Istoria Bisericii (VII)

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse


Volumul IV
Cartea a IX-a

Anii 382–406

4

Ioan, supranumit Gură de Aur – Caracterul său – Primele sale studii – Primele sale scrieri – Predicile sale din Antiohia – El este ridicat pe scaunul Constantinopolului – Viaţa sa ca episcop – Râvna sa – Luptele sale cu curtea împărătească – Împărăteasa Eudoxia – Evtropie – Ioan Gură de Aur contribuie la căderea sa în dizgraţie – Mila sa faţă de el – Eudoxia vrea să-l piardă pe Gură de Aur după ce l-a pierdut pe Evtropie – Ioan Gură de Aur se ridică împotriva scandalurilor de la curte – Călătoria lui Ioan Gură de Aur în Asia – Un intrus pe scaunul Constantinopolului – Marii fraţi prigoniţi de Teofil al Alexandriei sub pretextul origenismului, se duc la Constantinopol – Ioan Gură de Aur se declară în favoarea lor – Epifanie la Constantinopol – Conduita sa anti-canonică – El părăseşte Constantinopolul şi moare întorcându-se în Cipru – Teofil la Constantinopol – Sinodul de la  Stejarul – Exilul lui Ioan Gură de Aur – Întoarcerea sa – Noile lupte dintre el şi Eudoxia – Un nou sinod – Al doilea exil al său – Viaţa lui Ioan Gură de Aur în exil – Intervenţia lui Onorie, împăratul Apusului – Sinodul de la Roma – Scrisoarea lui Ioan Gură de Aur către Inochentie, episcopul Romei – Opoziţie faţă de intervenţia Apusului în cauza lui Ioan Gură de Aur – Prigonirea susţinătorilor săi – Violenţele faţă de Ioan Gură de Aur – Moartea lui – Apologia sa – Învăţătura lui Ioan Gură de Aur

 

Anii 386-406

 

Partea a IV-a

Teologii romani se bazează în principal pe acest text referitor la alegerea Sfântului Matia:

,,Petru ia întotdeauna cel dintâi cuvântul, fiindcă el este plin de râvnă, fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei, şi fiindcă el este primul dintre apostoli”. Şi puţin mai departe, întrebându-se dacă Petru nu putea să-l desemneze el însuşi pe cel care trebuia să-i ia locul lui Iuda, el adaugă: „Fără îndoială, el putea, dar s-a abţinut pentru a nu avea aerul că face o favoare celui pe care el l-ar fi numit”[1].

Să începem prin a observa că aceste expresii: ,,Petru ia întotdeauna cel dintâi cuvântul, fiindcă el este plin de râvnă, fiindcă el este primul dintre apostoli” dovedesc deja prin ele însele că Sfântul Ioan Gură de Aur nu putea avea intenţia de a zice: fiindcă el era şeful Bisericii. De asemenea, [faptul că] aşază între aceşti doi fiindcă pe cel de-al treilea: „Fiindcă lui i-a încredinţat Iisus Hristos grija turmei” nu mai poate avea sensul pe care ar fi vrut să i-l atribuie teologii romani; aceasta l-ar fi pus pe sfântul învăţător în contradicţie cu el însuşi, nu numai cu acest fragment, ci cu toate scrierile sale.

Ceea ce noi afirmăm este pe deplin confirmat de tâlcuirea pe care marele episcop o dă cuvintelor: Paşte mieluşeii mei, paşte oile mele[2], pe care se bazează în mod precis adversarii noştri pentru a susţine că [aceste cuvinte] i-au fost adresate numai lui Petru, că numai lui i-a fost încredinţată grija turmei: aceasta nu a fost spusă numai apostolilor şi episcopilor, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, ci şi fiecăruia dintre noi, oricât de mic ar fi el, care a fost însărcinat cu grija turmei”[3]. Astfel, după Sfântul Ioan Gură de Aur, aceste cuvinte nu i-au fost spuse numai lui Petru şi numai pentru el, ele nu-i conferă demnitatea de păstor suprem al apostolilor şi al Bisericii, ci ele au fost adresate tuturor apostolilor în comun, şi tuturor episcopilor şi păstorilor care sunt de asemenea succesorii apostolilor. De altfel, Sfântul Ioan Gură de Aur nu vede nici o autoritate în aceste cuvinte, ci un îndemn la râvnă şi solicitudine: „De trei ori, spune el, Domnul îl întreabă pe Petru, şi de trei ori îi dă porunca, pentru a-i arăta câtă grijă trebuie să aibă el de mântuirea oilor[4].

Sfântul învăţător a răspuns el însuşi insinuărilor pe care teologii romani ar fi vrut să le extragă din restul textului său:

„Vedeţi, spune el, cum Petru face totul de comun acord şi nu decide nimic prin propria autoritate şi putere …[5] Nu a fost Petru cel care i-a prezentat (pe Matia şi Iosif), ci toţi (apostolii). Astfel, Petru nu a făcut decât să dea un sfat, arătând că nu venea de la el, ci că acest lucru fusese vestit odinioară în profeţii; în consecinţă, el era tâlcuitorul, dar nu învăţătorul”. Şi mai departe: „Remarcaţi modestia lui Iacov: deşi a primit scaunul de episcop al Ierusalimului, el nu a spus nimic în această circumstanţă; cugetaţi de asemenea la marea modestie a altor ucenici care, după ce i-au acordat în mod unanim scaunul lui Iacov, nu se mai ceartă între ei. Deoarece această Biserică era ca în cer, neavând nimic pământesc, nestrălucind nici prin zidurile ei, nici prin marmurile ei, ci prin fervoarea evlavioasă şi unanimă a membrilor ei”. Teologii romani citează prima parte a textului Sfântului Ioan Gură de Aur, dar se feresc mult să o citeze pe cea din urmă: aceasta este metoda lor obişnuită.

După sfântul învăţător, apostolii acţionează deci de comun acord; ei decid cu toţii împreună candidaţii la alegere; Petru nu vorbea ca un învăţător, ci ca un tâlcuitor al profeţiilor; Iacov, care era primul în demnitate, şi ceilalţi apostoli l-au lăsat să vorbească singurul din modestie, şi nu pentru că ei nu deţineau aceeaşi putere ca el. Dacă Sfântul Ioan Gură de Aur a recunoscut o demnitate superioară în Biserică, se poate spune că aceasta este a Sfântului Iacov al Ierusalimului. Într-adevăr, în afară de textul citat mai sus, noi vom mai găsi următorul text în scrierile sale:

„Vedeţi, după Petru, Pavel este cel care vorbeşte, şi nimeni nu se găseşte acolo care să obiecteze; Iacov aşteaptă şi rămâne calm, deoarece întâietatea îi fusese încredinţată lui. Ioan şi ceilalţi apostoli nu vorbesc şi tac fără nici o ciudă, deoarece sufletul lor era curat de orice slavă deşartă … După ce ei (Varnava şi Pavel) au fost omorâţi, Iacov ia cuvântul şi spune: „Simon v-a istorisit cum Dumnezeu Şi-a aruncat privirea asupra păgânilor …” Limbajul lui Petru a fost mai vehement, cel al lui Iacov este mai moderat. Aşa trebuie să acţioneze întotdeauna cel care deţine o mare putere: el lasă altora severitatea şi păstrează pentru el însuşi moderaţia”. Şi mai mult, analizând cuvintele Sfântului Iacov, el face următorul raţionament: ,,Ce vrea să spună: Eu judec ? Aceasta vrea să spună: Eu afirm cu autoritate că lucrul este aşa … Aşadar, Iacov a hotărât întreaga chestiune[6].

Dacă acest fragment nu are nici o valoare în ochii teologilor romani în favoarea primatului lui Iacov, el nu dovedeşte mai puţin împotriva primatului lui Petru, înţeles în sens de autoritate.

Teologii romani mai citează, în sprijinul sistemului lor, următoarele cuvinte ale Sfântului Ioan Gură de Aur cu privire la căderea Sfântului Petru: „Dumnezeu a îngăduit ca el să fie biruit fiindcă vroia să-l aşeze prinţ al întregului univers, pentru ca, amintindu-şi de propriile greşeli, el să-i ierte pe cei care vor cădea”. Noi am văzut deja mai sus că Sfântul Ioan Gură de Aur nu ataşa titlului de prinţ al universului sensul pe care Roma se străduieşte să i-l atribuie; această supoziţie [fiind] înlăturată, fragmentul citat nu prezintă mai nimic în favoarea tezei papale. Cât despre ce gândea Sfântul Ioan Gură de Aur despre căderea Sfântului Petru, el se angajează singur s-o tâlcuiască astfel[7]:

„Vrând să îndrepte în Petru acest defect al contradicţiei, Hristos îngăduie ca acest apostol să se lepede de El … Ascultaţi ceea ce El îi spune: M-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta[8]. El foloseşte această exprimare pentru a-l atinge cu mai multă forţă, şi a-i arăta că lepădarea sa ar fi mai grea decât a altora, şi că ea ar cere un ajutor mai mare. Căci exista acolo o crimă dublă: aceea de a se contrazice şi aceea de a se ridica deasupra altora. Exista acolo chiar o a treia mai gravă, aceea de a te baza în întregime pe propriile puteri. Pentru a-l vindeca pe Petru, Mântuitorul îl lasă să cadă şi, punându-l alături de ceilalţi ucenici, El îi spune: Simone, Simone, iată satana v-a cerut pre voi, ca să vă cearnă ca grâul – cu alte cuvinte, să vă tulbure, să vă ispitească, dar eu m-am rugat pentru tine, ca să nu piară credinţa ta. De ce dacă satana a cerut să-i treacă prin ciur pe toţi apostolii, Domnul nu le spune tuturor: Eu m-am rugat pentru voi ? Nu este acest lucru evident pentru motivul pe care l-am indicat mai sus ? Nu este acest lucru pentru a-l impresiona şi a-i arăta că lepădarea sa va fi mai grea decât cea a altora, că El îi adresează cuvântul numai lui Petru ? … Deci cum a putut Petru să se lepede de Hristos ? Fiindcă Hristos nu i-a spus: Ca tu să nu mă renegi deloc; ci: Ca să nu slăbească cu totul credinţa ta, ca ea să nu piară în întregime[9].

Cum să descoperi sub această exprimare cea mai mică aluzie la o supremaţie de autoritate dată Sfântului Petru cu ocazia căderii sale ? Ce îndrăzneală ieşită din comun este aceea a romanilor noştri care cutează să susţină că Domnul a avut intenţia de a stabili o distincţie în favoarea lui Petru şi de a indica ridicarea sa deasupra celorlalţi apostoli exact în momentul în care El îi vestea căderea şi lepădarea sa !

Cuvintele următoare stabilesc în mod evident sensul pe care sfântul învăţător îl atribuie primatului Sfântului Petru. El spune mai întâi că acest apostol era „primul în Biserică”. Or, primul, într-o societate, nu vrea să spună că este şeful acestei societăţi. Şi mai departe el adaugă: „Când spun Petru, eu spun piatra trainică, temelia neclintită, marele apostol, primul dintre apostoli, primul chemat, primul supus”[10]. Se vede că el îl laudă pe Petru pentru trăinicia credinţei pe care a mărturisit-o; el îi dă titlul de primul dintre apostoli pentru că el a fost chemat primul la apostolat; el nu spune primul în autoritate, ci primul supus. Deci Sfântul Petru a avut fericirea de a fi chemat primul la apostolat şi de a fi de asemenea primul slujitor al lui Iisus Hristos.

În ce priveşte pretinsa succesiune pe care episcopii Romei ar fi primit-o de la Sfântul Petru, teologii romani rezumă astfel învăţătura Sfântului Ioan Gură de Aur:

„Biserica Antiohiei a avut fericirea de a-l avea pe Petru câtăva vreme; ea îl recunoaşte ca întemeietor al său, dar ea nu l-a păstrat. El şi-a mutat scaunul la Roma; la Roma a primit cununa de mucenic. La Roma este mormântul său, la Roma, în oraşul împărătesc prin excelenţă”.

Iată cuvintele sfântului învăţător:

„Una din prerogativele oraşului nostru (Antiohia) este de a-l avea ca învăţător pe Petru, corifeul apostolilor. Era drept ca oraşul care, din tot universul, a avut cel dintâi privilegiul de a fi împodobit cu numele de creştin, să aibă de păstor pe cel dintâi dintre apostoli. Dar primindu-l ca învăţător, noi nu l-am reţinut pentru totdeauna, noi l-am cedat oraşului împărătesc Roma; sau, mai curând, noi l-am reţinut pentru totdeauna, căci dacă noi nu avem trupul lui Petru, noi reţinem credinţa lui Petru, ca pe Petru, fiindcă ţinând credinţa lui Petru este ca şi cum noi l-am ţine pe Petru însuşi[11].

Deci Petru nu este ceva decât prin adevărul despre care el a adus mărturie. Sfântul Ioan Gură de Aur o spune expres în acelaşi cuvânt. El adaugă: „Din momentul în care l-am menţionat pe Petru, s-a înfăţişat memoriei mele un alt Petru (Flavian, episcop al Antiohiei, în perioada în care a fost scris acest cuvânt), un părinte şi învăţător comun nouă tuturor, care a moştenit din virtutea Sfântului Petru, şi care a primit scaunul său drept moştenire”. Apoi, în elogiul Sfântului Ignatie, episcop al Antiohiei, noi citim următoarele: „Sfântul Ignatie a fost succesorul lui Petru în principatul său”[12]. Traducătorul latin a spus: „Sfântul Ignatie l-a urmat (pe Sfântul Petru) în demnitatea episcopatului”. Este incorect. Principatul, în stilul Părinţilor, este apostolatul, care este mai curând izvorul episcopatului, dar care îl depăşeşte în demnitate şi putere. În rest, dacă traducem prin principat sau episcopat, mărturia Sfântului Ioan Gură de Aur nu este mai puţin opusă dogmei romane potrivit căreia episcopul Romei ar fi unicul moştenitor al Sfântului Petru. După Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Petru nu a putut să ocupe în mod real scaunul unui oraş oarecare; el a fost deopotrivă, şi într-un sens general, episcopul-apostol al tuturor Bisericilor în care el a propovăduit Evanghelia şi care păstrează învăţătura sa.

În acelaşi cuvânt, Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Sfântul Ignatie al Antiohiei „învăţător al Romei în credinţă” şi el explică astfel motivul pentru care Petru, Pavel şi Ignatie au murit la Roma: „Voi (locuitori ai Antiohiei), prin harul lui Dumnezeu, nu mai aveţi nevoie de instruire, căci voi aţi fost înrădăcinaţi în religie; dar locuitorii Romei, din cauza marii nelegiuiri care domnea acolo, au avut nevoie de un ajutor mai puternic; iată de ce Petru şi Pavel, şi împreună cu ei Ignatie, toţi trei au fost omorâţi acolo[13]. Dezvoltând acest subiect, el adaugă: „Ca moartea acestor apostoli şi a lui Ignatie să fie o dovadă văzută şi o propovăduire în faptă a învierii lui Iisus Hristos”.

În alt cuvânt al său, Sfântul Ioan Gură de Aur mărturiseşte cu aceeaşi precizie că el nu acordă nici un drept de superioritate oraşului Roma, deşi Petru şi Pavel au murit acolo; el se exprimă astfel: „Eu iubesc Roma pentru măreţia sa, pentru vechimea sa, pentru frumuseţea sa, pentru mulţimea locuitorilor săi, pentru puterea sa, pentru bogăţia sa, pentru faptele de vitejie ale războinicilor săi, dar mai ales eu numesc acest oraş preafericit pentru că Pavel a scris romanilor în timpul vieţii sale, pentru că el i-a iubit, pentru că el a vorbit cu ei în timpul şederii sale printre ei, şi pentru că a murit la ei”[14].

Sfântul învăţător exprimă simplu sentimentul său personal de afecţiune pentru oraşul Roma; elogiile pe care i le aduce sunt pământeşti, vremelnice; el spune simplu: „Eu iubesc Roma”, dar nu spune că recunoaşte Biserica din acest oraş ca regina Bisericilor, ca mama şi stăpâna altora. El nu-i atribuie nici un privilegiu din cauza Sfântului Petru. Rezultă în mod logic că teologii romani au abuzat de scrierile sale căutând să adăpostească sub numele unui atât de mare învăţător prerogativele pe care ei le atribuie papalităţii.

În ce priveşte constituţia Bisericii, ca în toate învăţăturile de credinţă, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost ecoul fidel al secolelor anterioare, şi învăţăturile pe care el le-a expus sunt încă cele ale Bisericii soborniceşti răsăritene al cărui Părinte dintre cei mai iluştri a fost.

Noi vom avea în curând ocazia de a face istoricul reabilitării acestui mare episcop, dacă se poate numi astfel dreptatea care i-a fost făcută şi dezaprobarea universală cu care a fost pedepsit Sinodul de la Stejarul.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] La Faptele Apostolilor, omilia 3.

   [2] N.tr.: Ioan 21, 15 şi 17.

   [3] La Sfântul Matei, omilia 77.

   [4] La Sfântul Ioan, omilia 88.

   [5] La Faptele Apostolilor, omilia 3.

   [6] La Faptele Apostolilor, omilia 33.

   [7] La capitolul I din Epistola către Galateni.

   [8] N.tr.: Luca 22, 32.

   [9] La Sfântul Matei, omilia 82.

   [10] Despre milostenie, omilia 3.

   [11] Omilia a doua, la titlul Faptele Apostolilor.

   [12] Laudă Sfântului Ignatie.

   [13] Ibid.

   [14] Omilia 32, la Epistola către Romani.

Din aceeasi categorie...