Pagini de istorie nr. 24

Un mare şi erudit istoric francez[2], făcând prezentarea episcopilor care au participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, se exprimă astfel: ,,Se vede că poate nu a existat nici un alt Sinod în Biserică la care să se afle un număr mai mare de sfinţi şi mărturisitori”.

Într-adevăr, în afară de Sfântul Meletie al Antiohiei şi Sfântul Grigorie Teologul care au prezidat Sinodul înainte de Nectarie, îi remarcăm acolo pe Eladie, succesorul Sfântului Vasilie pe scaunul Cezareei Capadociei; Grigorie de Nyssa şi Petru de Sevasta, fraţi ai aceluiaşi Vasilie; Amfilohie al Iconiei, Optim al Antiohiei din Pisidia; Diodor de Tars; Pelaghie al Laodiceei; Evloghie al Edessei; Acachie de Bereea; Isidor de Cyr; Chiril al Ierusalimului; Ghelasie al Cezareei Palestinei; Dionisie de Diospolis care mărturisise credinţa; Vitus de Carrhes; mărturisitorul Avraam de Batnes, din Mesopotamia; mărturisitorul Antioh de Samosata.

Nu toţi episcopii erau deci dintre cei pe care Sfântul Grigorie Teologul îi reprezintă dezbătând ca gâştele şi cocorii; flecărind ca gaiţele, sau bâzâind ca viespile, şi sărind la ochii celor care vroiau să-i contrazică. Grigorie nu-i confunda cu episcopii pe care-i critică pe marii şi sfinţii ierarhi din care cea mai mare parte erau prietenii săi.

În toate sinoadele existau gâşte, cocori, gaiţe şi viespi; autoritatea adunărilor ecumenice nu depinde de calitatea persoanelor care luau parte la acestea, ci de mărturia sinceră pe care ele o aduceau dogmei de credinţă, întotdeauna crezută şi întotdeauna mărturisită. Biserica vorbea astfel prin ei, şi doar mărturia Bisericii trebuie s-o ascultăm şi s-o urmăm.

Printre semnatarii documentelor sinodului se remarcă trei episcopi sciţi: Terentie, Eterie şi Sevastin.

Scaunele lor erau situate pe Dunărea de jos, pe malul nordic al acestui fluviu. Romanii au dat numele de Sciţia meridională acestor regiuni care au primit ulterior numele de Basarabia, România, Transilvania şi Slavonia. Terentie era episcop de Tomis, capitala provinciei. El îi succedase fără îndoială lui Vetranion, acest episcop care s-a opus atât de energic împăratului arian Valens[3].

Încă din cel de-al II-lea secol al erei creştine, creştinismul fusese propovăduit sciţilor şi printre ei se aflau numeroşi creştini[4].

În cel de-al treilea secol, ei au făcut incursiuni în Imperiul Roman, până în Capadocia şi Galatia. Ei au adus în ţările lor un mare număr de prizonieri creştini care au contribuit la răspândirea Evangheliei printre ei[5]. Între aceşti prizonieri se aflau strămoşii vestitului Ulfila.

Popoarele meridionale pe care romanii le numeau sciţi aparţineau unui neam aparte, distinct de cel al sciţilor din nord; acestui neam i s-a dat numele de goţi sau geţi.

La începutul celui de-al IV-lea secol, sciţii din nord au invadat Sciţia meridională sau Goţia. O parte dintre locuitorii acestei ţări a trecut Dunărea şi s-a stabilit în provinciile Traciei şi Macedoniei[6], în special pe Dunăre la Muntele Hoemus[7]. Ei aveau atunci un episcop pe nume Teofil, care a participat la Primul Sinod Ecumenic de la Niceea[8].

În timpul celui de-al IV-lea secol, Biserica goţilor de pe cele două maluri ale Dunării a fost organizată în întregime; ea avea episcopii săi, clerul său, monahii săi, fecioarele sale. Ea a avut chiar pe atunci mucenici[9], deoarece mulţi dintre conducătorii săi erau păgâni şi manifestau multă ură faţă de creştinism. Ei au făcut numeroşi mucenici, dintre care cel mai renumit a fost Sfântul Sava, al cărui nume a rămas celebru în toată Sciţia meridională veche[10].

Această persecuţie a Bisericii sciţilor sau goţilor a avut mare răsunet în Răsărit şi în Apus[11]. Sfântul Vasilie al Cezareei, având ocazia de a-i scrie rudei sale Soran, duce al sciţilor, l-a rugat să-i trimită moaştele noilor mucenici în Cezareea, patria sa[12]. Soran s-a adresat lui Asholie, capadocian ca el, şi care devenise episcop de Thessalonic, capitala Macedoniei. Acest episcop a participat la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, deşi numele său nu figurează printre semnăturile care s-au păstrat. Acesta era un sfânt episcop, foarte ortodox şi care s-a arătat deschis susţinător al Marelui Atanasie.

Asholie i-a primit ca pe nişte fraţi pe creştinii pe care violenţele conducătorilor goţilor îi siliseră să treacă Dunărea. Printre ei erau cu siguranţă urmaşi ai vechilor săi compatrioţi duşi prizonieri în Goţia. Aceşti credincioşi au adunat cu grijă moaştele mucenicilor lor şi, atunci când Vasilie i le-a cerut lui Soran, ei au putut să-l însărcineze pe Asholie să le trimită pe cele ale Sfântului Sava. Asholie a adăugat la această expediere o epistolă, scrisă în numele Bisericii din Goţia[13].

Asholie îi scrisese deja lui Vasilie care îi ceruse informaţii despre uniunea care domnea în Bisericile ţinuturilor îndepărtate în care el trăia.

Vasilie, primind epistola Bisericii din Goţia şi moaştele Sfântului Sava, i-a scris episcopului de Thessalonic pentru a-i mulţumi[14].

„Oare nu se cuprindea în ea o minunată descriere despre mucenici, atunci când a expus atât de viu felul pătimirii lor, încât lucrurile păreau că s-ar petrece înaintea ochilor noştri ? […] Din clipa în care am luat în mână scrisoarea şi am citit-o de mai multe ori, înţelegând bogăţia harului pe care Duhul Sfânt ni l-a dat, am avut impresia că ne-am afla în vremurile vechi, când înfloreau Bisericile lui Dumnezeu fiindcă erau înrădăcinate în credinţă, în unire şi în dragoste ca nişte mădulare diferite care se potrivesc atât de desăvârşit laolaltă încât parcă formează un singur trup. […] Inimile noastre au revenit la fericirea de altădată, din clipa în care ne-a venit o scrisoare dintr-o ţară îndepărtată, înflorită de frumuseţea dragostei, ba ne-a sosit şi mucenicul însuşi din ţinuturile barbarilor, care locuiesc la nordul Dunării, vestind el însuşi cât de curată este credinţa care domneşte acolo”.

Prin urmare, goţii erau atunci ortodocşi. Ulterior, arianismul a făcut printre ei multe ravagii.

Introducerea arianismului printre goţi i se atribuie lui Ulfila. Această acuzaţie nu este cu totul fondată. Ulfila[15], capadocian de origine, a trecut Dunărea cu compatrioţii săi; el a încercat să-i civilizeze. Pentru aceasta, el a scris, cu caractere greceşti, în limba lor, care nu avea până atunci un alfabet, şi a tradus în această limbă o parte din Sfintele Scripturi. El era episcop în momentul în care compatrioţii săi au început să treacă Dunărea. Când au trecut acest fluviu în număr mai mare, înainte de invazia hunilor, Ulfila a fost delegat pe lângă Valens să obţină autorizaţia de a se stabili în Tracia şi provinciile învecinate. Valens a autorizat această emigrare cu condiţia ca goţii să accepte formula înşelătoare a Sinodului din Rimini. Ulfila nu a văzut în acest act decât o polemică care nu atingea câtuşi de puţin adevărata dogmă; el a acceptat formula; goţii s-au găsit astfel în relaţii cu arienii fără a mărturisi arianismul. Când Valens a murit, s-a vrut să se opună emigraţiei gote autorizate de acesta. Goţii erau ortodocşi, iată de ce episcopii lor, la cel de-al doilea Sinod Ecumenic, s-au numărat printre ortodocşi[16].

Episcopii sciţilor au primit fără îndoială scrisoarea de convocare de la Teodosie, deoarece prinţii lor erau vasali ai împăratului din Constantinopol; în plus, ei erau legaţi de Biserica Răsăriteană de unde venise credinţa în Bisericile lor şi se interesau de problemele atât de grave care-i dezbinau pe creştini.

Prin urmare, nu este de mirare că, neaparţinând direct imperiului, Bisericile lor nu erau cuprinse în listele care fuseseră redactate la sinod. Bisericile goţilor erau şi au rămas acefale.

Cel de-al II-lea Sinod Ecumenic a constituit patriarhiile şi a introdus în Biserică împărţirile civile ale Imperiului Roman astfel încât jurisdicţia fiecărui episcop să fie clar determinată[17]. Până atunci, demarcaţiile erau stabilite după tradiţie; Sinodul Ecumenic de la Niceea a confirmat aceste tradiţii; dar cel de-al II-lea Sinod Ecumenic a făcut legală împărţirea în patriarhii, exarhate, provincii şi oraşe.

Episcopii oraşelor capitale au fost consideraţi patriarhi, după rangul lor. După întemeierea Constantinopolului, acest oraş era considerat capitala imperiului în Răsărit; Roma rămânea capitala imperiului în Apus. S-a lăsat acestui oraş, în geografia ecleziastică, primul rang pe care-l avea în imperiu; Constantinopolul a fost de rangul al doilea; Alexandria, capitala imperiului în Africa; Antiohia, capitala imperiului în Asia erau de rangul al treilea şi al patrulea.

Ierusalimul avea un rang excepţional, datorită evenimentelor sfinte de care amintea; episcopul său nu era nici măcar mitropolit al Palestinei, titlu care aparţinea episcopului Cezareei, capitala provinciei; însă el a fost considerat în mod excepţional patriarh.

Biserica întreagă a fost astfel grupată în jurul a cinci patriarhii care erau totodată centrele provinciilor. Episcopii capitalelor de provincii sau metropole au fost centre în jurul cărora s-au grupat episcopii micilor oraşe sau cetăţi.

Această organizare a Bisericii a supravieţuit Imperiului Roman şi s-a perpetuat până în zilele noastre.

În afară de marile capitale şi metropole, anumite oraşe aveau un rang intermediar şi erau considerate capitale de gradul al doilea. Episcopii lor purtau titlul de exarh sau întâistătător şi au fost consideraţi conducători ai Bisericilor autonome sau autocefale, adică independente de patriarhi.

Părinţii celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, după ce au întărit credinţa de la Niceea şi au pus bazele organizării exterioare a Bisericii, s-au întors la Bisericile lor; dar, în vara următoare[18], cea mai mare parte dintre ei, din raţiuni diverse, au revenit la Constantinopol şi s-au reunit din nou în sinod. Ei au găsit la Constantinopol o scrisoare care-i convoca la un sinod la Roma care se anunţa că va fi foarte important.

Pentru a înţelege acest demers, trebuie să relatăm evenimentele care au avut loc în Apus în acest an.

În timp ce la Constantinopol se desfăşura cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, episcopii apuseni se reuniseră la Achileea[19].

Scopul principal al sinodului era de a-i condamna pe cei doi episcopi arieni, Paladie şi Secondian, dacă ei nu vroiau să-şi retracteze erorile. Paladie şi Secondian ceruseră ca un Sinod Ecumenic al Răsăritului şi Apusului să judece cauza lor; dar Ambrozie al Milanului i-a convins pe împăraţii Graţian şi Valentinian al II-lea, care conduceau Apusul, şi pe Teodosie care conducea Răsăritul, că era inutil să deranjeze atâţia episcopi pentru o cauză care privea mai degrabă persoanele a doi episcopi eretici decât dogma deja definită de atâtea ori clar. Potrivit Sfântului Ambrozie, o reuniune a episcopilor din Italia şi a câtorva provincii vecine era suficientă pentru caz[20]. Împăraţii au fost de acord cu opinia lui. Cea mai mare parte a episcopilor sinodului aparţinea nordului Italiei; dar celelalte provincii, cu excepţia Spaniei, au trimis delegaţi. Valerian al Achileei prezida reuniunea; episcopul care a exercitat acolo cea mai mare influenţă a fost Ambrozie al Milanului[21].

Episcopii galezi din Viennoise şi doi narbonezi[22] trimiseseră la sinod, pentru a-i reprezenta, pe Constanţie de Orange şi Proculus de Marsilia. Sinodul le-a scris pentru a le mulţumi pentru concursul lor şi a-i informa că Paladie şi Secondian au fost condamnaţi după ce au fost încredinţaţi că ei susţin erezia lui Arie[23]. El a prezentat împăraţilor discuţiile care au avut loc în adunare şi i-a rugat să alunge din Milan pe Julian Valens, episcop arian de Pettau, care nu a binevoit a merge la sinod şi a împiedica reuniunile pe care fotinienii le ţineau la Sirmium.

Trebuie să observăm că mai ales din timpul domniei lui Graţian episcopii apuseni apelau la puterea vremelnică împotriva adversarilor Bisericii.

Sinodul din Achileea a scris o a doua epistolă către împăraţi pentru a-i ruga să-l îndepărteze din Milan pe Ursin, adversarul lui Damas al Romei. Se părea că prefectul Romei se declarase în favoarea sa, de aşa manieră că poporul roman era nedumerit de partea cui să se afle[24]. Părinţii l-au acuzat pe Ursin că face cauză comună cu Valens şi ceilalţi arieni.

Partizanii lui Ursin nu s-au descurajat deloc; violenţele lui Damas şi decretele de exil pe care le-a obţinut împotriva lor nu i-au făcut câtuşi de puţin să-l abandoneze pe acela pe care-l considerau episcop legitim al Romei. Damas căuta să-i facă să treacă drept eretici dându-le titlul de luchiferieni, cu scopul de a face să se creadă că ei constituiau o sectă eretică; dar ei au dovedit că erau soborniceşti şi că Luchifer de Cagliari învăţase dogma ortodoxă.

Într-adevăr, dacă acest episcop a avut vina de a se separa de alţi episcopi pentru chestiuni de disciplină, nu i se putea reproşa nici o erezie. Cei mai mari episcopi din Răsărit şi Apus aveau pentru el o mare stimă. Damas îşi dădea silinţa să facă să treacă drept eretic un episcop savant care s-a bucurat în toată Biserica de o influenţă legitimă şi ale cărui scrieri erau incontestabil superioare celor ale lui Damas. Scrierile teologice ale lui Luchifer sunt cu siguranţă mai serioase decât micile poezii cu care Damas le amuza pe matroanele romane.

Partizanii lui Ursin au continuat să fie persecutaţi cât timp a trăit Damas, dar împăratul Teodosie le-a dat apoi câştig de cauză şi a interzis să fie trataţi ca eretici[25].

În epistola lor, episcopii din Achileea socoteau că Ursin era cu atât mai vinovat de tulburarea Bisericii Romane cu cât ea păstrase sfânta credinţă a apostolilor şi de la ea proveneau drepturile comuniunii respectabile.

Într-adevăr, Biserica Romei era atunci ortodoxă; importanţa pe care ea o avea ca Biserică a primei capitale a imperiului şi singura apostolică din Apus o făcea să fie o intermediară obişnuită a comuniunii dintre Răsărit şi Apus. Faptul că această Biserică avea atunci doi episcopi era considerat de sinod un inconvenient grav pentru întreaga Biserică[26].

Sinodul a scris o a treia epistolă către împăraţi pentru a-i felicita pentru pacea adusă Bisericilor în Răsărit, ca şi în Apus[27]. Dar ei au adăugat că Răsăritul este tulburat în ce-l priveşte pe Paulin al Antiohiei, pe care Apusul îl privea ca pe un episcop legitim şi ei credeau că trebuia întrunit un sinod la Alexandria pentru a încheia această problemă.

Sinodul din Achileea odată terminat, episcopii italieni l-au urmat pe Ambrozie la Milan. Ei au auzit acolo vorbindu-se de ceea ce se făcuse la Sinodul din Constantinopol, care nu era considerat încă ecumenic. Ei nu aveau decât amănunte inexacte despre acest sinod şi, în general, despre chestiunile din Răsărit. Ei au socotit totuşi oportun să-i scrie împăratului Teodosie[28].

Ei au reamintit întâi că în Apus se hotărâse că dacă murea unul din cei doi episcopi ai Antiohiei, celălalt avea să fie recunoscut pretutindeni ca legitim. Sinodul din Constantinopol nu ţinuse cont de această decizie şi îl numise pe Flavian episcop al Antiohiei, în locul Sfântului Meletie.

Episcopii italieni au condamnat de asemenea înălţarea lui Nectarie pe scaunul Constantinopolului, şi pretindeau că episcopul legitim era Maxim Cinicul. Acest impostor colportase în Apus scrisori de comuniune pe care i le dăduse Petru al Alexandriei, de aşa manieră că, în Italia, era considerat episcop legitim al Constantinopolului şi nu se ţinea cont defel de ceea ce scrisese Sfântul Grigorie Teologul despre hirotonirea sacrilegă a acestui intrus.

Ambrozie ştia bine că râvnei Sfântului Grigorie Teologul i se datora reînvierea ortodoxiei în Constantinopol[29]; şi îl aşază pe acest mare episcop în rând cu Damas al Romei, Petru al Alexandriei şi el însuşi, Ambrozie al Milanului, printre apărătorii dogmei sănătoase împotriva arienilor. Drept urmare, este greu de înţeles cum au putut ignora episcopii italieni că Sfântul Grigorie fusese aşezat canonic pe scaunul Constantinopolului. Ei spun că Grigorie, conformându-se tradiţiei Părinţilor, nu se considerase deloc episcop al Constantinopolului[30]. Acest lucru era adevărat înainte de cel de-al II-lea Sinod Ecumenic; dar după sinod Grigorie s-a socotit cu adevărat episcop al Constantinopolului.

În aceeaşi epistolă, episcopii Sinodului din Milan au adus injurii Sinodului Ecumenic din Constantinopol, afirmând că Părinţii acestei adunări au preferat să judece singuri cauza lui Maxim decât de comun acord cu Apusul. Ei i-au dat prea multă cinste lui Maxim comparând conduita sa cu cea a Sfântului Atanasie şi a lui Petru al Alexandriei care solicitaseră judecata Bisericilor Romei, Italiei şi întregului Apus în neînţelegerile lor cu arienii.

Amintind aceste fapte, episcopii s-au grăbit să spună că ei nu au cerut, ca prerogativă, dreptul de a judeca în lucrurile care privesc Răsăritul, ci că ei au cerut doar să participe la deciziile comune[31].

Aceşti episcopi nu cunoşteau încă pretenţiile pe care unul dintre ei, cel al Romei, avea să şi le atribuie mult mai târziu ca judecător suprem în Biserică. Trebuie să remarcăm că episcopii apuseni nu credeau că recursurile Sfântului Atanasie şi Petru al Alexandriei la Bisericile apusene sunt un apel la aceste Biserici; cu atât mai puţin un apel la Biserica Romei ca Biserică mamă şi suverană.

Maxim nu putea, sub nici un titlu, să revendice scaunul Constantinopolului; el era prea bine cunoscut în Răsărit pentru a se putea lua în serios propunerea ca un Sinod Ecumenic să se ocupe de acest impostor infam.

Teodosie a răspuns episcopilor italieni[32] într-un mod atât de categoric, încât ei nu au putut decât să-şi ceară iertare şi să se limiteze la bunele intenţii pe care le-au avut când au redactat epistola[33]. Ei nu au considerat util să insiste nici asupra Sinodului din Alexandria, nici asupra Sinodului Ecumenic din Roma pe care îl propuseseră. Ei au adăugat că mai aveau un scop cerând un sinod apusean, acela de a elucida chestiunea atât de încurcată a apolinarismului.

Episcopul Romei se lăsase înşelat de apolinaristul Vitalie, din Antiohia, care spera să-i urmeze Sfântului Meletie. Văzând că Flavian fusese preferat, el a făcut schismă şi a mers la Roma unde a răspândit noi prejudecăţi privind problemele din Antiohia.

Apusul nu se pricepea prea bine să-şi aleagă prietenii. Vitalie vroia să fie în bune relaţii cu Paulin, pentru a înşela mai bine Apusul care-l considera episcopul legitim al Antiohiei. Prin urmare, l-au primit pe Vitalie ca ortodox după declaraţiile înşelătoare pe care le-a făcut.

El deosebea în Iisus Hristos sufletul de spirit şi, în timp ce afirma că Hristos era un om desăvârşit, susţinea că dumnezeirea a înlocuit în El ceea ce în oamenii obişnuiţi se numeşte spirit[34]. După Sfântul Epifanie, Vitalie era episcop; ceea ce ne face să credem că el a făcut să-i fie acordată hirotonirea pentru a-i succeda Sfântului Meletie, deşi el nu a fost ales.

Vitalie era cunoscut în Răsărit ca apolinarist.

Erezia lui Apolinarie fusese condamnată cu 4 ani mai înainte într-un sinod la Roma, după avertismentul Sfântului Vasilie al Cezareei, şi atunci când Petru al Alexandriei se afla în acest oraş[35]. Dar comuniunea acordată lui Vitalie a trezit în Răsărit bănuieli privind ortodoxia apuseană; iată de ce episcopii italieni, răspunzându-i lui Teodosie, au ridicat această problemă a apolinarismului prin care, după ei, trebuiau răspândite noi lumini şi trebuiau ascultaţi cei ce erau în cauză.

[Această chestiune] a fost examinată într-un sinod la Roma, care s-a întrunit în anul 382, în acelaşi timp în care a avut loc la Constantinopol un sinod care poate fi considerat continuarea Sinodului Ecumenic ţinut în anul precedent. El a adresat Sinodului de la Roma o epistolă foarte importantă şi pe care noi o vom face cunoscută[36]:

,,Prea cinstiţilor şi prea dreptcredincioşilor stăpâni, fraţi şi împreună slujitori, lui Damas, Ambrozie, Vriton, Valerian, Asholie, Anemie, Vasilie şi celorlalţi sfinţi episcopi adunaţi în marele oraş Roma, sfântul sinod al ortodocşilor episcopi, adunaţi în marele oraş Constantinopol, salutare în Domnul.

Poate că este de prisos să arătăm dreptcredincioşiilor voastre, ca şi cum nu le-ar cunoaşte şi să istorisim despre mulţimea suferinţelor ce s-au abătut asupra noastră din partea conducerii arienilor !

Dar nici nu credem că dreptcredincioşia voastră socoteşte ca ceva de puţină importanţă întâmplările de la noi, încât să nu se creadă obligat să afle despre aceste suferinţe la care şi ei ar trebui să ia parte. Şi nici furtunile care ne-au năpădit nu au fost aşa încât să le putem ascunde, ca fiind fără importanţă.

De altfel, vremea prigoanelor este prea recentă şi păstrează încă vie amintirea lor, nu numai la cei ce au suferit, ci şi la cei care, prin iubire, au luat parte la suferinţele lor.

[Nu de mult, ca să spunem aşa, unii dintre cei care au rupt lanţurile exilului s-au întors la Bisericile lor după multe suferinţe, iar rămăşiţele pământeşti ale celor care au murit acolo, în exil, au fost aduse înapoi.]

Însă unii, chiar după întoarcerea din exil lovindu-se de mânia încă clocotitoare a ereticilor, au îndurat acasă la ei suferinţe mai amare decât în ţinuturile îndepărtate. Unii au fost omorâţi cu pietre de către ereticii arieni, ca şi fericitul arhidiacon Ştefan; alţii au fost chinuiţi cu diferite lovituri şi mai poartă încă pe trupurile lor stigmatele lui Hristos şi urmele loviturilor.

Apoi, cine ar putea să enumere amenzile cu bani, jefuirea oraşelor, ca şi confiscările, înscenările, injuriile şi închisorile suferite de fiecare în parte ? Cu adevărat toate necazurile s-au înmulţit peste măsură asupra noastră; poate că ispăşim pedeapsa păcatelor noastre, sau poate că Dumnezeu cel iubitor de oameni ne încearcă pe noi prin mulţimea suferinţelor … Pentru aceasta să dăm mulţumire lui Dumnezeu, care a îndrumat prin atâtea suferinţe pe robii Săi şi, după mulţimea îndurărilor ne-a dus iarăşi la odihnă.

Noi avem nevoie de linişte îndelungată, de mult timp şi osteneală pentru restabilirea Bisericilor. Astfel ca, după ce am vindecat trupul Bisericii prin îngrijiri, puţin câte puţin, ca de o boală îndelungată, să restabilim şi sănătatea cea dinainte a bunei cinstiri de Dumnezeu.

Fără îndoială, chiar dacă ni se pare că am scăpat de asprimea prigoanelor şi că Bisericile ţinute multă vreme de către eretici sunt pe drept luate de la ei, totuşi aceştia, ca nişte lupi înfricoşători care sfâşie turmele prin văioage, după ce le-au scos din staul, îndrăznesc să facă adunări potrivnice, să provoace aţâţări între oameni şi să nu se reţină de la nimic pentru a lovi Bisericile.

Deci era nevoie, ceea ce am şi spus, de mai mult timp ca noi să ne ocupăm de aceasta.

Desigur, vă arătaţi iubirea frăţească faţă de noi, acum când, prin voinţa lui Dumnezeu, strângeţi un sinod la Roma şi ne-aţi chemat şi pe noi ca mădulare apropiate vouă, prin scrisorile preaiubitului de Dumnezeu împărat […]. Am avea totuşi o dorinţă, dacă este posibil, ca cei care au părăsit Bisericile în grup să fie iertaţi prin pocăinţă sinceră şi nu prin obligaţie de nevoie.

Oare cine ne va da nouă aripi ca de porumbel[37] ca să zburăm şi să ajungem la voi ?

Fiindcă venirea noastră acolo ar lipsi însă Bisericile acum când tocmai începe restabilirea lor şi lucrul acesta ar fi imposibil multora, ne-am adunat la Constantinopol, în urma scrisorilor trimise anul trecut preaiubitului de Dumnezeu împărat Teodosie de către cinstirea voastră, după Sinodul de la Achileea. Am fost pregătiţi numai pentru călătoria până la Constantinopol şi aducem cu noi consimţământul episcopilor rămaşi în eparhiile lor, numai pentru acest sinod (de la Constantinopol). Nici nu ne-am aşteptat ca să fie nevoie de un drum mai lung şi, într-un cuvânt, nici n-am auzit nimic despre aceasta înainte de a sosi la Constantinopol […].

Am convins pe preacucernicii şi preacinstiţii fraţi şi împreună slujitori ai noştri, episcopii Chiriac, Eusebiu şi Priscian, ca degrabă să se ostenească până la voi. Prin aceştia vă dovedim dorinţa noastră, care este pentru pace şi care are ca scop unirea şi totodată vă arătăm râvna noastră cea pentru credinţa sănătoasă.

Noi însă, chiar dacă am suferit prigoane, sau necazuri, sau ameninţări imperiale, sau cruzimi ale conducătorilor, sau orice altă încercare de la eretici, ne-am sprijinit pe credinţa evanghelică, cea întărită la Niceea Bitiniei de către cei 318 Părinţi”.

Episcopii răsăriteni expun apoi această credinţă de la Niceea care constă în unitatea de substanţă în Dumnezeu şi în Treimea persoanelor. Deoarece cuvântul grec care înseamnă persoană poate însemna de asemenea substanţă şi deoarece apusenii preferau un cuvânt care însemna mai ales persoană, Părinţii Sinodului din Constantinopol s-au slujit de două expresii [ca fiind] echivalente[38], pentru a nu se putea ridica nici o obiecţie. În mărturisirea lor de credinţă, ei au condamnat apolinarismul şi i-au trimis pe Părinţii Sinodului din Roma, pentru detalii mai ample la actele Sinodului din Antiohia şi ale ultimului Sinod din Constantinopol. Sinodul din Antiohia despre care vorbesc ei este, fără îndoială, cel care s-a numit despre hirotonire şi la care arienii înşişi, în minoritate, au fost obligaţi să semneze o mărturisire de credinţă ortodoxă. Acest sinod s-a bucurat întotdeauna în Răsărit de o foarte mare autoritate.

Părinţii Sinodului de la Constantinopol continuă astfel:

,,Iar despre conducerile aparte ale Bisericilor, după cum ştiţi, o lege veche a rânduit, precum şi o hotărâre a Sfinţilor Părinţi de la Niceea, ca în fiecare provincie (eparhie) episcopii provinciei – şi dacă ei ar vrea şi vecinii lor împreună cu ei – să facă hirotoniile, când este nevoie.

Să ştiţi că după aceste rânduieli se conduc şi celelalte Biserici de la noi şi aşa sunt hirotoniţi clericii celor mai însemnate Biserici. Din acest motiv şi pentru Biserica din Constantinopol, cea nou întemeiată, cum s-ar spune, pe care am scăpat-o, nu de mult, ca din gura leului de rătăcirea ereticilor prin îndurarea lui Dumnezeu (Romani 12, 1), am hirotonit, chiar în timpul Sinodului Ecumenic, în deplină înţelegere, de faţă fiind preaiubitorul de Dumnezeu împărat Teodosie şi tot clerul şi cu aprobarea întregului oraş, pe preavenerabilul şi pe dreptcredinciosul Nectarie.

Apoi episcopii provinciei şi al eparhiei[39] Răsăritului (Antiohia) adunându-se în mod canonic au hirotonit pe preavenerabilul şi preaiubitul de Dumnezeu Flavian ca episcop al celei mai vechi şi cu adevărat apostolice Biserici, cea din Antiohia Siriei (Faptele Apostolilor 11, 26), în care s-a întrebuinţat pentru prima oară numele venerabil de creştin. Votând toată Biserica l-au cinstit ca printr-un singur glas pe bărbatul a cărei hirotonire legală o recunoştea tot plenul sinodului.

Facem apoi cunoscut că preavenerabilul şi preaiubitul de Dumnezeu Chiril este episcop al mamei tuturor Bisericilor, cea din Ierusalim. El a fost mai înainte hirotonit canonic de către cei din provincia aceasta şi a luptat împotriva arienilor în diferite ocazii”.

Sinodul a cerut episcopilor apuseni să intre în comuniune cu aceşti trei patriarhi, pentru a face să înceteze toate discuţiile personale care agitau Biserica.

Avem de la Sinodul din Constantinopol (anul 382) două canoane care au fost atribuite adeseori Sinodului Ecumenic din 381.

Iată-l pe primul:

,,Precum tomul apusenilor[40], am primit şi pe cei din Antiohia care mărturisesc o Dumnezeire, a Tatălui, şi a Fiului şi a Sfântului Duh”[41].

În cel de-al doilea (canon), Sinodul interzice ca episcopii să fie atacaţi cu uşurinţă, aşa cum se făcea prea adesea. El decide că ereticii, schismaticii şi cei aflaţi sub o oarecare acuzaţie nu pot fi acceptaţi ca acuzatori ai episcopilor.

Cât despre cei care trebuie să se plângă de episcopi şi pot să-i acuze, ei trebuie să-şi ducă plângerile lor în faţa sinodului provincial pentru lucruri obişnuite şi în faţa sinodului patriarhal (se spunea pe atunci eparhial) pentru lucrurile grave.

Sinodul Ecumenic, cu alte cuvinte alcătuit din toate patriarhiile, nu trebuia să fie ales ca tribunal însărcinat pentru a judeca chestiuni particulare. El trebuia să se ocupe numai de dogmă şi chestiuni generale ale Bisericii. Se numea ecumenic în Răsărit un sinod care reprezenta cele patru patriarhii răsăritene. De aceea episcopii Sinodului din anul 382 îl numesc ecumenic pe cel din anul 381, chiar dacă Patriarhia Romei nici nu fusese convocată la el.

Sinodul de la Roma, care a primit scrisoarea episcopilor răsăriteni, a fost prezidat de Damas. Principalii membri au fost: Ambrozie al Milanului, Vriton, Asholie de Thessalonic, Anemie de Sirmium. Epifanie[42], episcop al Salaminei, în Cipru, a fost prezent la el, chiar dacă scaunul său era acefal şi nu aparţinea Apusului. Paulin al Antiohiei a asistat de asemenea la el şi a obţinut ca Apusul să nu intre în comuniune nici cu Flavian, nici cu episcopii de Tars şi Bereea care-l hirotoniseră.

Sinodul, lămurit de episcopii răsăriteni în legătură cu Maxim Cinicul, nu a îndrăznit să susţină cauza acestui intrigant.

Sinodul de la Roma a condamnat de asemenea erezia lui Apolinarie, şi Ieronim care venise din Răsărit la Roma a fost însărcinat să redacteze o mărturisire de credinţă pentru apolinariştii care vroiau să intre în comuniune cu Biserica[43].

După Sinodul de la Roma, Damas a adresat răsăritenilor o scrisoare în care se întâlnesc, pentru prima oară, expresii de care episcopii Romei au abuzat începând de atunci pentru a afirma întâietatea lor în Biserică.

Noi am redat scrisoarea adresată Sinodului din Roma de către Sinodul din Constantinopol. S-a putut observa acolo o critică indirectă a râvnei mici pe care episcopii apuseni au arătat-o pentru a veni în ajutorul fraţilor lor din Răsărit, persecutaţi. Sfântul Vasilie le-a făcut reproşuri meritate pe această temă. În plus, răsăritenii, condamnând apolinarismul şi dogma lui Vitalie, fără a-l numi pe acest personaj, l-au făcut pe Damas să înţeleagă că se lăsase înşelat de acest eretic. În fine, pronunţându-se oficial în favoarea lui Nectarie, Flavian şi Chiril al Ierusalimului, Sinodul din Constantinopol a condamnat Apusul, care a refuzat să intre în comuniune cu aceşti sfinţi episcopi.

Damas a simţit loviturile care i-au fost date într-o manieră care, pentru a fi indirecte, nu erau decât mai sensibile; acestui sentiment trebuie să-i atribuim tonul de superioritate pe care a crezut că trebuie să-l ia. El a crezut, la început, că episcopii răsăriteni au avut stimă pentru scaunul Romei, pe când, în realitate, ei n-au scris decât Sinodului apusean reunit la Roma.

,,Fiilor preacinstiţi, le spune el[44], voi înşivă dovediţi foarte mult că dragostea voastră oferă respectul cuvenit scaunului apostolic. Căci chiar dacă în Sfânta Biserică în care stând Sfântul Apostol ne-a învăţat cât mai mult cum se cuvine să ţinem frânele (conducerii romane) pe care le-am primit, totuşi noi ne mărturisim pe noi înşine că suntem mai prejos de această cinste ce ni s-a dat. De aceea ne străduim în orice chip, în fine, cum am putea ajunge la slava fericirii lui Petru”.

În aceste cuvinte vagi se simte o tendinţă către acea autoritate care încă de pe atunci era recunoscută în Apus episcopului Romei ca succesor al Sfântului Petru. Damas, aşa cum am mai văzut, era un om foarte orgolios, prieten al puterii şi care nu se dădea înapoi de la a folosi violenţa pentru a-şi conserva şi spori puterea. Nu este de mirare că, jignit de epistola Sinodului de la Constantinopol, el a vrut să susţină pretinsa autoritate a scaunului său şi superioritatea personală. Fără îndoială, de aceea a scris în numele său în loc să scrie în numele Sinodului, ca predecesorii săi, şi de aceea i-a numit pe episcopii răsăriteni fiii săi, în loc să le dea, după exemplul predecesorilor săi, titlurile de fraţi şi colegi.

În scrisoarea sa, Damas nu a vorbit decât despre apolinarism, pretinzând că el fusese condamnat la Roma de mai mulţi ani.

El nu menţionează dezbinările Bisericii din Antiohia, dar pentru a dovedi că nu-l recunoaşte decât pe Paulin ca episcop al acestui scaun, adresează acestui episcop, atunci când el părăseşte Roma şi pe când era încă la Thessalonic, o lungă mărturisire de credinţă în care anatematiseşte toate ereziile[45].

Sinodul de la Roma se pronunţase oficial împotriva lui Flavian al Antiohiei şi a episcopilor care-l hirotoniseră[46].

Răsăritenii, reuniţi din nou la Constantinopol, la puţin timp după Sinodul de la Roma (anul 383), s-au pronunţat împotriva hotărârii acestui Sinod referitoare la Flavian al Antiohiei şi a celor doi episcopi care-l hirotoniseră.

Acest Sinod de la Constantinopol a avut o foarte mare importanţă. Teodosie a convocat acolo nu numai pe episcopii ortodocşi, ci şi pe cei ai diferitelor secte care tulburau Răsăritul. El spera că o discuţie publică între aceşti episcopi ar putea duce la împăcare[47]. El i-a împărtăşit proiectul său lui Nectarie, însărcinându-l să pregătească întrebările pe care se va întemeia discuţia, pentru a stabili bazele unirii între toţi membrii Bisericii lui Iisus Hristos.

Nectarie, reîntors la el, a fost foarte neliniştit în legătură cu proiectul împăratului şi a hotărât să-l discute cu Aghelie, episcopul novaţienilor din Constantinopol. Acest episcop, despărţit de Biserică pentru chestiuni disciplinare, era foarte ortodox în dogmă şi-şi atrăsese respectul tuturor pentru evlavia sa. Însă el era mai mult evlavios decât instruit; el însuşi nu a îndrăznit să-i dea un sfat lui Nectarie şi a propus să se adreseze lui Sisinie, om învăţat care era atunci simplu citeţ al lui Aghelie şi care a devenit succesorul său.

Sfatul lui Sisinie a fost că trebuia să se evite orice discuţie cu ereticii, căci discuţia nu ar face decât să învenineze şi să agraveze divergenţele. Ar trebui mai bine, spune el, să-i întrebe pe eretici dacă admiteau mărturia învăţaţilor şi tâlcuitorilor Scripturii care au trăit înainte de discuţiile actuale. Dacă ei resping aceste mărturii, partizanii lor, scandalizaţi, îi vor abandona; dacă ei le admit, se va expune ceea ce au scris aceşti Părinţi şi se va stabili astfel adevărata dogmă.

Lui Nectarie i-a plăcut acest sfat. Împăratul l-a aprobat şi i-a întrebat pe conducătorii diferitelor secte dacă vor să accepte ca regulă de credinţă mărturia vechilor învăţaţi. Această propunere a creat discordie între ei, căci nici unii, nici alţii nu aveau aceeaşi opinie nici despre autoritatea celor vechi, nici despre dogmele care trebuiau să le fie atribuite, nici despre maniera de tâlcuire. Împăratul a înţeles că ei vroiau pur şi simplu să-şi păstreze erorile şi că ei nu căutau adevărata dogmă. Drept urmare, el le-a poruncit să-i prezinte, în numele fiecărei secte, o mărturisire de credinţă.

A fost fixată ziua pentru depunerea acestor mărturisiri. În această zi, Nectarie şi Aghelie s-au prezentat în numele ortodocşilor; Demofil, vechi episcop arian de Constantinopol, pentru arieni; Eunomie însuşi pentru eunomieni; Eleuzie de Cyric, pentru cei care erau numiţi macedonieni. Sectele ariene erau la fel de divizate între ele pe cât se opuneau adevăratei Biserici. Împăratul nu a acceptat decât formula de credinţă în care se mărturisea Treimea de o fiinţă şi el le-a rupt pe celelalte. Sectanţii au reproşat conducătorilor lor că au dat împăratului în mod prostesc dovada divizărilor lor interne, abandonându-i în cea mai mare parte şi aderând la dogma ortodoxă. Împăratul a promulgat o lege prin care a interzis episcopilor sectari să mai hirotonească pe alţii; mai mulţi dintre ei au fost proscrişi, alţii au fost lipsiţi de drepturile lor civile; cei care nu respectau aceste legi erau ameninţaţi cu pedepsele cele mai grele.

Teodosie, aşa cum remarca Sozomen, nu şi-a pus ameninţările în practică; el nu vroia să-i pedepsească pe vinovaţi, ci să-i sperie pentru a-i aduce la religia sa. De asemenea, el îi lăuda pe cei care, fără a fi fost forţaţi, reveneau la ortodoxie.

Teodosie în Răsărit, ca şi Graţian în Apus, credeau că interesul public cerea uniunea religioasă. Împăraţii eretici, Constantie şi Valens, au abuzat de puterea lor pentru a-i forţa pe supuşii lor să adopte eroarea. Împăraţii ortodocşi au considerat că ei trebuie să acţioneze împotriva acestui abuz şi să-şi pună autoritatea lor în slujba dogmei ortodoxe.

Trebuie să recunoaştem că imixtiunea autorităţii imperiale în problemele dogmatice a făcut atunci mai mulţi făţarnici decât credincioşi adevăraţi.

Colegul lui Graţian în Apus, Valentinian al II-lea, mărturisind creştinismul, credea că păgânismul avea tot atâtea drepturi la protecţie din partea statului ca şi creştinismul. Ambrozie al Milanului i-a scris în legătură cu aceasta următoarea epistolă[48]:

,,Toţi oamenii care sunt sub stăpânire romană luptă pentru voi, împăraţi şi principi ai pământului, aşa cum voi înşivă luptaţi pentru Atotputernicul Dumnezeu şi pentru sfânta credinţă în El. Mântuirea nu va putea fi sigură dacă nu cinsteşte fiecare pe adevăratul Dumnezeu, adică pe Dumnezeul creştinilor, care conduce toate. Numai El este adevăratul Dumnezeu, venerat în adâncul inimii; Că toţi dumnezeii păgânilor sunt draci, precum zice Scriptura (Psalmi 95, 5). […]

Aşadar de vreme ce tu, împărat preacreştin, eşti dator credinţă adevăratului Dumnezeu, de vreme ce Lui îi eşti dator râvnă, chezăşie şi devotament credinţei mă mir cum au căpătat unii nădejdea că trebuie, potrivit poruncii tale, să ridice altare zeilor străini şi să pui la îndemână sume de bani în folosul jertfelor păgâne. […]

Se plâng şi de pierderi cei care niciodată nu ne-au cruţat sângele, care au ruinat înseşi clădirile bisericilor. Ei cer favoruri după ce, potrivit legii din urmă a lui Iulian, au tăgăduit alor noştri dreptul obştesc de a vorbi şi de a învăţa pe alţii, favoruri de care au fost adesea lipsiţi creştinii. […]

Dar aceasta nu se poate hotărî fără nelegiuire. De aceea te rog să nu dai o asemenea hotărâre şi nici să semnezi vreun decret de acest fel”.

Împăratul fusese făcut să creadă că senatul Romei era autorul cererii. Ambrozie declară că nu este adevărat, că senatorii creştini, în număr foarte mare, i-au trimis lui Damas o declaraţie în care ei confirmă că nu au semnat niciodată o asemenea cerere. Damas a trimis această declaraţie lui Ambrozie care putea s-o folosească mai bine decât el, datorită influenţei pe care i-o dădeau pe lângă împăraţi capacitatea sa, sfinţenia şi vechea sa poziţie în stat. Ambrozie a avut grijă să-i spună lui Valentinian că Damas a fost ales episcop al Romei prin judecata lui Dumnezeu. El s-a declarat în toate circumstanţele împotriva lui Ursin, dar, în acelaşi timp, el nu dă episcopului Romei decât titlul modest de sacerdot al Bisericii Romane. Erau atunci departe de titlul de pontif-suveran, universal şi infailibil.

Ambrozie a înmânat împăratului declaraţia senatorilor creştini.

Aceşti senatori, aflând că se cerea restabilirea cultului păgân, nu s-au dus la adunare şi au declarat că ei vor renunţa la titlul lor dacă acest cult va fi restabilit. Ambrozie a remarcat că era suficient opozanţilor să se adreseze direct împăratului şi că ei nu puteau fi obligaţi să aibă relaţii cu colegii păgâni. Într-o cauză religioasă ei nu puteau avea un mijlocitor mai bun decât un episcop, şi de aceea Ambrozie a fost delegat să înmâneze declaraţia lor.

Încheindu-şi epistola, Ambrozie i-a spus lui Valentinian că Îl va jigni pe Dumnezeu, tatăl şi fratele său dacă el autorizează restabilirea idolatriei.

Symmachus, prefectul Romei, a avut contribuţia principală la a-i inspira lui Valentinian simpatie pentru păgânism. Graţian tocmai murise şi Valentinian, fratele său mai tânăr, a rămas însărcinat cu conducerea imperiului, o povară mult prea grea pentru capacităţile lui.

Membrii păgâni ai senatului Romei au vrut să profite de această circumstanţă, care părea favorabilă planului lor şi l-au însărcinat pe Symmachus, care era el însuşi păgân, să transmită cererea lor tânărului împărat[49]. Ei se bazau pe respectul datorat strămoşilor pentru a restabili un cult care a avut o influenţă benefică asupra statului, şi altarul Victoriei care a fost de asemenea de bun augur în luptele contra barbarilor. Acest altar era cunoscut din vremea senatorilor bătrâni, şi dorinţa lor era de a-l transmite urmaşilor lor.

Constantin a pus să fie înlăturat acest altar din sala de şedinţe a senatului; Iulian l-a pus la loc. Valentinian I l-a tolerat, dar Graţian a pus să fie înlăturat din nou. Senatorii păgâni au cerut restabilirea lui tânărului Valentinian al II-lea.

Symmachus era retor. El pune însăşi Roma în scenă în cererea sa şi îi atribuie aceste cuvinte: ,,Prea buni împăraţi[50], părinţi ai patriei, respectaţi-mi vârsta la care m-a adus simţământul credincioşilor. Mă voi folosi de ritualul strămoşesc şi nu-mi pare rău de aceasta. Voi trăi după datina mea, fiindcă sunt liberă. Această putere a adus lumea sub legile mele. Aceste jertfe au alungat pe Hannibal din Italia, pe senoni din Capitoliu. Dar pentru aceasta au fost păstrate, ca să mi se spună acum că am trăit prea mult ?”[51]

În fond, spune Symmachus, este acelaşi Dumnezeu care se adoră şi în păgânism şi în creştinism; doar forma cultului este diferită. Este atât de esenţial a te ataşa de formă ? Confiscările pronunţate împotriva păgânismului vor aduce mult la vistierie ? Nu am putea să atribuim măsurilor luate contra vechiului cult foametea care tocmai a decimat populaţia Romei ?

Cererea senatorilor păgâni era mai puţin o discuţie în favoarea idolatriei, care nu mai era cu putinţă a fi apărată, cât un apel la toleranţă.

Ambrozie, cunoscând cererea senatorilor păgâni, a respins-o în cea de-a doua scrisoare către Valentinian[52].

Prea ilustrul prefect al Romei, spune el, s-a exprimat cu multă elocvenţă; cuvântul său pare a fi de aur, dar, examinându-l mai îndeaproape, el este dintr-un metal mult mai puţin preţios.

El pretinde că Roma îşi cere vechiul său cult; că vestalele trebuie să fie retribuite şi întreţinute ca altădată; că foametea din Roma a fost o pedeapsă pentru desfiinţarea acestor fecioare păgâne.

Ce spune Roma pentru a cere vechiul său cult ? Că el l-a răpus pe Hanibal la zidurile sale şi pe gali la Capitoliu. Dar nu ar fi fost mai bine să-l împiedice pe Hanibal să asedieze Roma ? Nu se ştie că o gâscă a fost cea care a dat alarma şi i-a împiedicat pe gali să intre în Capitoliu ? Jupiter şi-ar fi luat o gâscă drept interpret ?

Roma vorbeşte despre bătrâneţea sa; bătrâneţea prin ea însăşi nu este respectabilă; şi bătrâneţii nu trebuie să-i fie ruşine să se schimbe dacă câştigă prin schimbare. Lui Ambrozie nu i-a fost greu să dovedească că creştinii nu au confiscat bunurile păgânilor, în timp ce aceştia din urmă i-au jefuit adesea pe creştini. În ce priveşte veniturile Bisericilor creştine, ele aparţin mai degrabă săracilor, nefericiţilor decât clerului, care le foloseşte numai în acte de milostenie.

Senatorii păgâni cer pentru şapte vestale şi jertfitori venituri enorme din care ei nu fac pe nimeni să se folosească; în timp ce mii de fecioare creştine şi preoţi, chiar lipsiţi de drepturile comune altor supuşi din imperiu, ştiu în sărăcia lor să facă binele.

Foametea din Roma şi relele survenite în imperiu nu pot fi atribuite distrugerii vechiului cult. Vicisitudinile umane au fost mereu aceleaşi, sub vechiul cult, ca şi sub cel nou şi motivele Providenţei nu pot fi înţelese în profunzime.

Răspunsul lui Ambrozie a redus la zero cererea lui Symmachus şi a senatorilor păgâni; Valentinian nu a protejat idolatria.

Acest cult căzuse prea jos pentru ca cineva să mai poată spera să-l reînvie. Symmachus nu putea reuşi unde Iulian a eşuat. Nu numai oraşele abandonaseră, în marea majoritate, vechiul cult, dar înseşi zonele rurale au deschis ochii la lumina Evangheliei, care le era vestită de oameni cu adevărat vrednici pentru a continua misiunea apostolilor.

Totuşi, o mare parte a societăţii rămăsese păgână, dacă nu prin practicile cultului exterior, cel puţin prin moravurile sale.

Roma, în special, era centrul unui lux neînfrânat şi al unor obiceiuri care nu aveau nimic creştin. Nu fără motiv a pretins Symmachus că formele cultului erau singurul lucru care-i distingea pe creştini de păgâni. Dacă numele divinităţilor ar fi dispărut, se adorau în realitate aceste divinităţi ca în trecut.

Scriitorii păgâni şi creştini sunt de acord în a înfiera imoralitatea aristocraţiei şi poporului Romei. Clerul din cetatea-Regină trăind în acest mediu de lux şi excese de orice fel, uitase virtuţile evanghelice şi se dedase la toate păcatele.

Episcopul Damas nu a scăpat de acuzaţia de adulter; şi chiar dacă un sinod l-a declarat nevinovat, relaţiile sale stăruitoare cu matroanele romane au lăsat să planeze grave bănuieli asupra celibatului său. Micile sale poezii, făcute pentru a încânta aceste matroane, sunt morale şi evlavioase, incontestabil, dar, atunci ca şi astăzi, se ştia că aparenţe cucernice acoperă adesea pasiuni care trebuiau disimulate.

Noi nu avem o dovadă categorică în sprijinul acuzaţiilor al căror obiect a fost Damas, dar este sigur că el acoperea, cu o toleranţă puţin episcopală, moravurile depravate ale clerului său. Prietenul său Ieronim a demonstrat aceasta fără a fi dorit-o.

Ieronim a ajuns la Roma în momentul în care se făceau încercări de reformă cu adevărat creştine. Nu episcopul Damas era cel care se preocupa de acest lucru, ci o simplă matroană, pe nume Marcela. Ea era fiica lui Albina, o doamnă nobilă, la fel de distinsă prin spiritul său, ca şi prin nobila sa origine. Când Sfântul Atanasie s-a dus la Roma pentru a scăpa de persecutorii săi, lui îi plăcea s-o viziteze pe Albina şi clericii care-l însoţeau se întreţineau adesea cu ea despre virtuţile practicate de asceţii din Egipt şi Thebaida[53].

Marcela, foarte tânără atunci, asculta istorisirile lor cu aviditate şi simţea născându-se în inima ei dragostea pentru singurătate şi virtuţi ascetice. Din supunere faţă de mama sa, ea s-a căsătorit; dar soţul său murind, a hotărât să rămână văduvă şi să practice virtuţile cărora preoţii lui Atanasie le făcuseră un tablou atât de mişcător. Lectura sa preferată era viaţa Sfântului Antonie, din care Sfântul Atanasie i-a trimis o copie înainte de a părăsi Roma.

Ea şi-a făcut un loc retras într-o casă mică din împrejurimile Romei şi palatul său de pe Muntele Aventin s-a transformat în mânăstire. Lumea a criticat-o la început; dar marile doamne au fost mişcate de exemplul ei. Ele s-au dus la mânăstirea palat de pe Muntele Aventin pentru a se ruga acolo şi a citi Sfintele Scripturi. Printre ele sunt citate Asella, care şi-a împărţit bunurile cu săracii; Furia, rămasă aproape păgână prin pretenţiile sale aristocratice; Fabiola, care a trebuit să ispăşească la bătrâneţe frivolităţile din tinereţe; Marcelina şi Felicitas, ambele distinse prin originea lor. Cele mai nobile dintre ele erau Paula şi cele două fiice ale sale Blesila şi Eustochium, care reprezentau cele mai ilustre familii din Grecia şi Roma.

În curând, Marcela a inspirat prietenilor săi dragostea pentru cunoaştere, ca şi pentru evlavie. Matroanele romane se mulţumeau să cunoască câteva cuvinte greceşti; Marcela le-a făcut să înţeleagă că trebuie să studieze mai profund limba greacă pentru a avea o mai bună înţelegere a Sfintelor Scripturi şi toate s-au apucat să studieze limba greacă cu această intenţie evlavioasă. Mai multe chiar au învăţat limba ebraică pentru a putea cânta psalmii în limba împăratului prooroc. Printre ele se distingeau Marcela şi Paula. Prima a învăţat atât de bine această limbă încât preoţii veneau să-i ceară sfatul în privinţa dificultăţilor pe care le întâlneau în textele biblice.

Mânăstirea palat de pe Muntele Aventin a avut o influenţă în reforma moravurilor romane; poate fi considerat ca primul aşezământ apusean unde s-a practicat viaţa monahală.

Câţiva bărbaţi au vrut să imite acest exemplu; dar noi vom vedea, din criticile lui Ieronim, că ei nu vor reuşi la Roma.

Ieronim a fost martor al virtuţilor tovarăşelor Marcelei atunci când s-a dus la Roma pentru a urmări cursurile celebrului profesor Donatus.

Ieronim[54] era născut în micul oraş Stridon, provincia Achileea, la hotarele Panoniei şi Dalmaţiei. Familia sa era bogată şi creştină. La Roma el a obţinut mari succese şi o bună reputaţie pentru erudiţia şi elocvenţa sa.

După o călătorie la Treves, reşedinţa împăratului din Apus, el s-a dus din nou la Roma. În acest oraş, ca şi la Treves, el nu era preocupat decât de ştiinţă; zi şi noapte, el copia cărţi; el şi-a alcătuit astfel o bibliotecă în acelaşi timp în care şi-a dezvoltat cunoştinţele.

Moravurile din Roma au avut asupra sa o oarecare influenţă şi el mărturiseşte că ar fi făcut mai mult de un pas greşit pe calea virtuţii; totuşi, el simţea o vie râvnă pentru bine şi imaginaţia sa bogată îl făcea poate uneori să treacă peste limite.

În timpul şederii sale la Roma, el s-a înflăcărat de eroismul Melaniei care i-a condus fără lacrimi la mormânt pe soţul şi pe doi din copiii ei; apoi, l-a părăsit pe cel de-al treilea pentru a fugi în Egipt, unde voia să practice ascetismul cel mai desăvârşit. Ieronim a apărat-o cu o astfel de râvnă, încât a fost bănuit că era călăuzit de un alt sentiment decât cel de admiraţie. Totuşi nu era aşa.

El a părăsit Roma pentru a merge la Achileea, unde şi-a găsit prietenii înflăcăraţi, ca şi el, de dragostea de studiu[55]. Dintre ei, îl cunoaştem pe Rufin, care devine preot în Achileea şi un istoric respectat; Bonosus, care devine ascet într-o insuliţă de pe coasta dalmată; Eliodor, Cromatie, Eusebiu şi Jovinus, care vor deveni episcopi. Aceşti oameni remarcabili şi mulţi alţii au hotărât să-i imite pe asceţii din Egipt şi au fondat ici şi colo mici sălaşe de retragere pentru a practica cele mai înalte virtuţi creştine.

Ieronim s-a retras în Dalmaţia, în oraşul său natal, unde l-a regăsit pe fratele său Paulinian. Episcopul Lupicin nu a aprobat intenţia lor de a duce viaţă monahală şi chiar a asmuţit împotriva lor populaţia neştiutoare şi fanatică. Pentru a evita persecuţiile ,,acestui pilot nepriceput al unei nave sparte”, Ieronim şi fratele său s-au retras la ţară şi au cerut pacea pe care oraşul le-o refuza. Ei nu puteau, spune el, să se resemneze să tremure sub episcopi, ca şi cum ei ar fi fost stăpâni, ci vroiau să-i respecte ca pe părinţi cu condiţia ca ei să înveţe adevărata dogmă[56].

El nu a găsit pacea pe care o căuta; părăsindu-şi prin urmare fratele, s-a dus la Achileea pentru a se înţelege cu câţiva prieteni şi să se retragă cu ei în Palestina sau Egipt. El a întâlnit la Achileea un preot din Antiohia, Evagrie, care venise în Apus pentru a pleda cauza episcopului Paulin. Evagrie s-a oferit să slujească drept călăuză lui Ieronim şi prietenilor săi până în Antiohia. Prietenii lui Ieronim au acceptat această ofertă şi au plecat pe mare. Cât despre Ieronim, el a preferat calea terestră. El a coborât pe valea Dunării, ducându-şi cu el biblioteca; a vizitat Constantinopolul, apoi Pontul, Bithinia, Galatia, Capadocia, Cilicia. La Cezareea, în Capadocia, el l-a întâlnit din nou pe Evagrie, trimis în misiune de Paulin pe lângă Sfântul Vasilie. El l-a însoţit până în Antiohia, unde şi-a regăsit tovarăşii.

El a văzut acest oraş tulburat de schisma ortodocşilor Meletie, Paulin şi de mai mulţi eretici care căutau să profite de tulburări. El nu a vrut să participe la aceste discuţii şi s-a retras în pustiul Chalcis, unde s-a supus la mari privaţiuni. ,,Retras, spune el[57], în această vastă solitudine, ars de razele soarelui, eu mă ţin departe de oameni pentru că sufletul meu este plin de amărăciune. Sacul cu care sunt acoperit mă face atât de hidos, încât oamenii se tem de mine; pielea mea devine atât de neagră, încât m-au luat drept etiopian. Zile întregi am vărsat lacrimi, am scos suspine; şi când, în pofida mea, am fost biruit de somn, am lăsat să cadă pe pământul gol trupul meu, atât de descărnat, încât oasele cu greu se mai ţineau unele de altele”.

În ciuda războiului teribil pe care îl ducea cu trupul lui, el vedea adesea în imaginaţie Roma, splendorile şi plăcerile sale. În zadar vroia să îndepărteze prin noi pătimiri aceste obsesii periculoase; ele îl urmăreau cu înverşunare ca şi cum ar fi jurat să-l învingă.

În tinereţea sa, el a alăturat mijloacelor de pocăinţă studiul limbii evreieşti pentru a-şi înfrâna imaginaţia. El a aprofundat mereu această limbă chiar în mijlocul perioadelor sale de singurătate cele mai profunde. Când se întâlnea cu evrei savanţi,  le cerea să-l înveţe. El vroia ca prin aceste studii aprofundate să poată răspunde tuturor obiecţiilor pe care evreii le aduceau creştinismului, bazându-se pe cărţile lor sfinte.

El ne-a schiţat tabloul celor mai sumbre lupte lăuntrice pe care a trebuit să le îndure pentru a se separa în întregime de dragele sale cărţi de literatură greacă şi latină. Imaginaţia sa arzătoare, surescitată prin viaţa ascetică şi singurătate, i-a dat viziuni în care ideile sale exaltate luau formă şi-i dădeau coşmaruri groaznice[58].

Puţin câte puţin încercările au dispărut şi el a putut să-şi împartă viaţa între studiu şi practicile ascetice. Evagrie îl vizita uneori, îi aducea cărţi din Antiohia şi-i aducea scribi pentru a le copia sub ochii săi. În acelaşi timp, el strângea note pentru lucrările pe care vroia să le publice mai târziu.

El a primit atunci ştiri despre prietenii săi care îl părăsiseră în Răsărit şi se întorseseră la Achileea. El le-a scris pentru a-i convinge să vină să se bucure de singurătate şi să participe la studiile sale. Rufin a vizitat atunci mânăstirile din Egipt, unde a reîntâlnit-o pe Melania. Împreună şi-au continuat vizitele evlavioase şi, din Egipt, au trecut în Palestina. Ieronim ar fi vrut să-l aibă pe Rufin, a cărui capacitate o aprecia; el credea că le-ar fi fost de mare folos lui şi câtorva călugări care se adunaseră în jurul lui.

Dar atunci când Rufin a sosit în Palestina cu Melania, Ieronim părăsise deja pustia de doi ani. El se retrăsese de acolo pentru a scăpa de discuţiile care aveau loc în Antiohia; dar diversele partide căutau să-l câştige de partea lor. Ca urmare, el a hotărât să se adreseze episcopului Romei, oraşul unde fusese botezat pentru a-l întreba ce trebuia să facă în mijlocul dezbinărilor de care era scandalizat. Martor al discuţiilor aprinse care agitau Răsăritul, el a crezut că credinţa nu-şi avea sediul decât în Apus; că el trebuia să se ataşeze Apusului pentru a se afla în adevăr. De aici expresiile emfatice de care se serveşte în scrisoarea sa către Damas[59]:

,,Am crezut, spune el, că trebuia să mă sfătuiesc cu scaunul Sfântului Petru şi credinţa sa lăudată de gura apostolică; iată de ce eu cer hrană pentru sufletul meu din locul unde am primit veşmântul lui Hristos (botezul) … Acum, din Apus răsare soarele dreptăţii … Voi sunteţi lumina lumii, sarea pământului, vase de aur şi argint; aici nu există decât vase de pământ şi lemn.

Deşi măreţia ta mă înspăimântă, bunătatea ta mă invită. Eu cer preotului mântuirea unei victime[60]; păstorului ajutorul pentru o oaie … Neurmând nici un cap (adică, nici un conducător) decât pe Hristos, eu sunt unit în comuniune cu Preafericirea Voastră, adică cu scaunul lui Petru. Eu ştiu că pe această piatră a fost zidită Biserica; cine nu mănâncă mielul în această casă este un necunoscător. Oricine nu se află în arca lui Noe va pieri în timpul potopului”.

În legătură cu dezbinările din Antiohia, el spune: ,,Nu-l cunosc pe Vitalie; îl resping pe Meletie; nu-l cunosc pe Paulin. oricine nu seceră cu tine îşi risipeşte recolta, adică cel care nu este al lui Hristos, este al lui antihrist”.

El se exprimă apoi cu mai puţină justeţe asupra termenului de trei ipostasuri şi afirmă cu prea mult aplomb că acesta nu se poate admite fără a fi arian. Îl întreabă totuşi pe Damas dacă trebuie să admită acest termen. Damas nu răspunde fără îndoială la această epistolă, deoarece Ieronim i-a adresat o a doua pe acelaşi subiect.

El aminteşte acolo că a primit la Roma haina lui Hristos, adică a fost botezat la Roma; aceasta explică de ce s-a adresat Romei pentru a şti să se orienteze în mijlocul schismelor şi ereziilor cărora le era martor. Trebuie să observăm că Meletie, Vitalie şi Paulin pretindeau fiecare că sunt în comuniune cu Roma şi Apusul. Cel puţin doi dintre ei mint, spune Ieronim. Cugetarea lui nu era absolut corectă.

Astfel, Meletie nu era în comuniune exterioară cu Apusul, lucru incontestabil; dar el putea să spună că era în comuniune de credinţă pentru că respingea arianismul, al cărui adept îl credea Apusul în mod eronat. În ce-l priveşte pe Paulin, el era în comuniune exterioară cu Apusul; dar se înţelege cu greu cum putea să existe această comuniune deoarece Roma şi Apusul îl condamnau pe Luchifer de Cagliari, care îl hirotonise pe Paulin episcop de Antiohia. În ce-l priveşte pe Vitalie, poate că el a început relaţiile cu Apusul pe care le-a făcut mai nemijlocite atunci când s-a dus la Roma, după alegerea lui Flavian, succesorul Sfântului Meletie.

Ieronim îl roagă pe Damas să-l lămurească şi să facă o judecată pe care el are dreptul s-o pronunţe, ca şi Petru, de pe tronul pe care este aşezat împreună cu cei doisprezece apostoli[61].

Exagerând autoritatea episcopului Romei, Ieronim nu a separat-o de autoritatea colectivă a corpului apostolic sau episcopal.

Au existat toate motivele pentru a crede că Damas i-a răspuns, în sfârşit, lui Ieronim. Un fapt sigur este că, începând din anul 377, Ieronim spunea adversarilor săi că el era în comuniune de credinţă cu Damas al Romei şi Petru al Alexandriei[62]. Acesta din urmă se afla atunci la Roma. Începând din acea perioadă şi după răspunsul lui Damas, Ieronim s-a unit în comuniune cu Paulin de Antiohia, care l-a hirotonit preot, dar fără a-l obliga să rămână în Biserica sa[63].

El a părăsit Antiohia la puţin timp după ce a fost hirotonit preot şi s-a dus la Constantinopol, unde Sfântul Grigorie Teologul reînvia Biserica sobornicească aproape desfiinţată de arieni. El s-a împrietenit cu acest mare om şi a profitat de cunoştiinţele sale pentru a aprofunda Sfintele Scripturi. El l-a cunoscut, de asemenea, la Constantinopol pe Grigorie de Nyssa, fratele marelui Vasilie de Cezareea. Ieronim era, fără îndoială, încă la Constantinopol în perioada celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, în anul 381, şi de acolo s-a dus la Roma pentru Sinodul din 383.

Ieronim cunoscuse societatea romană înainte de plecarea sa spre Răsărit. Vechile sale relaţii i-au deschis toate casele aristocrate din Roma. Marcela l-a obligat să se instaleze pe Muntele Aventin, aproape de palatul său mânăstire.

Damas lăsase să se formeze la Roma un cler de moravuri uşoare, mult mai preocupat de plăcerile şi interesele sale decât de religie. Acest cler, după exemplul conducătorului său, era foarte răspândit în lume şi ştia să-şi împace, în aparenţă, îndatoririle sale cu o viaţă de plăceri şi intrigi. Ieronim şi nobilele tovarăşe ale Marcelei care l-au luat drept călăuză criticau acest cler depravat şi doamnele care nu aveau decât aparenţele evlaviei.

Ieronim, în special, nu avea nici un menajament în criticile sale.

Eustochium, fiica Paulei, hotărâse să rămână fecioară, iar Ieronim i-a scris pentru a o învăţa cum trebuie să-şi păzească fecioria. Epistola sa conţine detalii ale moravurilor care ni s-au părut utile pentru a le aduna. După ce i-a dat sfaturi excelente lui Eustochium, el se exprimă astfel[64]:

,,Îmi repugnă să spun câte fecioare mor, cum mama noastră Biserica pierde stele pe care duşmanul îşi aşază tronul, câte sunt văduve fără să fi fost căsătorite, care şi-au ascuns necinstea sub o haină sfântă ! Câte ar merge cu fruntea sus dacă sarcina sau plânsetele copiilor lor nu le-ar dovedi vinovăţia ! Câte sunt cele care scapă de necinste prin crimă; care duc o viaţă mondenă şi privesc ca maniheii pe cei care au chipul palid şi trist ca urmare a practicii pocăinţei ! Pentru ele postul este o erezie. Ele se îmbracă cu rafinament; şi prin podoaba lor, prin bijuteriile lor cu care se acoperă, caută să atragă după ele mulţimi de oameni tineri. Iată toată fecioria lor; ele vor doar să pară fecioare, nu să fie”.

Eustochium trebuia să le evite nu numai pe aceste fecioare false, ci şi pe matroanele consacrate văduviei în aparenţă şi pe clericii care nu aveau moravuri creştine.

,,Eu nu vreau deloc, îi spune Ieronim[65], ca tu să frecventezi înalta societate, trebuie să te consideri deasupra ei; nu le frecventa pe cele pe care necesitatea le sileşte să rămână văduve, dar care nu vor să fie. Ele şi-au luat îmbrăcăminte de văduvă, dar nu şi-au schimbat dorinţele. Ele îşi fardează chipul, îşi înroşesc buzele pentru a face să se creadă nu că au pierdut un soţ, ci că ele caută unul. Casa lor este plină de linguşitori şi comeseni. Clericii care ar trebui să dea exemplu de înfrânare şi dogmă bună se duc la ele, le îmbrăţişează şi le întind mâna, în aparenţă pentru a le binecuvânta, în realitate pentru a primi bani. Văzând că preoţii au nevoie de ele, orgoliul lor devine şi mai mare; ele preferă această libertate a văduviei dominaţiei unui soţ; sunt numite caste şi bunici, dar nu au decât aparenţa”.

Aceasta era societatea evlavioasă care se afla în opoziţie cu şcoala evlavioasă şi erudită pe care o conducea Ieronim.

Scrisoarea către Eustochium este un elogiu al fecioriei. Pentru mai multe amănunte, Ieronim face trimitere la lucrările lui Tertullian şi Chiprian pe această temă, ca şi la cele pe care tocmai le alcătuiseră Damas şi Ambrozie. Noi am făcut cunoscută această din urmă lucrare. Lucrarea lui Damas era parte în proză, parte în versuri[66]. Aceste cărţi şi cele scrise de Ieronim au contribuit la a aduce cinste celibatului; dar criticile lui Ieronim dovedesc că, pentru un număr mare (de creştini), acesta era doar aparent.

Printre femeile care se dădeau evlavioase, el indică pe unele[67] care se îmbrăcau ca bărbaţii, îşi tăiau părul şi-şi făceau astfel chipuri de eunuci. Dimpotrivă, unii bărbaţi îşi lăsau părul să crească ca al femeilor, purtau barbă ca ţapii, se îmbrăcau în negru şi mergeau în picioarele goale. ,,Acestea sunt, spune Ieronim, obiceiuri diabolice. La Roma au fost văzuţi Antonie şi Sofronie urmându-le şi procurându-şi astfel mijlocul de a se furişa pe lângă femeiuştile încărcate de păcate; ei dispreţuiau pocăinţa şi petreceau nopţile în orgii”.

,,Îmi repugnă, adaugă Ieronim, să spun restul, de teamă a nu părea mai degrabă că ocărăsc decât că avertizez. Există (eu vorbesc despre cei de rangul meu) unii care doresc să fie făcuţi preoţi şi diaconi pentru a avea acces mai uşor pe lângă femei. Ei au o singură grijă: să se îmbrace bine, să se parfumeze, să se încalţe bine, să-şi aranjeze părul cu artă. Degetele lor sunt încărcate de inele strălucitoare şi ei merg în vârful picioarelor ca să nu se ude la picioare. Când vei vedea indivizi asemănători, consideră-i mai degrabă logodnici decât clerici. Unii dintre aceştia îşi petrec viaţa căutând numele matroanelor, locuinţa lor, caracterul lor.

Îţi voi descrie unul care este prinţ în această artă astfel încât, cunoscându-l pe maestru, să-i recunoşti pe ucenici. Acest bătrân insuportabil se scoală odată cu soarele, pregăteşte ordinea vizitelor sale, pleacă la drum şi ajunge până în dormitoare. El remarcă în case stofele bogate, obiectele de artă, mobilierul: pipăie, admiră, se plânge că nu are astfel de lucruri frumoase şi şi le însuşeşte mai degrabă decât le cere; el nu suferă curăţia şi posturile şi-i plac felurile de mâncare cele mai cerute. Gura sa barbară nu ştie să rostească decât insulte împotriva celor care nu-l iubesc. Îl veţi întâlni pretutindeni; el ştie toate noutăţile şi inventează unele când nu le află. El îşi schimbă mereu caii, şi caii săi sunt atât de zburdalnici, încât îl veţi lua drept vărul lui Diomede”.

Ieronim i-a cruţat cu atât mai puţin pe pustnici. El îi scrie lui Rusticus[68]: ,,Eu cunosc pustnici care se mulţumesc că au renunţat în exterior la lume. Este suficient pentru ei să poarte haina şi numele de pustnic, fără să împlinească îndatoririle acestuia. Ei şi-au păstrat duhul veacului şi duc, ca înainte, o viaţă lumească. Îşi măresc veniturile în loc să şi le micşoreze şi se folosesc de aceiaşi slujitori. Ca odinioară, ei au o masă delicată şi măreaţă; în farfuriile lor de sticlă sau de pământ, ei mănâncă şi cărnuri cumpărate cu un preţ foarte mare; ei sunt totdeauna înconjuraţi de o mulţime de sclavi şi, totuşi, îşi închipuie că sunt pustnici.

Sunt alţii care nu sunt bogaţi, dar sunt învăţaţi. Aceştia nu vorbesc decât pentru a distruge reputaţia altora. Ei merg solemn şi cu paşi număraţi; ar putea fi luaţi drept acele statui care erau purtate altădată în sărbătorile publice. Alţii îşi ridică mereu umerii, mormăind nu ştiu ce printre dinţi, cu ochii fixaţi tot timpul în pământ. Sunt alţii care vorbesc cu emfază şi-şi măsoară toate cuvintele; dacă ar avea în faţa lor lictori, ar putea fi luaţi drept guvernatori de provincii.

Câţiva au resimţit neajunsurile nefericite ale aerului neplăcut al chiliei lor; posturile exagerate, plictiseala de a fi mereu singuri, studiile continue i-au făcut trişti şi melancolici. Ajutorul lui Hippocrate le-ar fi mai necesar decât sfaturile mele.

Există un lucru pe care nu l-aş putea spune fără să roşesc; cu toate acestea nu trebuie să tac; este drept ca noi să ştergem ocara avariţiei noastre infame şi sordide. Întinzând o mână pentru a cere pomană, noi ascundem aur sub zdrenţele noastre; şi cei care ne-au văzut cerşetori, care ne-au crezut cu adevărat săraci, sunt cu totul surprinşi să ne vadă că murim în belşug şi să găsească, după moartea noastră, saci plini cu bani”.

Ieronim şi-a făcut la Roma mulţi duşmani printre clerici şi falşii cucernici; dar îl avea de partea lui pe Damas care a devenit ucenicul său în studiul Sfintelor Scripturi. Trebuie să mărturisim că cea mai mare parte a explicaţiilor pe care i le cere prin scrisori nu denotă în el o mare profunzime; el pare mai puţin instruit poate decât matroanele evlavioase care întreţineau cu preotul erudit o corespondenţă despre chestiunile dificile biblice; dar, cel puţin, Damas face dovada unei bunăvoinţe şi umilinţe, cerând sfatul – el, un episcop atât de mândru de scaunul său – unui simplu preot, cerându-i învăţături şi scriindu-i că îi citea lucrările cu o aviditate autentică[69].

Flatat de sentimentele lui Damas, Ieronim se arăta foarte devotat acestui episcop şi, fără îndoială, îşi făcea iluzii privind acuzaţiile poate întemeiate pe care unii i le aduseseră.

La rândul său, Damas îl susţinea împotriva urii pe care clerul roman o zămislise faţă de el din cauza criticilor sale.

Damas avea o asemenea încredere în erudiţia lui Ieronim[70], încât l-a însărcinat ,,să redacteze mărturisirile de credinţă, să dicteze scrisorile ecleziastice şi să răspundă la întrebările sinoadelor din Răsărit şi Apus”[71]. Ieronim devenea astfel unul din personajele cele mai importante ale clerului roman. Ocupaţiile sale ecleziastice nu îl împiedicau să se dedice studiului cărţilor sfinte. Cea mai importantă lucrare pe care a publicat-o atunci, la rugămintea lui Damas, a fost traducerea cărţilor Noului Testament.

Existau în Apus mai multe traduceri latine ale acestor cărţi; diferenţele dintre ele erau numeroase. În plus, în fiecare Biserică, chiar în fiecare familie, Evangheliile fuseseră împărţite în fragmente de citit în care ordinea faptelor era inversată, şi Evangheliile erau adesea confundate unele cu altele[72]. Ieronim a corectat textele latine după cel grecesc şi a restabilit ordinea relatărilor celor patru evanghelişti.

Există toate motivele pentru a crede că el a făcut o muncă similară pentru celelalte cărţi ale Noului Testament. El a corectat de asemenea traducerea Psalmilor, urmând textul Septuagintei, aşa cum îl publicase Origen în lucrarea sa Hexapla.

El a făcut atunci o nouă traducere a Psalmilor din limba ebraică.

Lucrările lui Ieronim asupra Sfintelor Scripturi i-au sporit reputaţia de care se bucura la Roma; dar de asemenea i-au făcut tot atâţia duşmani printre anumite persoane, pe cât de trufaşe pe atât de incapabile şi care nu ascultau decât de sentimentele unei invidii josnice.

Epistolele către Doamnele din mănăstirea de pe Muntele Aventin şi criticile pe care acestea le conţineau i-au făcut tot atâţia adversari printre cei care se simţeau atinşi. În sfârşit, râvna sa pentru feciorie a fost transformată într-un atac împotriva căsătoriei.

Fără a-l numi, Helvidius a incriminat dogmele sale într-o carte în care combătea celibatul. În aceeaşi perioadă, un călugăr renegat, Jovinian, a scris o carte cu acelaşi subiect şi a umplut Roma cu predicile şi controversele sale.

Prietenii lui Ieronim l-au convins să-i răspundă lui Helvidius. El a făcut-o, dar nu i-a convertit pe adversarii celibatului. Unii clerici îl hărţuiau cu discuţiile lor până în pieţele publice. Printre ei era un călugăr mic, încă tânăr, bine frizat şi parfumat. El scria unuia dintre prietenii săi[73]: ,,Aşadar, ce vrea de la mine acest călugăraş frumos cu ceata sa de clerici cu părul ondulat ? De ce revine mereu la atac, pentru a se retrage acoperit de scuipaţii mei ? Ce are el pentru a mă denigra între fusurile şi coşurile tinerelor fete şi a denigra curăţia până în dormitorul femeilor ?”

Publicarea cărţii împotriva lui Helvidius a produs o mare tulburare în Biserica Romei. Fără a condamna căsătoria, Ieronim făcea o satiră atât de virulentă situaţiei conjugale[74] încât s-a tras această concluzie: că el o condamna în favoarea celibatului. ,,Eu nu o condamn, spunea el ironic[75], căci fără ea nu ar mai exista fecioare”.

Într-o epistolă către Marcela[76], el condamna cea de-a doua nuntă şi-şi bătea joc într-un mod atât de cumplit de cele care visau s-o contracteze, încât i se putea atribui eroarea celor care le condamnau din principiu.

Această epistolă, cea către Eustochium despre feciorie, şi cartea contra lui Helvidius au dat naştere la adevărate persecuţii împotriva lui Ieronim.

În aceeaşi perioadă (anul 384), a murit episcopul Damas. Ieronim a pierdut în el un protector puternic şi un prieten. Succesorul său, Siricie nu avea pentru Ieronim acelaşi respect ca Damas şi nu l-a mai însărcinat să scrie răspunsurile canonice în numele său. Senatul fariseilor, adică clerul roman, s-a bucurat de dizgraţia lui Ieronim şi i-a făcut atât de grea existenţa la Roma, încât preacinstitul călugăr a hotărât să plece în Palestina. Paula l-a reîntâlnit după câtva timp la Antiohia şi ei au vizitat împreună Ţara Sfântă şi pustiile Egiptului.

Scrierile lui Ieronim ne-au făcut cunoscută starea morală a clerului roman. Răsăritul avea de asemenea păcatele sale care proveneau în principal din protecţia pe care Valens le-o dădea arienilor. Sfântul Grigorie Teologul a făcut acestora un tablou trist.

Grigorie, care nu locuia la Roma şi nu avea aceleaşi motive ca Ieronim ca să-l menajeze pe Damas, l-a tratat cu severitate: ,,Roma, spune el[77], ştia cum am fost ridicat pe scaunul Constantinopolului; conducătorii clerului oraşului ştiau tot ce am făcut pentru ortodoxie şi Roma s-a declarat împotriva mea; şi Roma a luat partea lui Maxim şi a duşmanilor mei. O, oraş ! O, oraş !”

Grigorie se ridică cu energie împotriva episcopilor mondeni şi prieteni ai plăcerilor şi cere să i se arate măcar unul care să aibă credinţa şi virtuţile unui apostol. El critică în special uşurinţa cu care se trecea din lume la episcopat. ,,Ieri, spune el[78], te aflai într-o lume dedicată plăcerilor şi astăzi eşti călăuza fecioarelor. Ieri erai Simon Magul; astăzi eşti Simon Petru ! … Spune-mi, prietene, atât de sărac nu cu multă vreme în urmă, cum ai devenit atât de bogat ca Cyrus, Cresus sau Midas[79] ? Cum, intrând în sanctuar, te-ai urcat pe tron ? Cum păstrezi tu ceea ce n-ai câştigat decât prin mijloace violente ?”

Grigorie declară că el nu vrea să numească pe nimeni; dar Damas putea să considere că îi sunt adresate lui mai multe referiri din această critică. Nu mai puţin decât prietenul său Vasilie, Grigorie nu iubea fastul episcopului Romei[80].

Dar Grigorie nu avea nevoie să meargă în Apus pentru a găsi subiecte de criticat. El avea sub ochii săi un mare număr de episcopi care datorau lui Valens ridicarea lor la episcopat şi care plătiseră prin eroare şi servilism onorurile pe care le primiseră. Grigorie revine adesea în poemele sale împotriva acestor episcopi reprobabili.

El îi înfiera[81] pe episcopii nestatornici care-şi schimbau dogma după circumstanţe; care erau soborniceşti în timpul lui Teodosie, după ce fuseseră arieni în timpul lui Valens. ,,Ce plăcere, spune el, să se joace cu credinţa şi să o schimbe odată cu vremurile ! Când zarul se va întoarce, întoarceţi-vă şi voi şi alergaţi în cealaltă parte; este o meserie pe care voi o cunoaşteţi bine”.

El îi critica nu numai pe episcopii nestatornici, ci şi pe aceia care îşi îmbrăcau rangul în orgoliu şi impertinenţă; care îşi închipuiau că sunt mari pentru că erau acoperiţi de veşminte strălucitoare. Existau de asemenea episcopi gurmanzi care alergau să ia masa înainte de a o digera pe cea din ajun.

Grigorie întâlnise mulţi episcopi mondeni, linguşitori, slugarnici, fără smerenie, devotaţi mâncărurilor bune şi desfătărilor vieţii[82]. Adevăraţi cameleoni, ei îşi schimbau culoarea după circumstanţe, neînţelegând că îngrădeau credinţa într-o formulă şi pretinzând că sunt deschişi în inteligenţa lor. Aceşti episcopi preferau credinţei grija faţă de persoana lor. Ei erau frumoşi şi îngrijiţi; de asemenea au fost cuprinşi de milă când au văzut pe scaunul Constantinopolului un om sărman ca Grigorie, a cărui piele era aspră, care era cocoşat, prost îmbrăcat, uscăţiv şi trist şi cu un chip puţin avantajos.

Constanţiu şi Valens au populat Biserica cu episcopi răi, adevăraţi lupi sub înfăţişare de păstori. Pentru asemenea episcopi, Grigorie nu putea fi decât un obiect de ură; şi Biserica era victima neînţelegerilor lor. Îi dezbina mai puţin dogma decât ambiţia; de asemenea, cea mai mare parte se plasa întotdeauna de partea puterii, fără nici o consideraţie pentru dogmele străvechi pe care le susţinuseră.

De asemenea după Sfântul Grigorie[83], pe episcopii din Răsărit şi Apus îi diviza mai degrabă ambiţia decât dogma. Ei luptau între ei pentru întâietate; erau stăpâniţi de patima de putere şi dominaţie.

Grigorie se ridică cu putere împotriva episcopilor ale căror soţii erau fără modestie; copiii, fără moralitate; ale căror mese erau pline de mâncăruri variate şi delicate; care nu visau decât să-şi dispute scaunele episcopale; se făceau oamenii partidelor; adunau în jurul lor partizani care nu ar fi trebuit să-L cunoască decât pe Iisus Hristos. Ei îşi dădeau toată osteneala ca mai degrabă să dezbine Răsăritul şi Apusul decât să le unească. Sub călăuzirea unor astfel de păstori, popoarele nu puteau decât să cadă într-o indiferenţă faţă de bine şi rău[84].

Nu se puteau zugrăvi în culori mai sumbre consecinţele nefericite ale luptelor ariene şi influenţa lui Valens în alegerea episcopilor.

Un astfel de spectacol a umplut de dezgust sufletul atât de creştin al lui Grigorie; el s-a retras de la Constantinopol cu hotărârea nestrămutată de a nu mai lua deloc parte la sinoade de care s-a abuzat atât începând de la controversele ariene şi în care a dominat mai mult duhul greşelii decât dragostea de adevăr.

Cu toate acestea, Teodosie, care păstrase pentru el cel mai înalt respect, ar fi vrut să-l vadă că participă la Sinodul din Constantinopol din anul 382. El l-a invitat prin Procopie, personaj important cu care Grigorie purta o corespondenţă prietenească[85]. Sfântul i-a răspuns[86]: ,,Dacă vreţi să vă spun adevărul: eu am luat hotărârea de a fugi de orice întrunire a episcopilor, pentru că nu am văzut nici un sinod care să aibă urmări bune şi fericite. Relele Bisericii mai degrabă s-au agravat decât s-au diminuat; s-au născut multe controverse; s-au văzut multe lupte provocate de dorinţa de a domina”.

El adaugă că boala a venit în sprijinul hotărârii sale şi îl roagă să trimită scuzele sale împăratului.

Mai mulţi prieteni de-ai săi l-au rugat să meargă la Constantinopol, la acelaşi Sinod; dar el s-a scuzat din nou cu boala sa şi, pentru a dovedi interesul pe care-l purta Bisericii, a scris unor personaje importante, cu care era în legătură de prietenie, pentru a-i determina să aducă pacea şi armonia între episcopi[87].

El a procedat la fel în ce priveşte Sinodul din 383[88].

După acest Sinod, în ciuda legii lui Teodosie, ereticii exilaţi şi-au reînceput reuniunile şi intrigile lor. Capadocia, unde se afla Grigorie, era în special teatrul acţiunilor lor. Apolinariştii, care obţinuseră libertatea de adunare, arătau o îndrăzneală extremă.

Grigorie nu a putut să privească fără durere relele de care era lovită Biserica şi a hotărât să-i scrie lui Nectarie, succesorul său pe scaunul Constantinopolului. El întreţinuse cu acesta relaţii bune[89]; prin urmare, el s-a gândit că va asculta sfaturile sale şi i-a scris:

,,Grija pe care Dumnezeu o purta altădată Bisericilor noastre şi Pronia Lui par că ne-au părăsit din toate părţile. Sufletul meu este atât de absorbit de aceste nenorociri, încât am uitat de propriile mele necazuri, care sunt atât de grave încât sunt socotite de alţii insuportabile, pentru a nu mă gândi decât la supărările Bisericii. Dacă nu ne grăbim să vindecăm aceste rele, trebuie să disperăm cu totul.

Arienii sau eudoxienii, continuă Grigorie, îşi ţin adunările cu îndrăzneală; macedonienii şi-au ales un episcop; eunomienii nu ţin cont deloc de hotărârile luate împotriva lor; apolinariştii pretind o toleranţă la care prea sfinţia voastră a dat o mână de ajutor, nu înţeleg din ce motiv”.

Grigorie se miră de această toleranţă a lui Nectarie cu atât mai mult cu cât acest episcop era devotat ortodoxiei, cu cât el cunoştea subterfugiile ereticilor şi că apolinariştii dogmatiseau cu o neruşinare care nu putea lăsa nici o îndoială în ce priveşte erorile lor.

A tolera ca astfel de sectari să-şi ţină adunările lor, spune Grigorie, înseamnă a mărturisi indirect că ei au dreptate şi că ortodocşii se înşală. Dacă le este permis să înveţe în mod liber ca având o credinţă curată, rezultă că dogma Bisericii este condamnabilă. Două dogme opuse nu pot fi adevărate. Cum se face că un episcop cu un spirit atât de superior ca Nectarie nu a înţeles că trebuia să se opună unui astfel de rău ? Ceea ce nu a făcut până aici, să facă cât mai curând şi să-l avertizeze pe împărat că el nu va face nimic pentru Biserică dacă nu crede că trebuie să oprească aceste dezordini.

Această scrisoare dovedeşte că cei mai mari episcopi făceau apel la puterea civilă împotriva ereticilor. Pentru a fi drepţi, trebuie să recunoaştem că ereticii nu au cerut numai măsuri de represiune împotriva ortodocşilor sub domnia lui Constanţiu şi Valens, dar şi că au abuzat de influenţa lor asupra acestor împăraţi pentru a acapara bunurile ortodocşilor şi a face ca aceştia să fie condamnaţi la exil şi la moarte.

Episcopii ortodocşi, ca Grigorie, nu cereau violenţe împotriva duşmanilor lor; dar li se părea că, din respect pentru convingerile lor religioase, împăraţii ortodocşi nu puteau să lase ereticilor libertatea de a-şi propovădui greşelile şi a tulbura Biserica.

Epistolele către Nectarie dovedesc că Grigorie nu avea nici un regret că i-a cedat scaunul său episcopal. Trebuie să observăm că el îi scrie ca unui cunoscător al discuţiilor dogmatice care agitau Biserica în vremea sa. Cu siguranţă că Nectarie le-a studiat încă de pe vremea când era mirean, căci el nu ar fi avut timp să dobândească cunoştinţe atât de aprofundate de la urcarea sa pe scaunul Constantinopolului până în perioada când îi scria Grigorie. Aşadar, se poate crede că exista exagerare în acuzaţia de ignoranţă adusă lui Nectarie.

După ce a părăsit Constantinopolul, aşa cum am arătat, Grigorie s-a dus la Nazianz. Scrisorile pe care le-a scris atunci descriau bine starea sufletului său; când se arăta bucuros că a revenit în sfârşit din exil în scumpa sa patrie, în arca sfântă pe care preacinstitul său tată a făcut-o să navigheze deasupra valurilor arianismului; când mărturiseşte o durere profundă pentru că a părăsit o Biserică care era opera sa şi pe care o iubea ca un tată; el se plânge de episcopi nevrednici care l-au silit, prin metodele lor rele, să părăsească Constantinopolul.

El îşi scrie viaţa pentru a răspunde calomniilor cu care invidioşii vroiau să-l urmărească până şi în retragerea sa. El a scris această viaţă în versuri ca o destindere după munca pe care o considera mult mai serioasă, şi a trimis-o locuitorilor Constantinopolului, fie soborniceşti, fie eretici. El a scris atunci şi alte poeme, fie pentru a se justifica, fie pentru a-i critica pe episcopii răi, duşmanii săi.

Biserica din Nazianz rămăsese fără episcop de la moartea lui Grigorie, tatăl Teologului. Acesta din urmă a administrat-o până la plecarea sa la Constantinopol. După ce a părăsit-o, apolinariştii au făcut aici numeroase ravagii. Grigorie vedea cu mare durere Biserica tatălui său atât de greu încercată. El nu vroia să ia conducerea şi a întâmpinat mari dificultăţi în instalarea unui episcop acolo nu numai din partea clerului şi poporului, ci chiar din partea episcopilor provinciei. Poate vroiau să-l oblige să conducă Biserica tatălui său până la moartea sa.

Fără îndoială, pentru a dovedi că nu avea deloc o asemenea intenţie, el s-a retras la proprietatea sa din Arianz. El vroia să trăiască acolo în singurătate, dar dragostea sa pentru Biserică l-a obligat să ia parte la încercările ei. Înainte de a pleca spre Arianz, el l-a însărcinat pe Cledonie cu conducerea Bisericii din Nazianz, preot din Iconia, bărbat preacinstit, care-şi împărţise toate bunurile săracilor pentru a trăi ca un adevărat creştin. Grigorie i-a scris acestuia două epistole dogmatice împotriva erorilor apolinariştilor care tulburau Biserica din Nazianz. Aceste două epistole s-au bucurat întotdeauna în Biserică de o autoritate foarte mare[90].

Pentru că apolinariştii au îndrăznit să numească un membru al sectei lor ca episcop de Nazianz, Grigorie a reluat conducerea acestei Biserici şi a reuşit în cele din urmă să-l impună pe Eulalie ca episcop. Atunci, el s-a retras din nou la ţară, unde îşi împărţea timpul între rugăciune, alcătuirea de poezii evlavioase şi o corespondenţă în care el lua fără încetare apărarea ortodoxiei şi a celor care erau persecutaţi.

El a murit în singurătatea sa în 387, în jurul vârstei de 60 ani.

Nu i se poate recunoaşte un geniu atât de vast şi de profund ca prietenului său Vasilie de Cezareea, dar el ocupă un loc nu mai puţin important printre marii bărbaţi cu care se poate lăuda Biserica secolului al IV-lea. Întreaga sa viaţă el nu a dorit decât singurătatea şi uitarea lumii; dar geniul său strălucitor şi râvna sa pentru adevăr l-au împiedicat să-şi urmeze dorinţele pe care şi le-a manifestat încă din tinereţe.

Dacă a avut duşmani printre episcopii răi, a avut ca prieteni pe cei care cinsteau Biserica prin virtuţile şi ştiinţa lor.

Printre aceşti prieteni se remarcă mai cu seamă Amfilohie al Iconiei şi Grigorie de Nyssa, în care el credea că îl vede retrăind pe fratele său, Vasilie de Cezareea; Teodor de Thyana şi alţi mari episcopi. Prin semnăturile de la cel de-al II-lea Sinod Ecumenic, noi am văzut că, dacă Răsăritul avea un cler eretic rău, el avea de asemenea un cler savant, ortodox şi virtuos. Grigorie l-a criticat pe cel dintâi şi a numărat, în cel de-al doilea, doar prieteni şi admiratori.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] N.tr.: Vladimir Guettee a dedicat acest volum al Istoriei sale Bisericii României. Pe prima pagină a volumului, el a scris această dedicaţie: ,,Eu dedic acest volum al IV-lea al Istoriei Bisericii cinstitei Biserici a României, mădular slăvit al Trupului lui Hristos, care este Biserica Ortodoxă Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, ca mărturie a profundului meu respect şi recunoştinţei mele vii”.

   [2] Tillemont, Memorii pentru a servi unei Istorii bisericeşti, tomul IX, p. 473, ed. Paris, 1703.

   [3] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 21.

   [4] Tertullian, Adv. Jud., c. 7.

   [5] Filostorg, Hist., II, 5.

   [6] Astăzi, Bulgaria, Serbia, Bosnia, Herţegovina.

   [7] Jornand., De Reb. Getic.

   [8] Socrate, Hist. Eccl., cartea I, c. 8.

   [9] Sfântul Chiril al Ierusalimului, Catech., 109; 111; 40.

   [10] N.tr.: Pomenit în Biserica Ortodoxă pe 18 aprilie.

   [11] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, 33; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 37; Fericitul Augustin, De Civit. Dei, XVIII, 52; Sfântul Ambrozie al Milanului, In Luc., II, 37.

   [12] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist., 155.

   [13] D. Ruinart, Act. sinc. Martyr.; Menolog. 26 martie.

   [14] Sfântul Vasilie cel Mare, Epist., 154, 164 şi 165 către Asholie. N.tr.: A se vedea Sfântul Vasilie cel Mare, Scrieri III, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 12, Editura IBMBOR, Bucureşti 1988, p. 355-356.

   [15] Socrate, Hist. Eccl., cartea a IV-a, 33, 34, 38; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a IV-a, c. 33; Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, 39.

   [16] Sozomen (VI, 21) afirmă că sciţii sau goţii, în momentul convertirii lor la creştinism, nu aveau decât un episcop, cel din Tomis, oraş bogat situat pe malul stâng al Mării Negre. La sfârşitul secolului al IV-lea, ei aveau mai mulţi episcopi.

   [17] Socrate, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [18] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 8.

   [19] Gesta Concil. Aquileiens., inter. Ambros. op.; Sfântul Ambrozie, Epist., 4, 7, 8.

   [20] Decret. Imperial. inter Gesta Conc.; Conc. Epist. ad Imperat., inter Ambros., Epist. 10, class. 1, edit. Bened.

   [21] Gesta Conc. Aquileiens, inter Epist. Ambros., class. 1, ant. Epist. 9.

   [22] N.tr.: Vienne este un oraş în sud-estul Franţei; autorul zice Viennoise, probabil în sens de regiune. Narbonezi, adică din Narbonne, oraş în sudul Franţei.

   [23] Sfântul Ambrozie, Epist. 9, class. 1.

   [24] Int. Ambros., Epist.; class. 1, Epist. 11.

   [25] Împăratul Teodosie, Rescript. pro Marcellin. et Faustin. Presbyt.

   [26] Se intuieşte bine că susţinătorii papalităţii au abuzat de cuvintele Sinodului din Achileea în favoarea teoriei lor. Noi vom remarca că sinodul nu a constatat decât fapte fără a trage nici o consecinţă dogmatică în favoarea episcopilor Romei.

   [27] Int. Ambros., Epist.; class. 1, Epist. 12.

   [28] Ibid., Epist. 13.

   [29] Sfântul Ambrozie, De Spirit Sanct., cartea I, prolog. § 17, 18.

   [30] Sfântul Ambrozie, Epist., 13, § 4.

   [31] Ibid.

   [32] Sfântul Ambrozie, Epist., 14, § 4.

   [33] Ibid.

   [34] Sfântul Epifanie, Hæres., 77, § 20 şi urm.

   [35] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 25.

   [36] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 9. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 208-211.

   [37] N.tr.: Potrivit Psalmi 44, 7.

    [38] Εν τρεσι τελειαις υποστασεσιν, ηγουντριαι τελειοις προσωποις.

   Noi am văzut că, la Sinodul Ecumenic, Sfântul Grigorie Teologul propusese deja să se facă această concesie apusenilor puţin familiarizaţi cu greaca.

   [39] Cuvântul eparhie semnifica atunci, în stilul roman, o aglomerare de mai multe provincii. Antiohia nu era doar capitala provinciei Asia, ci şi a eparhiei răsăritene.

   [40] S-a dezbătut mult pentru a se şti care era acest tom. S-a văzut anterior într-o epistolă a Sinodului din Achileea ce se hotărâse în Apus cu privire la succesiunea pe scaunul Antiohiei. Apusenii trimiseseră la răsăriteni un memoriu [tom] pe această temă. La baza acestui memoriu stătea faptul că partizanii lui Meletie şi ai lui Paulin fiind cu toţii ortodocşi, recunoşteau ca păstor legitim al lor pe cel care ar fi supravieţuit dintre cei doi. În Răsărit, se admitea ortodoxia celor două tabere, dar nu se putea admite decizia anti-canonică a Apusului în ce priveşte episcopatul legitim; deoarece, pentru acest episcopat legitim, era necesară alegerea clerului şi a poporului şi hirotonia de către episcopii provinciei. Decizia apusenilor prejudicia aceste rânduieli canonice.

   [41] N.tr.: Pidalion, tradus din limba greacă de mitropolitul Veniamin Costachi, Mânăstirea Neamţu, 1844, p. 131, socotit drept canonul 5 al celui de-al II-lea Sinod Ecumenic.

   [42] Ieronim, Epist. 108 ad Eustach., edit. Vallarsi.

   [43] Rufin, De Adult., op. Origen; Ieronim, Cont. Ruf., cartea a II-a – Se relatează că Ieronim s-a bazat pe autoritatea Sfântului Atanasie pentru a-I da lui Iisus Hristos titlul de omul Domnului ανθρωποσ Κυριακος. Apolinariştii au cerut opera indicată; dar s-a descoperit că cuvintele citate de Fericitul Ieronim erau acolo supratipărite peste cuvinte şterse. Era aceasta o corectare sau o falsificare ? Cine era responsabil de ea ? Rufin îl acuză de ea pe Ieronim atunci când el devine duşmanul său.

   [44] Teodoret, Hist. Eccl., cartea a V-a, c. 10. N.tr.: A se vedea Teodoret episcopul Cirului, Istoria Bisericească, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 44, Editura IBMBOR, Bucureşti 1995, pag. 213.

   [45] Ibid., c. 11.

   [46] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VII-a, c. 11.

   [47] Ibid., c. 12.

    [48] Sfântul Ambrozie, Epist., 17. N.tr.: A se vedea Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, pag. 85-86.

   [49] Relat. Symmach. urbis præfect., int. op. Sfântul Ambrozie, Epist., class. 1, post., Epist., 17; Ammian Marcellin, cartea XXI şi XXVII.

   [50] Petiţia era adresată de formă nu numai lui Valentinian, ci şi lui Teodosie şi lui Arcadie pe care Teodosie, tatăl său, îl asociase la conducerea împărăţiei.

   [51] N.tr.: Raportul lui Symmachus, prefectul Romei, A se vedea Sfântul Ambrozie, Scrieri, partea a II-a, colecţia Părinţi şi Scriitori Bisericeşti 53, Editura IBMBOR, Bucureşti 1994, pag. 90.

   [52] Sfântul Ambrozie, Epist., 18.

   [53] Sfântul Atanasie, Apol. 1; Ieronim, Epist. 96, v. It. Epist. 21, 28, 47, 86.

   [54] Ieronim, De script. Eccl., c. 135; In Ruffin., IV; In epist. ad Galat. 1, 2; Epist. 7, 14, 16, 18, 22, 28, 30.

   [55] Ieronim, Epist. 1, 5, 6, 7, 8, 36.

   [56] Ieronim, Epist. 6, 7, 39.

   [57] Ieronim, Epist. 18.

   [58] Ibid.

   [59] Deoarece s-a acordat multă importanţă acestei epistole a lui Ieronim către Damas şi s-a vrut a vedea în ea o mărturie în favoarea papalităţii, noi trebuie să remarcăm că Ieronim era încă tânăr atunci când a scris-o; că el se exprimă în ea într-un mod mai degrabă oratoric decât teologic; că el vroia să-l măgulească pe Damas căruia îi cunoştea înclinaţiile şi orgoliul. Se va remarca în plus că, chiar în această epistolă linguşitoare pentru episcopul Romei, el afirmă că nu recunoaşte alt cap decât pe Hristos. Într-una din epistolele sale către Eustochium, Ieronim se exprimă ca în scrisoarea sa către Damas.

   Trebuie să înţelegem exprimările sale într-un sens strict teologic ?

   Celor care pretind aceasta, noi le vom răspunde că Ieronim, în operele sale cu adevărat teologice, a învăţat că Biserica a fost întemeiată nu pe un apostol, ci pe apostoli şi prooroci; că Sfântul Ioan a fost superior Sfântului Petru, deoarece acesta din urmă nu a fost decât un apostol egal cu alţii, în timp ce Sfântul Ioan a fost apostol, evanghelist şi prooroc; că Sfântul Andrei a fost prinţ al apostolilor cu acelaşi rang cu Sfântul Petru; că episcopul Romei nu este superior în autoritate celui de Euguba; şi că Roma nu are o autoritate superioară celei a sobornicităţii. Noi vom reliefa din nou importanţa acestei învăţături, atunci când vom examina scrierile lui Ieronim; dar a trebuit să avertizăm cititorul că va găsi în scrierile lui Ieronim însuşi adevăratul sens la care trebuie reduse frazele elogioase care se găsesc în primele sale scrisori către Damas. Noi nu vom indica pentru moment decât Comentariul la Evanghelia Sfântului Matei, în care el învaţă că Apostolul Simon a primit supranumele de Petru, deoarece el credea în Piatra care este Hristos. În ce priveşte puterea cheilor, Ieronim critică episcopii şi preoţii care abuzează de textul: ,,Îţi voiu da ţie cheile împărăţiei etc” pentru că-şi atribuie aceeaşi putere pe care o revendicau fariseii în orgoliul lor (Ieronim, Comment. in evang. Matth., cartea a III-a, c. XVI, v. 18, 19). Iată rectificarea teologică pe care Ieronim însuşi o aduce exprimărilor oratorice din epistolele sale scrise către Damas şi Eustochium.

   [60] După un alt manuscris: Victima mântuirii.

   [61] Ieronim, Epist. 16 ad Damas.

   [62] Ieronim, Epist. 17 ad Marc.

   [63] Ieronim, Epist. 38.

   [64] Ieronim, Epist. 22 ad Eustoch., § 13 şi 14.

   [65] Ibid., § 16.

   [66] Ibid., § 22.

   [67] Ibid., § 27, 28.

   [68] Ieronim, Epist. ad Rustic.

   [69] Ieronim, Epist. 18, 19, 20, 21, 35, 36.

   [70] Ieronim avea deja publicate mai multe lucrări: Comentariu la Avdie; Viaţa Sfântului Pavel Ermitul; Contra luchiferienilor; Cronica; el a scris-o la Constantinopol, după plecarea sa din pustia Calcidei; de asemenea el tradusese câteva omilii ale lui Origen.

   [71] Ieronim, Epist. 91.

   [72] Ieronim, Præfat. in quatuor Evang.

   [73] Ieronim, Epist. 32, 33.

   [74] Ieronim, adv. Helvid.

   [75] Ieronim, Epist. 18.

   [76] Ieronim, Epist. 47.

   [77] Sfântul Grigorie Teologul, Carmin. XII, de Seips. et de Episcop., vers. 125 şi urm.

   [78] Ibid., vers. 425 şi urm.

   [79] N.tr.: Cyrus – rege antic al Persiei, întemeietorul dinastiei ahemenizilor. Cresus – rege antic al Lydiei, faimos pentru bogăţiile sale. Midas – rege frigian din mitologia greacă care a primit de la Dionisus darul de a transforma în aur orice obiect pe care îl atingea.

   [80] Ultramontanii au citat un text al Sfântului Grigorie Teologul în favoarea puterii papale. Noi îl găsim tradus astfel în Istoria generală a Bisericii de abatele Darras: ,,Vreţi să cunoaşteţi pe ce temelie a aşezat Iisus Hristos ordinea, disciplina şi unitatea în Biserica Sa ? Dintre apostolii Săi, toţi mari, toţi nobili, toţi însemnaţi cu pecetea alegerii Sale, El l-a desemnat [ca temelie] pe unul pe care l-a numit Petru. Pe el a clădit baza dogmatică a Bisericii” (τους θεμελιους της Εκκλησιας πεστευεται. Sfântul Grigorie Teologul, Orat. XXXII, col. 194).

   Sfântul Grigorie nu a spus deloc aceasta. După ce a expus că, în legea veche, preoţii şi leviţii aveau slujbele lor şi rânduiala lor bine determinată, el adaugă:

   ,,Vrei ca eu să îţi citez alt exemplu de ordine şi disciplină, exemplu ilustru, cinstit, vrednic de a fi amintit şi de a ne sluji drept învăţătură ? Tu vezi cum dintre ucenicii lui Hristos, toţi mari, toţi vrednici de a fi aleşi, unul a fost numit Piatra şi este socotit cea dintâi temelie a Bisericii, altul a fost foarte iubit şi s-a odihnit pe pieptul lui Iisus, şi toţi au susţinut fără gelozie această preferinţă” (Sfântul Grigorie Teologul, Orat. XXXII, § 18).

   Astfel, ultramontanii elaborează un sens contrar transformând cuvintele: a fost socotit cea dintâi temelie a Bisericii (τους θεμελιους της Εκκλησιας πεστευεται), în această frază: ,,Pe el a clădit [Hristosul] baza dogmatică a Bisericii”.

   Ei dau în plus o dovadă de rea credinţă, suprimând ceea ce se referă la Sfântul Ioan; ei nu puteau cita textul întreg fără a face să se înţeleagă că Sfântul Grigorie Teologul nu a înţeles să vorbească decât de două preferinţe personale al căror obiect au fost Sfântul Petru şi Sfântul Ioan.

   Potrivit învăţăturii Bisericii, piatra fundamentală a Bisericii este Iisus Hristos. Cele dintâi temelii au fost cei doisprezece apostoli. Sfântul Petru fiind primul dintre apostoli a fost cea dintâi temelie pusă pe fundamentul unic, şi ceilalţi apostoli au fost aşezaţi alături de el pentru a alcătui cele 12 temelii ale Bisericii puse pe piatra din capul unghiului.

   Iată tot ceea ce a spus Sfântul Grigorie, dar aceasta evident nu era în interesul papiştilor. În loc de a-l traduce cu exactitate, ei au formulat un sens contrar pentru a favoriza sistemul lor.

   [81] Sfântul Grigorie Teologul, Poemat., cartea a II-a, Carmin. VIII, IX, XIII, XIV, XVII, XVIII.

   [82] Ibid., Carmin. XI, vers. 696 şi urm.

   [83] Ibid., vers. 1546 şi urm.

   [84] Ibid., Carmin. XIII ad Episcop., vers. 140 şi urm.

   [85] Ibid., Epist. 128, 129.

   [86] Ibid., Epist. 130.

   [87] Ibid., Epist. 131, 132, 133, 135, 136.

   [88] Ibid., Epist. 173 ad Postum.

   [89] Ibid., Epist. 88, 91, 151, 185, 202.

   [90] Ibid., Epist. 101 şi 102 ad Cledon. Præsbyt.