Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu (XVII)
Tâlcuiri la Noul Testament
Tâlcuirea Sfintei Evanghelii de la Marcu (XVII)
de Sfântul Teofilact, arhiepiscopul Bulgariei
Capitolul 11
Intrarea în Ierusalim. Blestemarea smochinului. Izgonirea zarafilor din Biserică.
11, 1-6: Şi când s-au apropiat de Ierusalim, în Vitfaghi şi Vitania, către Muntele Măslinilor, au trimis doi din ucenicii săi. Şi au zis lor: mergeţi în satul care este înaintea voastră; şi îndată intrând într-însul, veţi afla un mânz legat, pre care nimeni din oameni nu a şezut; dezlegându-l pre el să-l aduceţi. Şi de va zice vouă cineva: căci faceţi aceasta ? Să ziceţi, că Domnului trebuieşte, şi numaidecât îl va trimite pre el aici. Şi au mers şi au aflat mânzul legat lângă uşă afară la răspântie, şi l-au dezlegat pre el. Iar oarecare din cei ce stau acolo, au zis lor: ce faceţi de dezlegaţi mânzul ? Iar ei au zis lor precum le poruncise Iisus; şi i-au lăsat pre ei.
1. Mat. 21, 1 şi urm; Luca 19, 29 şi urm; Ioan 12, 12 şi urm.
Şi în alte dăţi, de multe ori a venit Domnul la Ierusalim, dar niciodată cu atâta slavă ca acum, că mai înainte Se tăinuia din pricina zavistiei iudeilor. Iar acum, pentru că sosise vremea Patimii, pe care El Însuşi a rânduit-o pentru Sine, mai cu slavă vine, ca, de vor vrea, să înţeleagă slava Lui; şi din proorociile care se împlinesc cu Dânsul să cunoască că este Dumnezeu adevărat. Iar de nu vor vrea să înţeleagă, spre mai mare osândă să le fie lor, că nici după atâtea arătate minuni n-au crezut.
Vezi câte semne se arată aici: le-a zis ucenicilor că vor găsi un mânz, a zis că vor fi opriţi, apoi zicând că Domnul are trebuinţă de mânz, îi vor lăsa. Pentru că nici acesta nu este lucru mic a li se da voie apostolilor să aducă mânzul – lucru care nu s-ar fi împlinit de nu ar fi stat în chip tainic asupra stăpânilor mânzului oarecare dumnezeiască silă, care îi împingea pe ei să lase dobitocul. Că nu este lucru mic să-i fi lăsat pe ucenici să ia lucru străin, de n-ar fi fost puterea dumnezeiască ca să-i silească pe stăpâni a-şi da dobitocul unor străini, măcar că poate săraci erau stăpânii asinei şi lucrători de pământ.
Însă învaţă-te că nu în zadar a făcut Domnul aceasta – că nu avea nici o trebuinţă de mânz Cel care de atâtea ori a înconjurat pe jos toată Iudeea şi Galileea – ci ca să arate că va stăpâni peste norodul păgânesc. Căci acesta era nesupus şi neînvăţat şi era legat prin păcatele sale afară la răspântie, adică în viaţa aceasta, lângă uşă, adică afară de Biserică, şi au fost dezlegaţi de ucenici prin botez şi prin credinţă. Şi a şezut pe el Domnul, punând ucenicii deasupra hainele lor, adică toată podoaba cea din faptele bune. Căci mai înainte, goi fiind păgânii, se făceau grozavă privelişte lucrând fărădelegi[1]. Iar după ce au fost aduşi de apostoli, atunci s-au învăţat a umbla cu bună cuviinţă şi pentru aceasta şi deasupra lor este purtat Hristos, şezând El deasupra. Dar cine erau cei mai dintâi stăpâni ai mânzului, care îi opreau pe apostoli ? Arătat este cu adevărat că diavolii, însă apostolii se fac mai puternici şi decât aceştia.
11, 7-10: Şi au adus mânzul la Iisus, şi şi-au pus pre el hainele lor, şi au şezut pre dânsul. Şi mulţi aşterneau veşmintele lor pre cale; iar alţii tăiau stâlpări din copaci şi le aşterneau pre cale. Şi cei ce mergeau înainte şi cei ce veneau pre urmă, strigau zicând: Osana ! Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului. Bine este cuvântată împărăţia, care vine întru numele Domnului, a părintelui nostru David. Osana întru cei de sus !
7. Ioan 12, 14. 9. Ps. 117, 24.
Câtă vreme petrece nestricat, norodul cunoaşte ce se cuvine şi de aceea Îl cinsteşte pe Iisus, fiecare după a sa putere. Dar ce spun cei ce-L laudă ? Această laudă de la David au luat-o. Iar osana, după cum socotesc unii, însemnează „O, mântuieşte !”, iar după cum socotesc alţii însemnează laudă; însă mai potrivit este înţelesul cel dintâi, întrucât în psalmul 117 se află O Doamne mântuieşte ! (117, 24), care întru graiul evreiesc se scrie osana.
Iar împărăţie a lui David este numită Împărăţia lui Hristos[2], mai întâi pentru că din sămânţa lui David se trăgea Domnul, dar şi pentru că David se tâlcuieşte puternic la mână sau îndestulat la mână. Şi cine altul este îndestulat la mână fără numai Domnul ale cărui mâini atâtea minuni au făcut ?
Să aşternem şi noi dar hainele noastre, adică trupul – căci haină a sufletului este trupul – şi să-l supunem pe el Domnului. Şi să aşternem calea vieţii noastre tăind stâlpări din copaci, adică urmând noi vieţilor sfinţilor, deoarece copaci sunt sfinţii, din care taie stâlpări cel care urmează faptele lor bune. Ci şi faptele noastre cele ce merg înainte şi cele ce vin pre urmă spre slava lui Dumnezeu să fie, căci unii în viaţa dinainte bună începătură au arătat, iar viaţa cea de pe urmă a lor nu a fost aşa, nici spre slava lui Dumnezeu nu au făcut-o lucrătoare.
11, 11-14: Şi au intrat Iisus în Ierusalim şi în biserică; şi după ce au văzut toate, fiind vremea înspre seară, au ieşit la Vitania cu cei doisprezece. Iar a doua zi ieşind ei din Vitania, au flămânzit. Şi văzând un smochin de departe, având frunze, au venit, ca doar va afla ceva într-însul; şi venind la el, nimic nu au aflat, fără numai frunze; că încă nu era vremea smochinelor. Şi răspunzând Iisus, au zis lui: de acum înainte nimeni să nu mai mănânce rod din tine în veac. Şi auzeau ucenicii lui.
12. Mat. 21, 18 şi urm.
A intrat Iisus în biserică, dar iarăşi a ieşit, arătând că o părăseşte de acum şi o lasă pustie şi spre jefuire. Şi se duce în Betania, care se tâlcuieşte casa ascultării, pe iudeii cei nesupuşi şi împietriţi la inimă lăsându-i, pentru ca la cei ce-L ascultă pe El să vină împreună cu ucenicii.

Hristos blestemând smochinul
Frescă din biserica Mânăstirii Pec, Serbia, secolul al XIV-lea
Dar să vedem şi cele despre smochin, căci multe par a fi nepotrivite. Întâi că a flămânzit Domnul de dimineaţă, apoi că, nefiind vremea smochinelor, El caută roade. Şi pentru care pricină a pedepsit pom nesimţitor ? Însă toate acestea, după iconomie le face. Căci, de vreme ce deseori a făcut minuni spre facerea de bine a oamenilor şi nu au văzut ucenicii puterea Lui întru a pedepsi pe cineva, pentru aceasta, voind să arate ucenicilor că şi rău poate face şi de-ar voi pe cei care aveau să-L răstignească putea să-i piardă într-o clipită, asupra pomului nesimţitor îşi arată puterea. Că lucru şi minune mare este cum pomul cel atât de mustos s-a uscat, căci smochinul este mai plin de sevă decât toţi pomii.
Şi flămânzeşte de dimineaţă, cu iconomie dând voie trupului. Şi roadă cere de la smochin, căruia nu-i era vremea de roadă, ca – precum am zis mai sus – să arate ucenicilor că poate şi a pedepsi.
Dar este smochinul acesta şi închipuire a sinagogii iudeilor, care avea numai frunze, adică Legea, acestea dându-le lor umbră, iar roadă nicidecum nu avea (Matei 3, 8; 21, 19) şi de aceea au flămânzit Iisus de mântuirea lor. Căci zice Domnul: Mâncarea mea este să fac voia celui ce m-au trimis pre mine, şi să săvârşesc lucrul lui (Ioan 4, 34), iar voia lui Dumnezeu este a întoarce pe cei ce păcătuiesc. Deci, de vreme ce nu avea roadă sinagoga, a fost blestemată şi s-a uscat (Marcu 11, 20-21), nemaiavând nici prooroc, nici dascăl.
11, 15-18: Şi au venit în Ierusalim, şi intrând Iisus în biserică, au început a scoate pre cei ce vindeau şi cumpărau în biserică, şi mesele schimbătorilor de bani şi scaunele celor ce vindeau porumbei le-au răsturnat, şi nu lăsa să poarte cineva vas prin biserică. Şi învăţa zicând lor: au nu este scris: casa mea, casă de rugăciune se va chema, întru toate neamurile ? Iar voi o aţi făcut peşteră tâlharilor. Şi au auzit cărturarii şi arhiereii şi căutau în ce chip l-ar fi pierdut pre el, că se temeau de dânsul, căci tot norodul se mira de învăţătura lui.
15. Mat. 21, 12; Luca 19, 45; Ioan 2, 14. 17. Isaia 56, 7; Ier. 7, 11. 18. Luca 19, 47 şi urm.
Cum că Iisus a scos din templu pe cei ce vindeau acolo, povesteşte şi Ioan, însă acela la începutul Evangheliei sale (Ioan 2, 13-17), iar Marcu către sfârşitul Evangheliei. Deci, socotind că aceasta a fost a doua oară, şi mai mare prihănire se face iudeilor, de vreme ce, de multe ori aceleaşi îndreptări făcând Domnul, ei nu s-au întors.
Şi numeşte Domnul templul peşteră de tâlhari din pricina iubirii de câştig, căci neamul tâlhăresc este neam dedat la câştig. Deci, de vreme ce şi aceştia din templu vindeau pentru câştig dobitoacele cele ce se aduceau pentru jertfă, tâlhari i-a numit pe ei. Iar zarafi erau cei care schimbau banii. Şi aduce asupra lor pârâş pe Proorocul Isaia, care zice: Casa mea, casă de rugăciune se va chema (Isaia 56, 7).
Dar, o, să nu fie aceasta şi pentru noi ! Adică să ne aflăm şi noi scoşi afară din Biserică; pentru că mulţi intrăm şi în Biserica noastră, vânzând cele bune şi cumpărând cele rele. Sunt încă şi cei ce au mesele pline cu bani, adică cei ce iconomisesc şi chivernisesc pe cele bisericeşti, însă toate pentru iubirea de bani le fac. Dar şi scaunele celor ce vând porumbei le răstoarnă, adică pe arhiereii care vând darurile duhovniceşti – căci porumbelul este semn al Duhului – îi scoate Domnul afară din arhierie; căci acela care pentru aur hirotoneşte este caterisit. Dar şi cel care darul şi curăţia din botez le va vinde diavolului, şi acesta şi-a vândut porumbelul lui şi pentru aceasta se şi scoate din Biserică.
11, 19-23: Şi dacă s-a făcut seară, au ieşit afară din cetate. Şi a doua zi trecând, au văzut smochinul uscat din rădăcină; şi aducându-şi aminte Petru, i-a zis lui: Învăţătorule, vezi smochinul pre care l-ai blestemat, s-a uscat. Şi răspunzând Iisus, au zis lor: aveţi credinţă în Dumnezeu; că amin zic vouă, că cela ce ar zice muntelui acestuia: ridică-te şi te aruncă în mare, şi nu se va îndoi întru inima sa, ci va crede că ce va zice va fi, fi-va lui orice va zice.
20. Mat. 21, 20. 21. Evr. 6, 8. 23. Mat. 17, 20.
Deşi Matei zice cum că îndată s-a uscat smochinul şi văzând aceasta ucenicii s-au minunat (Matei 21, 19-20), să nu te tulburi auzind acum pe Marcu, care zice că a doua zi au văzut smochinul uscat căci dator eşti aşa să înţelegi spusa lui Matei: Şi îndată s-a uscat smochinul, deci zăboveşte puţin după acest cuvânt, apoi zi: Văzând ucenicii s-au minunat. Când anume văzând ? Nu îndată, ci a doua zi. Şi cu adevărat cel ce aşa înţelege nici o nedumerire nu va avea.
Şi vezi cum şi de aici Hristos Se arată că este Dumnezeu, căci zice Domnul prin prooroci: Eu usuc lemnul cel verde, şi înverzesc lemnul cel uscat (Iezechiil 17, 24). Şi minunează-te de dumnezeiasca iubire de oameni, cum şi nouă, celor ce prin credinţă ne asemănăm Lui, ne dă putere de a face minuni – pe care El în chip firesc o are –, încât şi munţii să-i putem muta !
Iar munte este şi cugetarea cea plină de trufie, neînduplecată fiind şi înălţime înşelătoare având. Deci, cel ce vede că patima mândriei îl supără pe el şi se sârguieşte să-l scoată din cercetarea şi pronia lui Dumnezeu – că mândru este cel care zice cum că toate prin sine le isprăveşte şi nu prin Dumnezeu –, unul ca acesta este dator a certa acest munte, adică pe mândrie, şi a-i zice: Ridică-te şi te aruncă în mare, adică în oamenii lumeşti şi necredincioşi, care se află în marea vieţii acesteia. Iar el nu se va îndoi întru inima sa, adică nu se va despărţi de Dumnezeu, căci cel mândru se desparte de Dumnezeu, zicând: Nimic nu am de la Dumnezeu, nici nu am trebuinţă de ajutorul Lui.
11, 24-26: Pentru aceasta zic vouă: toate câte cereţi, rugându-vă, să credeţi că veţi lua, şi va fi vouă. Şi când staţi de vă rugaţi, iertaţi orice aveţi asupra cuiva, ca şi Tatăl vostru cel din ceruri să ierte vouă greşelile voastre. Iar dacă voi nu veţi ierta, nici Tatăl vostru cel din ceruri nu va ierta vouă greşelile voastre.
24. Mat. 7, 7 şi 21, 22; Luca 11, 9. 25. Efes. 4, 32. 26. Mat. 6, 15.
Cel care crede din tot cugetul său, cu adevărat şi-a întins inima sa spre Dumnezeu şi, ca să zic ceea ce zice David, şi-a vărsat sufletul său înaintea lui Dumnezeu (Psalmi 41, 4; 61, 8). Iar cel care şi-a întins inima sa către Dumnezeu, s-a unit cu El şi inima lui înfierbântându-se, dintru aceasta se adevereşte că va dobândi cererea sa. Deci ce a pătimit aceasta, acela va cunoaşte. Şi socotesc că pătimesc aceasta toţi cei ce măcar puţin iau aminte.
De aceea şi zice Domnul: „Toate le veţi lua, câte cu credinţă le veţi cere”, căci cel care crede, pe de-a întregul pe sine se dă lui Dumnezeu, cu lacrimi vorbind cu Dânsul, ca şi cum ţinându-se de picioarele Stăpânului întru rugăciune. Voieşti încă şi întru alt chip a primi ceea ce ceri ? Iartă orice ţi-a greşit ţie fratele[3]. Vezi cât de lesnicioasă este primirea darului lui Dumnezeu ?
11, 27-33: Şi au venit iarăşi în Ierusalim; şi umblând el prin biserică, au venit la dânsul arhiereii şi cărturarii şi bătrânii, şi au zis lui: cu ce putere faci acestea ? Şi cine ţi-a dat ţie puterea aceasta ca să faci acestea ? Iar Iisus răspunzând, au zis lor: întreba-voiu şi eu pre voi un cuvânt şi să-mi răspundeţi mie, şi voiu spune şi eu vouă cu ce putere fac acestea. Botezul lui Ioan, din cer a fost, sau de la oameni ? Răspundeţi-mi mie. Şi ei cugetau întru sine, zicând: de vom zice: din cer, va zice: pentru ce dar nu aţi crezut lui ? Iar de vom zice: de la oameni, se temeau de norod, că toţi aveau pre Ioan, că, cu adevărat prooroc a fost. Şi răspunzând, au zis lui Iisus: nu ştim. Şi Iisus răspunzând, au zis lor: nici eu nu voiu spune vouă cu ce putere fac acestea.
27. Mat. 21, 23; Luca 20, 1 şi urm. 28. Ieş. 2, 14. 31. Luca 7, 30. 32. Mat. 14, 5.
Tulburându-se ei din pricină că Domnul scosese din templu pe cei ce negustoreau, vin la Dânsul voind să-L prindă în cuvânt şi îi zic: cu ce putere faci acestea ?, ca şi cum i-ar fi spus: „Cine eşti Tu de faci unele ca acestea ? Dascăl eşti pus ? Arhiereu eşti hirotonit ?” Iar acestea Îl întrebau, sârguindu-se să-L aducă pe El întru nedumirire, ca să-L biruiască pe El; că de va fi zis: „Eu cu puterea Mea fac acestea”, să-L împroaşte cu pietre, ca pe un potrivnic al lui Dumnezeu, iar de va fi zis: „Cu puterea lui Dumnezeu fac acestea”, să îndepărteze de la El norodul care-L socotea că este Dumnezeu. Deci, Domnul îi întreabă pe dânşii despre botezul lui Ioan nu în zadar, nici în chip sofistic adică înşelător, ci ca să-i prindă pe ei în cuvânt; şi fiindcă Ioan mărturisise despre El, îi întreabă pe aceşti vicleni.
Astfel, de-ar mărturisi ei că Ioan este de la Dumnezeu, să fie siliţi a primi şi mărturia lui Ioan pentru Hristos. Dar fiindcă aceia, din pricina răutăţii lor de bunăvoie, stăteau în nedumirire, Mântuitorul nu le zice: „Nici Eu nu ştiu ce vă voi spune vouă”, ci nici eu nu voiu spune vouă cu ce putere fac acestea, adică ,,devreme ce vicleniţi şi de bunăvoie vă faceţi răi, nu vă voi învrednici de răspuns”.
[1] În lumea păgână greacă şi romană, goliciunea predomina atât în viaţa privată, cât şi în cea publică şi religioasă (băile publice, jocurile atletice, orgiile).
[2] Şi mare va fi stăpânirea lui, şi păcii lui nu va fi hotar, pre scaunul lui David şi întru împărăţia lui va şedea, ca să o îndrepteze şi să apere cu judecată şi cu dreptate, de acum şi până în veac, râvna Domnului Savaot va face aceasta (Isaia 9, 7).
[3] Cuviosul Isaia Pustnicul ne învaţă astfel: „Înfricoşător este cuvântul Domnului, că de nu vezi inima ta curată faţă de toţi, să nu ceri nimic de la Dumnezeu, căci Îi aduci ocară, odată ce fiind păcătos şi având vreo supărare faţă de omul asemenea ţie spui Celui ce cunoaşte inimile: ‘Iartă păcatele mele’. Unul ca acesta nu se roagă cu mintea, ci cu buzele, întru neştiinţă. Fiindcă cel ce voieşte cu adevărat să se roage lui Dumnezeu cu mintea, în Sfântul Duh şi cu inima curată, înainte de a se ruga îşi cercetează inima, de este neîmpovărată de vreo grijă faţă de orice om sau nu. Şi dacă nu o face, se amăgeşte pe sine. Căci în acest caz, nu este cine să-l asculte pe el, pentru că nu mintea lui se roagă, ci împlineşte o obişnuinţă a orelor de canon. Dar cel ce voieşte să lucreze în chip curat, va cerceta întâi mintea lui, ce are în ea. Astfel, de zici: ‘Miluieşte-mă’, miluieşte şi tu pe cel ce te roagă, şi de zici: ‘Iartă-mă’, iartă şi tu nevrednicul. Iar de zici: ‘Nu-Ţi aduce aminte de păcatele mele’, nici tu să nu refuzi să ierţi păcatele aproapelui tău. Şi dacă zici: ‘Nu-Ţi aduce aminte de relele ce le-am făcut, fie cu voia, fie silit’ – deşi nu este silă –, nu trebuie să gândeşti ceva împotriva vreunui om. De nu ai ajuns să faci acestea, în zadar te rogi” (Filocalia, vol. XII, Cuvântul XVIII, Editura Harisma, Bucureşti, 1991, p. 143).









