit al ,,prevederilor” legale adiacente. Studii recente din Belgia au arătat că 32% din totalul deceselor legale prin eutanasie sunt comise fără cererea sau consimţământul pacienţilor sau familiilor şi doar 47,2% din totalul deceselor prin eutanasie sunt raportate. În Olanda, cifra este de 550 decese fără cerere sau consimţământ în fiecare an şi cel puţin 20% din toate decesele prin eutanasie neraportate.

Schadenberg a mai afirmat: ,,Toţi oamenii trebuie să fie conştienţi că societatea impune deja moartea asupra oamenilor vulnerabili şi dacă eutanasia sau sinuciderea asistată devine legală, atunci va fi făcută într-un mod mai rapid şi mai silenţios”.

Fitzmaurice spune: ,,Nu vorbesc în numele tuturor oamenilor cu boală neuro-motorie, vorbesc doar în numele meu. Poate alţii s-ar întreba dacă să accepte sau nu ventilator. Însă eu cred în a se acorda o şansă, nu în a fi încurajat să urmezi o stare de lucruri”.

,,Eu nu sunt o tragedie. Nu vreau şi nici nu am nevoie de milă. Sunt plin de nădejde. Cuvântul ‘nădejde’ şi boala neuro-motorie degenerativă nu merg împreună în această ţară. Nădejdea nu înseamnă a căuta un tratament pentru o boală. Nădejdea este un mod de viaţă. Credem adeseori că avem dreptul la o viaţă lungă şi prolifică precum Coca-Cola. Dar viaţa este un privilegiu, nu un drept. Mă simt privilegiat să fiu în viaţă. Aceasta este nădejdea”.

Aşa funcţionează astăzi sistemul de sănătate irlandez. Dar nu numai din Irlanda, ci din multe alte ţări europene care se socotesc cât se poate de civilizate. Acestea vor fi în scurt timp drepturile omului: dreptul de a nu beneficia de tratament pentru o boală care oricum te ucide, ca nu cumva să încarci la nota de plată societatea consumeristă, dreptul de a te sinucide prin privarea de hrană şi apă – care este unul din modurile cele mai mârşave de a ucide pe cineva, şi fireşte alte drepturi înrudite cu acestea.

Nu se ştie de ce marii activişti pro-eutanasie, care propovăduiesc ani de-a rândul beneficiile acestei calamităţi, scapă din ghearele ei. De pildă, Jack Kevorkian, care a plătit de curând datoria de obşte de a muri, a fentat eutanasia murind în mod firesc.