Reflectii prilejuite de furtunile care se abat asupra sufletului

Reflecţii prilejuite de furtunile care se abat asupra sufletului în această lume tot mai crudă şi încrâncenată

de Lucian Popa

Pentru a creşte, a face flori şi a rodi, o plantă are nevoie de lumina şi căldura soarelui, are nevoie de apă limpede din pământ, are nevoie să fie mângâiată de adierile de vânt, are nevoie să se simtă iubită de fluturi şi albine. Dacă dimpotrivă ea nu are parte de lumină şi căldură, dacă vântul în loc să adie o scutură cu furia furtunilor, dacă nu are parte de apă limpede, ea se ofileşte.

Cu atât mai mult sufletului omului, care este mult mai gingaş şi sensibil ca o floare, are nevoie de lumina şi căldura Soarelui dreptăţii, Domnul nostru Iisus Hristos, pentru a trăi, a se dezvolta şi a înflori ca o floare minunată. Sufletul are nevoie de lumina Soarelui, are nevoie să se hrănească cu învăţătura adevărată, să se hrănească din absolutul şi desăvârşirea lui Dumnezeu, are nevoie de gărduţ sau proptele pentru a creşte drept şi a se dezvolta armonios – acestea sunt legile, canoanele Bisericii şi morala evanghelică care îl călăuzeşte; are nevoie de afecţiune, afecţiune din partea lui Dumnezeu pe care o primeşte prin credinţă şi nădejde în Biserica Sa şi afecţiune din partea semenilor, care nu îl pot înconjura cu o dragoste adevărată şi sinceră decât tot în Biserică.

Însă ce vedem astăzi de jur împrejurul nostru ?

În loc de lumina Soarelui, sufletul omului are parte de lumină ca într-o zi de toamnă foarte noroasă când razele soarelui de-abia străbat norii grei şi ameninţători; când căldura aproape nu se mai simte. În loc să tragă apa limpede a învăţăturii dumnezeieşti din izvorul nesecat al Bisericii, sufletul are parte de petrolul sau uleiul unor învăţături şi filozofii extrem de vătămătoare pentru suflet.

Asupra sa se abat ploi reci cu picături grele care cad necontenit, încovoindu-l; se abat vânturi foarte puternice, furtuni care suflă cu o furie turbată pentru a-l dezrădăcina. Învăţătura despre Dumnezeu – lumina şi hrana sufletului – este contrazisă şi negată, omul este învăţat că nu există Dumnezeu, că totul este relativ şi nimic nu este absolut, nimic nu durează, relaţiile dintre oameni sunt făţarnice şi mincinoase fiind permis orice, nu există iubire adevărată şi durabilă, şi poate săvârşi câte păcate vrea pentru că oricum totul este murdar şi pângărit şi oricum faptele sale nu contează nicăieri.

Aceste vijelii, aceste ploi şi grindine care cad continuu asupra sa fac ca floarea sufletului să se încovoaie, fac demnitatea omului să se frângă, iar omul cade într-o deznădejde cumplită, vede numai abisuri şi infernuri în jurul său, nici o rază de lumină a Soarelui nu mai străpunge norii negri adunaţi deasupra sufletului său. Puţini sunt oamenii care rezistă la aceste intemperii terifiante, care nu se frâng precum florile. Până şi pomii şi copacii falnici pot cădea la vijelii şi furtuni, darămite un om sensibil, mai ales dacă nu este înrădăcinat în credinţă.

Şi astfel omul se frânge, se împietreşte şi trăieşte o viaţă care numai viaţă nu mai este, este un coşmar fără sens şi fără sfârşit. Vede imoralitate şi corupţie; vede politicieni corupţi de la nivel local până la nivelul instituţiilor internaţionale; vede funcţionari corupţi, medici care nu operează dacă nu primesc plicul; oameni de afaceri corupţi care nu au nici o lege sau morală, actori şi cântăreţi imorali; până şi în relaţiile cu cei mai apropiaţi: rude, prieteni, colegi sau vecini vede aceleaşi norme şi moravuri cuprinse de putreziciune. Atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în filme, cărţi omul nu întâlneşte decât corupţie şi imoralitate; însetat după Dumnezeu, ca cerbul spre izvoarele apelor, sufletul nu întâlneşte decât apă tulbure şi stătută, care în loc să-i stingă setea, îl vatămă.

Lumea aceasta necruţătoare a început să atace extrem de violent şi lumea inocentă a copiilor. Încă din pântecele maicii sale, pruncul nu mai are siguranţă că va vedea lumina zilei. Apoi, copilul este atacat cu o agresivitate deosebită prin educaţia pe care o primeşte la şcoală, prin violenţa şi cruzimea relaţiilor de familie, prin desenele animate, jocurile, filmele şi cărţile cu care se întâlneşte. În loc ca adulţii să îngrijească această floare inocentă a copilăriei, ei o rănesc şi ofilesc cu lumea lor.

La rândul său, adolescentul nevinovat şi cu idealuri curate este nevoit să accepte lumea cu toate plăgile ei oribile, fără a găsi nici un liman spre care să tindă, nici o ancoră de care să se agaţe şi se scufundă şi el în mlaştina deznădejdii, iar sufletul său suferă cumplit.

Această deznădejde născută din lipsa credinţei, iubirii, propagării de idei otrăvite şi de aplicare a lor la toate nivelele societăţii transformă lumea într-un sanatoriu – un imens spital de nebuni –, căci sufletele oamenilor sunt tot mai vătămate, tot mai bolnave. Nemaicunoscând rostul adevărat al vieţii şi pe Ziditorul lor, oamenii îşi pierd până şi dorinţa de a trăi şi merg cu multă uşurinţă către sinucidere.

Povara acestei lumi otrăvite este din ce în ce mai greu de purtat, în absenţa unor repere, în absenţa afecţiunii şi iubirii.