Predici 57

Predica PS Flavian Ilfoveanul din 1 august 2011

Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea, Domnul este întărirea mea şi scăparea mea (Psalmi 17, 1), spune Proorocul David. Într-adevăr, fără Dumnezeu nimeni nu poate face nimic. Numai de la El este întărirea, scăparea şi implicit mântuirea omului.

Iubiţi credincioşi, a-L iubi pe Dumnezeu nu este greu, fiindcă omul dacă s-ar lupta cu el însuşi ar putea să doboare şi cele mai vitrege obstacole care i se interpun în calea acestei iubiri. De vreme ce de la El ne curge viaţa şi fiinţa noastră şi avem marele dar de a-i moşteni împărăţia Lui, dar nu fără osteneală pământească, fără numai că ar trebui să conştientizăm acest dar. Ne punem poate o întrebare, puerilă pentru unii, profană pentru alţii: de ce oamenii s-au lipit atâta de mult de Ziditorul lor deşi nu L-au văzut vreodată ? De ce această dragoste a fost atâta de adâncă, încât că mergeau cu fruntea sus la moarte pentru apărarea numelui Ziditorului lor ? A rămas un mister, o taină adâncă nedescoperită de toată înţelepciunea lumii. Câtă filozofie s-a înjugat la această taină nu a putut să o discearnă. De ce copilul se lipeşte atâta de mult de părinţii, născătorii săi, precum şi omul de Dumnezeu care conştientizându-L merge până la moarte. Într-adevăr, în aceste valori îl putem citi pe adevăratul om. Restul am putea să spunem că sunt doar la număr oameni cu formă de oameni. Că, de fapt, omul nu este forma geometrică care o are, un bulgăre de carne, el se numeşte om ce este în interiorul lui, în interiorul lui mintal, în ceea ce-l leagă şi discerne faţă de Ziditorul lor.

Acestea fiind zise, să mergem într-o pildă care a cutremurat istoria antică, din poporul iudeu; ar putea să rămână vie şi în zilele noastre şi ca un izvor unde putem să ne adăpăm fiecare din noi. Ne ducem cu vreo 150-200 de ani înainte de Mântuitorul. Poporul iudeu în care Dumnezeu a vărsat toate darurile, în care a pus legile de mântuire, poporul iudeu care era încoronat peste tot pământul, lăudându-se în Dumnezeul lor, acesta nu a fost uitat niciodată şi vedem de ce totuşi Dumnezeu a dat în mâinile lor legile de mântuire şi din rădăcina lor a ieşit Mântuitorul nostru. Deşi mulţi din ei s-au părăginit printre popoare, precum via neplivită se părăgineşte, se sălbăticeşte, totuşi au fost nişte oameni care au ţinut verticalitatea, dreptatea, cinstea, corectitudinea şi Dumnezeu prin aceia au făcut o verigă de continuitate de la Adam până la Hristos. Spun până la Hristos, din cauză că odată cu venirea Mântuitorului şi moartea Lui pe cruce, şubrezindu-se darul şi sinagoga, s-a vărsat darul când Domnul Hristos Şi-a dat duhul de viaţă pe crucea Golgotei. De atunci, darul din sinagogă s-a dat fiicei ei, Bisericii creştineşti.

În timpul acela, de care am pomenit, iudeii erau greu asupriţi de sirieni. Ei fiind popor idolatru, de aşa natură au lucrat cu iudeii, robindu-i, încât că au vrut să-i determine să se închine la idoli. Aveau o ură necruţătoare asupra lor, nu puteau să-L suporte pe Dumnezeul Ierusalimului, Dumnezeul iudeilor şi cum întotdeauna omul, când îşi face alte amiciţii i se slăbesc legăturile cu primele amiciţii, aşa şi aici, de vreme ce oamenii se închinau la idoli nu puteau să-L mai vadă pe Dumnezeul cel adevărat. A venit Antioh cu putere mare asupra Ierusalimului şi multă moarte a semănat în rândul iudeilor. S-au gândit cum să-i determine pe iudei ca să se rupă de la Dumnezeul lor. Au găsit un trădător, o coadă de topor, un arhiereu care a cumpărat de la Antioh darul arhieriei. Spun impropriu cumpărat, că acel dar nu se cumpără de la un laic, cum s-a întâmplat de nenumărate ori în Biserică, şi mai ales în perioada obscenă a comunismului când se cumpăra darul. Patriarhii de atunci erau numiţi patriarhii roşii.

Iubiţi credincioşi, acel trădător al poporului iudeu care nu avea nici o credinţă în Dumnezeu, cumpărând darul, a lucrat după cum a şi intrat pe acea poartă a arhieriei. A adus în Biserica lui Dumnezeu toate relele posibile: a dat libertate poporului, au făcut privelişti, jocuri olimpice, i-au obligat pe preoţi ca să participe, să lase slujba bisericii şi să participe la aceste jocuri. Desfrânarea era în floare, neruşinarea aşijderea, lepădarea de Dumnezeu era din zi în zi mai puternică. A mers până la a aduce în Biserica Ierusalimului pe cei mai furtunoşi zei şi să se închine poporul la ei. A dat împăratul lege ca tot poporul iudeu să nu se mai taie împrejur, să lepede legea şi să mănânce carne de porc. La ei era oprită carnea de porc, dacă-i mâncată. Ce-avea să se întâmple ? Poporul şi în special tineretul a acceptat mai degrabă ceea ce era pentru trup. Participau la jocuri olimpice, la destrăbălări, cum ar fi astăzi ceea ce vedem noi vineri, sâmbătă noaptea, tocmai când se face slujba Învierii, dansuri, discoteci, cântece, toate întinse la nebunie. Nu este greu ca să asemuim zilele de astăzi cu cele de atuncea, am putea să spunem că trăim timpurile de atuncea.

 Sfinţii 7 Mucenici Macavei – detaliu. Sfântul Eleazar, dascălul lor

Frescă din Mânăstirea Sopocani, Serbia

Era un bătrân preot, Eleazar cu numele. A încărunţit în Biserica lui Dumnezeu, era recunoscut de Antioh şi de generalii lui pentru înţelepciunea de care a dat dovadă în cursul vieţii, de cinstea, corectitudinea, dar mai ales credinţa care o avea. Păstra legile cu sfinţenie. A îmbătrânit la această nobilă datorie. S-a agăţat Antioh de această stâncă de granit, l-a luat la privelişte şi i-a spus: vino ca în faţa poporului să mănânci carne de porc. Nu pot să calc legea părinţilor mei. L-au bătut, l-au umilit, nu au putut să-l întoarcă din statornicia credinţei lui. În cele din urmă, unul, linguşitor, o vulpe, vine la ureche şi-i spune, cum de altfel s-au mai întâmplat pe urmă în timpul muceniciilor sfinţilor: te ştim că eşti un bătrân înţelept şi demn de laudă. Ştim că nu vrei să mănânci carne de porc, dar măcar simulează în faţa prostimii să mănânci, şi pe urmă îţi dăm să mănânci ce vrei tu. Iar el, înţelept fiind, a spus: cum voi face acest lucru în faţa poporului meu ? Am îmbătrânit în păstrarea legilor lui Dumnezeu şi eu să fac acest lucru ? Ce vor zice cei care mă vor vedea ? Iată-l pe bătrân că a înnebunit, ne-a înşelat o viaţă ! Pentru aceasta, nu voi face acest gest pe care mi-l cereţi, chiar şi moartea de ar fi. S-a mâniat Antioh şi l-a dat morţii, bătăi, cruzimi şi apoi aruncat în foc.

El avea 7 ucenici fraţi, de aceeaşi mamă şi tată, 7 tineri. Au fost aduşi şi ei spre mărturie, şi împreună cu ei a venit mama lor. I-a adus în aceeaşi privelişte să mărturisească închinarea la idoli. N-au vrut. Au mărturisit pe Dumnezeul lor după cum au fost învăţaţi şi nişte copii cuminţi păstrând legea învăţată de la Eleazar au mărturisit în faţa ighemonului. I-au ameninţat cu moartea şi a şi trecut la faptă Antioh. L-a luat pe cel mai mare şi în faţa celorlalţi fraţi şi a mamei lor a fost jupuit de piele şi tăiate mădularele lor şi aruncate într-o frigare, fript ca un peşte. Până când şi-a dat ultima suflare, L-a mărturisit pe Dumnezeu. I-a trecut prin chinuri până la ultimul pe toţi fraţii, toate acestea făcându-se în faţa Solomoniei, mama lor.

Iubiţi credincioşi, cu atâta demnitate au mărturisit pe Dumnezeu acei copii şi n-au vrut nici măcar buzele să le atingă de carne de porc, încât că au mers cu demnitate spre moarte. Cel mai tânăr credea Antioh că-l va converti. L-a luat cu şoapte blânde, zicându-i: de mari daruri te vei învrednici de la mine dacă vei zice ca mine. L-a ascultat cu demnitate şi cu buna creştere care a avut-o. I-a dat cinstea de împărat până când i-a cerut să se lepede de Dumnezeul lui. În momentul acela, a spus cel mai tânăr: blestemat ce eşti ! Crezi că dacă ai făcut tu, ca împărat, această faptă, că i-ai omorât pe fraţii mei în ochii mei şi ai mamei mele, mă vei converti ? Voi merge cu demnitate la aceeaşi moarte care le-ai dat-o acelora. L-a trecut prin groaznice chinuri, dar acest lucru nu s-a făcut înainte de a-l sfătui mama şi spunându-i cu ultimele şoapte aceste cuvinte frumoase: iubitul meu fiu, ca şi ceilalţi, eu te-am purtat în pântece 9 luni de zile, nu eu te-am alcătuit, nici eu nu ţi-am dat duh de viaţă, Cel ce ne-a zidit pe toţi, eu doar te-am născut şi te-am crescut în frica lui Dumnezeu. Eu sunt bătrână, mergi cu demnitate mărturisindu-L pe Dumnezeu.

Aceste scurte cuvinte de mamă i le-a dat acelui copil ascultător şi i-a fost ca o ultimă hrană de care avea nevoie. Şi, într-adevăr, cu aceste sfaturi şi cu îngerii alături a mers la moartea cea mucenicească. Dar nu înainte de a muri, a spus: Dumnezeul cel ce ne-a zidit şi în numele Căruia mor, omorât de tine, nu ne va uita să ne pomenească în împărăţia Sa, dar nici pe tine nu te va uita pentru faptele tale. Aşa s-a încheiat scena celor 7 sfinţi. Pe acea grămadă de trupuri mutilate, de cadavre, mama şi i-a îmbrăţişat pe toţi şi a murit pe cadavrele lor. Spune Sfântul Ioan Gură de Aur: a murit de 7 ori acea mamă, fiindcă fiecare copil văzându-l cum îl chinuiau, pentru ea era un chin. Şi cele care sunteţi mame, şi taţi, ştiţi ce înseamnă să-ţi iubeşti copilul. Ai suferi tu îndoită durere când îl vezi că suferă el. Dar cele adevărate, bineînţeles.

Gândiţi-vă la Solomonia, câtă durere a putut să suporte ! Pentru aceasta, nici Dumnezeu nu a mai trecut-o prin chinurile morţii. Ea era deja moartă de 7 ori, suferinţa aceea i-a făcut cea mai mare cunună şi a imprimat-o în pagina istoriei de mare demnitate, o mamă cu adevărat care a ştiut să-şi iubească rodul sângiurilor ei. N-a lăsat, după cum de multe ori am spus, Dumnezeu lumea de izbelişte; ne-a lăsat Dumnezeu pretutindeni şi în toate domeniile unde noi activăm ca oameni, fiinţe raţionale, iubitoare, ne-a lăsat câte o pagină, câte un exemplu de unde putem să ne adăpăm. Să ne învăţăm cum să lucrăm în anumite situaţii incomode, părute imposibile, dar le trecem prin viaţă.

Iubiţi credincioşi, acest tiran, împărat fiind, a făcut aceste crime. Nimeni nu-l putea opri, avea sceptrul puterii. Credea că nu-l vede nimeni, dar Cel ce a zidit lumea avea să vadă şi la timp avea să-i arate şi lui. Îi venea răsplata după cum a şi făcut. Mai târziu, când a socotit Dumnezeu să-l scoată din viaţă, i-a dat o boală atâta de cruntă că s-a umplut de viermi înlăuntricul lui. Se auzea cum clocoteau viermii înăuntru şi avea o duhoare insuportabilă, nu o puteau suporta cei mai stilaţi doctori, elevaţi. Şi aşa a pierit, dar nu înainte de a conştientiza că această pedeapsă îi vine de la Dumnezeul iudeilor, Acela pe care el L-a ignorat şi a omorât în numele Lui pe cei 7 fii Macavei. Aceşti 7 feciori, împreună cu mama lor şi cu dascălul lor Eleazar, a stat la rădăcina vitejiei poporului iudeu, că a scuturat în scurt timp jugul sirian, al idolatriei.

Iată, cu adevărat, dragi credincioşi, ce înseamnă să-L iubeşti pe Dumnezeu şi să te lupţi pentru ceea ce trăieşti. Să mergem peste sute de ani în casa unei tinere căsătorite cu numele Tomaida. Aceea creştină fiind s-a căsătorit după legea creştinească şi, într-o zi, soţul ei fiind la lucru, a rămas cu socrul. Aprinzându-se socrul de patimă asupra ei, a căutat să abuzeze de ea. Atâta s-a opus acestui lucru mizerabil şi împotriva legii creştineşti, încât că a atras mânia bătrânului, care scoţând sabia a omorât-o. N-a durat mult şi a venit pedeapsa peste el, că a orbit în aceeaşi clipă. Nu mai găsea uşa să iasă din casă şi în felul acesta s-a arătat şi minunea lui Dumnezeu. El a cerut de la fiul său să-l ducă la guvernator şi să-i dea pedeapsa, care a şi meritat-o, că i s-a tăiat capul.

Iată fiii Macaveilor cum au păstrat legea lui Dumnezeu cu moarte. Iat-o pe Tomaida cum a păstrat legea lui Dumnezeu, n-a vrut să spurce patul soţului său. În primul rând greşea faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de cel cu care s-a legat. Deşi par nişte lucruri mărunte în faţa oamenilor care sunt atâta de transparenţi cu cele frumoase, în faţa lui Dumnezeu nu este la fel. Mai vin cu o pildă foarte măruntă ca să vedeţi cum judecă Dumnezeu. Unui avvă îi vine un gând: cine este mai bun ca mine ? Şi i-a venit răspunsul: du-te în cătunul cutare şi ai să găseşti două femei. I-a fost de ajuns acest îndemn, s-a dus, a găsit după adresă, într-adevăr erau două femei cumnate, creştine. Le întreabă: în numele lui Dumnezeu să spuneţi voi ce viaţă aveţi ? Doamne, părinte, cum ce viaţă avem ? Nişte umile creştine. Voi aveţi o faptă bună, că pe mine m-a trimis Dumnezeu să vă cercetez. Şi ca într-un colţişor al minţii îi spune: ah, mi-aduc aminte că noi de când suntem, de zeci de ani, cumnate, niciodată noi nu ne-am certat şi n-am ţinut mânie niciodată una pe alta. Această faptă atâta de mică, dar care ţine de legea lui Dumnezeu, că nu te îndeamnă Dumnezeu să scoţi arma limbii imediat când te-a jignit cineva, iată ce conotaţii are la cer !

Le declinăm pe toate cele trei împreună cu nenumărate pilde care s-au întâmplat în istorie, se întâmplă şi se vor întâmpla în viaţa oamenilor. Acelea au fost cu sânge, cu crimă abominabilă la timpul acela, care se fac şi astăzi. De ce ? În numele lui Dumnezeu, într-adevăr, împlinind ceea ce a spus proorocul: Iubi-te-voi, Doamne, virtutea mea, că Domnul era virtutea acelora de a răbda până la sânge până la ultima suflare, credinţa. Ca să arzi în foc, să te jupoaie de viu, să pună sare pe rană, iată diametral opuse cele două variante ale omului: câtă tiranie era la un închinător de idoli şi câtă gingăşie era dincolo, mai ales la bătrâna mamă care în ochii ei îşi îndemna copiii să sufere în numele lui Dumnezeu. Iată la Tomaida, numai faptul că a apărat patul nestricat al soţului ei şi legea lui Dumnezeu, a ridicat-o Dumnezeu acolo unde şi merita. Sau cele două de care am spus, fapta aceea numai că nu s-au certat în viaţa lor de cumnate, iată că la Dumnezeu se citeşte cu totul şi cu totul altfel.

Iubiţi credincioşi, să ne întoarcem la tabloul zilelor noastre. Macaveii de atuncea numai faptul că să nu mănânce carne de porc, că celelalte le aveau fapte bune, că nu erau distractivi, nu din fire, păzeau legea lui Dumnezeu, punem diametral opus cu zilele de astăzi. Te cerţi parcă cu omul îndemnându-l, oboseşti spunându-i: păzeşte-te copilă sau băiatule, că acolo unde te duci e mizerie ! Vă duceţi cu gloata la mare, ce rezolvaţi ? Vă dezgoliţi acolo, ce credeţi ? Că dacă vrei – sub motivaţia că ţi-a zis doctorul să te bată soarele pe undeva – e acelaşi soare oriunde, du-te într-un dos undeva dacă vrei să faci plajă, dar trebuie să-ţi arăţi acolo formele. Iată, dragi credincioşi, ce înseamnă ideea de gloată, că spre aşa ceva se merge. De acolo s-au inspirat pentru zilele de astăzi, că atunci când Antioh a cucerit Ierusalimul îşi trimitea trepăduşii săi în Ierusalim, spunând în oraşe şi în sate: să fim cu toţii una, să avem un singur Dumnezeu, un singur sac, o singură pungă, să gândim cu toţii una şi să facem cu toţii una.

Aşa este astăzi mondializarea. Departe de mine de a fi un politician, mi-e chiar scârbă, iertaţi-mi cuvântul. Dar lucrurile care sunt astăzi, ce credeţi, că de ce se fac acestea ? În dedesubtul lor nu este forma carnală de a-i uni pe oameni şi a sparge graniţele, este de a universaliza păcatul. Marele american de ce este legat de nas, precum taurul de coridă, şi dus în toată lumea ? Să ducă prin forţă tot păcatul. Şi chiar săptămâna aceasta am avut o discuţie cu cineva care trăieşte în Anglia, în Londra, în stilata metropolă. Copilul de 11 ani, mergând la şcoală, îi pune nişte întrebări incomode mamei: mamă, de ce nu se poate căsători bărbat cu bărbat ? La 11 ani. Ea, săraca, ce să-i spună: dragul mamei, nu se poate. Poţi să intri în dedesubturi să-i spui de ce ? Dar domnul profesor la şcoală ne-a spus că se poate, bărbat cu bărbat şi femeie cu femeie. Frumoasă cultură ! Stilaţii englezi ! Frumoasă învăţătură ! Tu, ca tată şi ca mamă, ce poţi să-i mai spui acelui copil ? Când ajunge la pubertate desăvârşită, poţi să-l mai opreşti ?

Iată câtă diferenţă este între omul de atuncea şi omul de astăzi. Când au venit Macaveii şi au apărat dreptatea lui Dumnezeu, aş putea să spun au apărat bunul simţ din oameni, dar cu sânge în faţa ighemonilor, cine se mai ridică astăzi de vreme ce voi, mamelor, tu îţi duci de mânuţă copilul şi ţi-l dai în nişte mâini străine ? E copil acuma, mamă, şi nu înţelege, dar mai târziu te va blestema că l-ai băgat într-o cloacă. Şi când vor abuza alţii de el, pe tine te va blestema. Îmi spunea un duhovnic de o mamă care nu rodea; s-a rugat la Dumnezeu şi i-a dat Dumnezeu rod pântecelui. A născut un copil şi-l iubea ca pe lumina ochiului. A venit vremea când s-a îmbolnăvit de moarte, se certa cu Dumnezeu, spunea că se leapădă şi de Dumnezeu, dacă i l-a dat acuma să i-l ia ? S-a făcut bine copilul. A ajuns adolescent şi s-a făcut o fiară, o lepădătură, puţin spus beizadeaua de astăzi. Începea să-şi blesteme copilul mama şi acuma Îl blestema pe Dumnezeu că i l-a dat. Să ne substituim un pic acestui Judecător: oare cine este nebun ? Cine gândeşte deformat ? Tu, mamă, mi-ai cerut. Poate am vrut să ţi-l iau. Mă blestemai. Poftim, ia-ţi-l acuma. Şi-l ai. Acuma de ce mă blestemi ? Eu ţi l-am făcut nebun ? Încotro să mai alerge Dumnezeu cu omul ?

Nu uitaţi mulţi care sunteţi părinţi, am ţinut fiindcă astăzi pomenim pe Sfinţii 7 Mucenici Macavei, să luaţi această lecţie de viaţă, părinţilor. Dacă nu i-ai dat copilului atunci când este de-a curmezişul patului demnitatea de a fi om printre oameni şi de a-L avea pe Dumnezeu în fiinţa lui ai pierdut totul. Nu te lăuda că-i deştept, nu te lăuda că-i frumos, astea sunt trecătoare. A arătat istoria copii superdotaţi şi au ajuns ultimele lichele, şi în reversul medaliei, majoritatea geniilor erau nişte repetenţi la timpul lor, dar când le-a venit mintea la cap, au fost oameni cu adevărat. Cu atât mai mult în Biserică. Se răresc rândurile în Biserică, aveţi nevoie de slujbă, dar nu vă pasă cât de grea este o slujbă, că ea se face tot cu oameni. Rămân profund mâhnit că vă îndemnaţi copiii pe cărările cele strâmbe şi murdare. Dumnezeu care a binecuvântat istoria oamenilor şi pe toţi oamenii binecuvântează şi în continuare, dar nu uitaţi că vin timpuri, dragi credincioşi, din ce în ce mai grele şi trebuie să răspundem de tot ceea ce facem, chiar şi de ce zicem.

Luând aminte la aceste umile pilde care au fost cu un adânc învăţământ pentru oameni, trebuie să ne gândim că oameni suntem şi noi, şi totodată să ne adăpăm la izvorul acestora care au murit cu demnitate la apărarea numelui lui Dumnezeu. Astăzi este prima zi din postul Adormirii Maicii Domnului, care este şi hramul mânăstirii noastre. Vă rog să-l postiţi în cinstea Împărătesei cerului şi a pământului, Căruia I Se cuvine slava în vecii vecilor. Amin.