Cartile parintelui Serafim Alexiev

Cărţile părintelui Serafim Alexiev

de monah Partenie

Pe părintele Serafim Alexiev l-am ,,întâlnit” prima oară în 2003, când a apărut cartea sa, ,,Leacul uitat. Sfânta taină a spovedaniei”, tradusă în limba română. De fapt, îl mai ,,întâlnisem” o dată, în urmă cu câţiva ani, când îmi căzuse în mână cartea sa testament ,,Ortodoxia şi ecumenismul”, însă atunci nu am dat prea multă importanţă autorilor (1).

Nici în 2003 nu i-am dat prea multă atenţie, iniţial mi-am îndreptat atenţia către el ştiind că este unul din părinţii ortodocşi bulgari care s-au opus schimbării calendarului bisericesc (2). Mai târziu, avea să mă cucerească definitiv cu scrierile sale duhovniceşti.

Ulterior, au apărut alte cărţi de-ale lui: ,,Nu judeca şi nu vei fi judecat” şi ,,Despre smerenie şi mândrie” în 2004, apoi în 2006, ,,Despre vrajbă şi împăcare” şi ,,Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox” (3).

,,Despre smerenie şi mândrie”, şi apoi ,,Despre vrajbă şi împăcare”, m-au convins de faptul că părintele Serafim este un adevărat cunoscător al vieţii duhovniceşti şi un duhovnic iscusit, un creştin autentic şi un adevărat mărturisitor al dreptei credinţe. Fericiţi sunt ortodocşii bulgari de stil vechi că au avut un asemenea părinte şi s-au putut desfăta cu cuvintele sale pline de dulceaţă !

Părintele Serafim Alexiev (1912-1993)

Acum o săptămână mi-a căzut în mână ultima sa carte tradusă în limba română, ,,Răbdarea. Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”. Cucerit deja de stilul deschis şi simplu al părintelui, dar plin de înţelepciune duhovnicească, am cumpărat cartea şi am citit-o pe nerăsuflate.

Cuvintele sale m-au mişcat peste măsură şi mi-au ostoit sufletul obosit de luptele din acest veac netrebnic. Căci rar găseşti astăzi un învăţător adevărat, un păstor autentic care să grăiască limpede şi fără echivoc despre credinţa creştină şi să fie şi un mărturisitor, prin cuvânt şi faptă, al acesteia. Un păstor autentic, nu ca atâţia din ziua de azi la care le este mai mare faima decât învăţătura şi trăirea, şi care, în ciuda faptului că se face multă zarvă în jurul lor, n-au nimic de spus ! (4)

Cărţile părintelui Serafim excelează printr-o caracteristică rar întâlnită în zilele noastre în scrierile ortodoxe contemporane pe care le putem găsi în rafturile librăriilor. El ne vorbeşte despre patimi, şi ne vorbeşte deschis şi cu multă dragoste, uşurându-ne această misiune dificilă – de a ne vedea cât de păcătoşi suntem. Apoi, ne învaţă să ne discernem gândurile şi pornirile, să ne dăm seama care dintre acestea izvorăsc din înclinaţiile pătimaşe ale fiinţei noastre şi ne spune cum să ne rânduim viaţa după învăţăturile evanghelice.

El nu ceartă, ci îndeamnă către o cugetare cu adevărat creştină, încercând să ne înveţe ce este, cu adevărat, credinţa ortodoxă. Şi face aceasta, folosind o frază simplă şi limpede, directă, şi cuvinte apropiate de inima omului.

Vorbind despre răbdare, el ne vădeşte că suntem prea adesea motivaţi, în răbdarea de care dăm dovadă, de porniri ale firii noastre mândre. Căci tot omul este mândru şi toată viaţa se străduieşte să ajungă la limanul smereniei. Însă felul în care ne zice toate acestea, ne dă nădejde că, dacă astăzi răbdăm având motive nu prea creştineşti, poate mâine vom reuşi să punem puţinei noastre răbdări o temelie creştină.

Cartea sa, ,,Răbdarea. Tâlcuire la rugăciunea Sfântului Efrem Sirul”, este complexă şi chiar completă, în sensul că părintele dă răspuns la multe din întrebările care s-ar putea naşte în cugetul unui creştin. Ea are mai multe capitole:

 

1. Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină,

2. Sfinţii nevoitori – chipuri şi învăţători ai adevăratei răbdări,

3. Răbdarea creştinilor de odinioară şi răbdarea noastră,

4. Duşmanii răbdării (un capitol deosebit de frumos, despre cine stă împotriva câştigării adevăratei virtuţi a răbdării),

5. Greutatea nevoinţei răbdării până la sfârşit, şi

6. Răbdare – mântuire.

 

Socotind ca pe un mărgăritar preţios această scriere a părintelui Serafim, m-am gândit să-l împart cu fraţii mei ortodocşi, nădăjduind că se vor îndulci şi ei, precum am făcut-o eu, din cuvintele adânc duhovniceşti ale acestui mare trăitor ortodox bulgar.

 

Din primul capitol, Deosebirea dintre răbdarea lumească şi cea creştină

,,Există două feluri de răbdare: unul este cel obişnuit, omenesc, nedesăvârşit după manifestările şi motivele răbdării, şi îl vom numi lumesc. Iar celălalt este desăvârşita răbdare, amintită prin neobişnuitele semne ale îndelungii răbdări dumnezeieşti. Aceasta este răbdarea creştinească. Ea începe acolo unde sfârşeşte obişnuita răbdare. Izvoarele ei sunt în nesecatul har dumnezeiesc, dăruit din abundenţă celor smeriţi.

Care răbdare a avut-o în vedere Sfântul Efrem Sirul, atunci când ne învaţă să ne rugăm în acest chip: ,,Iar duhul răbdării dă-mi-l mie, Doamne !” ? În mod cert, nu răbdarea omenească, cu nedesăvârşirile ei, ci acea răbdare care îşi are temelia în Dumnezeu – harică, fără prihană, desăvârşită răbdare -, pentru că aceasta ne conduce către mântuirea cea veşnică. Aceasta este răbdarea despre care Hristos spune: ,,Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre !” (Luca 21, 19) Aceasta este răbdarea în numele lui Dumnezeu, răbdarea creştinului, care doreşte să dezrădăcineze din sine păcatele contrare ei: supărarea, mânia, răzbunarea, răutatea, osândirea şi altele. Aceasta este răbdarea care se arată cu putere între răutăţile din lumea aceasta şi care biruie şi păcatul, şi pe diavol cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu. Pentru dobândirea unei asemenea răbdări, merită ca omul să se roage şi să se ostenească.

Necunoscătorii credinţei creştine au cunoştinţă, de asemenea, despre răbdare şi o practică, preţuind-o foarte mult, Dar cât de săracă şi nedesăvârşită este aceasta, şi atât după îndemnuri cât şi după realizarea ei, în comparaţie cu răbdarea despre care ne învaţă Hristos ! Iată şi ilustrări în acest sens:

Mulţi oameni necredincioşi au intrat în conflict cu cunoscuţii lor ori cu unii vecini răi, şi au suportat din partea acestora anumite pagube, ori au suferit din partea lor dintr-un motiv oarecare, arătând până la o vreme către aceştia răbdare. Însă pentru ce ? Pentru că se tem că acei oameni pot să le producă şi mai mari necazuri. Motivul răbdării lor ţine de un interes pământesc: fuga de probleme şi mai mari. Prin asemenea egoiste imbolduri, răbdarea nu are o valoare morală deosebită, chiar dacă este mai bună decât violenţa, nerăbdarea şi răzbunarea.

Unii rabdă diferite vrăjmăşii, ca să treacă în ochii lumii drept oameni virtuoşi. Aşa a fost răbdarea stoicilor în antichitate. Cu multă voinţă, ei se exersau în răbdare până la o asemenea treaptă, încât puteau să rabde liniştiţi toate nenorocirile survenite. Răbdarea lor era întemeiată pe o fină şi ascunsă mândrie. Însă tocmai din pricina acestei mândrii, au pierdut calitatea adevăratei virtuţi.

Se povesteşte despre filozoful Epictet că era rob la un stăpân foarte mânios, care îl bătea adeseori. Epictet suferea din pricina unui picior bolnav şi şi-a prevenit stăpânul că, dacă îl va lovi peste acel picior, i-l va rupe. Într-o zi, înfuriindu-se, stăpânul a început din nou să-l bată, şi de data aceasta chiar peste piciorul bolnav, astfel încât a reuşit, într-adevăr, să i-l rupă. Epictet a simţit o mare durere, însă cu sânge rece s-a adresat stăpânului său: ,,Doar te-am prevenit că, dacă mă loveşti peste acest picior, îl vei rupe ! Iată, mi l-ai rupt, într-adevăr !”

Amintind această întâmplare într-una din cărţile sale polemice împotriva creştinilor, scriitorul păgân antic Celsius, adept al stoicismului şi duşman al credinţei creştine, întreabă: ,,Când a spus Hristos al vostru asemenea admirabile cuvinte ?” Iar un dascăl creştin i-a răspuns: ,,Atunci când Îl munceau, Mântuitorul nostru Iisus Hristos a tăcut ! Iar aceasta este şi mai admirabil !”

Au existat şi există şi astăzi oameni care rabdă jigniri, deoarece, în trufia lor, socotesc ca fiind înjositor să se coboare până la nivelul acelora care şi-au îngăduit să-i insulte. Aşa s-a întâmplat cu un filozof păgân. Acesta mergea cu ucenicul său pe străzile Atenei şi a fost insultat pe neaşteptate de către un om fără educaţie. Ucenicul ardea de indignare pentru că învăţătorul lui fusese insultat în acest fel. Însă filozoful şi-a continuat netulburat drumul său. Ucenicul s-a mirat de această netulburare şi l-a întrebat cum se explică aceasta. Filozoful i-a răspuns: ,,Dacă tu mergi liniştit pe cale, şi o oarecare vită te atinge cu povara ce o poartă în spate, te vei simţi jignit ?”

Cu asemenea trufaşe ,,virtuţi” îi educau uneori cei mai buni filozofi pe ucenicii lor. Însă învăţăturile lor despre virtute nu conduceau oamenii la desăvârşirea morală. Numai Domnul nostru Iisus Hristos ne învaţă despre adevărata virtute a răbdării, întemeiată nu pe egoism, nu pe mândrie, nu pe dispreţuirea aproapelui, ci pe smerenie. Pentru Mântuitorul nu există oameni care să fie trecuţi cu vederea. Şi cei mai de jos dintre aceştia sunt ,,cei prea mici fraţi ai lui Hristos” (Matei 25, 40). Pentru aceştia Dumnezeu-Omul Şi-a vărsat scump sângele Său (Romani 14, 15).

Răbdarea lumească îşi are începutul în egoism şi se încheie prin deşarta slavă lumească. Ea este clădită pe mândrie. Strălucirea ei mincinoasă se stinge pe neaşteptate atunci când se descoperă înrudirea acesteia cu întunecata trufie şi cu dispreţul arogant faţă de aproapele nostru.

Învăţătura Domnului nostru Iisus Hristos despre răbdare se întemeiază pe propria Sa pildă. Iar măreaţa Sa pildă trimite spre răbdarea care îşi are începutul nu în mândrie, ci în smerenie, nu în egoism, ci în jertfa de sine; se întemeiază nu pe dispreţuitoarea trecere cu vederea a aproapelui, ci pe dragostea sinceră către acesta. Răbdarea creştinească este o calitate proprie dumnezeirii, pentru că urmează Făcătorului, despre Care s-a spus că este îndelung-răbdător şi mult-milostiv (Psalmi 102, 8).

Sfântul Ioan Scărarul deosebeşte trei chipuri de monahi virtuoşi care, în acelaşi timp, răbdau grele scârbe. Ei acţionau în chipuri diferite, însă toţi erau neprihăniţi. Unul tăcea cuprins de teamă. Altul se bucura întru sine că i s-a dat prilej să rabde ceva, însă în acelaşi timp se întrista pentru cel care îi prilejuise supărarea. Al treilea, cugetând la pieirea celui ce-l scârbise, vărsa pentru acesta lacrimi fierbinţi. ,,Acesta a fost pentru mine un prilej – spune Sfântul Ioan Scărarul – ca să văd manifestarea celor trei virtuţi: frica de Dumnezeu, nădejdea în răsplată şi dragostea”.

Iată cu ce măreţe virtuţi este legată răbdarea creştinească: cu credinţa în Dumnezeu, cu nădejdea în El şi cu dragostea, care Îl cuprinde atât pe Făcător, cât şi făpturile. Aceasta înseamnă că răbdarea creştinească creşte pe ogorul Evangheliei Noului Testament, unde sunt ţesute aceste trei virtuţi (I Corinteni 13, 13).

După Sfântul Ioan Gură de Aur, ,,răbdarea creştinească se arată atunci când în noi au prins rădăcini adânci dogmele credinţei”. Cu alte cuvinte, noi nu putem să răbdăm smeriţi diferite ofense, dificultăţi, dureri, pagube şi necazuri cu smerenie creştinească, dacă nu suntem convinşi că Dumnezeu există, dacă nu credem că Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Cel întrupat, a răbdat pentru noi pătimire şi moarte pe cruce, ca să ne răscumpere din păcat, blestem şi moarte, şi dacă nu am priceput că Sfântul Duh ne dă dumnezeiescul har, cu al cărui ajutor putem să răbdăm şi cele mai mari necazuri în viaţă. Credinţa naşte răbdarea creştinească.

Privirea adevăratului creştin trebuie să fie îndreptată către răsplata viitoare şi către viaţa veşnică, unde Dumnezeu va da fiecăruia după faptele lui (Apocalipsa 2, 23). Acolo pe aceia care au răbdat îi aşteaptă o răsplată deosebită. Nădejdea în acea răsplată însufleţeşte pe nevoitorii întru răbdare.

Însă desăvârşita răbdare este cu neputinţă de obţinut fără dragoste către Dumnezeu şi către oameni. Această dragoste, numită legătura desăvârşită (Coloseni 3, 14), e mai înaltă şi decât credinţa, şi decât nădejdea. Ea depăşeşte credinţa acelora care, ca robi, se ostenesc spre mântuire. Ea trece peste graniţele nădejdii, ce-i însufleţeşte pe aceia care slujesc lui Dumnezeu asemenea simbriaşilor. Ea se desăvărşeşte cu dumnezeiasca înfiere care, fără să aştepte plata, primeşte de la Iubitorul Părinte ceresc Împărăţia lui Dumnezeu nu ca răsplată, ci ca moştenire, după cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ,,Nu mai eşti rob, ci fiu, iar de eşti fiu, eşti şi moştenitor al lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (Galateni 4, 7; asemenea Matei 25, 34).

Cel ce ne îndeamnă către mândra răbdare lumească este mândrul satana. El se teme de puterea mântuitoare a răbdării creştineşti şi urmăreşte să o înlocuiască cu o prefăcută ,,virtute”, care este o răbdare plină de mândrie. Este adevărat că cel mai adesea el îndeamnă oamenii către nerăbdare, căci din ea adună cele mai mari izbânzi: cearta între cei apropiaţi, aprinderea focului urii între aceştia, aţâţarea către răzbunare şi altele. Însă el poate să înveţe şi spre răbdare, atunci când este vorba de oamenii care preţuiesc virtutea şi doresc să se fălească cu ea. În asemenea cazuri, prin manifestarea părutei virtuţi a răbdării lipsite de har, el abate oamenii de la năzuinţa de a atinge adevărata răbdare. Urmarea pentru el ar fi de nesuportat, pentru că aceasta îl doboară. Iar prin răbdarea cea lipsită de har, în cele din urmă el iese plin de biruinţă. Păruta poleială a răbdării lumeşti ameţeşte cu mulţumirea de sine deşartele suflete şi ele sunt pregătite să se dedea uneori la mari ,,nevoinţe”, ca să pătrundă şi mai adânc în plăcutele valuri ale pierzătoarei slave deşarte.

Stihia diavolului este mândria. Împlinitorii plini de mândrie ai răbdării sunt, totodată, nevoitori şi slujitori ai satanei. Răbdarea le e duşman acestora, însă ei rabdă şi se admiră pentru comportarea lor ,,măreaţă”, rămânând orbi la caracterul ei păcătos, ascuns sub mantia fascinantei ,,bunei înrudiri” exterioare. Răbdarea lor est eieftină şi uşor atinge ,,virtutea”.

Nu astfel se întâmplă şi cu nevoitorii creştini pe calea răbdării. Pentru aceştia nu există realizări lesnicioase, ci o luptă cumplită – luptă cu întunecatele puteri diavoleşti (Efeseni 6, 12), şi o războire până la sânge (Evrei 12, 4) cu propriile patimi păcătoase. Ei nu îşi dau seama de realizările lor, nu îşi contemplă virtuţile, ci în permanenţă încearcă o sinceră nemulţumire de sine, la care contribuie Însuşi Dumnezeu, Care îngăduie împrejurări schimbătoare şi umilitoare în viaţa lor, ca să aibă motive permanente de smerire de sine. Astfel ei rămân orbi la virtutea lor şi atenţi la păcătoşenia lor. Sub aripa smereniei, cresc şi se dezvoltă neluând seama la ei înşişi. Astfel, lor, prin lupte şi ispite, le înfloreşte marea virtute – smerita răbdare, inspirată de înalta pildă a lui Hristos. Lor le este legată aceasta de credinţă, de aceea este trainică; le este întărită de nădejde, pentru aceasta este biruitoare; este însufleţită de dragoste, de aceea este mântuitoare”.

 

Note

1. ,,Ortodoxia şi ecumenismul” îi are ca autori pe arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev. Editată în 1997 de Mânăstirea Slătioara, ea va fi reeditată în acest an de mânăstirea noastră.

2. Părintele Serafim Alexiev (1912-1993) a fost, într-adevăr, unul dintre cei care s-au opus schimbării calendarului bisericesc în Bulgaria. Profesor la catedra de teologie dogmatică a Academiei Duhovniceşti ,,Sfântul Clement al Ohridei” din Sofia din 1960, la începutul anului 1969 se vede silit să se retragă, nefiind de acord cu introducerea noului calendar în rânduiala bisericească.

Fiu duhovnicesc al Sfântului Ierarh Serafim Sobolev (1881-1950), el va deveni unul din stâlpii Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din Bulgaria. A scris o sumedenie de cărţi pe teme duhovniceşti, teologico-dogmatice, dar şi pe tema schimbării calendarului şi a mişcării ecumeniste.

3. Cărţile arhimandritului Serafim Alexiev apărute în limba română sunt:

4. Nu o dată s-a afirmat, de către Părinţii Bisericii, că în aceste vremuri nu vom mai găsi povăţuitori într-ale vieţii duhovniceşti, nici duhovnici iscusiţi care să ne ajute să depăşim cursele pe care vrăjmaşul ni le pune în calea noastră către Dumnezeu. Cuvintele lor sunt adevărate, căci astăzi întâlnim o mulţime de lupi îmbrăcaţi în piele de oaie sau, mai bine zis, lupi îmbrăcaţi în păstori de oi cuvântătoare !, cărora li se face reclamă neîncetat şi care, în realitate, sunt produse prefabricate ale ideologiilor care s-au strecurat în ultimul secol în Biserica Ortodoxă oficială.

Astfel, avem de-a face cu unele personagii aproape caragialeşti, care defilează înaintea ochilor noştri ca ,,mari duhovnici” ai României ! Biata Românie, a ajuns pradă lupilor …