Istoria Bisericii (VII)

ISTORIA BISERICII (VII)
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE

Episodul anterior

de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre

alcătuită
după documente originale şi autentice

de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse

Volumul IV
Cartea a XI-a

Anii 431-451

3

Relaţiile Sfântului Leon cu Răsăritul – Scrisoarea lui Teodoret către Leon – Flavian, episcop de Constantinopol – El se opune erorilor lui Eutihie – Sinodul de la Constantinopol unde Eutihie este condamnat – Flavian şi Eutihie se adresează Romei – Dioscor de Alexandria – Slăbiciunea lui Teodosie cel Tânăr – Sinodul cunoscut sub numele de Tâlhăria de la Efes – Moartea lui Teodosie – Pulcheria se căsătoreşte cu Marchian, care este declarat împărat – Convocarea Sinodului Ecumenic din Calcedon – Sesiunile sinodului

Anii 450-451

 

Partea a VIII-a

Dioscor, mergând spre Calcedon şi trecând prin Niceea, a ţinut un mic conciliabul în care l-a excomunicat pe episcopul Romei. Deci, acestui episcop, prin delegaţii săi, îi revenea în mod special a răspunde. Paschasinus s-a exprimat astfel:

„Şedinţa de astăzi şi o şedinţă anterioară au stabilit ce a îndrăznit Dioscor [să facă] împotriva ordinii şi disciplinei ecleziastice. El l-a primit în comuniunea sa pe Eutihie, într-o manieră anti-canonică, ale cărui opinii le împărtăşea, şi care fusese depus în mod just de episcopul său Flavian. Dioscor acţionase astfel, înainte de a se afla la Efes cu ceilalţi membri ai acestui sinod. Scaunul apostolic i-a iertat pe aceşti episcopi care s-au pocăit faţă de prea sfântul arhiepiscop Leon şi sfântul sinod. Dar Dioscor nu a arătat decât orgoliu şi îndărătnicie, atunci când avea atâtea motive de a da mărturie de pocăinţa sa.

La Sinodul de la Efes, el a împiedicat citirea epistolei Papei Leon către arhiepiscopul Flavian, cu toate că el a făgăduit cu jurământ că se va citi, şi a fost rugat în mod stăruitor. Mai târziu, în loc să se pocăiască, el a îndrăznit să pronunţe excomunicarea împotriva arhiepiscopului Leon. Mai multe memorii conţinând acuzaţii împotriva lui au fost înaintate sfântului sinod. Deoarece el nu a răspuns la cele trei citaţii care i-au fost făcute, s-a pronunţat împotriva lui aceeaşi condamnare. Pentru aceste motive: Leon, prea sfântul arhiepiscop al Romei, declară, prin noi şi prin sfântul sinod prezent aici, şi în uniune cu fericitul Apostol Petru, care este piatra şi întărirea Bisericii soborniceşti, şi temelia credinţei ortodoxe, că Dioscor este deposedat de episcopat şi de orice demnitate bisericească. În consecinţă, prea sfântul sinod va decide în privinţa lui Dioscor ceea ce i se va părea potrivit după canoane”.

Sinodul a adoptat judecata şi a notificat-o în maniera următoare:

„Sfântul sinod mare şi ecumenic, către Dioscor:

Află că, din cauza dispreţului tău faţă de dumnezeieştile canoane, nesupunerii pe care ai comis-o faţă de sfântul sinod, refuzând să te prezinţi la cele trei citaţii care ţi-au fost făcute; fără a socoti toate celelalte crime ale tale, pe 13 octombrie ai fost depus din funcţiile tale episcopale de sfântul sinod şi declarat incapabil de a-ţi exercita funcţiile ecleziastice”.

Sinodul a notificat împăraţilor şi Pulcheriei depunerea lui Dioscor, rugându-i să confirme această sentinţă.

Din punct de vedere profan, sentinţa trebuia să fie confirmată de împăraţi, din cauza bunurilor imense pe care episcopul Alexandriei le avea în administraţie.

Cea de-a patra şedinţă a avut loc pe 17 octombrie[1]. S-a început prin citirea a ceea ce se făcuse în prima şedinţă pentru depunerea celor mai vinovaţi episcopi de la Tâlhăria de la Efes; apoi s-a menţionat că, în cea de-a doua şedinţă, s-au acordat 5 zile de amânare pentru a declara dogma de credinţă.

Delegaţii imperiali au întrebat ce au decis episcopii cu privire la acest din urmă punct.

În intervalul dintre şedinţe, o comisie specială s-a reunit la Anatolie, şi acolo s-a luat o hotărâre pe care delegatul Romei, Paschasinus, a fost însărcinat s-o comunice sinodului; el a făcut-o astfel:

„Sfântul Sinod urmează definiţia Sinodului de la Niceea şi a celei a Sinodului de la Constantinopol sub marele Teodosie, cu expunerea pe care a făcut-o Sfântul Chiril la Sinodul de la Efes. Mai mult, epistolele trimise de venerabilul Leon, arhiepiscop al tuturor Bisericilor, împotriva ereziilor lui Nestorie şi Eutihie, au expus adevărata credinţă pe care sinodul a primit-o; din care nu se poate elimina nimic, la care nu trebuie a se adăuga nimic”.

Această definiţie, fiind tradusă în greacă, toţi Părinţii care erau prezenţi au declarat că aceasta a fost întotdeauna credinţa lor. Delegaţii imperiali rugând episcopii să o declare individual, toţi, începând cu Anatolie, Paschasinus şi Maxim al Antiohiei, au declarat semnând că epistola lui Leon era conformă credinţei primelor trei Sinoade Ecumenice şi că această credinţă trebuia păstrată în curăţia sa.

Episcopii din Epir, Macedonia, Thesalia, Grecia şi Creta au dat o declaraţie scrisă care a fost dictată de Sozon, episcop de Philippi. Ei recunoşteau în aceasta că mai multe expresii din epistola lui Leon i-au şocat la început şi păreau să favorizeze împărţirea în două persoane, dar că, după explicaţiile delegaţilor, ei au recunoscut exactitatea epistolei şi au admis-o ca fiind conformă vechii credinţe aşa cum fusese ea păstrată de Sinoadele de la Niceea, Constantinopol şi Efes.

Episcopii din Palestina au dat o declaraţie asemănătoare, în legătură cu explicaţiile date de delegaţii romani.

Acordul fiind dobândit, sinodul, cu un singur glas, a promulgat adevărata dogmă şi a făcut aclamaţiile obişnuite.

Cei 5 episcopi care fuseseră depuşi împreună cu Dioscor, semnând aceeaşi declaraţie ca membrii Sinodului, au fost reintegraţi şi şi-au primit din nou locurile în adunare.

Cât despre Dioscor, el nu avea cu el decât 13 egipteni; şi totuşi ei aderau la depunerea conducătorului lor. Ei au cerut să fie introduşi înaintea sinodului; dar fiindcă ei solicitau o oarecare amânare, înainte de a face aceeaşi declaraţie ca ceilalţi episcopi, prezenţa lor a pricinuit un mare tumult. Ei au implorat să li se acorde cel puţin un răgaz până când ei ar fi avut un nou arhiepiscop numit de sinod. Totul s-a încheiat cu aprobarea acestei cereri, cu condiţia ca ei să nu părăsească Constantinopolul până la numirea succesorului lui Dioscor.

Erezia lui Eutihie avea partizani mai ales printre monahi; dar cei mai venerabili arhimandriţi rămăseseră ortodocşi.

Cele două partide au fost admise înaintea sinodului cu petiţiile lor. Eutihienii, asemenea conducătorului lor, se declarau ortodocşi atât de puri încât nu vroiau să adauge nimic la deciziile primelor trei Sinoade Ecumenice. Dar tactica lor era cunoscută şi se ştia că aceste aparenţe frumoase acopereau erezia pe care nu vroiau s-o mărturisească.

Deoarece ei pretindeau că împăratul le promisese o discuţie în contradictoriu cu adversarii lor, sinodul a trimis un delegat la împărat pentru a afla când era această întâlnire şi [şedinţa] s-a amânat pe 20 octombrie.

În această zi, a continuat cea de-a patra şedinţă. Împăratul a declarat că toţi, fără excepţie, trebuie să accepte ca el deciziile sfântului sinod. Prin urmare, monahii recalcitranţi au fost puşi în situaţia de a se supune şi li s-a acordat o amânare de o lună de zile, după care, dacă nu se supuneau, aveau să fie degradaţi şi excomunicaţi.

La sfârşitul acestei şedinţe, sinodul l-a condamnat pe Evstatie de Berita pentru ceea ce lucrase în jurisdicţia lui Fotie de Tyr, mitropolit al întregii provincii numite Prima Fenicie. S-a decis ca, potrivit canoanelor de la Niceea, episcopul de Tyr, metropolă civilă, să fie mitropolitul bisericesc al întregii provincii şi ca episcopii hirotoniţi de el să fie aşezaţi în Bisericile pentru care el îi hirotonise.

Cei care ca Evstatie fuseseră hirotoniţi ilegal au fost depuşi.

Conflictele de jurisdicţie erau frecvente, şi episcopi uzurpau adeseori funcţii episcopale în Biserici pe care ei făceau să le fie atribuite prin magistraţi civili.

Sinodul a declarat că numai canoanele bisericeşti trebuiau respectate şi că statul nu putea să confere nici o jurisdicţie.

Noi vom da mai jos canoanele sinodului pe această temă atât de importantă a drepturilor mutuale ale episcopilor.

Pe 22 octombrie a avut loc cea de-a cincea şedinţă. Ea a fost foarte furtunoasă. Un mare număr de episcopi credeau că dogma a fost foarte clar definită în şedinţa precedentă. Alţii considerau că sinodul trebuia să facă o definiţie scrisă, şi delegaţii romani spuneau deschis că dacă epistola dogmatică a episcopului Romei nu era acceptată în mod oficial ca expresie de credinţă, ei se retrăgeau din sinod. Aprobarea pe care ea o primise nu era suficientă pentru ei. Trebuie să recunoaştem că nu pierdeau nici o ocazie de a preaslăvi scaunul episcopal al Romei şi pe episcopul care-l ocupa. Niciodată până atunci nu au fost exagerate atât de mult prerogativele acestui episcop. Sinodul i-a lăsat să vorbească, pentru a nu da prilej de tulburare a păcii atât de necesară Bisericii; dar, evident, îşi rezerva dreptul de a preciza adevărata legislaţie a Bisericii împotriva unor încălcări care nu se manifestaseră încă atât de deschis.

Comisarii imperiali au propus alcătuirea unei comisii care să fie însărcinată cu redactarea definiţiei credinţei la care toţi trebuiau să subscrie. Împăratul fiind consultat şi pronunţându-se în favoarea propunerii comisarilor, opozanţii au tăcut şi o comisie de 22 membri s-a reunit la Anatolie, şi după şedinţa ţinută s-a citit în sinod definiţia sa. Ea începea cu  simbolul niceo-constantinopolitan, apoi adăuga: ,,Acest simbol este suficient pentru cunoaşterea totală a religiei, căci el învaţă tot ceea ce trebuie să credem despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ca şi despre întruparea Domnului, dar duşmanii adevărului au născocit noi expresii; unii vroiau să distrugă taina întrupării şi refuzau să-i dea Fecioarei titlul de Maică a lui Dumnezeu; ceilalţi introduceau o confuzie, un amestec şi fabricau această opinie absurdă şi monstruoasă: că nu există decât o fire a trupului şi a dumnezeirii şi în care firea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu este posibilă. De aceea marele sinod, sfânt şi general a decis că credinţa celor 318 Părinţi de la Niceea va rămâne neclintită; el confirmă în plus dogma pe care cei 150 Părinţi adunaţi la Constantinopol au definit-o împotriva celor care atacau Sfântul Duh, fără totuşi a avea intenţia de a umple o lacună în simbolul precedent. De asemenea, astăzi, pentru a apăra taina întrupării, sfântul sinod aderă la epistolele lui Chiril către Nestorie şi răsăriteni, şi adaugă la ele, pentru apărarea dogmelor ortodoxe, epistola prea sfântului arhiepiscop al Romei, Leon, către Flavian împotriva erorii lui Eutihie”.

După ce a declarat astfel că credinţa este imuabilă şi a dat satisfacţie cererilor delegaţilor romani, sinodul i-a imitat pe Părinţii de la Constantinopol care au explicat vechea dogmă împotriva erorilor lui Eunomie[2] şi a promulgat aceeaşi dogmă pe care inovaţiile lui Nestorie şi Eutihie o puneau în pericol.

Trebuie să remarcăm că sinoadele ecumenice nu şi-au arogat niciodată dreptul de a face dogme, nici pe cel de a da explicaţii directe despre aceste dogme. Unicul lor scop a fost de a opune vechea dogmă inovaţiilor ereticilor, acţionând nu în numele lor personal, ci ca organe ale credinţei întotdeauna crezută şi mărturisită. Fără a dori să adauge nimic nici simbolului de la Niceea, nici declaraţiilor de la Constantinopol, Părinţii de la Calcedon au opus vechea credinţă ereziilor lui Nestorie şi Eutihie[3], în aceşti termeni:

„Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, noi declarăm toţi cu un singur glas că trebuie să credem într-un singur şi acelaşi Iisus Hristos Domnul nostru, desăvârşit în ce priveşte umanitatea Sa, şi desăvârşit în ce priveşte dumnezeirea Sa, Dumnezeu adevărat, şi om adevărat având trup şi suflet raţional; de aceeaşi substanţă cu Tatăl, în dumnezeirea Sa; de aceeaşi substanţă cu noi, în umanitatea Sa, asemenea nouă în toate, cu excepţia păcatului; născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire; şi născut în aceste timpuri din urmă din Fecioara Maria Maica lui Dumnezeu, după umanitate pentru noi şi pentru a noastră mântuire; fiind un singur şi acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul-Născut, în două firi[4], fără confuzie, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire; fără ca unirea firilor să distrugă distincţia; dimpotrivă, însuşirea fiecăreia este păstrată şi subzistă într-o singură persoană sau un singur ipostas[5], astfel că Hristos nu este împărţit în două persoane, ci este un singur şi acelaşi Fiu şi Unul-Născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Iisus Hristos, cel pe care proorocii l-au vestit, în care S-a manifestat El Însuşi, şi pe care Părinţii ni L-au propovăduit în simbolul lor”.

Sinodul interzice a avea sau a propovădui altă dogmă, sub pedeapsa pentru episcopi şi ceilalţi membri ai clerului de a fi depuşi; pentru monahi şi laici de a fi anatematisiţi.

Membrii sinodului au aclamat cu toţii această expunere: este credinţa Părinţilor, au spus ei, este credinţa apostolilor; trebuie să subscriem fără întârziere.

Comisarii imperiali au cerut ca expunerea să fie comunicată în prealabil împăratului, şi şedinţa s-a încheiat.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 

   [1] Collect. Labbe-Mansi, tomul VIII. Collect. Hard., tomul II; Evagrie, Hist. Eccl., cartea a II-a, c. 4.

   [2] S-a statornicit obiceiul de a adăuga declaraţiile celui de-al II-lea Sinod Ecumenic la simbolul primar de la Niceea; de aici simbolul niceo-constantinopolitan încă urmat de Biserica Ortodoxă în curăţia sa primară.

   [3] Declaraţia de la Calcedon nu a fost introdusă în simbolul niceo-constantinopolitan deoarece ea este mai curând o respingere a ereziilor lui Nestorie şi Eutihie decât o expunere strictă a credinţei. Expunerea propriu-zisă se găseşte în simbol într-o manieră suficient de limpede.

   [4] În actele greceşti ale sinodului, scrie εκ δυο φυσεων. În traducerea latină scrie: in duabus naturis. Evagrie, în a sa Istorie a Bisericii (II, 4), a introdus definiţia sinodului şi se serveşte de aceste cuvinte: εν δυο φυσεσι, ceea ce este foarte bine tradus în latină prin in ..,

   Aceste învățături diverse au dat naștere la numeroase dezbateri în cadrul discuțiilor monofizite.

   În fond, dogma sinodului este prea formală pentru a o face să depindă de particule precum εκ sau εν, în latină: ex sau in.

   [5] Sinodul s-a slujit de două expresii εν πρόσωπον şi μιαν υπόστασιν pentru a evita amfibologia care putea rezulta doar din cuvântul ipostas care poate însemna fire şi persoană.