Istoria Bisericii (X)
ISTORIA BISERICII (X) PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE Episodul anterior de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos până în zilele noastre alcătuită după documente originale şi autentice de Vladimir Guettee doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse Volumul V Cartea a XII-a Anii 451-553 1 Trimiterea actelor Sinodului de la Calcedon Bisericii apusene – Epistola Sinodului de la Calcedon către Sfântul Leon, episcopul Romei – Scrisorile împăratului Marchian şi Anatolie al Constantinopolului către acelaşi – I se cere aprobarea hotărârilor sinodului şi promulgarea lor pentru Apus – Răspunsurile prea însufleţite ale lui Leon – Analiza epistolei lui către Marchian: el face apel la canoane împotriva hotărârii date în favoarea Constantinopolului – El interpretează greşit canoanele de la Niceea – El se declară obligat să respecte canoanele cărora le recunoaşte o autoritate superioară celei proprii – Simptomele autocraţiei papale – Originea luptelor dintre scaunele Romei şi Constantinopolului – Epistola lui Leon către Pulcheria – El laudă canoanele la care trebuie să se supună; frumoasa învăţătură pe care o mărturiseşte şi pe care urmaşii săi nu au pus-o în practică. Erorile lui Leon cu privire la hotărârile legate de Biserica Constantinopolului şi la privilegiile Bisericilor Alexandriei şi Antiohiei – Opoziţia unor monahi din Palestina faţă de definiţiile sinodului – Leon cere intervenţia împăratului pentru a-i pedepsi pe aceşti monahi – El îl însărcinează pe Iulian de Coos să traducă în latină actele Sinodului de la Calcedon – El decide să scrie sinodului care se dizolvase atunci – Îl roagă pe împărat să trimită exemplare din scrisoare Părinţilor – Scrisorile lui Leon către Marchian şi Pulcheria – El recunoaşte că Anatolie nu a ţinut cont de observaţiile sale – El se arată mai moderat şi pare să-şi dea seama că a luat-o pe un drum greşit – Epistola lui Anatolie către Leon – Acesta se declară mulţumit deoarece el eşuase în intrigile sale pe lângă episcopii Alexandriei şi Antiohiei – El se adresează episcopului Alexandriei pentru a stabili data praznicului Sfintelor Paşti – El obţine de la Marchian legi aspre împotriva ereticilor – Moartea lui Marchian şi a Pulcheriei – Decadenţa Romei şi puterea Constantinopolului – Invidia episcopilor Romei faţă de cei ai Constantinopolului – Opoziţie faţă de Sinodul de la Calcedon în Biserica Alexandriei – Partizanii lui Dioscor, violenţele lor – Leon scrie numeroase epistole împotriva ereticilor din Alexandria – Relaţiile sale nu prea sincere cu Anatolie – Ortodocşii din Egipt şi ereticii la Constantinopol – Anatolie se adresează episcopilor marilor scaune cu privire la Sinodul de la Calcedon şi opoziţia partizanilor lui Dioscor – Toţi se declară pentru Sinodul de la Calcedon proclamat ecumenic de Biserica universală – Moartea lui Leon, episcopul Romei
Anii 451-460
Înainte de a se despărţi, Părinţii Sinodului de la Calcedon au redactat o epistolă către episcopul Romei. Pentru ca adunarea să dobândească adevăratul său caracter de ecumenicitate, trebuia ca Apusul să-şi dea consimţământul; era în obicei ca răsăritenii să se adreseze apusenilor prin intermediul episcopului Romei.
Iată epistola adresată de sinod Sfântului Leon[1]:
,,Sfântul, marele şi ecumenicul[2] sinod care, prin darul lui Dumnezeu şi împuternicirea împăraţilor noştri preaevlavioşi şi preaiubitori de Hristos[3], s-a adunat la Calcedon, metropola provinciei Bithinia.
Lui Leon, preasfântul şi preafericitul arhiepiscop al romanilor:
S-a umplut de bucurie gura noastră, şi limba noastră de veselie (Psalmi 125, 2). Harul ne-a dat această proorocie, fiindcă prin noi credinţa a fost adeverită. Într-adevăr, te poţi bucura cu ocazia unui lucru mai înalt decât credinţa ? Poţi arăta mai multă veselie decât cu ocazia învăţăturii Domnului ?, învăţătură pe care ne-a încredinţat-o atunci când a spus: Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-i pre ei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă (Matei 28, 19-20). Acest lanţ de aur al învăţăturilor dumnezeieşti care au fost transmise de Dătătorul de Lege până la noi, tu l-ai păstrat rămânând tâlcuitorul credincios al cuvintelor preafericitului Petru şi mărturisind credinţa sa. După pilda ta, noi am continuat buna lucrare pe care ai început-o, am arătat fiilor Bisericii moştenirea adevărului, nu emiţând în mod individual opinii particulare, ci proclamând credinţa mărturisită unanim, într-un singur duh şi de comun acord.
Noi gustăm aceeaşi bucurie, ca şi cum am fi fost aşezaţi la un ospăţ împărătesc, copleşiţi de desfătări duhovniceşti pe care Hristos le-a gătit, prin epistolele tale, celor pe care i-a invitat; ni se pare a vedea pe Mirele dumnezeiesc care stă de vorbă cu noi. Cu adevărat, dacă El a făgăduit că Se va afla cu doi sau trei adunaţi în numele Lui, cu atât mai mult Se află El în mijlocul preoţilor Lui care, pentru a se reuni şi mărturisi credinţa, şi-au părăsit patria şi s-au expus la îndelungi osteneli. Tu eşti precum capul în mijlocul mădularelor acestui trup, şi conduci cu bunătate prin persoana celor care te reprezintă[4].
Evlavioşii împăraţi conduc în bună ordine şi, aşa cum a făcut Zorobabel pentru Templul din Ierusalim, ei ne-au invitat să refacem edificiul dogmelor”.
Părinţii vorbesc apoi despre crimele lui Dioscor care a pustiit, ca o fiară crudă, via Domnului; i-a depus pe sfinţii episcopi Flavian şi Eusebiu şi l-a repus în drepturi pe Eutihie. ,,El a împins nebunia, adaugă ei, până la a se declara împotriva sfinţiei tale şi a se gândi la o excomunicare a ta care te străduieşti să uneşti trupul Bisericii”[5].
Ei spun apoi că l-au condamnat şi l-au depus pe Dioscor. ,,Iată ce am făcut, spun ei, împreună cu tine care erai prezent în duh, care păreai că deliberezi cu fraţii tăi, şi a cărui înţelepciune se manifesta în persoana celor care-ţi ţineau locul.
Noi am făcut multe alte lucruri pentru binele Bisericii, ştiind că sfinţia ta, aflându-le, le vei aproba şi confirma. Noi am confirmat printr-o hotărâre sinodală un obicei care exista de mult timp şi în virtutea căruia Sfânta Biserică a Constantinopolului are dreptul de a hirotoni mitropoliţii din provinciile Asiei, Pontului şi Traciei. Scopul nostru a fost mai puţin de a ridica Biserica Constantinopolului, cât de a aduce pace în oraşele metropolitane unde, la moartea episcopilor, existau întotdeauna mari tulburări şi lupte între cler şi popor; ceea ce se întâmplă mai ales în Efes, aşa cum sfinţia ta ştii prin agresiunile pe care le-ai avut de suferit din partea locuitorilor acestui oraş.
Noi am confirmat de asemenea hotărârea celor 150 de cinstiţi Părinţi care s-au adunat la Constantinopol sub domnia marelui Teodosie, de evlavioasă memorie, care au decis ca după preasfântul şi apostolescul tău scaun, Biserica Constantinopolului să fie aşezată în cel de-al doilea rang şi să se bucure de cinstea dată de acest titlu; noi suntem încredinţaţi că, supunându-te cutumei, vei consimţi să recunoşti Bisericii Constantinopolului o parte din strălucirea razei apostolice care luminează scaunul tău; încrederea noastră este cu atât mai întemeiată cu cât tu ai obiceiul de a îndepărta orice sentiment de gelozie şi de a-i face pe prietenii tăi să se împărtăşească de bunurile pe care le ai.
Ceea ce noi am definit pentru menţinerea unei bune ordini şi pentru întărirea legilor ecleziastice, primeşte-le ca fiind definite de tine, preasfinte şi preafericite Părinte !
Cei care au reprezentat pe sfinţia ta, adică, preasfinţiţii episcopi Paschasinus şi Lucentius, şi împreună cu ei preacinstitul preot Bonifaciu, s-au împotrivit acestor hotărâri, fără îndoială cu bune intenţii, şi gândind că tu trebuia să iei iniţiativa aşa cum ai făcut-o pentru chestiunea credinţei; în ce ne priveşte, noi am socotit că un sinod ecumenic putea foarte bine să confirme cetăţii împărăteşti privilegiile sale, pentru a fi pe placul preaevlavioşilor noştri împăraţi prieteni ai lui Hristos şi preailustrului nostru Senat, cu atât mai mult cu cât noi nu am făcut decât să prevedem bunele tale intenţii, şi noi suntem încredinţaţi că tot binele făcut de fii se întoarce la Părinţii care-l consideră ca făcut de ei.
Noi te rugăm, cinsteşte judecata noastră prin hotărârile tale; şi aşa cum noi am fost de acord cu conducătorul în privinţa lucrurilor bune pe care le-a scris; tot aşa sfinţia ta să faci ceea ce se cuvine în ceea ce priveşte fiii. Procedând astfel, vei fi pe placul evlavioşilor împăraţi care au conferit valoare juridică hotărârii sfinţiei tale, şi scaunul Constantinopolului să primească răsplata pentru râvna pe care a arătat-o în a te urma în chestiunile religioase şi pe care o va arăta întotdeauna pentru a fi în uniune cu tine.
Ca tu să cunoşti că noi nu am acţionat nici dintr-o indulgenţă excesivă faţă de cineva, nici dintr-un sentiment de ostilitate faţă de cineva, ci exclusiv din raţiuni evlavioase, noi ţi-am trimis relatarea a tot ceea ce am făcut pentru ca tu să nu te îndoieşti de sinceritatea noastră şi să aderi la tot ceea ce am făcut şi să confirmi”.
Această epistolă a fost semnată de membrii sinodului în fruntea cărora erau: Anatolie al Constantinopolului, Maxim al Antiohiei şi Iuvenalie al Ierusalimului.
Împăratul Marchian[6] i-a scris la rândul său episcopului Romei. El l-a apreciat pe papă pentru că a domolit tulburările pricinuite de erezie, convocând Sfântul Sinod de la Calcedon, la care el considera că are datoria să participe; el i-a spus lui Leon că epistola şi învăţătura sa au fost confirmate de sinod şi-l roagă să-şi dea asentimentul pentru hotărârea cu privire la scaunul Constantinopolului, în ciuda opoziţiei legaţilor săi faţă de acest decret.
Anatolie i-a scris lui Leon o scrisoare[7] în numele său şi al sinodului său episcopal. Această scrisoare este foarte măgulitoare pentru episcopul Romei. Anatolie laudă credinţa sa şi scrisoarea sa dogmatică care a slujit ca bază pentru definiţia sinodului. El vorbeşte despre alte lucrări ale adunării, şi în special despre hotărârile privind scaunul Constantinopolului. El se plânge cu putere de legaţi care nu arată nici îndeajuns respect faţă de scaunul său episcopal, nici suficientă recunoştinţă pentru modul corect în care s-a comportat faţă de ei. El îl roagă pe Leon să confirme hotărârile date de sinod în ciuda opoziţiei legaţilor.
Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.
[1] Mansi, Conc., tomul VI; Hard., Conc., tomul II; Int. Epist., S. Leon, 98.
[2] Era în uz, în Răsărit, a se folosi cuvântul ecumenic pentru a semnifica universalitatea Bisericii răsăritene; nu era luat în sensul universalităţii absolute a tuturor Bisericilor.
[3] Nu se ştia atunci că sinoadele ecumenice trebuiau să fie convocate de episcopii Romei.
[4] Istoricii apuseni au abuzat de acest pasaj al epistolei sinodului. Cititorii noştri nu vor fi surprinşi că abatele Darras a făcut una dintre aceste traduceri în care neruşinarea şi reaua credinţă se arată pe faţă. Iată traducerea sa (tomul XIII, p. 310): ,,Inima noastră tresaltă de bucurie să vă anunţăm fericita noutate a biruinţei credinţei soborniceşti. Această credinţă pe care Dătătorul de Lege dumnezeiesc v-a încredinţat-o atunci când El v-a desemnat tâlcuitorul unic şi universal al Apostolului Petru. Voi conduceţi adunarea noastră prin persoana legaţilor voştri. Voi sunteţi conducătorul, noi membrii”.
Este suficient să menţionăm astfel de înşelăciuni.
Dl. Hefele interpretează foarte greşit începutul epistolei, şi oferă o imagine absolut eronată a pasajului pe care tocmai l-am tradus. Iată cum se exprimă (Hist. des Conc., cartea a II-a, § 203): ,,Aşa cum este capul pentru mădulare, tot aşa Papa Leon, prin reprezentanţii lui, a stabilit hegemonia între toţi membrii adunării, astfel încât totul s-a petrecut în cea mai bună ordine, προς ευκοσμιαν”. Acest din urmă cuvânt aparţine pasajului următor care-i priveşte pe împăraţi. Dl. Hefele îl aşază în pasajul privitor la Sfântul Leon cu rea credinţă şi pentru a-i susţine afirmaţiile precedente contrare celor ale Părinţilor sinodului. În Biserica apuseană, dl. Hefele este prezentat ca un savant, un om serios, şi a fost făcut episcop !!!
[5] Dl. Hefele traduce astfel: ,,Dioscor, în furia sa, a atacat chiar gardienii aşezaţi de Mântuitorul în via dumnezeiască, cu alte cuvinte, pe papă, şi a îndrăznit să excomunice pe cel a cărui misiune este de a menţine unitatea în trupul Bisericii”.
Cei mai serioşi scriitori papişti nu pot găsi dovezi în favoarea sistemului lor decât falsificând astfel textele.
Fleury însuşi, cel mai savant şi mai imparţial dintre istoricii contemporani, nu a scăpat de contaminarea falsificărilor în favoarea papalităţii. În analiza epistolei Părinţilor de la Calcedon, el a avut grijă să insere cuvintele autoritate apostolică care nu se găsesc acolo, cu scopul de a da un sens forţat elogiilor pe care Părinţii sinodului le-au adus episcopului Romei (Fleury, Hist. Eccl., cartea a XXVIII-a, § xxxi).
[6] Scrisoarea sa este scrisă în numele său şi în numele lui Valentinian, împăratul Apusului, după obicei. Dar acesta din urmă nu a avut nici o legătură cu scrisoarea. Ea se găseşte printre scrisorile Sfântului Leon (Epist., 100) şi în colecţiile sinoadelor.
