Ortodoxia si ecumenismul (VII)

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 6

Ecumenismul inventează concepte noi şi le revocă pe cele vechi pentru a atenua divergenţele dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe

În cercurile ecumenice se emit concepte şi termeni noi, care ar trebui să contribuie la atenuarea treptată a disensiunilor dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, şi se elimină conceptele şi termenii vechi care accentuează aceste disensiuni. Drept exemplu al celui dintâi caz putem evoca noua definiţie ‘ecumenică’ deja criticată de noi în capitolul de introducere, de ‘biserică ecumenică’, interpretată nu în sens de Biserică Ortodoxă, ci în sens de biserică ‘invizibilă’, din care fac parte toţi cei care se consideră ‘creştini’.

C.M.B. confundă metodic noţiunile ‘ortodoxie’ şi ‘heterodoxie’, subînţelegându-se mai ales nu Ortodoxia unică, aşa cum este de fapt numai credinţa noastră ortodoxă, ci multitudinea de ‘ortodoxii’, prin compararea cărora se caută o anume ‘ortodoxie’ nouă, mai perfectă (a se vedea mai jos principiul 8, 8). Sub acest aspect sunt examinate noţiunile ‘Tradiţie’ şi ‘tradiţii’, fiind diminuată importanţa Sfintei Tradiţii Ortodoxe, ca fiind echivalentă cu Sfânta Scriptură ca izvor al credinţei, cu scopul de a camufla Adevărul revelat de Dumnezeu prin alte diferite predanii omeneşti (Coloseni 2, 18), care au fost puse la baza asociaţiilor protestante şi sectare.

Pentru a micşora importanţa Bisericilor cu adevărat Ortodoxe, ecumeniştii vorbesc despre ‘Bisericile Ortodoxe Orientale’, vrând să dea de înţeles că paralel cu adevăratele Biserici Ortodoxe există şi Biserici ‘Ortodoxe’ Orientale, care sunt cunoscute în istoria Bisericilor ca monofizite, dar pentru care în prezent este inventată o denumire mai neutră – ‘Biserici precalcedoniene’. S-a ajuns până acolo că, definind aceste Biserici drept ‘Ortodoxe Orientale’, ecumeniştii noştri supranumesc Bisericile noastre Ortodoxe locale drept ‘Biserici Ortodoxe Bizantine’, ceea ce este greşit, deoarece Bisericile Ortodoxe slave (Rusă, Sârbă şi Bulgară), ca şi Bisericile Gruzină şi Română nu sunt nicidecum bizantine.

Este trist faptul că înşişi ecumeniştii ‘ortodocşi’, reprezentanţi oficiali în C.E.B., recunosc pe precalcedonieni drept ‘ortodocşi’. Documentul C.E.B. în limba engleză al Comisiei de pregătire pentru consultaţii neoficiale între teologii Bisericii Ortodoxe Răsăritene (Eastern) şi ai Bisericilor Ortodoxe Orientale este semnat de trei ortodocşi: episcopul Emilianos, protoiereul Vitalie Borovoi şi profesorul N. Nissiotis. Ne întrebăm, de ce Biserica Ortodoxă ar trebui să dialogheze cu Bisericile precalcedoniene, de vreme ce reprezentanţii ortodocşi au şi cedat deja poziţiile Ortodoxiei, definind drept ‘ortodoxe’ comunităţile eretice desprinse de la Ortodoxie în secolul V ?! Iar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra ? (Matei 5, 13).

În calitate de exemplu de lichidare de către C.E.B. a unor noţiuni şi termeni care accentuează disensiunile dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, să invocăm termenul ‘erezie’. Profesorul protoiereu Alexandru Schmemman de la Academia Ortodoxă Sfântul Vladimir din S.U.A. scrie: „Cuvântul ‘erezie’ lipseşte practic din dicţionarul ecumenic. El nu există acolo nici cel puţin ca posibilitate”. Şi este clar de ce. Definirea unei oarecare doctrine în calitate de erezie este incompatibilă cu convingerea ce predomină în mediul ecumenic: precum că şi protestantismul este biserică, şi orice comunitate religioasă, chiar şi cea mai nebisericească, ar fi având o anumită aspiraţie spre adevăr … Cuvântul ‘erezie’ nu-şi are locul în mişcarea interconfesională, în care chiar şi tinerii teologi ortodocşi (de la institutul din Bossey de lângă Geneva) sunt educaţi în spirit contrar Ortodoxiei – „să înţeleagă şi să respecte credinţa altora”. „Secolul ecumenismului este secolul reabilitării ereticilor”, citim în paginile revistei Irenikon. Încât şi unii teologi ‘ortodocşi’ îşi permit să scrie că erezia nu ar constitui un rod al liberei cugetări, ci „mai curând un produs al curiozităţii evlavioase (!), al tendinţei nobile (!) a spiritului uman de a pătrunde sensul vieţii”.

Nu este nevoie să subliniem că astfel de declaraţii servile se află în totală contradicţie cu spiritul Sinoadelor Ecumenice, în cadrul cărora Sfinţii Părinţi excludeau din Biserică pe eretici, văzând în falsele lor învăţături uneltiri ale diavolului. Şi cum altfel ar fi supravieţuit Sfânta Ortodoxie, dacă cu pierderea în lumea păcatului a noţiunii de erezie se pierde inevitabil şi noţiunea de Ortodoxie.

În consecinţă adevărul este situat pe acelaşi plan cu neadevărul.

Tocmai acest lucru îl voieşte ecumenismul, suprimând noţiunea de erezie !

Eliminând însă din limbajul său cuvântul ‘erezie’, ecumenismul începe a trata ‘erezia’ în cu totul alt sens, deplasând noţiunile de dragul promovării programului ecumenic al reeducării treptate în spirit anti-ortodox a conştiinţei tinerelor generaţii. Încetul cu încetul se introduce noţiunea până acum necunoscută de ‘erezie etică’, constând într-un fel de neatenţie faţă de cel aflat la nevoie. În ecumenism, criteriul dreptei credinţe este nu atât ‘ortodoxia’, adică dreapta cugetare, cât ‘ortopraxia’, adică dreapta lucrare. În felul acesta, criteriul dogmatic al credinţei este devalorizat şi declarat insuficient, deci neesenţial.

În realitate însă opoziţia ‘ortodoxie – ortopraxie’ este eronată ca esenţă. Ortodoxia niciodată n-a separat şi cu atât mai mult n-a opus aceste două noţiuni organic intercondiţionate, căci credinţa ortodoxă trebuie să fie neapărat exprimată în viaţa ortodoxă. Opunerea artificială a acestor noţiuni indisolubile, dusă logic până la capăt, dă naştere unei etici ateiste autonome, prin care se distruge definitiv credinţa în Dumnezeu.

Tocmai asta o face ecumenismul protestant, care, opunând ‘ortodoxia’ şi ‘ortopraxia’, confundă în fond semnificaţiile teologice ale celor două noţiuni, creând un teren pentru aşa-numita „teologie a dumnezeului mort”, despre care va fi vorba în finalul prezentei lucrări.

De aceea, susţinând în mod egal ‘ortodoxia’ şi ‘ortopraxia’, noi suntem îngrijoraţi de opunerea artificială şi confundarea lor, căci aceasta prevesteşte ceva îngrozitor – pierderea totală a Adevărului !

Iată ce scrie în acest sens mitropolitul Moscovei, Filaret: „Cel care confundă noţiunile întunecă până la extrem Adevărul, mai cu seamă sub pretexte onorabile. Şi acesta este de fapt satana, care lucrează sub chip de înger al luminii (II Corinteni 11, 14). În felul acesta, până în vremurile antihristului Adevărul va fi nimicit cu desăvârşire pe pământ, în viaţă şi în concepte, şi acest lucru se va face pe neobservate pentru oameni. Dintre cei care caută mântuirea vor putea ocoli această cursă doar dreptcredincioşii care au necontenit grijă să nu ajungă la o anume confuzie a noţiunilor. Înfumuraţii pot uşor cădea în eroare, încurcându-se în mrejele confuziei”.

Trebuie să constatăm cu regret că datorită perfidelor procedee şi manevre ecumenice, lucrurile au ajuns până la o puternică eclipsare a adevărului Ortodoxiei, din care cauză se neagă tendinţa ei de a fi o întruchipare adecvată a Adevărului inspirat de Dumnezeu. În una din publicaţiile oficiale ale C.E.B. sunt scrise următoarele: „Astăzi se afirmă doar foarte rar că o anumită confesiune ar înfăţişa adevărul exclusiv al credinţei creştine şi că această confesiune nu ar avea nevoie să fie completată cu ajutorul altor asociaţii creştine”. Da, într-adevăr, tot mai rar pot fi auzite voci îndrăzneţe în apărarea credinţei ortodoxe, fapt care arată evident că omenirea merge pe calea lepădării de credinţă proorocită de Sfântul Apostol Pavel, ca unul din principalele semne ale venirii antihristului (II Tesaloniceni 2, 3).

Biserica lui Hristos însă trebuie să mărturisească Adevărul până la sfârşitul veacurilor, folosind în interesele păstrării învăţăturii inspirate de Dumnezeu noţiunea de ‘erezie’, înţeleasă în sens dogmatic. Prin aceasta ea urmează Sfintei Scripturi, care, aşijderea, întrebuinţează cuvântul ‘erezie’ în sens dogmatic, pentru a opune adevărul minciunii. Sfânta Scriptură nu numai că ne previne de apariţia unor învăţători mincinoşi care propovăduiesc erezii păgubitoare (II Petru 2, 1), ci ne şi învaţă să o rupem cu ereticul, dacă după întâia şi a doua mustrare el nu se va lăsa convins (Tit 3, 10). Din cuvântul Domnului aflăm că Adevărul revelat de Dumnezeu şi minciuna diavolului (Ioan 8, 44) sunt două lucruri de neîmpăcat, şi de aceea între ele nu poate fi nici o legătură şi înţelegere (II Corinteni 6, 14-15).

Astăzi, prin eliminarea noţiunii de erezie în sens dogmatic se surpă contradicţia dintre adevăr şi minciună, pentru ca minciuna, în mod frecvent repetată şi insuflată oamenilor, să capete autoritate de ‘adevăr’ şi să fie percepută ca un nou ‘adevăr’ posibil, pe lângă străvechiul Adevăr veşnic. Iar acest lucru este un mare păcat împotriva Bisericii Ortodoxe, neclintit stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), împotriva dumnezeieştilor Scripturi ca cuvânt al adevărului (Efeseni 1, 13).

 

Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică în care se inventează noţiuni noi în scopul înlăturării diferenţelor dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe, în care noţiunea de ‘erezie’ nu mai este întrebuinţată în sens dogmatic cu intenţia perfidă de a pune pe acelaşi plan minciuna şi Adevărul.