Despre femeia care a mers la avva Neofit spre a se mărturisi
Despre femeia care a mers la avva Neofit spre a se mărturisi
1. Pururea-pomenitul Eftimie, monah plin de virtute şi preot al lui Dumnezeu, nevoitor în mânăstirea Părintelui nostru celui între Sfinţi Arsenie cel Nou, mi-a povestit că soţia unui nobil de rang înalt, după moartea soţului, adunându-şi gândurile, cântărindu-şi păcatele şi având în cuget pomenirea morţii şi judecăţii înfricoşătoare, a venit la avva Neofit. După ce i s-a închinat, i-a spus: „Am venit la sfinţia ta îndemnată de credinţă, cinstite părinte, spre a-mi mărturisi greşelile”. Iar când acela i-a zis că „nu-mi stă în putere să primesc spovedania păcatelor femeilor”, ea i-a răspuns: „Sfinţite părinte, Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, Cel ce S-a îmbrăcat întru firea noastră, care a petrecut cu vameşii şi cu fariseii şi a stat la masă în casa lui Simon Leprosul şi a fariseului (potrivit Luca 7, 36), nu a alungat-o pe desfrânata care a venit la El, sărutându-I cu lacrimi preacuratele picioare şi mărturisindu-şi păcatele. În schimb, tu mă alungi pe mine cea care voiesc să-mi mărturisesc păcatele şi să mă mântuiesc ?”
2. La auzul acestora, monahul i-a zis: „De vreme ce spui că ai venit, fiică, la mine cel nevrednic mânată de credinţă, să mergem în biserică spre a face cunoscute înaintea lui Dumnezeu, întru zdrobirea inimii şi smerirea cugetului, faptele tale pe care eu netrebnicul le voi asculta”. Luând aminte la acestea şi intrând în biserică împreună cu bătrânul cel plin de virtute, după ce s-a rugat şi s-a închinat, a rămas fără glas, ca într-o stare de răpire. Când el cu mirare a întrebat-o: „Ce s-a întâmplat, fiică ? Cum mai devreme mă sileai pe mine smeritul să-ţi primesc spovedania, iar acum nu mai spui nimic ?”, ea i-a răspuns: „Nu îndrăznesc să-ţi spun ce mă frământă, cinstite părinte; căci sunt stăpânită de tot felul de gânduri rele”. Atunci bătrânul i-a zis: „Dacă aşa stau lucrurile, fiică, şi stăpânită de asemenea gânduri nu voieşti să mărturiseşti nimic, atunci scrie-ţi păcatele pe care le ştii, şi eu le voi citi înaintea Domnului Dumnezeu, Cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimilor şi care iartă, prin mila Sa cea multă şi prin iubirea de oameni nemăsurată, greşelile tale”. „Nici asta nu pot”, a spus ea. Atunci bătrânul a stat multă vreme pe gânduri, apoi i-a zis: „Dacă nu eşti în stare nici a le scrie, îţi voi spune eu cele pe care le săvârşesc oamenii de obicei şi te voi întreba dacă ai făcut una sau alta”. Iar ea, după ce a fost întrebată, a zis: „Cu ajutorul lui Dumnezeu şi al sfintelor tale rugăciuni, cinstite părinte, eu nu am făcut nimic din cele despre care vorbeşti; altele sunt greşelile mele”. „Dacă este vorba de alte păcate, a zis el, nu eu sunt cel ce cunoaşte inimile oamenilor şi nici nu ştiu cele ascunse ale lor (potrivit Romani 2, 16)”. „Roagă-te pentru mine, sfinţite părinte, a spus ea, şi, după porunca Domnului, aşa să se rânduiască viaţa mea”.
3. Cu aceste cuvinte i s-a închinat bătrânului şi a plecat. Pe când se întorcea acasă, a trecut pe un pod şi, văzând un monah lepros, care zăcea la pământ plin de bube şi cu totul neîngrijit, i-a zis: „Ce-ai spune dacă te-aş lua acasă la mine să te îngrijesc, iar tu, în schimb, să te rogi lui Dumnezeu pentru mine ?” „Măcar de-ai putea, doamna mea, i-a răspuns el, să arăţi milă cu mine, păcătosul şi sărmanul”. Cum a ajuns acasă, i-a pregătit o chilie cu un pat gata aşternut, şi-a trimis robii să-i cumpere haine monahale, apoi le-a poruncit să-l ia pe monahul cel plin de bube şi să-l însoţească la baia publică ca să fie spălat, apoi să fie îmbrăcat cu veşmintele acelea, iar pe urmă să-l aducă şi să-l aşeze în patul pregătit pentru el. După ce s-au făcut toate acestea, ea însăşi îl slujea, ungându-i rănile cu alifii şi purtându-i de grijă în tot chipul.
4. În Sfânta şi Marea Joi din Săptămâna Patimilor îi zise monahului lepros: „Vreau să fac ceva pentru tine, părinte, dar să ai răbdare să mă asculţi până la capăt fără să spui nimic”. „Voi face precum doreşti, doamna mea”, i-a răspuns. La vremea dumnezeieştii liturghii, săvârşite de preot în paraclisul pe care-l avea acasă la ea, îndată ce a început citirea pericopei evanghelice: Fiind Iisus în Vitania, în casa lui Simon leprosul, venit-a la dânsul o muiere având un alavastru cu mir de mult preţ şi celelalte (Matei 26, 6-7), ea a luat mir, s-a dus la monah şi l-a vărsat pe picioarele lui, sărutându-i-le şi ştergându-le cu părul capului ei, şi şi-a mărturisit păcatele. În acel moment, s-a făcut cutremur mare, nu în tot oraşul, ci doar în casa ei; după cutremur s-a auzit un glas care a spus: „Iertate-ţi sunt păcatele !”
După acel glas, monahul lepros s-a ridicat sănătos, fără nici o vânătaie pe trup de pe urma bolii, slăvind şi lăudându-L pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel ce face minuni neasemănate şi semne înfricoşătoare. Iar acea fericită femeie, după ce a primit iertarea păcatelor prin iubirea de oameni cea negrăită şi mai presus de pricepere a lui Dumnezeu, petrecându-şi restul vieţii în pocăinţă, s-a mutat la Domnul, lăsând o pildă preafrumoasă celor care vor din toată inima să se întoarcă întru pocăinţă şi spovedanie la Iubitorul de oameni Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Acestuia I se cuvine slava în veci. Amin.









