Pagini de istorie EP nr. 66
ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
de
Eusebiu Popovici
PERIODUL IV
De la împlinirea schismei între Biserica de Apus şi Biserica de Răsărit până la căderea Constantinopolului, când întreg teritoriul Bisericii celei vechi de Răsărit căzu sub jugul mahomedan (1050-1453)
INTRODUCERE
§. 135. Situaţiunea politică în general
În acest period configuraţiunea politică a lumii s-a modificat esenţial. Ea se deosebeşte de cea din periodul precedent (III). Mai cu seamă la Răsărit au fost revoluţiuni mari; mai puţin s-a modificat ea la Apus.
A. În Asia şi Africa
În Asia turcii seldgiuci încă de la 1037-1072 înlocuiră pe arabi şi înaintară în Asia Mică în dauna bizantinilor. Seldgiucii dominau ca imperiu unitar în partea de miazăzi răsărit a fostului califat unitar al arabilor, iară de la 1078 şi în Siria cu Palestina, pe care le răpiră de la dinastia fatimizilor; dar în 1092 turcii seldgiuci se divizară fundând mai multe stare seldgiuce. Dintre acestea se menţinu până la 1307 statul seldgiuc din Asia Mică, ce fu numit Imperiul Iconium (Konija) sau Rum (ţara romanilor, adică a greco-romanilor sau a grecilor). Imperiul Iconium împinsese pe al bizantinilor până la confiniile despre miazănoapte şi apus ale Asiei Mici. De la 1307 el făcu loc imperiului osmanic, aşa numit de la Osman, fondatorul său (1288-1326), tot turc de origine, dar din alt trib. Imperiul osmanilor avea ca simbol naţional şi militar semiluna. Despre acest simbol ei povesteau mai târziu că ar servi spre amintirea minunii, ce a făcut profetul Mohamed odată, tăind luna plină în două şi lăsând o jumătate pe cer, iar o jumătate ascunzând-o în mâneca hainei sale[1].
Osmanii au distrus treptat Imperiul Bizantin. Aşa mai întâi sub Osman şi sub Orhan (Urhan 1328-1359) ei ocupară teritoriul bizantinilor din Asia Mică şi de la 1326 stabiliră în Brusa reşedinţa sultanilor. Apoi sub Murad (1358-1389), Baiazet I (1389-1403), Mohamed I (1403-1421) şi Murad II (1421-1451) ei cuceriră teritoriul bizantinilor din Europa, stabilind (de la 1362) în Adrianopol a doua reşedinţă a sultanilor. În sfârşit la anul 1453 sub Mohamed II (1451-1471) osmanii luară şi Constantinopole, ce deveni acum capitala imperiului lor.
Un alt stat seldgiuc, ce de la 1092 deveni independent pe lângă Iconium sau Rum şi altele mai despre răsărit, a fost statul Siriei. Această provincie împreună cu Egiptul a stat până la 1078 sub suverani egipteni din dinastia arabă a fatimizilor, care s-au menţinut aici de la 909-1170, apoi de la 1078 până la 1092 a fost sub statul seldgiuc, încă nedivizat; iară de la 1092 Siria formă un stat seldgiuc independent şi de la 1095 chiar trei state: Antiohia, Alepo şi Damasc.
Dar de la 1099, creştinii din Apus silindu-se prin cruciate a supune din nou sub dominaţiunea creştinilor Răsăritul subjugat de mahomedani, partea cea mai mare a Siriei trecu sub dominaţiunea creştinilor din Apus. În sfârşit însă Siria fu anexată la statul seldgiuc al Egiptului, parte încă de la 1174, iar parte abia de la 1187 şi iată cum: în anul 1171 celebrul Saladin, fiul lui Ejub († 1193), întemeia în Egipt dinastia seldgiucă a ejubizilor în locul dinastiei fatimizilor şi în 1187 zdrobi regatul Ierusalimului, centrul dominaţiunii creştinilor cruciaţi; astfel Siria rămase sub dominaţiunea ejubizilor până la 1254. Dar seldgiucii şi mai târziu osmanii, care-i moşteniră în Asia Mică, împărţiră câtva timp dominaţiunea lor peste Asia de Apus cu alte popoare în afinitate de rasă cu ei, aşa de la 1161-1211, cu hovaresmii şi de la 1224-1517 cu mamelucii; pentru un timp ei au fost şi sub dominaţiunea unui popor străin, ce veni din fundul Asiei (1206-1405) şi anume sub mongoli sau tătari, cum s-au mai numit mongolii, după un trib al lor, în Europa de Răsărit.
Seldgiucii din Siria mai fuseseră respinşi pentru un timp de cuceritori din Europa apuseană, adică de cruciferi în expediţiile cruciate (1096-1291), cum am amintit aici mai sus. Dintre popoarele în afinitate de rasă cu seldgiucii, cei mai înrudiţi cu ei erau hovaresmii din Hiva (Hovaresm). Aceştia de la 1162 şi complet de la 1192 (1194), luând locul seldgiucilor şi-au întins dominaţiunea de la Marea Caspică spre India, mai ales în ultimele două decenii ale secolului XIII, până ce la 1220 (1221) mongolii au pus capăt dominaţiunii lor, iar în 1380-1388 chiar independenţei lor. Mamelucii, înrudiţi mai de departe cu seldgiucii, dar mult mai barbari decât aceştia, fiind întâi în solda lor, uzurpând apoi pe la jumătatea secolului XIII (1254) dominaţiunea peste Egipt, au supus şi Siria, respingând pe seldgiuci din ambele aceste ţări, peste care-şi menţinură dominaţiunea până în secolul XVI (1517).
Resturile în fiinţă ale monarhiei de odinioară a arabilor de asemenea au suferit în cursul periodului modificări, iar unele din ele au dispărut. Aşa în Africa de miazănoapte, ce se întinde spre apus de Egipt de la Sirta cea mare până la Oceanul Atlantic, au domnit, după fatimizi (909-1070), dinastii nouă ale maurilor, anume mai întâi almoravizii (1070-1146), apoi de la 1146, almohazii. Încă de la 1086 almoravizii şi-au întins dominaţiunea şi peste părţile Spaniei, pe care le stăpânise de la 755 ramura spaniolă a omaiazilor (omejazilor). Iar almohazii au fost înlocuiţi de la 1269 de alte dinastii maure şi anume de merinizi în Fez şi Maroc, de ziamizi în Flemsen, de abu-havsieni în Tunis. Tot aşa în Asia, încă din periodul III (622-1054) fostul califat al abasizilor dominanţi rămăsese numai cu Bagdadul şi împrejurimile lui, inclusiv Arabia, iar acum şi teritoriul acesta fu restrâns din ce în ce până la jumătatea secolului XIII (1258), când mongolii distruseră definitiv califatul, care în ultimul timp mai mult vegeta.
O influenţă deosebită au avut asupra dezvoltării Bisericii revoluţiunile produse de cruciate şi de cuceririle mongolilor. De aceea vom trata aici despre ele ceva mai pe larg.
1. Expediţiile cruciate, ce Apusul creştin a întreprins spre a libera cel puţin ,,Locurile sfinte”, adică Palestina, de sub jugul mahomedanilor sau al ,,saracinilor”, cum îi mai numeau în genere creştinii, au durat de la sfârşitul secolului XI (1096) până spre capătul secolului XIII (1291), deci 200 ani. Ele reuşiră la început a înfiinţa pentru un timp în Asia de Apus state ale creştinilor apuseni, dar aceste state se desfiinţară, când încetară cruciatele. Pentru câtva timp cruciferii luară şi de la bizantini o parte din Asia, precum şi tot teritoriul lor din Europa, atribuind aceste cuceriri unor suverani din Apus. În special expediţiile cruciate avură de rezultat că în anul 1099 se înfiinţă regatul Ierusalim a creştinilor apuseni, regat, ce se menţinu aproape 90 ani (până la 1187), cu capitala Ierusalim şi cu teritoriul său principal, compus din Palestina, Fenicia şi o parte din Siria. Regatul Ierusalim avea ca state vasale principatele Antiohia, Edesa şi Tripolis (Fenicia).
Un principat al Armeniei Mici, compus din Armenia Mică, Capadocia şi Cilicia, cu capitala în această din urmă ţară şi fundat puţin timp înaintea cruciatelor (1080) de Rhupen, descendent al ultimilor regi din dinastia armenească a bagratizilor (859-1080), care pierdură Armenia Mare parte la bizantini şi parte la seldgiuci; acel principat de asemenea s-a ridicat sub scutul cruciferilor în anul 1195 la rangul de regat cu capitala Klah (Kla) sau Rom-Klah (Rom-Kla, adică Kla a romanilor sau a grecilor), iar după distrugerea acesteia (1295), cu capitala Sis. Acest regat fu zdrobit de mameluci. În cursul acestui period (IV) armenii, din cauza distrugerii patriei lor, au emigrat în mase prin alte ţări apropiate sau depărtate şi anume prin Asia, Europa şi Africa, înfiinţând în ele colonii de armeni, ce există şi astăzi.
La 1191 cruciferii formară pentru Casa Lusignan din Francia un regat în Insula Cipru, cucerită de la greci. Acest regat se menţinu până după sfârşitul periodului (1489), când Insula Cipru trecu sub dominaţiunea Veneţiei, iar apoi, de la 1570 sub a turcilor. În 1204 cruciferii sfărâmară şi Imperiul Bizantin din Constantinopole, unde după dinastia Comnen şi Duca (1059-1185) urmase dinastia Anghel, mai puţin însemnată (1185-1204) şi fundară un imperiu latin, care dură de la 1204 până la 1260 şi ai cărui supuşi se numeau la Apus de asemenea ,,latini”. În acest interval (1204-1260) împăraţii bizantini din dinastia Lascaris şi Duca Vataţe (Batatzes) se strămutară cu reşedinţa la Niceea, domnind numai peste teritoriul din Asia Mică, ce le mai rămăsese de la seldgiuci. Dar apoi sub Mihail Paleologul, întâiul împărat din Casa Paleologilor, ce dură de la 1259-1453, bizantinii cuceriră din nou partea principală a fostului lor imperiu din Europa. Totuşi ei iarăşi pierdură treptat acest teritoriu la turci şi în anul 1453 chiar Constantinopole. Când latinii cuceriră Constantinopole (1204) un descendent al împăraţilor din Casa Comnen, anume Alexiu I Comnen, fundase principatul Trapezunt, ce deşi mic se intitulă mai târziu imperiu şi dură până la 1462, iar atunci şi el căzu pradă turcilor.
Numai Iberia sau Georgia (Gruzia la ruşi), stat creştin din Asia de Apus, a rămas neatins de cruciferi. Acest stat a durat în tot cursul periodului, din timp în timp chiar viguros şi înfloritor, deşi de la 1070 trecu de mai multe ori sub supremaţia mahomedanilor şi de repetite ori fu devastat de mongoli. Dar în sfârşit el slăbi de la anul 1424, fiind continuu divizat prin moşteniri.
2. Mongolii la începutul secolului XIII fundaseră pe teritoriul lor din centrul Asiei un imperiu sub Cingis-han (Mare han, numele său propriu este Tamudgin (1206-1227)). Acest han sau khan (prinţ) întinse curând imperiul său prin cuceriri peste Asia întreagă, afară de India, Arabia şi Siberia. Nepotul său Batu a pătruns apoi mai departe şi la 1237 chiar în Europa, aşa că pe la 1237 (1238) partea de răsărit a Rusiei europene de azi era ţară mongolă, iar partea de miazănoapte apus a Rusiei era tributară lor. Mongolii înaintară de asemenea în Polonia şi Ungaria şi Silezia, până la hotarele Germaniei, dar aici în anul 1241 fiind spărieţi, însă nu bătuţi, s-au întors în Rusia. Totuşi Rusia a rămas aproape 250 ani (1238-1480) sub dominaţiunea mongolilor, mai întâi sub Oarda numită Capceac (Kipceac), aşa se numea un trib din centrul Asiei, iar apoi şi statul de la Volga. Acea Oardă se mai numea şi ,,Oarda de aur” (Oarda din care descindea Cingis-han). Invazia mongolilor a pus capăt în (1220) 1221 şi epocii de înflorire a statului hovaresmilor, iar în 1258 şi califatului din Bagdad. Însă statul mongol fundat de Cingis-han a pierdut după jumătatea secolului XIV (1368) China şi a mers apoi spre decadenţă până la 1380, când un alt mare han ,,Timur-lenc (adică Timur-şchiopul, iar cu nume corupt Tamerlan), restabili statul mongol în vechea lui teroare. El a cucerit toată Asia Centrală, Persia, India, Siria, Georgia, a pătruns prin Siberia de Apus până la Moscova, iar în 1402 în marea bătălie de la Angora (Ancira) umili şi imperiul osmanilor şi pe sultanul Baiazet I, supranumit Ilderim, adică Fulger (1389-1402), până atunci invincibil. Acesta muri captiv (1408) la Tamerlan (1402), care-l purta cu sine în expediţiile sale în o cuşcă de fier. Acum era liberă numai China, care mai înainte de asemenea fusese supusă mongolilor.
Dar când în 1405 Tamerlan muri în expediţia contra Chinei, succesorii săi, împărţind posesiunile lui între dânşii, n-au mai putut păstra cele mai multe ţări cucerite; ei pierdură îndată India; curând apoi (1410) pierdură la turcomani Turanul, adică ţările situate spre răsărit de Marea Caspică şi spre miazănoapte de Iran (Persia actuală şi Afganistan), păstrând până în 1502 numai Iranul, iar apoi a rămas numai Djagatai spre răsărit de Turchestan şi nu mai avu nici o importanţă în istoria universală. În Rusia şi Siberia de Apus însă mongolii au rămas dominanţi; abia la 1480 ei au fost respinşi din Rusia proprie, dar de atunci tot se menţinură în părţile de răsărit ale Rusiei de azi, ce erau supuse lor direct, adică în Cazan, Astrahan, precum şi în Siberia de Apus. Abia în secolul XVI au putut fi respinşi din Cazan şi Astrahan şi din Siberia de Apus, iar din Crimeea tocmai în 1783. Dar pe timpul dominaţiunii lor în Crimeea, în ultimul timp sub suzeranitatea turcilor, mongolii numiţi în general tătari erau spaima ţărilor vecine, în care năvăleau spre a le jefui. În 1519 Baber, descendent a lui Tamerlan din Djagatai de asemenea a fundat un stat mongol în India, numit Imperiul ,,Marelui Mogul”. Acest stat a fost distrus de Anglia 1788-1857.
B. În Europa
Pe teritoriul european despre răsărit al Imperiului Bizantin, supuşii săi bulgari şi valahi sau români, răsculându-se, au format între Munţii Em (Balcani, aşa numiţi mai târziu de osmani, care veniră aici ca cuceritori după jumătatea secolului XIV) şi Dunărea de la 1186 sub conducerea românilor un stat româno-bulgar. Tot aşa pe timpul Imperiului Latin 1204-1261 s-au format în Macedonia şi Grecia, ţări vasale ale lui, regate, principate şi ducate d.e. regatul Tesalonic, ducatul Atenei şi Tebei, principatul Ahaia şi Morea (Morea, nume nou al Peninsulei Peloponez, dat ei poate de italieni, pentru că are forma unei frunze de dud sau de agud, care la italieni se zice moro). Afară de acestea Veneţia, unul din statele particulare, ce s-au format în Italia, luă în stăpânire mai multe insule şi coaste ale Mării Ionice şi ale Mării Egee, iar Genua, coastele cele mai importante ale Mării Negre. Grecii cuceriră din nou numai o parte din aceste ţări, iar restul l-au păstrat româno-bulgarii şi apusenii până ce turcii l-au luat de la ei.
În jumătatea întâi a secolului XIV Imperiul Bizantin mai pierdu mari teritorii la sârbi, iar după jumătatea acelui secol, la osmani. Din Adrianopole, care în 1362 sub Murat I (1359-1389) deveni capitală în locul Brusei din Asia Mică, osmanii cuceriră apoi treptat nu numai teritorii bizantine tot mai mari din Europa, ci în 1389 şi Serbia şi de la 1393-1396 statul româno-bulgar; iară după ce creştinii din Apus, care sub conducerea Ungariei, aliată cu creştinii din Răsărit, se ridicase contra osmanilor, au fost învinşi în anul 1396 la Nicopol, şi în 1444 la Varna, osmanii la 1453 au dat în sfârşit şi Imperiului Bizantin ultima lovitură prin luarea Constantinopolei. Mulţi greci au fugit atunci în Italia, unde se afla de mult o populaţie numeroasă de greci şi anume în Italia de jos şi Sicilia; ei s-au aşezat în diverse oraşe ale Italiei iar mai ales în Veneţia.
La începutul acestui period Imperiul Bizantin mai poseda la Apus Italia de jos şi Sicilia, deşi încă din secolul IX arabii cucerise părţi însemnate din aceste ţări. Dar îndată după începutul periodului, bizantinii pierdură aceste ţări la normani, nişte năvălitori caracteristici, care pătrunsese până aici din Europa de miazănoapte pe mare şi de la 1059 înfiinţară mai întâi ducate în Italia de jos şi Sicilia, apoi de la 1130 sub Roger II, un regat norman propriu, cuprinzând Italia de jos şi Sicilia, cu numele de regatul ambelor Sicilii. Dar peste două secole urmă din o parte diametral opusă o năvălire în Europa cu totul diferită a unui popor de neam cu totul străin. Acest popor sunt ţiganii, care încă în periodul precedent emigrase din India, iar apoi din Imperiul Bizantin, poate şi din Egipt, ceea ce-i foarte contestat şi se împrăştiară de la secolul XIV prin Europa de răsărit şi de miazăzi mai departe şi în Europa de apus.
Bulgarii devenise toţi supuşi bizantinilor de la 1019, când împăratul Vasiliu II Bulgaroctonul, curând după moartea lui Samuil, marele rege bulgar († 1014), zdrobi al doilea regat al lor (971-1019). Însă la 1186 s-au răsculat din nou o parte din ei, anume bulgarii, care încă din 971, când bizantinii zdrobise primul lor regat, erau supuşi bizantinilor şi vieţuiau spre nord de Munţii Em până la Dunărea, precum şi românii, care locuiau pe acelaşi teritoriu. Ei se răsculară sub conducerea fraţilor Petru şi Asan, români de origine şi liberându-se de greci fundară un stat propriu, al treilea regat bulgar sau al romano-bulgarilor (valaho-bulgarilor) la început cu suverani români de origine, apoi de la 1258 cu suverani bulgari şi cu capitala Târnova.
Acest stat s-a împărţit în urmă între doi fraţi: Ioan Şişman III în Târnova şi Ioan Sracimir (Stracimir) în Vidin; dar în 1393 osmanii sub Baiazet I (1389-1403) zdrobiră regatul bulgar din Târnova, iar în 1396 şi pe cel din Vidin, de unde apoi bulgarii fugiră mulţi peste Dunărea în ţările de la gurile ei până în Banat. Al treilea frate şi succesor al lui Petru şi Asan, celebrul Ioanichiu (numit şi Calo-Ioan sau Ioniţă), domni de la 1197-1207; în 1204 el primi de la puternicul Papă Inochentiu III coroana de rege. De la Ioanichiu toţi suveranii următori ai acestui stat puneau înaintea numelui lor numele ,,Ioan” prescurtat în ,,Io”. Dar domnitorul cel mai mare şi mai puternic al acestui stat a fost Ioan Asan II; el domni de la 1218-1241.
Sârbii, după ce aruncară din nou jugul bizantinilor, începând după jumătatea secolului XII şi din timpul domniei principelui lor (Jupan) Stefan Nemania (1168-1196), care se putu numi mare principe, Veliki Jupan şi al cărui fiu Stefan Nemania (1196-1228) deveni (1217) rege încoronat, până la jumătatea secolului XIV ajunse la mare putere, aşa că în 1346 Stefan Duşan, domnitorul sârbilor (1331-1351) declara Serbia chiar imperiu (ţarstvo, carstvo) şi înainta ca cuceritor contra bulgarilor şi grecilor, subjugând Macedonia, Albania, Tesalia, Grecia de nord şi Bulgaria. Dar gloria imperiului sârbilor a fost de scurtă durată, căci de la 1359 sub al doilea şi ultimul împărat (car = ţar) Stefan Uraş IV (1355-1371) imperiul începu a se dezmembra şi curând au venit asupră-i cu război şi turcii; în fine de la 1389 după bătălia din Câmpul Mierlei (Kosovo-polje), unde căzu Lazăr, principele Serbiei (1371-1389, el nu mai era împărat, deşi fusese încoronat ca împărat) precum şi Murad I sultanul turcilor, Serbia deveni principat tributar osmanilor, la început împărţit chiar între doi principi. Principii naţionali ai Serbiei primiră acum titlul de ,,despoţi”, ce era în uz pentru principii vasali sau locţiitori şi stăteau sub supremaţia turcilor. Însă la 1459 sultanul Mohamed II a distrus cu mare vărsare de sânge principatul, care în ultimul timp trecuse la Casa Brancovici, şi prefăcu Serbia în provincie turcească.
Din contra Bosnia şi ţara vecină Hum sau Zahum, Herzegovina de azi, încă în anul 1459 erau libere de dominaţiunea turcilor, cu toate că în 1401 Bosnia fusese cucerită provizoriu de turci. Ambele aceste ţări au stat mai întâi sub supremaţia Serbiei, apoi sub a Croaţiei sau sub a Serbiei şi Croaţiei alternativ şi împreună cu Croaţia, direct sub supremaţia ungurilor. Dar mai târziu, în 1377 Bosnia deveni chiar regat, şi în 1440 Hum deveni ducat (de aici numele Herzegovina) recunoscând supremaţia împăratului Germaniei. Totuşi în 1463 Bosnia de asemenea deveni provincie turcească, iar Herzegovina fu tributară turcilor, în fine în 1483 şi Herzegovina avu soarta Serbiei şi Bosniei. Mulţi sârbi şi români din Em au fugit de frica turcilor în Ungaria şi chiar în Moravia, Slavonia, Croaţia, Dalmaţia şi Istria[2].
În acest timp, precum şi mai târziu, până la 1499, când în sfârşit fu supus de turci, s-a susţinut în necontenite lupte cu turcii numai micul principat sârbesc Zeta, care în cursul periodului ajunse la deosebită importanţă, stând în relaţii amicale cu republica Veneţiei şi fiind apărat prin poziţia muntoasă a teritoriului său. Acest principat a primit mai târziu numele Cernagora, la italieni Montenegro. În apropiere de el, pe coasta Mării Adriatice se făcu remarcabilă şi mica republică italiano-slavă Ragusa (Rhausium, Dubrovnik), ce ajunse puternică prin comerţul ei sub supremaţie alternativă, iar spre sud Albania; locuitorii săi, albanezii, descendenţi ai vechilor iliri, se numesc pre sine schipetari (locuitori prin stânci), iară turcii i-au numit arnăuţi; ei au fost succesiv sub supremaţia romanilor, bizantinilor, bulgarilor şi a sârbilor, iară de la 1380 sub principi indigeni, şi au opus armatelor turceşti o rezistenţă eroică; de la 1443 până la 1468 şi-au apărat independenţa lor în lupte eroice sub Gheorghe Castriot, fiu de principe albanez, care din serviciul turcilor a fugit în patrie şi fu numit de ei Scanderbeg sau Iscanderbeg (adică Alexandru prinţul). Spre a scăpa de dominaţiunea turcilor, albanezii emigrară în masse, o parte în Grecia, iar o parte în Italia de miazăzi.
Croaţia, în afinitate de rassă cu Serbia, nu s-a ridicat aşa de sus în cursul periodului IV, dar nici n-a căzut aşa de jos ca aceasta. Chiar la începutul periodului ea stăpânea Dalmaţia şi Slavonia, dar încă de la 1091, definitiv de la 1097 a trebuit a se supune regelui Ungariei în uniune personală. În această situaţiune ea a smuls încă în 1165 de la bizantini pentru totdeauna Sirmia, care trecuse din posesiunea francilor în posesiunea bizantinilor şi se numea sub bizantini Φδανκοχωριον, adică ţărişoara francilor; în sfârşit Croaţia a domnit un timp, înainte de venirea turcilor şi peste Bosnia şi Hum sau Zahum (Herzegovina).
Teritoriul despre miazănoapte de Marea Neagră şi despre răsărit de Dunărea de jos în periodul III precedent (622-1054) a fost stăpânit mai întâi de hazari, apoi de la 1016 de pecenegi (pacinachi, pacinaci, pacinaţi) sau biseni. După jumătatea secolului XI acest teritor fu stăpânit de cumani (comani), care năvălise tot despre răsărit ca şi predecesorii lor, pe când pecenegii începând de la 1090 fură cu totul respinşi. Astfel cumanii sau uţii, numiţi de ruşi şi polovţi, adică locuitori pe câmp, au ocupat mai întâi Rusia meridională de astăzi, apoi Moldova de azi şi Ţara Românească. Totuşi ei dispărură din aceste ţări pe la jumătatea secolului XIII, când au năvălit mongolii sau tătarii (1241), după ce în parte vor fi fost absorbiţi de populaţia Rusiei Mici sau meridionale şi de cea română. Numai mici resturi de ale lor s-au mai păstrat cu deosebire în Ungaria, unde la 1239 regele Bela IV coloniză 40.000 cumani, care în urmă s-au şi maghiarizat; alte resturi de cumani s-au păstrat în Bulgaria, unde se refugiară şi apoi au fost absorbite de bulgari; altele iarăşi, în învecinata Rusie Mică sau meridională între aşa zişii ruteni, care le-au şi absorbit precum poate şi în Carpaţi la graniţa de miazăzi a principatului Halici (Galiţia), aşa zişii huţuli (huţiani); tot astfel alte resturi de ale lor se vor fi păstrat între români, locuitori împreună cu ei, şi s-au asimilat poate mai ales în Coman, Comana, Comăneşti, Comăreşti şi în alte localităţi cu asemenea numire.
În locul cumanilor veniră în parte tătarii (mongolii), care i-au alungat. Iară după jumătatea secolului XIII până pe la jumătatea secolului XIV tătarii fiind respinşi de pe teritoriul dintre Dunărea de jos, Carpaţi şi Dnistru, pe unde apoi până în secolul XVIII ei năvăleau şi prădau, din mai multe voievodate (cuvânt slav în uz atunci şi la români), sau principate mici, existente din vechime aici ca şi în Transilvania, sub suzeranitatea Ungariei, s-au înfiinţat două principate mari, ce refuzară a recunoaşte supremaţia ungurilor. Aşa mai întâi principatul Ţara Românească spre miazăzi de Ungaria şi de Transilvania; acest principat fu înfiinţat de o dinastie de voievozi sau principi, care după legendă erau originari din partea de miazăzi a Transilvaniei, iară după documente erau chiar din Ţara Românească, având de strămoş pe Seneslav, domn stăpânitor al ţării pe la 1247. Numele său este slav; atari nume erau atunci şi au fost mai mult timp apoi de predilecţie la români, mai ales în familiile princiare de la miazăzi, în virtutea relaţiei lor cu bulgarii şi cu sârbii vecini, dar mai ales în virtutea relaţiei lor cu Biserica Bulgară; mai târziu atari nume erau de predilecţie şi în familiile principilor de la miazănoapte în virtutea relaţiei lor cu rutenii şi cu Biserica Ruteană.
Pe la 1290 casa princiară era bine consolidată în Ţara Românească. Al doilea principat fu Moldova, spre răsărit de Ungaria şi de Transilvania. Fundatorii săi au fost principi români din partea despre miazănoapte a Ungariei, adică din Maramureş pe la jumătatea secolului XIV (între 1343 şi 1359); la 1360 principatul îşi asigurase deplin existenţa. Ca fundator al principatului Ţării Româneşti în special legenda numeşte pe Negru Vodă sau Negru Voievod, necunoscut în documente[3]. Din Amlaş şi Făgăraş, posesiuni ale lui în Transilvania, Negru-Vodă venind în Valahia şi-ar fi stabilit aici reşedinţa mai întâi în Câmpulung. Acest voievod însă nu va fi poate altul decât Tugomir sau şi Ivancu Tugomir (Tocumerius), principele istoric, indigen din Ţara Românească. Tugomir a domnit pe la 1290-1330 cu reşedinţa în Argeş şi s-a luptat cu succes contra Ungariei pentru tron şi independenţă. Totuşi abia fiul său Basarab (pe la 1330-1340) a dat numele său casei domnitoare, ce a durat până la 1659 şi abia succesorii lui posteriori deveniră stăpânitori ai Amlaşului şi Făgăraşului, în virtutea consideraţiei, ce regii Ungariei aveau pentru puterea şi vitejia lor în război, după ce Alexandru Vodă, succesor al lui Tugomir şi al lui Basarab (pe la 1340-1364) consolidase noul stat. Spre capătul secolului XIV scaunul domnesc a fost strămutat din Argeş la Târgovişte.
Principatul Moldovei are ca prim fundator al său între anii 1343-1353 pe Dragoş Vodă, român din Maramureş, dependent de unguri. El avu de succesor pe fiul său Sas, dar între anii 1349 şi 1359 fiul acestuia Balc sau Baliţa cu fraţii lui au fost alungaţi de Bogdan Voievod, român din Maramureş. Acesta este întemeietorul principatului independent de unguri, apărându-l în luptă contra ungurilor până la moartea lui (pe la 1365). Casa lui primi curând apoi supranumele de Muşat, după muma celor 3 principi, care de la 1375 sau 1377 domniră unul după altul; ea se numea Muşata = Frumoasa, dar mai avea şi numele Margareta[4]. Cei trei principi sunt Petru, Roman, care fundă oraşul cu acelaşi nume şi Ştefan. Muşăteştii domneau încă şi în secolul XVI.
Predecesor al acestor trei principi, fii ai Muşatei, îndată după Laşcu Vodă (pe la 1365-1373) cel puţin în 1374 a fost Gheorghe (Iuri, Iurg, Iuga) Coriatovici, principe lituan, iar succesor al lor a fost în 1399 Iuga Vodă, care poate să fie tot Gheorghe Coriatovici, venit iarăşi la tron şi care în 1400 fu silit a lăsa tronul lui Alexandru cel Bun (1400-1432), fiul lui Roman. Ţara avu de capitală mai întâi oraşul Baea, fundat pe la 1200 de o colonie de saşi, apoi pe la 1370 sub Laşcu Vodă, poate Siretul (Siretele), declarat atunci oraş; dar pe la 1388 sub principele Petru I Muşat capitala ţării era Suceava. Ţara Moldovei fu organizată definitiv în toate privinţele de marele ei domn Alexandru cel Bun. În Ţara Românească domnea atunci Mircea cel Bătrân sau cel Mare (1386-1419), fiul pacificului Radu I şi frate cu imbecilul Dan I, pe care-l izgoni.
Mircea fu un domn energic, glorios şi puternic; el fu şi în Transilvania duce de Amlaş şi de Făgăraş (Fogaras), un ţinut ce fu cedat de unguri bunului său Vladislav sau Vlaicu Vodă (1364-1380). Mircea fu domn şi peste o parte din Bulgaria cu cetatea Silistra şi stăpânitor al Dobrogei cu cetatea Chilia. El izbuti a repurta victorii contra turcilor osmani, totuşi de la 1402 octombrie şi din nou de la 1417, precum se pare, Ţara Românească deveni tributară osmanilor, care înaintau ca un ciclon în Europa de miazăzi; tributul anual al ţării era de 3000 bani roşii, adică ducaţi, dar ţara-şi păstra autonomia sa. După Mircea, a cărui lungă domnie încă fu întreruptă de Vlad I (1390-1395), un favorit al turcilor, urmară la tron fii şi nepoţi ai lui, cei mai mulţi necontestaţi şi cu domnii efemere, precum şi alţi consângeni apropiaţi. Între aceştia s-au remarcat până la sfârşitul periodului IV Alexandru Aldea (1431-1485) prin devotamentul său către turci şi Vladislav II (1447-1456) prin firea lui paşnică, iar Dan II (1420-1431) şi competitorul său la tron Radu II Pleşuvul (1422-1427), precum şi Vlad II Dracul (1435-1446), prin pornirea lor de a-şi asigura tronul prin acte de cruzime şi de a fi când aliaţi, când în război cu turcii şi cu inamicii acestora, ungurii.
Moldova deocamdată a rămas încă independentă de turci; abia la începutul periodului următor (V) se făcu de bunăvoie tributară lor în aceleaşi condiţiuni ca şi Ţara Românească, dar mai întâi pentru scurt timp şi fără nici o formalitate, sub Petru III Aron Vodă (1451-1457). După un şir de alţi descendenţi şi succesori ai lui Alexandru cel Bun (Iliaş, Ştefan II, Roman II, Petru II, Alexandru II, Bogdan II), care domniră puţin timp şi se răsturnară reciproc, iară Bogdan II (1449-1451) fu chiar ucis, veni la tron Aron mai întâi în asociaţie cu Alexandru II până la 1455, iar apoi singur; în 1457 el fu răsturnat de Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan II şi mai târziu căzând în mâinile lui Ştefan suferi soarta lui Bogdan II. Ştefan cel Mare avu o domnie strălucită (1457-1504). El curând liberă ţara de tribut şi a fost un voievod încărcat de glorie. Sub fiul şi succesorul său Bogdan Chiorul (1504-1517) Moldova la anul 1514 deveni tributară turcilor durabil şi pe baza unui tratat în formă. Nu este exact că Moldova s-ar fi supus suzeranităţii turcilor în 1478 când încă domnea Ştefan.
Teritoriul din Serbia de lângă Munţii Pind şi din Macedonia, pe unde locuiau românii din Munţii Em sau Balcani, aşa zişii macedo-români sau mauro-vlahi în sens vechi al cuvântului: acel teritor se numea la bizantini Vlahia Mare (Megalo-Vlahia), iar principatul Ţării Româneşti se numea la ei Ungro-Vlahia, pe când Moldova, căreia de altfel îi zicea Moldo-Vlahia sau Mauro-Vlahia adică Valahia Neagră, ca odinioară Cumania Neagră, se mai numea la bizantini Ruso-Vlahia[5]; ei le numeau astfel, poate pentru că plecând din Constantinopol, întâlneau principatul Valahiei în drumul spre Ungaria, iar pe al Moldovei, în drumul spre Rusia. Dar în secolul XV, Ţara Românească se mai numea şi Basarabia de la casa ei domnitoare; mai târziu acest nume fu transmis la posesiunea acestei case de pe ţărmul stâng al Dunării de Jos între Prut şi Marea Neagră, iar în urmă fu răsfrâns şi asupra întregii regiuni a Moldovei, situată spre miazănoapte de această posesiune, la actuala Basarabie (Bessarabia la ruşi şi germani).
Românii numesc Valahia Ţara Românească sau Ţara Muntenească sau şi Muntenia, nume pe care polonii şi ruşii l-au corupt în Multany şi Multjany, iar ungurii o numesc latineşte Transalpina, pe când germanii, în vedere că râul Olt o taie în două părţi, din care una este mai mică şi una mai mare, numesc partea mai mică, cea despre apus Valahia Mică (Oltenia = Ţara Oltului), iară partea mai mare, cea despre răsărit, Valahia Mare. Turcii, în opoziţie cu numirea ce dădeau Ţărilor Române bizantinii, numeau Valahia Kara-Iflak, adică Valahia Neagră, iar Moldova Ak-Iflak adică Valahia Albă mai apoi Bogdania, nu însă după numele lui Bogdan, întemeietorul ei († pe la 1368), ci după al lui Bogdan III Chiorul (1504-1517), sub a cărui domnie Moldova s-a supus turcilor şi acum o numeau Kara-Bogdan, adică Bogdania Neagră, în opoziţie cu numele de Valahia Albă, ce-i dădeau turcii mai înainte. În timpul următor principii ambelor Ţări Române puneau în documente înaintea numelui lor numele ,,Ioan” prescurtat: ,,Io” ca odinioară suveranii statului româno-bulgar, spre a arăta prin aceasta, că ei sunt ereditari şi succesori ai lui Ioniţă sau Caloioan, puternicul suveran al româno-bulgarilor (1196-1207) şi ai lui Ioan Asan (1218-1241), nepotul şi succesorul încă mai puternic al celui dintâi.
În decursul periodului IV ambele principate avură a suferi din cauza luptelor intestine pentru tron, precum şi a războaielor cu duşmanii din afară; aşa Ţara Românească din cauza războaielor cu ungurii şi turcii, iar Moldova, din cauza războaielor cu ungurii, tătarii şi polonii, când ungurii voiau a subjuga atât Ţara Românească cât şi Moldova, iar polonii pe această din urmă. Moldova a şi recunoscut odată suzeranitatea Poloniei.
Spre miazănoapte de aceste teritorii se întindea Rusia, care apăru în istorie încă din periodul precedent (III) şi forma un stat unitar la sfârşitul acelui period. Dar unitatea acestui stat n-a fost durabilă. Deja după idiotismele lor ruşii se împărţeau în 3 mari principate:
1. Ruşii de miazăzi sau maloruşii (ruşii mici), care locuiau în partea despre miazăzi apus a statului şi aveau de capitală Kiev-ul, prima capitală veche a Rusiei; pe aceşti ruşi germanii îi numeau şi ruteni, nume în uz la început pentru toţi ruşii, abia mai târziu fu dat în particular maloruşilor, iar apoi incorect s-au numit aşa mai adese numai maloruşii de pe ambele coaste ale Carpaţilor;
2. Ruşii de miazănoapte sau velicoruşii (ruşii mari) din partea despre miazănoapte şi răsărit a statului, având de capitală a lor Moscova, capitală nouă a Rusiei, de unde au primit şi numele moscoviţi (muscali);
3. Ruşii de apus sau ruşii albi, descendenţi din tribul slav al crivicilor din partea despre miazănoapte apus a Rusiei cu capitala Smolensc.
Deci Rusia, stat unitar puţin mai înainte, s-a dezmembrat chiar la începutul periodului IV iarăşi în principate aparte, aşa că marele principe de Kiev, ca şi marele principe de Suzdal şi de Vladimir de pe Clasma (Kljasma), care înlocui pe cel dintâi de la 1169 (1170), iar de la 1328 cel de Moscova, înlocuind pe cel de Suzdal, era numai şeful suprem al principilor parţiali. Dezmembrarea a mers aşa de departe, că după jumătatea secolului XII (1170) erau în Rusia 72 principate parţiale; între acestea se afla şi principatul Novgorod, organizat din vechime ca republică; de aceea se şi numea ,,Republica Novgorod”[6]. Acest principat avea un comerciu înfloritor. De la sfârşitul secolului XIV se formară şi teritorii libere cu organizaţie militară, teritorii căzăceşti, adică teritorii libere ale ostaşilor, anume lângă Volga, lângă Don, lângă Dnipru şi anume în dosul ,,Repezişurilor Dniprului” (za porogi), în Ucraina. Teritoriile căzăceşti stăteau sub comanda superioară a unui hatman şi sub supremaţia Rusiei, respectiv a Poloniei; ele aveau obligaţiunea de a da contingente pentru armată, dar aveau şi dreptul de a face liber expediţii războinice şi de pradă. Tocmai în secolul XVIII ele au pierdut orice independenţă.
De la 1141 unul din principii parţiali ai Rusiei, principele rutean de Halici (Galiţia) sau de Rusia Roşie, din Casa Rostislavici, al cărui întemeietor fu un Rostislavici de după jumătatea secolului XI, se declară independent de marele principe al Kiev-ului, iar în anul 1198, după stingerea Casei Rostislavici, sub principele roman tot rutean, din Vladimir Volinschi sau din Volodomir, şi sub urmaşii lui Roman sau sub Romanovici, principatul Halici (Galiţia) se uni cu principatul Vladimir Volinschi sau Volodimir (Ladomeria); întărit astfel, acest principat independent, abstracţiune făcând de multe tulburări şi calamităţi interne şi externe, şi-a întins stăpânirea lui mai departe spre miazăzi şi spre miazănoapte în secolul XIII sub Roman († 1205), iar după mai mulţi ani de interegn şi sub Daniil, fiul lui Roman († 1264), care în 1253 primi şi coroana de rege de la Papa Inocenţiu IV, de asemenea sub fiul lui Daniil Leon I (Lew † 1301); de la acesta primi numele său oraşul Lemberg (corect Leonberg, Leopol, Livov, Lwow), fundat pentru Leon încă din 1259 de tatăl său şi în 1270 restaurat de Leon însuşi, după ce fusese distrus de tătari în 1261.
Halici chiar mai înainte a avut pentru un timp şi în parte supremaţia şi peste cumani; în secolul XII (pe la 1134) a avut în Cumania pe teritoriul Moldovei de azi un vasal, competitor la tronul Galiţiei, în persoana principelui Ivanco Rostislavici din Bârlad (Iwanko Berladnic), o rudă laterală a principelui domnitor; sub stăpânirea lui Ivanco era şi oraşul Galaţi, care se mai numea şi Micul Halici[7]. Cu toate acestea principatul Halici n-a putut păstra mult timp independenţa sa faţă de unguri, mongoli şi poloni; el ajunse când sub supremaţia ungurilor, când sub a mongolilor, în sfârşit fu anexat de poloni sub Cazimir cel Mare (1340-1349). Restul Rusiei, după ce Halici se desfăcu de ea (1141), a mai fost încă puţin timp sub marele principe de Kiev, iar după ce Kiev-ul pierdu preponderenţa, de la 1169 (1170) sub cel de Suzdal şi de Vladimir de pe Clasma (Kljasma). Dar în 1233 Rusia, fiind învinsă lângă Calca (Kalka) de mongolii năvălitori, de la 1238 ea cu toţi marii principi trecu sub supremaţia mongolilor, anume a aşa-zisei Oarde de Aur sau a Imperiului de Capceac (Kipceac), a cărui capitală era oraşul Sarai lângă Volga de jos. Această servitute dură apoi până la 1480 sub o suzeranitate plină de teroare, ce aduse Rusiei mari daune morale şi culturale.
La 1240 Kiev-ul, vechea capitală a marelui principe fu cu totul pustiit. Guvernul mongol numea după plac pe marii principi şi pe cei parţiali. Aşa el numi mare principe de Suzdal şi de Vladimir pe Iaroslav, principe de Novgorod (1238-1246) apoi, pe fiul său cel mai mic Andrei (1246-1252), după acesta pe Alexandru Nevschi, fiul cel mai mare al lui Iaroslav (1252-1263) etc. Când marii principi de la începutul dominaţiunii mongole, adică cei de Suzdal şi de Vladimir de pe Clasma, pierdură favoarea hanului mongolilor din cauza calomniilor şi a luptelor crâncene pentru tron, în 1228 mare principe fu numit principele de Moscva, cu reşedinţa în acest oraş şi cu succesor din familia lui. Între acestea Rusia pierdu treptat la Lituania, cu care se mărginea spre apus şi care până la 1148 a fost chiar sub supremaţia ei, mai întâi de la 1214-1280 diverse teritorii mici despre apus, apoi în 1319-20 pierdu Volinia şi Rusia mică sau principatul Kiev, numit şi Ucraina (teritoriu de graniţă) după partea lui principală, după aceea în 1331 pierdu Podolia, în 1336 Podlahia lângă Bug (partea de apus), în 1372 Rusia Albă fără Smolensc, iar în 1404 şi principatul Smolensc.
Pe când în tot cursul periodului şi mai târziu până la 1480 Rusia gemea sub jugul mongol, Lituania se ridica din ce în ce mai mult prin lărgirea hotarelor ei. Până pe la jumătatea secolului XIII principii şi poporul Lituaniei deveniră în parte şi treptat creştini, iară de la sfârşitul secolului XIV toată Lituania îmbrăţişă creştinismul. La început sub supremaţia Rusiei, de la 1148 Lituania deveni liberă şi fu apoi mare principat unificat, după legendă, sub principele Ringold (1230-1233), iară sigur istoriceşte, peste 100 ani sub Gedimin (1325-1340), deşi încă pe la jumătatea secolului XIII principele Mindovg tindea a-l unifica şi îmbrăţişând creştinismul, în 1250 Papa Innocenţiu IV îl recunoscu rege. Încă de la 1217 Lituania şi-a întins dominaţiunea peste Rusia de apus şi de miazăzi inclusiv Kiev, mai ales sub Gedimin şi sub fiul şi succesorul său Olgerd (Olgjerd 1340-1377), profitând de slăbirea Rusiei şi totodată adoptând limba ruteană ca limba curţii şi a statului.
Pe la capătul secolului XIV Lituania se uni cu Polonia (1386) prin căsătoria marelui principe lituan Iagelon, fiul şi succesorul lui Olgerd, cu Edviga moştenitoarea Poloniei, fiica lui Ludovic cel Mare († 1382), regele Ungariei şi Poloniei. Astfel Iagelon deveni rege al Poloniei (1386-1434). Dar această unire fu numai personală, Lituania şi-a păstrat independenţa sub un mare principe propriu al ei; ca atare a domnit de la 1390 mai întâi Vitovd (Vitold † 1430), văr cu regele, de la 1430-1436 ferocele Svidrigello (Swidrigallo), frate cu regele, de la 1436-1440 Sigismund, frate cu Vitovd, iar de la 1440 de ordinar un frate sau un văr al regelui din acelaşi timp, în sfârşit de la 1501 domnea ca mare principe însuşi regele, permanent.
În acest period regatul Poloniei deveni foarte puternic şi-şi lărgi mult hotarele. Ca posesiune constantă câştigă de la 1340-1349 Galiţia şi Vladimir Volinschi (Valodomir), ,,Galiţia şi Ladomiria”, iar de la 1386 Polonia deveni şi mai puternică prin uniunea cu Lituania. În unire cu Lituania ea domni mai peste tot teritoriul de la Oder până la Dnipru şi impuse supremaţia sa şi asupra Moldovei, respingând pe Ungaria. Polonia s-a unit de 2 ori cu Ungaria în unire personală, aşa, după ce se stinse linia bărbătească a regilor Poloniei din casa Piastilor cu regele Cazimir III cel Mare (1333-1370), Ludovic cel Mare, regele Ungariei (1342-1382), fiul unei surori a lui Cazimir fu şi rege al Poloniei de la 1370-1382; apoi, Vladislav III, regele Poloniei (1434-1444), fu şi rege al Ungariei de la 1439-1444 prin alegere.
Ungaria încă de la anul 1000, adică de la Ştefan cel Sfânt, deveni regat şi anexă totodată şi principatul Transilvaniei; această ţară ca şi Ungaria de răsărit pe lângă populaţiunea ungară sau maghiară avea o populaţiune foarte numeroasă de români, apoi Ungaria de miazănoapte răsărit pe lângă români era populată de maloruşi sau ruteni, de asemenea Ungaria de miazănoapte apus avea nu puţini locuitori slovaci, în fine Ungaria de miazăzi apus era populată de sloveni; pe lângă aceste naţionalităţi de la secolul XII s-au mai adaus şi numeroşi emigraţi germani, care în Transilvania fiind în majoritate saxoni, au primit treptat numele de ,,saşi”, iară ţara, ce în ungureşte se numea Erdely (loc păduros), de unde vine românescul Ardeal, în latineşte Transilvania, primi de la saşi numele german ,,Siebenburgen” de la primele şapte cetăţi cetăţi ale lor[8].
În acest period Ungaria şi-a lărgit hotarele prin supunerea Croaţiei şi a Slavoniei, ţară de alături cu Croaţia (în 1091, iar definitiv în 1097), precum şi a Dalmaţiei (1100), afară de partea ei cea mai despre miazăzi, în care intră şi Ragusa, republică autonomă; de aceea Ungaria trebui să aibă pentru Dalmaţia necontenit războaie cu republica Veneţiei şi în sfârşit la 1420 cedă Veneţiei litoralul Dalmaţiei şi păstră numai cealaltă parte a ei; la 1165 luă cu armele de la Manuil I Comnen împăratul Bizanţului (1143-1180) Sirmiul, pe care bizantinii îl numeau şi Francohorion (ţărişoara francilor), fiindcă deşi ţară slovacă, fusese odinioară sub domnia francilor. Ungaria, după ce supuse Croaţia avu supremaţie şi peste Bosnia, până la 1377, când aceasta se proclamă regat; Ungaria fu suzerană pentru un timp şi peste Herţegovina, iar în jumătatea întâi a secolului XIII şi peste Halici; ea avu pretenţii de supremaţie şi asupra Serbiei, Valahiei şi Moldovei.
La 1239 Ungaria a primit în sânul ei şi 40.000 cumani, refugiaţi în Ungaria de spaima mongolilor, iar în 1261 a primit o populaţiune numeroasă de ,,latini”, adică de fugari din Imperiul Latin de Constantinopole, ce fusese distrus; de la sfârşitul secolului XIV au fugit de frica turcilor şi bulgari numeroşi atât în ţările despre răsărit de malul stâng al Dunării de jos, cât şi în Transilvania şi Ungaria de sud; de asemenea mulţime de sârbi şi macedoneni au fugit în Ungaria, Slavonia, Croaţia şi Dalmaţia, iar din Croaţia, în Moravia şi Istria. Ungaria se uni pentru scurt timp cu Polonia întâi de la 1370-1382 sub regele Ludovic cel Mare (1342-1382), care era nepot de soră a lui Cazimir cel Mare, regele Poloniei († 1370), apoi, de la 1439-1444 sub Vladislav III, regele Poloniei (1434-1444), care fu ales şi rege al Ungariei, iară de la 1419-1437 Ungaria se uni cu Boemia sub Sigismund de Luxemburg, împăratul Germaniei, şi de la 1437-1439 şi 1444-1457, cu ţările coroanei Habsburgilor germani sub alţi regi germani şi anume sub Albert de Habsburg şi sub fiul său Vladislav Postumul; în sfârşit Ungaria avu ca regi ai săi chiar pe un împărat al Germaniei şi pe un rege al acestei ţări, anume pe Sigismund de Luxemburg (împărat al Germaniei 1410-1437) şi pe Albrecht de Habsburg (rege al Germaniei ca Albrecht II 1438-1439).
În adevăr, după stingerea liniei bărbăteşti a Arpazilor, dinastie de regi indigeni (1301), la tronul Ungariei veniră regi eligibili din alte case şi anume: de la 1307-1382 Carol Robert (1307-1342) şi Ludovic cel Mare (1342-1382) din ramura Casei de Anju, strămutată la Neapol, apoi Sigismund (1386-1437), ginerele lui Ludovic cel Mare, care de la 1410 fu şi împărat al Germaniei, iară de la 1419 şi rege al Boemiei, în sfârşit după o întrerupere de 5 ani (1440-1444) din cauză că Vladislav regele Poloniei (1434-1444), nepot al lui Ludovic cel Mare, a fost ales şi rege al Ungariei, această ţară avu regi din Casa de Habsburg: pe Albrecht (1437-1439), ginerele lui Sigismund şi pe fiul său Vladislav Postumul, adică născut după ce muri tatăl său (1444-1457). Sub Vladislav Postumul, până la 1452, când el ajunse major, Ungaria avu ca regent pe celebrul erou Ioan Corvin de Huniade, român maghiarizat şi latinizat; el a fost tatăl lui Matei Corvin, mai târziu rege (1458-1490). Încă de pe acum Ungaria fu avangarda Apusului creştin contra turcilor, care înaintau ameninţător în Europa de miazăzi; deşi în anul 1396 sub regele Sigismund Ungaria a fost bătută de turci la Nicopol, iar în anul 1444 sub regele Vladislav la Varna, unde acesta şi căzu, totuşi Ungaria repurtă asupra turcilor şi victorii, datorate mai ales vitejiei lui Ioan Corvin Huniade.
Germania încă din periodul precedent (III 622-1054), precum se ştie, ajunse de la 962 în posesiunea demnităţii de Imperiu Roman şi al Italiei de miazănoapte şi de mijloc, cu care demnitate era unită şi suzeranitatea peste statul ecleziastic. Regele Germaniei, încoronat totdeauna la Aachen de un arhiepiscop german (odinioară de cel de Mainz, iar de la secolul XI de cel din Colonia), se numea oficial ,,împărat roman” după ce-l încorona papa, iară înainte de a-l încorona, se numea simplu ,,rege roman”, însă neoficial, chiar şi fără a fi încoronat de papa, se numea şi se numeşte ,,împărat” şi ,,împărat al Germaniei”, iară titlul de ,,rege roman” îl purta după aceea succesorul ales când împăratul era în viaţă. În periodul prezent (IV), după Henric III, IV şi V (1039-1056, 1056-1106 şi 1106-1125), regi din dinastia francofonă şi după Lotar II Saxonul (1125-1137), veni la tronul Germaniei alternativ Casa şvabă de Hohenstaufen (1138-1254, adică: Conrad III 1138-1152, Frideric I 1152-1190, Henric VI 1190-1197, Frideric II 1215-1250, Conrad VI 1250-1254) şi apoi, cu oarecari întreruperi din care cea mai durabilă şi mai însemnată fu când domni Ludovic IV Bavarul 1318-1347, veni Casa de Habsburg (de la 1273, anume Rudolf de Habsburg 1273-1291, Albrecht I 1298-1308, Albrecht II 1438-1439, Frideric III 1440-1493) şi Casa de Luxemburg (adică, după Henric VII 1308-1313, Carol IV 1346-1378, Venceslav 1378-1400, Sigismund 1410-1437) iară de la 1438 Casa Habsburg avu apoi o succesiune ce continua prin foarte mult timp după sfârşitul periodului (IV) până la 1806, cu o întrerupere numai de 3 ani (1742-1745).
În tot acest timp hotarele Germaniei se lărgiră şi influenţa ei crescu şi mai mult cu deosebire spre răsărit; aici între Elba şi Oder după jumătatea secolului XII resturile venzilor din regatul Slaviniei (existent 1047-1131) au fost supuse, convertite la creştinism şi germanizate, iar în secolul XIII ordinul cavalerilor teutoni, înfiinţat în Palestina la 1190 de cruciferi spre a combate pe ,,saracini” sau pe ,,necredincioşi”, strămutându-se curând în Europa converti la creştinism pe poruşi sau pruşi şi îi germaniză (1226-1283); de asemenea, ordinul cavalerilor spadei, înfiinţat în 1202 chiar în provinciile baltice cu acelaşi scop şi de la 1237 unit cu ordinul cavalerilor teutoni, a supus Livonia, Estonia şi Curlandia, pe care le converti la creştinism şi le germaniză (1202-1230).
Când la capătul secolului XII, în 1194, împăraţii Germaniei din Casa Hohenstaufen au devenit prin alianţă şi moştenitorii ai normanilor din regatul ambelor Sicilii, Imperiul German avu sub stăpânirea lui pentru un timp întreaga Italie, deşi în parte mai mult nominal. Totuşi în jumătatea a doua a secolului XIII, după ce papii răsturnară pe Hohenstaufen-i, regatul ambelor Sicilii se desfăcu de imperiul Germaniei (1266) şi chiar dominaţiunea acestuia peste Italia de mijloc şi cea de sus deveni treptat numai nominală. Oraşele vechi şi bogate ale Italiei ajunseră din ce în ce mai independente şi parte din ele se constituiră republici, iar parte şi-au ales ca principi bărbaţi indigeni şi puternici. În acest period statul ecleziastic de asemenea ajunse în o situaţiune independentă.
În Italia s-au înfiinţat ducate, de la anul 1395, ducatul Milano în Italia de sus, odinioară sub stăpânirea langobarzilor, aşa numita Lombardie, apoi, de la anul 1416, ducatul Savoia; s-au înfiinţat încă republici, precum: republica Veneţiei, existentă încă din periodul precedent III (de la 697) sub supremaţia bizantinilor, dar în secolul XI ea trecu sub suzeranitatea imperiului roman al Germaniei şi apoi cuceri de la bizantini Istria grecească şi litoralul Dalmaţiei, precum şi alte multe teritorii şi insule, totuşi în 1440, după războaie cu succes foarte variabil, a trebuit să împartă Dalmaţia cu Ungaria.
Pe lângă Veneţia s-au înfiinţat republicile Florenţa, Pisa şi Genua. În secolele XII, XIII şi XIV această din urmă avu lupte cu Veneţia pentru domnia mării, dar în 1381 Genua trebui să recunoască superioritatea Veneţiei. Astfel consolidându-se toate au lăsat împăraţilor germani numai titlul de suverani ai Italiei de sus şi de mijloc. Italia de jos sau regatul ambelor Sicilii, după jumătatea secolului XIII, adică după căderea Hohenstaufenilor (1266), fu supusă din ordinul papei mai întâi regilor francezi din Casa de Anju, iară peste puţin timp (1282) Sicilia prin revoluţiunea sângeroasă numită ,,Vespera Siciliană” se emancipă de aceşti regi şi s-a supus regilor Aragoniei, stat înfiinţat în Spania pe la jumătatea secolului XI. Mai târziu (1442) aceşti regi câştigară prin moştenire şi tronul Neapolei; dar încă mai înainte Carol Robert, din Casa neapolitană de Anju, se urcase pe tronul Ungariei (1308-1342) şi după el urmă fiul său Ludovic I cel Mare (1342-1382). La sfârşitul secolului XIII veni sub Casa de Anju şi Sardinia, după ce în 1164 aceasta fusese proclamată regat de Frideric Barbarosa, împărat din Casa Hohenstaufen (1152-1190) şi avusese mult timp regi din diferite familii italiene.
Dar nu numai în Italia ci chiar în Germania autoritatea imperială fu limitată mult prin dreptul electoral şi prin puterea principilor civili şi ecleziastici. De la secolul XIII numai 7 dintre aceştia câştigară dreptul de a alege pe rege şi pe împărat, aşa numiţi principi electori[9]. Principii ecleziastici erau episcopi şi egumeni. Cei mai însemnaţi principi civili erau ducii Şvabiei, Franconiei, Saxoniei, comitele sau principele Palatinatului de pe Rin (Palatinatus Rheni), ţară pe malul Rinului, presărată cu numeroase palate regale (palatia regia), comitele sau principele Mărcii Brandenburg (teritoriu cu confinii naturale), ducele Bavariei, mai târziu (permanent de la 1198) regele Boemiei cu ţările ei secundare: Moravia şi de la jumătatea secolului XIV Silezia, ce era mai înainte sub Polonia, în fine ducele Austriei; această ţară dintr-o Marcă sau teritoriu cu confinii naturale despre răsărit a ducatului Bavariei, aşadar din ,,Marca de ost” deveni ducat (1156) şi în 1282 trecând sub Habsburgi, la capătul periodului, adică la 1453 fu recunoscută arhiducat.
Ultimii regi ai Germaniei şi împăraţi romani de naţiune germană, adică Habsburgii, au tins a-şi mări puterea imperială, dar şi a profita de ea spre a-şi consolida puternic dinastia; în această privinţă soarta au fost favorabilă în Germania de miazăzi răsărit Casei de Habsburg, iar spre miazănoapte şi răsărit de Habsburgi, Casei de Luxemburg, deşi nu în întindere şi durată deopotrivă. Aşa din timpul domniei lui Rudolf, întâiul rege german din Casa de Habsburg, în curs de un secol (1276-1382) Habsburgii au câştigat Austria, Stiria, Carinţia, Carniolia, Tirolul, Triestul şi alte ţări ereditare mai mici, iară prin Albrecht II (1437-1439) şi prin fiul său, Vladislav Posthumul, adică cel născut când murise tatăl său (1444-1457), au domnit pentru puţin timp şi în Ungaria şi Boemia; negreşit însă Habsburgii au şi pierdut partea cea mai mare a posesiunilor lor din Elveţia, unde în 1291 mai întâi 3 cantoane, cu care se uniră treptat încă alte 5 (1332-1353) aliindu-se contra Habsburgilor, prin jurământ ca ,,confederaţi” (1291-1388), fundară o republică de cantoane sau teritorii libere sub suzeranitatea împăratului.
De asemenea sub domnia lui Henric VII, primul împărat din Casa Luxemburg, de la 1310, Luxemburgii câştigară Boemia cu ţările ei secundare, după ce se stinse dinastia indigenă a principilor Boemiei, şi păstrară aceste posesiuni până la stingerea casei lor 1437, apoi sub împăratul Carol IV Luxemburgul în 1347 câştigară provizoriu şi Brandenburg (1374-1417), până ce l-au cedat la Hohenzolerni; iară Sigismund (Siegmund) ultimul vlăstar al Casei Luxemburg, de la 1378 Marcgraf de Brandenburg, şi de la 1410-1437 împărat al Germaniei, încă mult mai înainte a ocupat şi tronul Ungariei, domnind 51 ani (1386-1437) şi de la 1419 după moartea lui Venceslau fratele său, moşteni şi coroana Boemiei. În secolele XIII şi XIV combătu viguros pentru creşterea puterii Germaniei spre miazănoapte răsărit adică în Prusia ordinul cavalerilor teutoni, dar el a încercat în zadar de repetite ori şi mult timp de la sediul său din Marienburg (Prusia), a supune şi războinica Lituanie, şi încercă aceasta chiar după unirea ei cu Polonia în 1386, şi în cele din urmă la 1410 în mare bătălie de la Tannenberg au fost învins de poloni, uniţi cu lituanii şi cu trupe auxiliare de moldoveni; de atunci ordinul a mers spre decadenţă.
Spre miazănoapte de Germania statele scandinave, Danemarca, Suedia şi Norvegia, în periodul acesta ajunseră foarte puternice. Danemarca se mări mai cu seamă în dauna Germaniei pe litoralul german al Mării Baltice, dar mai mult provizor (1185-1225). Norvegia cuceri în 1264 republica Islanda, pe care marinari din Norvegia au fundat-o în secolul IX şi o aduseră în o stare foarte înfloritoare. Suedia s-a întins pe ţărmurile golfului finlandic mai ales în Finlanda (1181), supunând şi Laponia (1279). În fine în anul 1397 aceste 3 state scandinave se uniră prin uniunea de la Calmar, ce o contracta Margareta, regina Danemarcei, dar unirea fu numai personală, aşa că fiecare stat îşi păstra constituţiunea lui proprie, având în comun numai regele sau regina.
Anglia şi Francia în periodul IV au ajuns la o dezvoltare, ce în multe privinţe stă în strânsă legătură. De la 1171 regatul Angliei câştigă părţi din Irlanda, precum şi partea de sud a Scoţiei. Dar în cursul periodului Anglia avu mai mare putere în Francia, căci la tronul Angliei veniră întâi (1066) ducii de Normandie şi apoi (1254) ducii de Anju, care în Anglia se numiră plantageneţi (Plantageneta, pentru că pe stema casei lor aveau ca ornament o stâlpare de genet (dracilă) cu flori ca fluturul).
Aceştia, după ce câştigară prin ereditate Normandie şi Bretagne, iar prin căsătorie încă şi alte ducate, stăpâneau mai toată Francia de apus. În fine plantageneţii se divizară în două ramuri: Casa Lancaster şi Casa de York; cea dintâi numită ,,Roza roşie” după semnul ei distinctiv, domni în Francia un semisecol, de la capătul periodului prezent (IV) şi până după începutul periodului următor (V) adică de la 1399-1461, apoi făcu loc Casei de York sau ,,Rozei albe” 1461-1485, cu care era în luptă pentru tron. Astfel regii Angliei deveniră seniori feudali peste mai toată partea de apus a Franciei şi vasali ai regelui Franciei de aşa fel, că erau mai puternici decât dânsul şi-i disputau tronul. În acelaşi mod erau dotaţi cu posesiuni în Francia şi regii Aragoniei; dar regii Angliei erau vasali neasemănat mai periculoşi şi mai rebeli. Din această cauză Francia şi Anglia avură (de la 1204) complicaţiuni şi războaie între sine mai în tot cursul acestui period (IV).
După ce soarta armelor deveni favorabilă Franciei (1429), datorită nu puţin eroismului însufleţit al unei fete de ţăran, Jeanne D’Arc, Fecioara din Orlean, pe care din această cauză englezii au ars-o ca vrăjitoare în 1431, Francia reuşi în 1453 a respinge cu totul de pe teritoriul ei pe regii Angliei. De aici rezultă că în Francia puterea regală, ce trecuse de la linia directă a Capetingilor (987-1328) la linia lor laterală Casa de Valois (1328-1589), crescu considerabil. Iar aceasta a fost de importanţă decisivă pentru viitorul Franciei, căci totodată a putut fi ţinut în frâu şi ducele de Burgundia, un alt vasal puternic şi periculos al regilor Franciei, mai ales de la 1363, când un fiu al Casei Valois, Filip Temerarul, deveni duce de Burgundia. Un urmaş al acestui duce trecu făţiş în partea englezilor 1419-1435; dar acest ducat nu era identic cu regatul Burgundia, ce dură până la 1032; ducatul Burgundia stăpânea şi o mare parte a Franciei de miazănoapte împreună cu Ţările de Jos. Regii Franciei s-au curăţit de acest ducat abia în 1477, când ducele Carol Temerarul muri fără moştenitori masculini şi când posesiunile sale au fost împărţite.
În Spania. Creştinii, care odinioară mai posedau numai regatul Asturiilor din unghiul nord-vestic al ţării, respinseră acum treptat pe maurii mahomedani, sleiţi prin războaie şi prin lupte pentru tron. Astfel dominaţiunea creştină s-a întins constant. Încă înainte de capătul periodului precedent (III) prin întinderea progresivă a Asturiei se înfiinţase regatele creştine: Leon şi Castilia, care s-au întrunit apoi formând regatul Castilia, de asemenea se înfiinţaseră tot pe atunci şi regatele Navara şi Aragonia. Pe lângă acestea, din un comitat format în 1095 s-a întemeiat regatul Portugalia (1140), care ajunse curând în floare şi de la începutul secolului XV întreprinse chiar expediţii maritime. De la jumătatea secolului XIII maurii mai posedau în Spania numai un rest al ei despre sud, în regatul Granada, şi-l stăpâniră încă până spre sfârşitul secolului XV (1492). Statele creştine cu toate luptele lor interioare ajunseră curând la putere nu neînsemnată chiar în afară, excepţie de Navara, ce fu continuu dependentă de Francia.
În Italia schimbările de dominaţiune s-au indicat deja concomitent cu cele ale Germaniei.
[1] N.tr.: Unii scriitori spun însă că semiluna, craiul nou cu stea la mijloc, a fost vechea pecete a elinilor din Bizanţ. Cf. ,,România Nouă” Literară şi Artistică din 11 septembrie 1921, p. 4.
[2] N.tr.: Un interesant articol despre românii de azi din Istria, numiţi cici, este publicat în Buletinul Societăţii Regale Române de Geografie pe 1922, p. 180 scv. Vezi şi p. 196 despre românii din Moravia. Cf. şi Sextil Puşcariu, Studii istro-române, Bucureşti 1926, Cultura Naţională. Opera conţine o bogată literatură despre valahii din Istria, Dalmaţia, Macedonia şi Serbia.
[3] N.tr.: Despre Negru-Vodă sau Negru Voievod cf. interesantul studiu al dlui. Ioan C. Filitti, în memoriile secţiunii istorice ale Academiei Române seria III, tomul IV, studiu publicat şi separat în 1924 cu titlul ,,Despre Negru-Vodă”, Cultura Naţională, Bucureşti.
[4] N.tr.: O altă versiune, despre originea numelui Muşat, dă Gr. C. Buţureanu în Arhiva, organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din Iaşi, an XV, mai şi iunie 1904, p. 232-245.
[5] N.tr.: Sensul tuturor acestor numiri şi al celor de Kara-Iflac, Ak-Iflac etc îl explică Onciul în Originile Principatelor Române, p. 22 scv. Cf. şi Iorga, Istoria Bisericii Româneşti, p. 22, unde spune că grecii numeau Ţara Românească ,,Ungro-Vlahia” spre distingere de Valahia din Balcani. Cf. Sextil Puşcariu, Studii istro-române, Bucureşti 1926, p. 4 şi 7 iar despre mauro-vlahi p. 10.
[6] N.tr.: Această republică, geloasă de imunităţile ei religioase, veni de mai multe ori în conflict cu mitropoliţii Rusiei, încercând a scăpa de sub jurisdicţiunea lor. Cf. Boissard, L’Eglise de Russie, Paris, 1867, tomul I, p. 147; comp. şi p. 137.
[7] N.tr.: Despre acest aventurier şi pretinsa lui stăpânire peste Bârlad şi Galaţi cf. Iorga, Geschichte des ruman. Volkes, I, p. 182 scv.
[8] N.tr.: Cf. şi Iorga, Geschichte des rum. Volkes, I, p. 130 scv.
[9] Aceştia erau următorii: Arhiepiscopii de Mainz, de Trier şi de Colonia şi principii din Palatinat, şi de Saxonia şi de Brandenburg (,,Pfalzgraf am Rhein, Herzog von Sachsen, Markgraf von Brandenburg”) şi regele Boemiei.
