Noutati editoriale nr. 19

Scrierile părintelui Savatie Baştovoi

În ultimii ani, printre autorii de carte creştină românească şi-a făcut simţită apariţia tânărul ieromonah Savatie Baştovoi de la Mânăstirea Noul Neamţ din Republica Moldova. Născut în 1976 la Chişinău, în familia unui profesor de filozofie, propagandist al ateismului ştiinţific, Ştefan Baştovoi, mai târziu ieromonahul Savatie, urmează Liceul de Artă ,,Octav Băncilă” din Iaşi şi debutează ca poet.

Cunoscut în cercurile scriitoriceşti pentru volumele sale de poezie, Elefantul promis (1996), Cartea Războiului (1997), Peştele pescar – o poveste (1998) şi pentru romanul Iepurii nu mor – pentru copiii sovietici care au crescut mari (apărut în 2002, însă scris cu mult timp înainte), el uimeşte lumea intelectuală căreia îi aparţinea prin decizia sa de a intra în monahism.

În 1999 este tuns în monahism, primind numele Savatie, în cinstea Sfântului Savatie de la Soloveţ, în 2000 este hirotonit diacon, iar la praznicul Sfintei Mironosiţe Maria Magdalena din anul 2002 este înălţat la demnitatea preoţească.

După intrarea în monahism, el publică, la Editura Marineasa din Timişoara, volumele Idol sau icoană ? (2000), Ortodoxia pentru postmodernişti în întrebări şi răspunsuri (2001), Între Freud şi Hristos (2001), Dragostea care niciodată nu cade. Interviuri şi relatări despre stareţul Selafiil cel Orb de la Noul Neamţ (2001), În căutatea aproapelui pierdut (2002), O pogorâre la iad, despre perversiuni şi păcate în general (2002), Dragostea care ne sminteşte (2003), iar la Editura Sophia din Bucureşti Două conferinţe despre curaj şi libertate în Ortodoxie şi alte întrebări fără rânduială (2002).

Prin scrierile sale, părintele Savatie încearcă să răspundă unor întrebări care frământă cugetele creştinilor de astăzi. Tânăr, lipsit de o oarecare experienţă duhovnicească, încă tributar viziunii sale intelectualiste şi cu un limbaj nu întotdeauna adecvat pentru o temă duhovnicească, el abordează subiecte de o delicateţe maximă pentru viaţa unui creştin. Cu toate acestea, el reuşeşte să ofere o perspectivă ortodoxă unor probleme actuale, iar cititorul, folosindu-se de discernământ şi înţelepciune, poate culege din cărţile sale nectar duhovnicesc. 

* * *

Idol sau icoană este un mic manual de istorie a icoanei, ce abordează iconografia din punct de vedere teologic, istoric şi filozofic. Autorul încearcă să arate că fundamentul icoanei îl reprezintă însăşi întruparea Mântuitorului: ,,Dumnezeu, care până atunci se lăsa cunoscut doar prin lucruri, acum se arată întrupat. ,,Pe Dumnezeu nu L-a văzut nimeni, zice Ioan, Fiul Cel Unul-Născut, Care este în sânurile Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1,18). Prin Iisus Hristos acest dor de a vedea pe Dumnezeu s-a împlinit. Dumnezeu cel nevăzut S-a făcut văzut, deci a avut o prezenţă istorică. Şi deoarece, (şi numai pentru că) Dumnezeu S-a făcut văzut, noi îl putem reprezenta în icoane. Iată de ce icoana nu este ,,chip cioplit” (Ieşirea 20, 4), căci nu este asemănare ,,nici a celor ce sunt în cer, sus (adică stelele), nici a celor ce sunt pe pământ, jos”, ci chip (eicon) al Însuşi Făcătorului. Deci, a refuza posibilitatea reprezentării lui Dumnezeu în icoane înseamnă a tăgădui întruparea lui Dumnezeu”.

El prezintă un cadru istoric al evoluţiei icoanei şi a teologiei cu privire la iconografie, sinoadele ecumenice, iconoclasmul şi sfinţii care au luptat pentru icoane. Ulterior explică simbolurile din pictura creştină timpurie şi vorbeşte despre icoanele Mântuitorului, ale Maicii Domnului şi ale Sfintei Treimi. În mod aparte, el ridică problema chipului lui Dumnezeu Tatăl în iconografie, amintind disputele existente în Biserică pe marginea acestei probleme: ,,Problema chipului Tatălui în iconografie a fost discutată încă la Sinodul din 1554 şi reluată la Marele Sinod din Moscova, fapt care nu înseamnă absenţa poziţiei Bisericii în privinţa reprezentării chipului Tatălui. Însăşi polemica purtată la cel de-al 7-lea Sinod (787) ne arată că icoanele Tatălui la vremea aceea nu erau răspândite. Acest tip iconografic s-a înrădăcinat relativ târziu în tradiţia bisericească pe fondul inculturii teologice şi al unui oarecare populism al iconarilor, totuşi el se găsea deja în secolele IV-V în compoziţiile decorative de pe sarcofagele laterane din Roma”.

În capitolul Icoane bizantine, tablouri italiene (Relaţia dintre icoană şi rugăciune în ortodoxie şi catolicism), el pune problema deosebirii unei icoane în sensul teologic al cuvântului de tablourile de inspiraţie religioasă, subliniind faptul că trebuie făcută o distincţie între icoană ca obiect de artă şi icoana ca obiect de cult, duhovnicesc: ,,Trebuie să renunţăm la latura strict artistică, tehnică, a icoanei, în favoarea celei duhovniceşti, ca nu cumva goana după reuşitele artistice, devenind scop în sine, să creeze o ruptură nedorită între mesaj – ceea ce trebuie transmis – şi metodă”.

,,Discuţia despre cele două feluri de a vedea icoana nu este numaidecât una de polemică dintre tradiţia Bisericii şi mofturile papale, ci, începând cu secolele XVII-XVIII, odată cu pătrunderea modei italiene şi în ţările noastre, devine o problemă în sânul Bisericii Ortodoxe”. Părintele realizează o paralelă interesantă între icoană ca obiect de cult şi tabloul religios introdus de pictorii renascentişti, ce au revenit la ,,acele idealuri şi năzuinţe estetice şi filozofice cu care se luptase şi le înfrânsese, cu mare greu (şi nicidecum în întregime), pe parcursul a multe secole, gândirea Bisericii creştine”.

Subliniind importanţa felului în care este privită rugăciunea, el descrie experienţele mistice ale catolicilor care depăşesc sfera celor duhovniceşti, alunecând către înşelare demonică: ,,Exaltării mistice a ,,sfinţilor” catolici nici nu i s-ar fi potrivit altă artă decât cea a Renaşterii”, încărcată de patimă.

În ultimul capitol, părintele Savatie vorbeşte despre filmul ,,Ultimele ispite ale lui Hristos”, realizat după cartea lui Nikos Kazantzakis, în regia lui Martin Scorsese. El îl citează pe diaconul Andrei Kuraev, care spune: ,,Este blasfemiator să întipăreşti în memoria oamenilor astfel de scene”. Iar el adaugă: ,,Cu filmul ,,Ultimele ispite ale lui Hristos”, omenirea atinge apogeul regresului moral şi spiritual. Ceea ce Dumnezeu a făcut la început ,,după chipul şi asemănarea Sa”, nu mai există. Acum omul Îl ,,face” pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa stricăcioasă”.

Dialogurile cuprinse în Ortodoxia pentru postmodernişti, dintre părintele Savatie şi Nicolae Balotă, Andrei Kuraev şi Dumitru Crudu, au ca subiect curentul postmodernist şi impactul său asupra Ortodoxiei. Prin observaţiile sale, fiecare interlocutor al părintelui vine să completeze o perspectivă destul de realistă asupra problemelor cu care se confruntă astăzi societatea creştină.

Astfel, Nicolae Balotă crede că oamenii învăţaţi ai Bisericii trebuie să-şi spună cuvântul cu privire la cultura contemporană. ,,Pentru că – spune el – am văzut aceasta încă din secolul trecut, sunt anumite forme ale civilizaţiei şi ale culturii care au căutat chiar într-un anumit fel, camuflate sub forme religioase, să devină ele însele obiecte de cult. În definitiv, omenirea a fost întotdeauna bântuită sau atacată, într-un anumit sens, de anumite tentaţii de-a dreptul demonice, care să o ducă pe calea unei idolatrii. Nu găsim idolatrii în jurul nostru, semne ale unei idolatrii existente astăzi tot astfel ca pe vremea baalilor din vechime ? Astăzi nu poartă aceste nume, dar idolii există. Şi avem întotdeauna tendinţa în noi să ne închinăm unui mic sau mare idol existent”.

La rândul său, Andrei Kuraev face observaţii pertinente. El consideră că modernismul, postmodernismul şi comunismul sunt roade ale aceluiaşi câmp steril, al ateismului în general: ,,Postmodernismul de astăzi nu e de fapt decât ateism exprimat liber, nu ca pe vremea comunismului când era impus; acest postmodernism este un comunism acceptat … ,,Dumnezeu a murit” al lui Friedrich Nietzsche, acesta este fundamentul postmodernismului … Este adevărat, Dumnezeu a murit. Dar nu punem aici punct. Acolo unde Nietzsche pune punct sau semnul exclamării, noi punem virgulă, pentru că anume după aceasta El a înviat. Postmodernismul nu este altceva decât cufundarea în lumea Vinerii Mari, dar care nu mai ajunge până duminică, nu cunoaşte Învierea”. El reuşeşte să surprindă fatalismul lumii de astăzi, care pare că a uitat, într-adevăr, că Hristos a înviat şi nu mai nădăjduieşte în nici un fel să se ridice din prăpastia păcatului.

În final, Dumitru Crudu îl intervievează pe monahul Savatie, rugându-l să-i vorbească despre trecerea sa de la poezie şi postmodernism la Ortodoxie şi chiar la monahism. Acest interviu îl înfăţişează pe omul Savatie, creştin şi monah, pe calea sa către adâncimile vieţii duhovniceşti, nu întotdeauna prins într-un unghi favorabil.

Între Freud şi Hristos este o compilaţie de articole ale părintelui Savatie în care el abordează subiecte de o delicateţe maximă pentru viaţa unui creştin. Primul articol din această serie, De ce se sting luminile în discoteci, are ca temă lupta cu ruşinea, o problemă extrem de actuală pentru tânărul de astăzi. ,,Fiecare epocă a însemnat o luptă împotriva a ceva. Renaşterea a luptat pentru restaurarea omului, epoca modernă pentru instaurarea democraţiei ş.a.m.d. Dar cea mai interesantă este lupta care se duce astăzi. Ultima luptă a omenirii, poate pare ciudat, este lupta cu ruşinea”.

,,Ceea ce ne călăuzeşte spre virtute, ca un fir al Ariadnei, este sentimentul ruşinii, care, după părerea Sfinţilor Părinţi, este glasul Duhului Sfânt din noi. Ruşinea nu este prezentă la copii, atâta timp cât aceştia se află în starea de inocenţă fericită, care este dincolo de virtute. Ea apare însă odată cu primele mişcări spre păcat, când copilul află ce este binele şi răul”.

,,Ruşinea este starea tuturor oamenilor de după cădere. Atunci când noi ne împotrivim ruşinii, pentru a săvârşi păcatul, noi ne împotrivim glasului lui Dumnezeu, care umblă în răcoarea serii şi strigă: Adame, unde eşti ? (Facerea 3, 9). Noi toţi am moştenit această fire, şi cei care cred în Dumnezeu şi cei care nu cred”.

Alte articole din această carte sunt: Prima dragoste, De ce ne place atât de mult ,,Saint Valentines”, Omul – chip al lui Dumnezeu şi chip al animalului. Multitudinea de probleme ale omului contemporan, pe care părintele încearcă să le trateze, se reduce, în mod invariabil, la idolatria contemporană, cu aspectul său extrem: desfrânarea. ,,Oamenii au ajuns să fie nişte prelungiri ale poftei. Lumea este un sanatoriu de bolnavi care se folosesc unii pe alţii ca medicament pentru boala lor. De aceea ei au nevoie unii de alţii. Ei sunt nedespărţiţi, legaţi între ei ca nişte ocnaşi cu lanţurile poftei. Dar ceea ce este mai cutremurător este că nu pofta reiese din noi, ci noi reieşim din ea … Noi asistăm la personificarea poftei, dincolo de orice idee de cuplu sau lege a perpetuării”.

Deşi sunt interesante şi incitante prin temele lor, cărţile lui Savatie Baştovoi pot fi vătămătoare. Din cauza modalităţii în care autorul discută desfrâul timpurilor noastre, ca şi alte chestiuni delicate din punct de vedere duhovnicesc, cititorul trebuie să aibă mare grijă ca nu cumva acest amalgam de vorbe să-l rănească.

Daria Pavel

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)