Icoana în relief a Sfântului Arhanghel Mihail din Mânăstirea Mantamados, Insula Lesvos (V)
Icoana în relief a Sfântului Arhanghel Mihail din Mânăstirea Mantamados, Insula Lesvos
Construirea celei de-a cincea biserici în 1879
Sfintele rămăşiţe din biserică
Bogata tradiție a țării noastre poate relata o mulțime de evenimente legate de icoana în relief a Arhanghelului Mihail și de construcțiile sfintei sale biserici. Există, de asemenea, relatări scrise, din texte mai degrabă istorice, cum ar fi cea a Mitropolitului Gavriil de Metimna, care a slujit Episcopia de Metimna între anii 1618-1621.
În cartea sa, Descrierea Insulei Lesvos, care tratează istoria întregii insule și face referire și la statutul ei din acea vreme, el citează aceste cuvinte caracteristice despre Biserica Arhanghelului:
„Odinioară exista alt sat aproape de acesta, numit tot Mantamados; un pârâu despărţea cele două localităţi, dar acesta a fost pustiit de agareni. Însă Biserica Arhanghelului Mihail rămâne, împreună cu curtea sa şi o mică zonă înconjurătoare, deoarece agarenii nu îndrăznesc să se atingă deloc de ea datorită minunilor care au loc acolo zilnic. Icoana Arhanghelului este ca o mustrare pentru anumiţi greci care numesc icoanele sculptate idoli; căci acesta poate fi atins cu mâna în întregime – capul, trupul şi mâinile – şi ţine o sabie [şi are] aripi, ca un războinic extrem de înfricoșător”.
După ce turcii au distrus vechiul Mantamados, care se afla aproape de Biserica Arhanghelului, mitropolitul Gavriil spune că doar biserica cu curtea ei și o mică zonă de jur-împrejur a rămas neatinsă; turcii agareni nu au îndrăznit să se atingă nici măcar de curtea din faţă deoarece aveau mare frică datorită minunilor zilnice săvârșite de Arhanghelul Mihail. Și el spune că icoana Arhanghelului se afla acolo; era o icoană în relief care putea fi atinsă de la cap şi aripi până la picioare și că sfântul arată ca un războinic extrem de teribil.
Atât de mari erau admirația, splendoarea și teama pe care icoana Arhanghelului în întregime le inspira atât creștinilor, cât și turcilor.
Aceasta explică tradiția noastră potrivit căreia, în acei ani grei și întunecați ai turcocrației, mânăstirea a fost un adăpost pentru grecii fugari care găseau aici salvare și adăpost de urmăritorii lor turci. Turcii se temeau cumplit de puterea războinică a Arhanghelului, care alerga fluturându-și sabia zi şi noapte și își descălța „încălțămintea de fier” pentru a apăra populația evlavioasă, ca un războinic teribil, de dușmanii țării și ai lui Iisus Hristos, de pirați, bandiți, turci.
Există atât de multe întâmplări păstrate de tradiția noastră scrisă și orală până în prezent despre icoana în relief a Arhanghelului, mânăstirea și Biserica sa; unele dintre ele au fost publicate, în timp ce altele nu. Însă, tradiția noastră este încă întunecată cu privire la o persoană care a jucat un rol extrem de important în întreaga istorie a Bisericii. Mă refer la supraviețuitorul, monahul care a creat icoana în relief a Arhanghelului. Noi îl întâlnim o singură dată în întreaga istorie a Bisericii, în momentul în care coboară de pe acoperișul bisericii și adună sângele monahilor masacrați pentru a-l amesteca cu argilă și a face icoana din acel lut. Apoi el este pierdut; tradiția nu i-a consemnat nici măcar numele.
Aceeași întrebare și dorință de a-l cunoaște pe acest monah au copleșit sfântul suflet al lui Vassiliki Malliaros, o monahie credincioasă. Vassiliki, sora mitropolitului nostru – ea a murit înainte ca fratele ei să devină mitropolit de Metimna – venea cu regularitate să viziteze Biserica Arhanghelului și să stea acolo câteva zile în fiecare an. Stătea într-o chilie mică, pe care o folosea doar pentru a-și odihni trupul istovit câteva ore noaptea, fiindcă ea îşi petrecea întreaga zi în genunchi în biserică, în fața icoanei în relief a Arhanghelului, cântând troparul sfântului sau privind chipul Arhanghelului într-o rugăciune mintală. Atunci ochii i se linişteau şi întregul ei chip era scăldat de fericire.
De câteva ori, monahia Vassiliki a avut o vedenie cu Arhanghelul și uneori ea îl auzea chiar umblând prin biserică. Iată un eveniment tipic.
Vassilis Sarris a fost numit paracliser al bisericii în jurul anului 1955. Vassilis era un om bolnav, dar cel mai mult suferea de dureri de stomac. Avea aceste dureri toată ziua și erau atât de puternice încât nu putea nici măcar să-şi îndeplinească îndatoririle bisericești. Deci, el a hotărât să demisioneze, deoarece întreaga situație îl întrista cumplit.
În acele zile, monahia Vassiliki a venit la Biserica Arhanghelului în vizita ei anuală. Vassilis i-a spus că se gândea să demisioneze deoarece nu mai putea continua așa. Monahia l-a chemat pe paracliser cu puţin înainte de liturghia de dimineață și i-a spus: „Bagă de seamă, Arhanghelul te va tămădui şi atunci trebuie să stai cu credinţă în slujirea lui pentru tot restul vieții tale”. Într-adevăr, el nu a mai suferit niciodată de dureri de stomac chiar din acea zi și a slujit Biserica prea milostivului nostru Arhanghel cu loialitate și devotament până în anii bătrâneţii sale.
Apoi, într-o noapte, monahia Vassiliki i-a spus lui Vassilis că va rămâne în biserică toată noaptea și că el ar trebui să închidă ușa (poarta bisericii se încuie în fiecare noapte). După ce s-a terminat liturghia de dimineață și toți închinătorii au părăsit biserica, monahia Vassiliki l-a chemat pe paracliser și i-a spus: „Există o ușă mică în spatele altarului; deschide-o și vei găsi înăuntru un pachet mare învelit în pânză; adu-l; este un cufăr mic făcut din abanos și conține hainele pătate de sânge ale monahilor uciși și oasele monahului Gavriil care a făcut icoana Arhanghelului”.
Paracliserul a acceptat fără tragere de inimă să facă ceea ce i-a cerut maica și, câteva minute mai târziu, a ieșit din sfântul altar, ținând într-adevăr un pachet învelit în pânză. L-au deschis, copleșiți de emoție, și un cufăr – exact așa cum l-a descris Vassiliki – s-a ivit cu adevărat înaintea ochilor lor uluiți. Conținea haine şi oase pătate de sânge sub o placă subțire de argint.
Cum de se afla acest cufăr sub altar ? Nimeni nu știe. Ar fi putut fi ascuns acolo jos pentru a se asigura că nimeni nu va pune o mână nelegiuită pe el în vremurile de demult ? Sau poate ei nu cunoşteau originea sa şi nu știau dacă acestea erau oase de sfinți și vreun preot le-a pus sub altar pentru a nu fi venerate de credincioși; sau poate chiar au fost puse sub altar în timpul prăznuirii înnoirii bisericii. Orice este posibil; singurul lucru sigur este că acele haine aparțin monahilor masacrați și că acestea sunt oasele monahului care a făcut icoana și care se numea Gavril, şi toate acestea au fost vădite în chip minunat prin vedenie monahiei Vassiliki. Astăzi, acest cufăr este așezat în sfântul altar, spre a mărturisi şi adeveri tradiția adevărată a țării noastre de-a lungul veacurilor.
