Pagini de istorie EP nr. 64

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

de

Eusebiu Popovici

 

Capitolul III

Romano-catolicismul de la 1517-1789

§. 186. Misiunile sau propaganda Bisericii Romano-Catolice

Încă din periodul precedent Biserica Romano-Catolică lucra cu zel pentru misiuni; acest zel fu cu atât mai mare în secolul XVI, XVII şi XVIII din cauza pierderii de teren a romano-catolicismului la protestanţi, pierdere ce-l făcea să simtă trebuinţă de a se desdauna în alte părţi. Pe lângă vechile ordine monastice, lucrau excelent în propagande şi ordinele nouă, aşa alăturea cu dominicanii şi franciscanii ordinul capucinilor şi mai ales iezuiţii, care şi în această direcţie întrecură pe toate celelalte ordine. Dar Biserica Catolică nu se mărgini numai la propagande în ţări păgâne; ea înţesa cu misionari şi ţările Bisericilor creştine din orient, iară la convertirea protestanţilor putu obţine rezultatele, despre care am amintit în istoria protestantismului, negreşit şi cu concursul misionarilor săi, mai ales al iezuiţilor, totuşi în primul rând mai mult prin măsurile represive ale guvernelor catolice din Francia, Polonia şi din statele coroanei Austro-Ungariei.

Pe lângă ordinele monastice, care emulau între sine în misiuni, au contribuit la progresul propagandei şi autorităţi, institute şi asociaţii particulare. Încă în 1552 ordinul iezuiţilor a fondat la Roma un Collegium Germanicum, iar în 1571 Papa Grigoriu XIII (1572-1585) un Collegium Graecorum, în 1585 un Collegium Maroniticum, în fine şi un Collegium Illyricum, spre a pregăti pentru propaganda între compatrioţii lor pe germani, greci, maroniţi, precum şi pe sârbi şi bulgari, care până în jumătatea secolului XIX s-au numit şi iliri, fiindcă locuiesc pe teritoriul Illyricului de odinioară. Apoi în 1622 Grigoriu XV (1621-1626) înfiinţă un oficiu sau autoritate aparte a Curiei, cu numele de ,,Congregatio de propaganda fide”, sau simplu ,,Propaganda”, ca autoritate centrală a propagandei. În 1627 Papa Urban VIII (1623-1644) acordă acestei ,,Propagande” şi alte drepturi şi înfiinţă pentru ea un seminar nou de misionari, ,,Collegium Urbanum” sau colegiul Papei Urban. În acest institut al propagandei se primesc tineri din toate ţările şi se educă, spre a fi misionari pentru compatrioţii lor. Astfel de institute au fost înfiinţate apoi şi în alte părţi de protectori ai misiunii, aşa în 1663 la Paris: seminarul pentru misiune externă şi în 1703 Seminarul Sfântului Spirit cu acelaşi scop.

 

A. În ce priveşte propaganda Bisericii Romane între păgâni, ţările principale ale acestei propagande au fost: India, China, Japonia, Filipinele, India posterioară şi America. Prin silinţele coloniilor portugheze şi ale misiunilor creştine din Africa fu convertit şi Congo, statul negrilor de pe coasta de vest a Africii, care în secolul XVI şi până la jumătatea secolului XVII a fost în floare, iar în 1669 s-a distrus; totuşi în el creştinismul n-avu forţă vitală, aşa că după distrugerea statului apuse şi el, afară de resturi sporadice, amestecate cu vechiul păgânism.

În propagandă au avut cel mai bun succes iezuiţii, care au arătat mult zel, admirabilă stăruinţă şi mare abilitate.

Încă din 1542 unul din cei 6 primi colegi ai lui Ignatiu Loyola, fundatorul ordinului şi anume iezuitul Francisc Xaver a întreprins, la doi ani după confirmarea ordinului, o călătorie misionară sub protecţia Portugaliei în India orientală, unde domneau portughezii şi aveau chiar episcopi şi preoţi, care însă nu puteau face mult spor între indienii păgâni. Acum Francisc Xaver (Xaverius) se aplecă cu mult zel a converti pe indienii păgâni şi spre acest scop şi-a ales pe Paria, casta cea mai dispreţuită de toţi ceilalţi indieni, ca necurată. El predică acestei caste religia dragostei şi a egalităţii oamenilor şi boteză multe mii. Lăsând apoi în India orientală o parte din ucenicii şi soţii săi, Xaver s-a dus în Japonia (1549), spre a pune şi acolo bazele misiunii pentru ordinul său. Cu toată rezistenţa preoţilor japonezi (Bonţi), el reuşi a converti curând şi în Japonia mai multe mii, între care chiar câţiva prinţi, înfiinţând şi o comunitate înfloritoare. Spre a continua această operă, lăsă acolo pe alţi ucenici şi el alergă în China (1552), dar când să calce hotarul acestei ţări muri (1552), după ce lucrase 10 ani ca misionar. Colegii săi din ordin continuară lucrul început de el nu numai în India orientală şi Japonia, ci străbătură şi în China şi înfăptuiră aici, ceea ce Francisc Xaver nu putuse din cauza morţii. Dar ei, mai cu seamă de la 1583, reuşiră prin faptul, că mai întâi Matia Ricci (1610), iezuit italian, a ştiut a atrage pe chinezi cunoscând perfect limba şi literatura chineză şi posedând erudiţie cum plăcea chinezilor.

În India orientală curând iezuiţii nu se mai mulţumiră numai cu Paria, ci şi-au propus a converti şi pe celelalte caste. Şi la începutul secolului XVII (1606) Robert Nobili, iezuit italian, s-a însărcinat a converti pe brahmani sau brahmini, casta cea mai înaltă, prin aceeaşi metodă, de care se servi de la 1583 cu succes în China, Matia Ricci, compatriot şi coleg al său de ordin. Spre acest scop Nobili învaţă nu numai limba brahminilor ci şi ştiinţele lor şi se ivi ca Sanias, adică ca brahmin penitent; în o parte a Indiei orientale, unde nu erau Paria creştini. Se ştie că brahminii puneau mare preţ pe practicile sau mai vârtos pe chinurile la care se aplicau asceţii şi iezuitul îi întrecea în acestea. Brahminii nu voiau a fi în comunitate cu Paria, iezuitul de asemenea se ferea a veni în contact cu aceştia. Astfel Nobili înfiinţă (1606-1648) între brahmini o biserică creştină, cea de pe coasta Malabar a Indiei, aşa numita Biserică malabară. El a cruţat într-însa uzurile indiene pe cât posibil intacte şi se acomoda cu ele. Pe urmele lui au mers ucenicii săi.

Creştinarea făcea între brahmini progrese mari. Atunci capucinii, care de asemenea erau misionari în India, fiind geloşi de succesul iezuiţilor, îi acuzară la Roma că practică acomodarea şi consecinţa fu că provizor încă din 1704, iar definitiv în 1744 s-a interzis iezuiţilor acomodarea cu uzurile malabare. Dar odată cu această interzicere şi opera lor decăzu. Indienii orientali convertiţi la creştinism nu voiră a-şi părăsi vechile lor datini şi cea mai mare parte din ei se lepădară de creştinism. Şi când pe lângă aceasta în 1773 ordinul iezuiţilor fu suprimat, succesele lor au apus mai de tot.

În China iezuiţii s-au dus îndată ce muri Francisc Xaver (1552). Dar chinezii dispreţuiau pe toţi cei ce voiau a le impune cu cunoştinţe europene şi nu chineze. Acest fapt a decis de la 1571 pe Matia Ricci, iezuitul italian, numit mai sus, a se apleca mai întâi la studiul limbii, literaturii şi ştiinţei chineze, iară mai ales la matematică, astronomie şi mecanică, pe care chinezii punea foarte mult preţ şi tocmai în 1583, după ce s-a pregătit astfel, se ivi în public între chinezi. Prin cunoştinţele sale despre limba şi literatura chineză şi despre ştiinţele agreate în China şi-a câştigat mare consideraţie şi intrare la curtea imperială, ba chiar fu ridicat în clasa mandarinilor, adică în clasa demnitarilor înalţi. Astfel Ricci reuşi a predica cu succes Evanghelia între chinezi şi a face numeroase convertiri. După moartea lui (1610) a continuat a opera în acelaşi mod întâi Adam Schall, iezuit german (1622-1666), apoi Ferdinand Verbiest, iezuit olandez (1671-1688) şi alţi iezuiţi. Totodată ei menajară uzurile chineze, mai ales marea lor pietate pentru străbuni şi numirile ce ei dădeau de obicei lui Dumnezeu, precum: ,,Tien” (cer), ,,Changti” (împărat suprem) şi ,,Schaugti” (domn suprem).

Dar şi aici iezuiţii aţâţară gelozia altor misionari şi anume a dominicanilor; aceştia îi acuzară că amestecă creştinismul cu păgânismul chinezilor şi că se acomodează cu uzuri creştineşti. Încă din 1645 Curia de la Roma le-a interzis iezuiţilor aceasta, în 1656 i-a lăsat în voie după întâmpinările ce făcură, dar apoi le-au oprit din nou, mai cu seamă în 1707 şi 1715. Totuşi ei n-au respectat aceste prohibiri. În sfârşit după luptă îndelungată, Scaunul de la Roma în 1742, adică cu 2 ani înainte de a face aceasta respectiv de India orientală, a dat contra iezuiţilor respectiv de China decizia definitivă. Ei au fost siliţi a nu se mai acomoda cu uzurile chinezeşti. Totodată ei încă de mai înainte, (cu deosebire în 1661 şi de la 1722), deveniră suspecţi la chinezi de planuri politice şi suspiciunea acestora se întări prin faptul că iezuiţii încetară de a se mai acomoda ca până atunci cu uzurile lor. De aceea acum iezuiţii şi cei convertiţi de dânşii mai înainte începură a fi persecutaţi mai adeseori şi mai cu cruzime, misiunea decăzu şi apuse cu totul în 1773, când ordinul iezuiţilor fu suprimat şi constrâns a părăsi teritoriul chinez.

În Japonia la început iezuiţii avură cele mai mari succese, cu toată rezistenţa bonţilor. În 1587, adică după o propagandă de 38 ani, ei aveau în Japonia 300.000 creştini, 13 seminare şi 250 biserici şi păreau siguri că vor converti treptat şi progresiv toată Japonia. Însă în Japonia iezuiţii deveniră suspecţi mai curând decât în China unde ei deveniră suspecţi mai întâi în 1661 şi durabil în 1722 că au planuri politice; chiar în anul 1587 acum amintit, începu o persecuţie ce în 1597 deveni sângeroasă şi 26 creştini fură răstigniţi. Suspiciunea că iezuiţii ar fi aliaţii portughezilor, în planurile de cucerire ale acestora, o alimentară olandezii, care voiau a respinge pe portughezi cu forţa lor maritimă şi comercială din posesiunile acestora cum şi a-i priva de avantajele ce aveau, ba chiar ţinteau efectiv a alunga pe portughezi din Japonia.

În 1607 izbucni o nouă persecuţie, ce în 1614 se mai înăspri, în 1624 deveni sângeroasă şi în sfârşit în 1637-1638 a tins a stârpi cu totul creştinismul în Japonia. Optzeci de iezuiţi şi mii de creştini japonezi muriră martiri. De la 1666 până la 1848 în Japonia fiecare autohton, suspect că ar fi creştin, fu pus la ceremonia ,,Efumi”, ce consistă în a călca crucea cu picioarele, spre a se purifica de suspiciune. Olandezii, care urmăreau să aibă ei monopolul în Japonia, sunt acuzaţi de complicitate la această ceremonie, ce este o blasfemie pentru creştini, dar o complicitate nu chiar activă ci cel puţin pasivă, fiindcă olandezii asistau la acea ceremonie. În 1862, după 2 ½ secole, Papa Piu IX (1846-1878) canoniză pe martirii japonezi. Misiunea a fost nimicită şi a rămas aşa până în timpul recent (1860). Dar resturi de creştini deşi pe ascuns şi cu idei întunecate s-au păstrat până în timpul prezent.

Din contră, spre sud de Japonia în arhipelagul Indiei şi anume în Insulele Filipine, pe la sfârşitul secolului XVI creştinismul romano-catolic sub protecţia Spaniei fu aşa de victorios, că din peste 7 milioane de indigeni au rămas păgâni numai un milion şi negreşit sunt păgâni până azi; pe lângă aceasta, Biserica Romano-Catolică sub protecţia Portugaliei şi a Spaniei mai câştiga câteva sute de mii de creştini în India posterioară şi anume în Cochinhina şi Tonching, aici însă nu fără a suferi totodată şi persecuţii.

Ce priveşte America, încă înainte de 1492 Columb avu ideea, a profita de descoperirea, ce el prevăzu, spre a converti populaţia la creştinism. Însă europenii cuceritori şi creştini, care luară în stăpânire America, erau avizi şi cruzi, tindeau mai mult, a face bogăţii, a jefui şi a robi pe aborigeni, decât a răspândi la ei creştinismul şi civilizaţia; de aceea misionarii, care veniră cu cuceritorii (mai cu seamă franciscanii şi dominicanii) n-au putut avea decât puţin spor în convertirea aborigenilor americani, adică a indienilor, fiindcă aceştia cu bunul simţ firesc al lor răspundeau la predicile misionarilor, că religia unor oameni avizi şi cruzi desigur nu este religie adevărată şi de aceea nu voiesc a avea în comun cu ei nici împărăţia cerului. Apărător celebru al drepturilor umane ale indienilor fu Bartolomeu de Las Casas († 1566), misionar spaniol din ordinul dominican, apoi episcop; el făcu în prima jumătate a secolului XVI (1510-1547) 7 călătorii din America în Europa, spre a stărui la curtea Spaniei pentru libertatea indienilor şi chiar reuşi a obţine recunoaşterea drepturilor umane ale lor, totuşi cu consecinţa, că acum în locul indienilor se cumpărau sclavi din statele negrilor din Africa. Astfel Las Casas fu liberatorul indienilor, care de atunci nu mai serviră spaniolilor ca sclavi, dar în acelaşi timp el fu promotor, negreşit involuntar al sclaviei negrilor.

Spre a ameliora soarta acestora în America de Sud a lucrat apoi în jumătatea întâi a secolului XVII tot aşa de neobosit timp de 40 ani Petru Claver († 1654), iezuit pus în urmă între sfinţi. De atunci propaganda romano-catolică făcu mari progrese în America. Totuşi iezuiţii avură şi aici succes mai mare decât dominicanii şi franciscanii. Ei se separară cu totul de cuceritori, veniră la indieni ca amici care nu voiau să aibă nimic a face cu aceia şi astfel reuşiră a întemeia numeroase comunităţi de indieni creştini în America de Nord, în cea centrală şi mai mult în cea de sud. În Paraguay, care era posesiunea Spaniei, iezuiţii întemeiară la începutul secolului XVII chiar un stat creştin de indieni, propriu al lor şi-l guvernau ei sub supremaţia Spaniei şi iată cum: în 1610 iezuiţii cerură permisiune la Filip III regele Spaniei (1598-1621) a converti la creştinism pe indigenii din Paraguay şi a-i guverna sub suzeranitatea Spanieii, plătind numai tribut regelui Spaniei. Ei creştinară curând 300.000 indieni şi-i făcură oameni civilizaţi, trăind în reducţii, adică în ţinuturi ecleziastice sau în circumscripţii parohiale; ei îi păstoreau, îi guvernau, îi judecau şi-i civilizau.

Totuşi în 1750 Spania cedă Portugaliei o parte din Paraguay şi Portugalia nu se mulţumi a avea numai supremaţia peste partea ei, ci institui guvernul ei propriu. Populaţia statului de până atunci a iezuiţilor se revoltă acum contra portughezilor şi consecinţa ultimă fu că în 1759 iezuiţii au fost alungaţi din Portugalia şi din coloniile portugheze, în 1767 şi din Paraguay, partea Spaniei şi din toată America, pe unde dominau spaniolii. De atunci şi propaganda romano-catolică din aceste părţi decăzu cum a decăzut în toate teritoriile misiunilor de unde iezuiţii fusese alungaţi. Indienii creştini din Paraguay o parte se risipiră şi o parte se întoarseră din nou la păgânism. Dintre indienii încorporaţi complet la coloniile Spaniei şi ale Portugaliei deveniră creştini romano-catolici ca 7 ½ milioane şi dintre negrii împărţiţi ca sclavi în ele cam 4 milioane, dar mai mult prin constrângere decât pe cale misionară.

 

B. Propaganda Bisericii Romano-Catolice pe teritoriul Bisericii de Răsărit, mai precis atât pe teritoriul Bisericii Ortodoxe cât şi pe al Bisericilor heterodoxe, s-a manifestat în secolele XVII şi XVIII prin încercări de a uni aceste Biserici cu cea romano-catolică, adică prin încercări de unire, care au devenit parţial uniri efective. Iezuiţii au avut rol principal şi în aceste părţi; ei au fost şi aici misionari şi factorii cei mai zeloşi şi mai abili ai unirii. Chiar după câteva decenii de la confirmarea ordinului lor (1540) iezuiţii au pătruns în ţările orientalilor şi au început a opera în ele.

 

1. La creştinii ortodocşi din Răsărit de sub dominaţiunea turcilor încă în 1583 Papa Grigoriu XIII trimise în Constantinopole un colegiu sau propriu zis o comisie de iezuiţi, spre a dirija un colegiu – institut de educaţie religioasă romano-catolică pentru tineri, care aveau a fi pregătiţi ca viitori misionari romano-catolici între compatrioţii lor; astfel chiar din ultimele două decenii ale secolului XVI iezuiţii începură încercările de unire şi chiar reuşiră treptat a face să încline la Biserica Romano-Catolică câţiva teologi, ba chiar episcopi şi patriarhi. Dar o unire efectivă avu loc numai în patriarhia Antiohiei în jumătatea întâi a secolului XVIII, când în anul 1724 Chiril III, patriarhul Antiohiei, şcolar al iezuiţilor numit şi Serafim, care venise la scaunul patriarhal după patriarhul Atanasie IV prin uzurpare, se uni şi atrase la unire şi pe partizanii săi. Chiril a rămas acum patriarh unit; însă ortodocşii l-au scos şi au pus în loc patriarh ortodox pe Silvestru. Acum Chiril a rămas patriarh unit dar fu nevoit a fugi împreună cu 10 episcopi uniţi ai săi pe Muntele Liban. Aici au rămas următorii săi până la 1840, când îşi luară reşedinţa pentru câtva timp în Aleppo (Haleb, Berea veche) şi în sfârşit chiar în Damasc, pe când patriarhul ortodox avea reşedinţa continuu în Damasc.

Partizanii patriarhului unit, care primiră unirea prin acţiunea iezuiţilor şi cu care se asociară şi partizani ai unirii din patriarhia de Ierusalim şi Alexandria, în consideraţie că heterodocşii şi mai ales monofiziţii numeau pe ortodocşii din acele părţi melhiţi, au luat şi ei numele de melhiţi romano-catolici, iar abuziv şi numele de melhiţi simplu sau şi numele de greci romano-catolici din Siria, Palestina şi Egipt; astăzi ei sunt în număr cam de 50.000 (alţii dau 80.000) şi formează de asemenea 3 patriarhii unite aparte dar le păstoreşte un singur patriarh. Grecii care în mare număr trăiau în Italia de Sud şi în restul Italiei (numiţi italo-greci), precum şi grecii din afară de Italia, care erau sub dominaţiunea Veneţiei, au fost câştigaţi de asemenea pentru unire prin măsuri politice, o parte din ei încă mai demult, iar o parte acum.

Cei din urmă greci din Italia de Sud au fost atraşi la unire de Papa Sixt V (1585-1590)  prin constrângerea episcopilor ortodocşi a sta departe de ei, iară unii greci mai cu seamă de pe insulele Mării Ionice şi Egee au fost chiar latinizaţi. Numai colonia grecească din Veneţia rezistă viguros încercărilor de unire, la care în secolul XVIII au dat concurs chiar unii superiori ai Bisericii de acolo; în timpul modern această colonie s-a împuţinat foarte din cauză că numeroşi greci s-au retras din Veneţia, dar a conservat ortodoxia. Când însă de la 1571 veneţienii pierdură la turci treptat dominaţia pe litoralul grecesc şi pe insule s-a restabilit aici în foarte mare parte şi ortodoxia, fiindcă veneţienii nu mai putură face în acele regiuni nici o presiune în favoarea Bisericii Romano-Catolice.

În ultimele decenii ale secolului XVI iezuiţii au răzbit şi în Rusia mare şi în părţile Rusiei de Vest şi de Sud, ce erau sub dominaţia Poloniei. Ei s-au dus în Rusia mare mai întâi ca ambasadori papali. În anul 1581 s-a dus în Rusia ca ambasador papal iezuitul Possevin, spre a decide la unire pe ţarul Ivan IV Vasilievici, cel Cumplit (1533-1584). Ţarul având nevoie de intervenţia papei spre a face pace cu Polonia, primi amical pe Possevin însă nu consimti la unire. Tot aşa fură în zadar şi încercările de unire, ce făcu Polonia pe timpul interregnului din Rusia (1605-1613), după ce în 1598 s-a fost stins dinastia Ruric, sub ţarii susţinuţi de Polonia şi anume sub Pseudo-Dimitrie întâi şi al doilea (1605-1606 şi 1607-1610), precum şi sub Vladislav, fiul regelui Poloniei (1610-1613).

Chiar de la 1684, când iezuiţii obţinură şi permisiune de a intra ca atari în Rusia, ei au fost nevoiţi a se abţine prealabil de la orice încercări de uniune, fiindu-le cu totul interzis a face prozeliţi. Însă în provinciile Rusiei de Vest şi de Sud, ce sta sub dominaţia Poloniei, iezuiţii se stabiliră de la 1570 şi acolo cu concursul lui Sigismund III Suedezul, regele Poloniei (1586-1632), şcolar al lor, în 1595 au reuşit a pune la cale o unire şi a face ca în 1596 ea să fie confirmată la un sinod din Bereşti Litovschi sau Brzesc Litewski. Rutenii care rezistară unirii au fost persecutaţi cu cruzime. Însă când de la 1772 Polonia fu împărţită şi partea mai mare a ei trecu la Rusia, foarte mulţi uniţi de acolo (ca la 8 milioane) reveniră la credinţa ortodoxă şi numai o mică parte din ei (2 ½ milioane) a mai rămas atunci uniţi. De asemenea rămaseră uniţi rutenii din Galiţia, care în 1772 trecură sub dominaţia Austriei, amica unirii.

De la jumătatea secolului XVII (1642 şi 1649) iezuiţii reuşiră a atrage la unire şi pe rutenii din Ungaria de Nord, care erau sub dominaţia lui Ferdinand III, împăratul Austriei (1637-1657); rutenii de aici care rezistară unirii de asemenea fură persecutaţi cu cruzime şi unirea s-a înfăptuit. Apoi iezuiţii îşi îndreptară privirile asupra românilor. În Moldova şi Muntenia însă încercările de unire au fost zadarnice, cu toate că unii domni din motive politice simpatizau cu ea[1]. Dar între românii din Transilvania şi Ungaria sub împăratul Leopold I (1657-1705) mai precis pe la 1700 iezuiţii reuşiră a pune la cale o unire cu Biserica de la Roma, iară partea de români, care a rezistat şi anume cei din Transilvania, mult timp au fost victima persecuţiilor, până ce după jumătatea secolului XVIII, de la 1759 sub împărăteasa Maria Tereza (1740-1780), românii din această parte reuşiră a fi recunoscuţi de stat ca formând o Biserică tolerată ca şi înainte de unire. Faţă de sârbii din Ungaria şi faţă de croaţi de asemenea s-au întrebuinţat aceleaşi mijloace; de la jumătatea secolului XVI şi chiar în secolul XVII (de la 1678) un mic grup fu câştigat în Croaţia şi cam peste 100 ani (1777) s-a înfiinţat pentru acest grup episcopia Krizevac (a crucii), până atunci episcopii săi purtase titlul de Svidnica pe care latinii li-l contestau.

Albanezii latinizaţi în parte încă din periodul precedent, tot aşa sârbii din Dalmaţia, Herţegovina şi Bosnia acum fură latinizaţi în parte şi mai mare; în secolul XVII şi XVIII până la 1767 chiar pe scaunul arhiepiscopiei din Ahrida se afla uneori partizani ai unirii, atraşi de scaunul de la Roma şi şcolari ai collegiului illyric înfiinţat în Roma; în ultimele decenii ale secolului XVII propaganda romano-catolică a atras la credinţa şi ritul latinilor şi câteva zeci de mii (cam 40.000) de bulgari, mai cu seamă resturi de bogomili, iară curând după aceea, o parte mai mare dintre ei (cam 26.000) emigra în Banat, din cauza războaielor de atunci ale Turciei. Chiar Biserica Georgiei (Gruziei) situată la mare depărtare (ai cărei delegaţi, între ei şi un mitropolit Grigoriu, la sinodul unionist din Florenţa (1439) s-au fost sustras prin fugă de a subscrie decretul uniunii şi căreia în 1441 Papa Eugeniu IV îi trimisese în zadar un decret de uniune, adresat către dânsa şi către Biserica Armenească au fost obiectul necurmatelor ademeniri la unire din partea Bisericii de la Roma. Acestea se petreceau pe când Georgia, stând sub supremaţia perşilor, îndura cumplite mizerii din partea acestora, silind-o cu forţa a trece la islam şi mai mulţi suverani ai ei au fost nevoiţi a trece la islam.

Tot pe atunci deci Biserica de la Roma smomia pe unii regi creştini şi chiar pe unii catolicoşi cu speranţa în ajutorul Apusului, trimitea în ţară misionari teatini şi capucini în calitate de medici şi prin ei defăima pe preoţii localnici, pentru că erau căsătoriţi, atrăgând astfel o parte din georgieni la latinizare completă şi o parte la o unire secretă; dar în urmă, Biserica de la Roma întâlni un contrapond în influenţa crescândă a Rusiei şi fiind respinsă din ţară pe un timp, a putut face ingerinţi asupra Georgiei numai pe ascuns de pe teritoriul turcesc din vecinătatea ei.

 

2. În acelaşi timp şi în acelaşi mod Roma tindea a uni cu sine şi pe creştinii heterodocşi de la Răsărit. Spre a consolida unirea cu maroniţii (uniţi încă de la Sinodul din Florenţa, ce în 1447 fu continuat în Roma, iară propriu zis încă de la 1182, adică din timpul cruciadelor), în 1585 Papa Grigoriu XIII (1577-1585) înfiinţa la Roma aşa numitul Collegium Maroniticum. Dintre ceilalţi heterodocşi de la Răsărit au fost atraşi la unire în secolele XVI, XVII şi XVIII mai întâi nestorienii din India sau aşa numiţii creştini ai Sfântului Toma de pe coasta Malabar. De la sfârşitul secolului XV în India orientală venise portughezii şi fundase curând acolo episcopii romano-catolice, care se sileau a decide pe creştinii Sfântului Toma să se unească cu Biserica Romană; dar abia de la 1542, când veniră acolo iezuiţii, ei se aplecară la lucru mai energic şi în 1599, la un sinod din Diamper au reuşit a uni o a treia parte dintre creştinii Sfântului Toma, aşa că de atunci aceştia se împart în creştini ai Sfântului Toma uniţi şi neuniţi.

Portughezii şi apoi iezuiţii, aduşi de ei, făcură aceleaşi încercări şi la creştinii din Abisinia; la 1514-1540 un medic portughez, iară la 1626-1633 un iezuit portughez, cu ajutorul suveranilor Abisiniei, care le erau favorabili, au reuşit să ocupe chiar demnitatea de abuna, sau de căpetenie supremă a Bisericii Abisiniei. Dar în ambele cazuri această ingerinţă a portughezilor şi a iezuiţilor în Abisinia spre a uni Biserica ei cu Biserica din Roma fu atât de odioasă clerului şi poporului, că după moartea domnitorului respectiv, atât în 1540 cât şi la 1633 misionarii romano-catolici au fost alungaţi din ţară, iară misionarii pripăşiţi după 1633 au fost pedepsiţi chiar cu moarte. Copţii din Egipt au rezistat şi mai mult decât abisinienii la încercările de unire. Căpeteniile lor au primit bucuroşi daruri de la papa, dar n-au făcut unirea. Drept este că iezuiţii au reuşit a atrage şi pe unii copţi, şi la 1741 fu hirotonit un episcop unit al copţilor cu reşedinţa în Ierusalim, dar la 1781, când turma lui se părea tot prea mică pentru un episcop diecezan, fu numit în locul său ca păstor superior mai mic, un vicar apostolic cu reşedinţa în Cairo, ca fiind deocamdată suficient şi mai potrivit; însă cu toate acestea unirea n-a făcut mult progres între copţi, cum se vede chiar din faptul că la 1781 episcopia copţilor uniţi a fost transformată în vicariat apostolic, ce este de un rang ierarhic mai inferior.

Iacobiţii sirieni de asemenea au rezistat mult timp încercărilor de uniune; în jumătatea întâi a secolului XVII Simon, patriarh iacobit, s-a unit împreună cu micul număr de partizani ai săi, dar abia pe la sfârşitul secolului XVIII această uniune primi o organizaţie mai trainică şi se întinse mai mult; de la 1781 ea avu de căpetenie un patriarh stabil, deocamdată pe Liban, unde era şi patriarhul maronit, care era tot unit, căci numai acolo putu afla şi el o reşedinţă, cum s-a întâmplat şi mai înainte, cu patriarhul melchit al Antiohiei, care cum am amintit mai sus, a fost atras la 1724 de Roma, precum şi cu patriarhul armean din Cilicia, care, cum vom vedea mai jos, a trecut în 1742 la unirea cu Roma. Încercările de a atrage la unire pe nestorienii din Turcia şi Persia au mers greu la început; însă Biserica Romano-Catolică a putut avea la 1681 şi între ei un patriarh unit al haldeilor, care aduse cu sine cam a treia parte dintre nestorienii de acolo şi poartă şi el titlu de patriarh de Babilon sau de Bagdat, deşi de la început avu reşedinţa în alte părţi, iară de la 1780 aproape de Mosul.

Dintre armeni Roma a atras lesne la unire pe armenii care trăiau în statele romano-catolice. Aşa după ce căpeteniile bisericeşti ale ambelor părţi în jumătatea întâi a secolului XVI (1535-1551) legară între ele o amiciţie provizorie, fu atras în secolul XVII (de la 1624) mai întâi ex-catolicosul Melhisedec, care fugi din Armenia şi căuta azil în occident, fiind pentru câtva timp şi superior al Bisericii Armene din Lemberg. Susţinut aici de scaunul de la Roma şi de guvernul polonez de la Lemberg, el, câştigat şi de iezuiţi, a unit pe armenii din Polonia cu Biserica de la Roma, apoi complet, Nicolae Torosievici sau Torozzewici, hirotonit de Melhisedec episcop iară mai târziu arhiepiscop de Lemberg al armenilor (1627-1681).

Tot aşa în 1686, când Transilvania trecu sub supremaţia împăratului Leopold I, care era foarte favorabil unirii, Mina, episcopul armenilor din Transilvania, cu reşedinţa în Szamos Ujvar (oraş ce pentru numeroşii armeni stabiliţi în el se cheamă Armenopole, iară româneşte Gherla), uni şi pe armenii din Transilvania. Dar mai greu a fost a uni pe armenii din Turcia. Ce-i drept dominicanii chiar din periodul precedent (IV) făceau propagandă acolo sub conducerea arhiepiscopului latin, mai târziu episcop de Naxivan (Nachitochewan) şi iezuiţii, care au fost activi acolo peste tot abia de la sfârşitul secolului XVI, câştigară şi între armeni încă din secolele XVI, XVII şi începutul secolului XVIII un mic număr de aderenţi, aşa prin anul 1700 pe Mechitar, un preot tânăr şi erudit, care pentru aceasta în 1702 fugi din Constantinopole pe teritoriul Veneţiei, mai întâi la Modon (Methona) în Morea (Peloponez), apoi la 1717 chiar în Veneţia şi pe la 1703 fundă ordinul mechitarist, ordin propriu de monahi erudiţi, cu însufleţire pentru unire: dar majoritatea armenilor a fost antipatică unirii şi cei puţini la număr, care consimţiră a se uni, avură a suferi mari persecuţii din partea celorlalţi. Abia în anul 1742 latinii reuşiră a decide la unire pe Avraam, patriarh de Cilicia (1740-1749), care încă de mai înainte era aliatul lor, împreună cu partida lui şi a da astfel armenilor uniţi un ierarh superior propriu. Negreşit acest patriarh unit a trebuit a pleca din Sis, unde avea reşedinţa până atunci, căci armenii, care nu se uniră, l-au destituit şi au pus alt patriarh, iară cel unit şi-a luat reşedinţa pe Liban, sub protecţia maroniţilor. El a rămas aici cu titlu de patriarh de Cilicia al armenilor catolici şi cu o turmă de câteva zeci de mii de armeni uniţi, iară de la 1866 se strămută la Constantinopole.

[1] N.tr.: Mai sus, p. 52 s-a făcut menţiune de intenţiile ce avea Despot-Vodă de a atrage pe moldoveni la luteranism. O interesantă monografie despre acest aventurier şi planurile lui a scris preotul evanghelic Hans Petri cu titlul: ,,Relaţiunile lui Iacobus Basi iscus Heraclides cu capii reformaţiunii, precum şi propria sa activitate în principatul Moldovei. Academia Română. Memoriile secţiunii istorice. Cultura Naţională Bucureşti 1927.