Cronica externa nr. 15

Vatican şi Rusia

de diacon Herman Ivanov-Treenadszaty

 

Această conferinţă a fost ţinută în Sydney şi Melbourne, Australia la cel de-al 24-lea Congres al Tinerilor Ruşi din anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei. Conferinţa a avut ca subiect ideologia şi politica agresivă a Vaticanului. Ulterior, ea a fost publicată în revista ,,Viaţa ortodoxă” a Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, martie-aprilie 1990

 

PARTEA I

Cuvânt înainte

Romano-Catolicismul pare a fi o mare ameninţare pentru Rusia de azi şi de mâine, mult mai periculoasă decât comunismul, care este deja în declin.

Aşa cum Dostoievsky subliniază în nuvela sa ,,Idiotul”: ,,Romano-Catolicismul este mult mai periculos decât ateismul din moment ce el ne prezintă nouă un Hristos profan şi desacralizat ce uzurpă tronul pământesc”, papa a luat sabia şi a adunat ,,minciuni, intrigă, înşelătorie, fanatism şi răutate”. Aceasta este înţelegerea profundă care se revarsă din pana talentată a lui Dostoievsky. Catolicismul este periculos tocmai pentru că oferă un Hristos contrafăcut.

În timpul şederii noastre în Australia, am remarcat, pentru prima oară în 70 de ani, că slujba papală de Naşterea Domnului a fost transmisă de televiziunea sovietică. De asemenea, a avut loc un schimb de delegaţii. Ofensiva împotriva Ortodoxiei şi a poporului rus continuă într-un ritm alert.

 

Vatican şi Rusia

Am studiat străduinţele Vaticanului, care se luptă de secole, să supună Biserica Rusă prin forţă, înşelătorie sau viclenie şi să abată poporul rus de la dreapta credinţă. Acesta nu este doar un subiect foarte interesant şi relevant pentru un istoric al Bisericii, ci şi o temă actuală care obligă orice ierarh, preot, creştin ortodox şi pe toţi cei pentru care ,,Rusia” şi ,,ortodox” sunt sinonime, să urmărească cu atenţie atacurile contemporane continue ale Vaticanului asupra Moscovei şi Ortodoxiei.

Subiectul în cauză este departe de a fi abstract sau ştiinţific. Din acest motiv, vom încerca, folosindu-ne de experienţa trecutului, să explicăm adecvat de ce este unul dintre cele mai importante fenomene pentru viitorul Rusiei, a treia Romă. Trebuie să ne amintim mereu că în învăţătura ortodoxă nu există un concept al învăţatului şi al învăţătorului (precum sunt papa şi poporul în teologia romană). Responsabilitatea păstrării credinţei nestrămutate şi a Bisericii se sprijină pe conştiinţa fiecărui creştin ortodox.

Actualul an aniversar al unui mileniu de la creştinarea Rusiei ne oferă o vie ilustrare a încercărilor Vaticanului de a se amesteca în acest mare eveniment din Biserica Rusă. Ne imaginăm că pe parcursul ultimilor doi ani, cei mai mulţi dintre ortodocşi au urmărit cu nelinişte eforturile Curiei Vaticanului şi ale papei însuşi ca ,,Vicarul lui Hristos” să fie invitat la ceremoniile din Rusia şi din toată lumea, pentru a fi centrul atenţiei[1].

Este interesant de observat întreaga dezinformare cu privire la acest eveniment. Nu o dată, aşa-numitele ,,cercuri bine informate” au generat, folosindu-se de canalele mass-media, zvonuri false sau mult dorite, în scopul de a obţine o hotărâre de a-l invita pe papă sau de a o face curând, sau de a pune poate Moscova într-o poziţie delicată, astfel ca, în lumina acestor fapte, să fie dificil să refuze.

Să ne aducem aminte că papa a amânat până în ultima clipă publicarea celor două ,,mesaje apostolice” ale sale – unul fiind un apel către ruşii ortodocşi, iar celălalt fiind adresat uniaţilor din Ucraina. Aceasta a permis modificarea conţinutului lor până în ultimul minut, împotriva evidenţei, mergând până la contrariu, când ar fi apărut o schimbare a poziţiei Patriarhiei Moscovei[2]. Chiar aşa stând lucrurile, aceste speranţe nu au fost împlinite, iar pe 22 martie 1988, Ioan Paul al II-lea a publicat enciclica sa cu ocazia creştinării Rusiei ,,Euntes In Mundus” (Mergeţi în toată lumea). Surse de încredere afirmă că aceasta a fost editată la sfârşitul anului 1987 şi semnată pe 15 ianuarie. Cu alte cuvinte, ea nu a fost dată publicităţii vreme de trei luni. Mesajul expune în parte, cu false rezerve asupra a ceea ce s-a zis, scris şi repetat de multe ori, motivul pentru care Biserica Romană nu poate sta alături de Rusia în timpul acestui mare eveniment. Sfântul întocmai cu apostolii Prinţ Vladimir a creştinat naţiunea rusă în apele Dnieper-ului în 988. Aceasta se întâmpla, ne asigură papa şi toţi cei de un gând cu el, înainte de separarea Bisericilor, care a fost anterioară îndepărtării Apusului de Biserică în 1054.

Pe de o parte, s-ar putea ridica întrebarea pe cine speră Vaticanul să păcălească cu o astfel de înşelătorie, dar pe de altă parte se pot observa în acest context limitele raţionamentului formalist occidental. Chiar dacă îi permitem lui Nestor, cronicarul Rusiei, romanţarea şi înfrumuseţarea istoriei atunci când descrie alegerea credinţei de către solii Sfântului Vladimir, care poate nega serios faptul că ruşii păgâni, prin persoana prinţului lor, au ales creştinismul bizantin, deşi ei aveau posibilitatea de a alege orice altă credinţă existentă, inclusiv oricare dintre diferitele căi dinăuntrul creştinătăţii. De aceea, în mod deliberat, ei au respins principial romano-catolicismul. Biserica Romană s-a îndepărtat de creştinismul antic, păstrat de Ortodoxie, cu mult înainte de 1054, dată care este folosită de convenienţă, dar care este, de fapt, nesemnificativă astăzi. Ioan Paul al II-lea a punctat din nou ceea ce a subliniat în enciclica sa ,,Slavorum Apostoli” (Apostolii slavilor) din 2 iulie 1985, anume că misiunea apostolică a Sfinţilor Chiril şi Meftodie ar fi avut loc atât cu binecuvântarea Constantinopolului, cât şi a Romei. Din această idee, papa conchide direct că toţi slavii, şi printre ei ruşii, rămân îndatoraţi Bisericii Romane. Acesta este motivul pentru care şeful Bisericii Romane consideră că misiunea sa este de a fi un binefăcător al ruşilor şi al celorlalţi slavi !

Ignorând toate eforturile politice, diplomatice şi psihologice, Patriarhia Moscovei şi-a păstrat poziţia şi nu a dat curs provocării. Dacă, adesea, şi pe deplin justificaţi, mustrăm Biserica oficială a Moscovei din cauza compromisurilor sale intolerabile în faţa puterii ateiste şi pentru implicarea sa din ce în ce mai mare în mişcarea ecumenistă, cu toate acestea, ar trebui să ne bucurăm atunci când ierarhia captivă a Moscovei reuşeşte să reziste atacului catolic. Chiar dacă în acest caz rezistenţa nu s-a datorat dorinţei de a apăra Ortodoxia, cât ostilităţii faţă de uniatism, pe care prezentul papă îl sprijină şi deschis şi în spatele uşilor închise ca fiind cea mai bună cale spre reclădirea unităţii creştine.

Strădaniile ecumeniste actuale pot fi regăsite în scrisoarea lui Ioan Paul al II-lea (din 19 martie 1979) către capul uniaţilor din Ucraina (astăzi decedat), cardinalul Slipij: ,,nu putem suprima, nici diminua semnificaţia şi binefacerile secolului trecut cu privire la refacerea unităţii Bisericii, care au avut roade atât de binecuvântate. Biserica sfinţiei voastre este ea însăşi martoră a acestui adevăr. Fără îndoială, curentul ecumenist ar putea cunoaşte şi arăta un respect deosebit faţă de Biserica sfinţiei voastre”.

După o jumătate de secol de tăcere a Vaticanului cu privire la problema uniatismului, hotărârea neaşteptată a lui Ioan Paul al II-lea de a reveni subit la epoca militantă întunecată a lui Pius al XI-lea, ar trebui să ne facă să ne amintim cuvintele mult vehiculate ale Papei Urban al VIII-lea, rostite doar cu patru secole în urmă, în primii ani ai introducerii forţate a uniatismului: ,,O, rutenii mei ! Prin voi sper să cuceresc Răsăritul”[3]. Nimic nu ar putea exprima mai bine esenţa şi adânca semnificaţie a prezenţei uniatismului în conspiraţia împotriva Ortodoxiei ruseşti. Nu există o mai bună explicaţie pentru forţa călăuzitoare a catolicismului chiar dacă ea este acoperită de zâmbetele şi strângerile de mână ale unei false mame iubitoare, sau se arată deschisă şi neschimbătoare, urmărind de secole unul şi acelaşi ţel, câştigarea sufletelor ortodoxe. Scopul rămâne acelaşi, numai mijloacele pentru a-l atinge se schimbă.

Probabil, există persoane ce nu împărtăşesc aceeaşi poziţie cu a noastră în ce priveşte romano-catolicismul şi nu înţeleg pe deplin de ce nouă ni s-a părut că prezenţa papei în Rusia la aniversarea naţională a unui mileniu de la creştinare ar fi fost intolerabilă. Neînţelegerea acestei situaţii este doar rezultatul ignorării faptelor istorice care arată adevăratele intenţii şi acţiuni ale catolicismului. Vaticanul mizează, în mare parte, pe această ignoranţă.

Scopul acestei scurte conferinţe nu este de a oferi o prezentare amănunţită a întregului conflict şi a actelor agresive şi neprietenoase ale Vaticanului în relaţia cu Rusia. În următoarele două lucrări apărute în limba rusă există numeroase dovezi (în sprijinul unei astfel de acuzaţii de ostilitate): ,,Ritul răsăritean”, de K.N. Nikolaev[4] şi ,,Biserica, Rusia şi Roma”, de N. N. Voiekoff[5]. După expresia lui A. S. Khomyakov, unul din fiii cei mai eminenţi ai Rusiei din cei 1000 de ani de istorie creştină, ura religioasă a catolicismului faţă de Ortodoxie poate fi ilustrată prin patru exemple, luate din patru perioade istorice diferite: activitatea lui Josaphat Kuntsevich legată de apariţia Bisericii Uniate, ,,Problema răsăriteană” şi anii de eliberare din secolul al XIX-lea, aşa-numitul ,,rit răsăritean” ca un nou mijloc de luptă împotriva Ortodoxiei, apărut ca o consecinţă a decăderii puterii ţariste ortodoxe şi încercările de a se ajunge la o înţelegere, în ultimii zece ani, cu autorităţile sovietice pe ruinele Bisericii Ruse.

Să ne aducem aminte convertirea forţată în masă la romano-catolicism din Polonia, în perioada dintre cele două războaie mondiale, ca şi genocidul celor 700.000 de sârbi ortodocşi dintre anii 1941-1945[6], care a avut loc în ,,statul independent” militant romano-catolic. Ortodocşii din Croaţia au fost forţaţi să poarte litera chirilică ,,P” de la pravoslavnici sau ortodocşi, precum evreii care au fost forţaţi să poarte steaua lui David în timpul celui de-al doilea război mondial. Această este o dovadă fără de tăgadă că sârbii au fost exterminaţi de croaţii romano-catolici brutali şi radicali pur şi simplu deoarece ei aparţineau Sfintei noastre Biserici Ortodoxe. Arhiepiscopul catolic al Zagrebului, Stepinac, a fost complet indiferent faţă de aceste fapte şi a fost chiar ridicat la rangul de cardinal de către Pius al XII-lea, care a păstrat tăcerea cu privire la această problemă.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

 

PARTEA A II-A

Problema uniată

Există o serioasă controversă cu privire la problema uniată. În primul rând, vom spune că autorităţile sovietice trebuie criticate pentru victimizarea uniaţilor, aşa cum ar trebui blamate şi pentru oprimarea altor confesiuni într-un mod similar. Totuşi, aceasta nu înseamnă că poporul ortodox rus trebuie să aibă un complex de vinovăţie cu privire la acest lucru, fapt ce este picurat cu insistenţă în inimile şi sufletele oamenilor prin diferite mijloace ale opiniei publice. Este şi mai trist când o presiune asemănătoare este manifestă în ziarele emigranţilor, ce au pierdut complet orice sentiment de naţionalitate, dar ne-am obişnuit deja şi cu aceasta. Şi mai trist şi cu totul inacceptabil devine totul atunci când un păstor cade în ispită folosind la baza gândirii sale aşa-numitele ,,drepturi ale omului” notorii şi ,,cultul personalităţii” (în fraze golite de sens ce nu pot fi reproduse aici).

În legătură cu problema uniată, condiţiile şi regulile prin care uniatismul din 1595-1596 şi din anii următori a fost impus trebuie reamintite cu claritate. Şase ierarhi apostaţi, conduşi de Mikhail Ragoza, au iniţiat o mişcare pur clericală, total separată de popor, fără a ţine seama de tradiţie (şi prin urmare ilegală). De asemenea, să nu uităm încălcarea flagrantă a legii şi persecuţia la care au fost supuşi mărturisitorii din popor, organizaţi în frăţii binecunoscute. Să nu pierdem din vedere nici faptul că ,,credinţa greacă” (Ortodoxia), existentă pe teritoriul statului polonez lituanian, nu a fost recunoscută ca fiind legală, şi judecând după fapte, era în afara legii. Aceasta a dat panilor (domnii polonezi) dreptul de a dispune ilegal de proprietăţile ortodocşilor, de a da bisericile şi catedralele lor uniaţilor sau chiar de a le închiria evreilor !

Cu alte cuvinte, ar trebui să fie limpede faptul că dacă uniaţii suferă astăzi, este din vina lor de acum patru secole, legată de falsul sinod din 1595 şi de ,,grupul de iniţiativă” din 1946. În trecut, autorităţile catolice şi domnii polonezi au persecutat pe ortodocşii care nu au acceptat uniatismul, iar acum autorităţile sovietice îi persecută pe uniaţii care nu au vrut să se supună deciziilor Sinodului de la Lvov din 1946. Nu ortodocşii i-au persecutat pe uniaţi, ci comuniştii lipsiţi de Dumnezeu. Oricum, aceasta nu ar trebui să ne împiedice să ne bucurăm că o mare parte a credincioşilor, care au fost odată îndepărtaţi din Biserică, s-au întors acum. Astăzi, din diferite motive, ortodocşii cer cu insistenţă pocăinţă pentru a lichida uniatismul din Rusia sovietică. Dar noi ne întrebăm, când vreunul dintre papii romani şi-a exprimat regretul cu privire la încălcarea drepturilor ortodocşilor şi la toate crimele comise împotriva lor de către uniaţi ? Nici unul dintre papi nu şi-a exprimat vreodată regretul, nici măcar Papa Ioan Paul al II-lea, care nu a pierdut ocazia să-l laude pe monstrul Josaphat Kuntsevich, considerat de Vatican a fi un mucenic.

Numai memoria acestei mari personalităţi a răului este scandaloasă, de neconceput. A aminti numele său este în sine un ,,casus belli”. Cu puţin înainte de ,,sfârşitul său mucenicesc”, care a avut loc pe 12 noiembrie 1623 în Vitebsk, Kuntsevich a ordonat ca ortodocşii morţi să fie exhumaţi şi aruncaţi la câini. În întreaga sa dioceză Polotsky, ca şi în Mogilyov şi Orsha, el i-a jefuit şi i-a terorizat pe ortodocşi, închizându-le şi arzându-le bisericile. Plângeri elocvente au fost trimise judecătorilor şi seimului polonez. Faptul cel mai convingător ce condamnă caracterul lui Kuntsevich se găseşte într-o scrisoare datată 12 martie 1622, cu un an şi jumătate înaintea morţii sale, de la cancelarul lituanian Leo Sapiega, fără îndoială un romano-catolic, reprezentantul regelui polonez însuşi: ,,Prin violenţă necugetată ai oprimat poporul rus şi l-ai îndemnat la revoltă. Eşti conştient de blamarea oamenilor simpli, că ar fi fost mai bine să se afle sub stăpânire turcească decât să îndure astfel de persecuţii pentru credinţă şi cuvioşie. Scrii că de bună voie i-ai înecat pe ortodocşi, le-ai tăiat capetele şi le-ai profanat bisericile. Le-ai sigilat bisericile astfel că oamenii, fără evlavie şi fără obiceiurile creştine, sunt înmormântaţi ca nişte necreştini. În locul bucuriei, uniatismul tău viclean ne-a adus nouă numai nenorocire, nelinişte şi conflicte. Am fi preferat să ne lipsim de el. Acestea sunt roadele uniatismului tău”[7]. Să ne aducem aminte că aceste cuvinte nu sunt fantezii sau defăimările unui ortodox fanatic, ci conţinutul unei scrisori istorice a şefului statului romano-catolic, cancelarul Marelui Ducat al Lituaniei, scrisă din partea regelui polonez către un episcop uniat turbulent. În aceeaşi scrisoare, cu multă precauţie, Leo Sapiega scrie: ,,Ar fi fost mai bine să nu fi avut parte de ceartă şi ură naţională, şi în schimb să ne fi ferit de condamnarea naţiunii”.

Venind la Vitebsk, pe 12 noiembrie 1623, cu un grup din cohortele sale, Kuntsevich a început să dărâme corturile în care ortodocşii îşi ţineau în secret slujbele bisericeşti. Unul dintre diaconii lui Kuntsevich a atacat un preot ortodox. Mulţimea, care îşi pierduse răbdarea, s-a repezit asupra lui Kuntsevich, care conducea personal acest pogrom, şi l-a bătut cu bâte şi cu pietre până la moarte. Trupul său schilodit a fost pus într-un sac şi azvârlit în râul Diva. Acesta a fost sfârşitul neglorios al vieţii pământeşti al acestui presupus ,,apostol al unităţii” aşa cum nimeni altul decât Papa Ioan Paul al II-lea a îndrăznit cu neruşinare să-l numească. Înaintea lui Ioan Paul al II-lea, pe 29 iunie 1867, Pius al IX-lea îl glorificase deja pe Josaphat Kuntsevich ca pe un sfânt. În 1923, cu ocazia celei de-a 300-a aniversări a morţii lui Kuntsevich, Pius al XI-lea a publicat enciclica sa ,,Ecclesiam Dei” (Biserica lui Dumnezeu)[8] în care Kuntsevich este numit ,,mucenic”, o ,,persoană dreaptă”, şi unde se spune că un astfel de exemplu de ,,viaţă sfântă” ar trebui să ajute la unirea tuturor creştinilor.

Papa Ioan Paul al II-lea salutând miile de polonezi veniţi la liturghia catolică oficiată în aer liber în Cracovia, Polonia

Pe 25 noiembrie 1963, în timpul domniei lui Paul al VI-lea, rămăşiţele lui Kuntsevich au fost aduse la Roma la Bazilica papală Sfântul Petru, unde se ,,odihnesc” acum, sub altarul Sfântului Vasilie cel Mare, alături de moaştele Sfinţilor Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur[9]. Fără nici o mustrare de conştiinţă şi batjocorind adevărul istoric în scopul de a-şi satisface interesele sale meschine în lupta împotriva Ortodoxiei, lui Ioan Paul al II-lea nu îi este frică să vorbească despre ,,personalitatea nobilă” a lui Josaphat, ,,al cărui sânge vărsat a întărit pentru totdeauna marea lucrare a luptelor”. În mesajul către turma sa din Ucraina, ,,Magnum Baptismi Donum” (Marele dar al botezului), publicat la 19 aprilie 1988[10], papa nu aduce nici o modificare acestei false prezentări a uniatismului şi a faptelor lui Kuntsevich.

În acelaşi timp, comunităţile romano-catolice continuă să ceară ortodocşilor acte de pocăinţă şi scuze pentru prejudiciile aduse lor, precum şi pentru relaţiile neprieteneşti şi necreştine.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 20-21/noiembrie-decembrie 2000

 

 

PARTEA A III-A

Problema răsăriteană

În ceea ce priveşte relaţiile internaţionale, secolul al XIX-lea a trecut în întregime sub stindardul problemei răsăritene. Duşmanii Rusiei, atât din trecut cât şi de astăzi, continuă să stigmatizeze şi să eticheteze eforturile Rusiei din secolul al XIX-lea ca nefiind altceva decât imperialism. Neexcluzând în totalitate posibilitatea ca Rusia să fi avut preocupări politice în războiul crimean, cu toate acestea, noi suntem conştienţi de faptul că atât ruşii, cât şi conducătorii lor au purtat războiul cu Turcia pentru a elibera din captivitate pe creştinii ortodocşi. A fost acceptat ca o datorie de conştiinţă, ca o misiune, dată Rusiei de pronia dumnezeiască, care la acel timp avea cea mai puternică guvernare. Faptele nobile sunt rar întâlnite în relaţiile internaţionale şi, de aceea, nu sunt uşor de înţeles. Războiul împotriva turcilor necredincioşi a fost privit de Rusia ca fiind bătălia dintre bine şi rău. Rusia a făcut sacrificii, dar a avut şi succese în timpul războiului de eliberare a slavilor, care împărtăşeau aceeaşi credinţă şi care zăceau de cinci secole sub ocupaţia turcă. Şi în ziua de astăzi, în piaţa centrală din capitala bulgară, Sofia, se află statuia ţarului eliberator Alexandru al II-lea şi a vitejilor luptători ruşi. De asemenea, flota rusă a luat parte la lupta de la Navarinsk din 1827 şi la evenimentele ce au urmat, care au condus la eliberarea Greciei ortodoxe în 1830. Visul cel mai frumos, al eliberării Constantinopolului, nu a fost împlinit. S-ar putea discerne că, pentru acest fapt trist, umanitatea este ,,datoare” în mare măsură Vaticanului.

Până în prezent, războiul crimean şi întreaga ,,problemă răsăriteană” a fost explicată de istorici în termenii unor consideraţii umane, politice şi interguvernamentale, fără a fi menţionat rolul Vaticanului. Acesta din urmă a fost forţa instigatoare şi constrângătoare din spatele infamului fapt care a făcut ca Anglia şi Franţa să devină aliatele turcilor necredincioşi împotriva Rusiei ortodoxe. Deşi Vaticanul nu avea o armată reală despre care să se poată vorbi, ea era formată dintr-o mulţime de agenţi şi sfătuitori secreţi şi influenţi, o întreagă armată de clerici risipiţi în toată lumea. Pentru a dovedi aceasta, vom cita cuvintele Arhiepiscopului Parisului, cardinalul Sibor, rostite de acesta la începutul războiului crimean: ,,Este un fapt sfânt, un fapt bineplăcut lui Dumnezeu, să respingem erezia fotiană (Ortodoxia), să o subjugăm şi să o distrugem cu o nouă cruciadă. Acesta este scopul clar al cruciadei de azi. Acestea au fost ţelurile tuturor cruciadelor, chiar dacă nu toţi participanţii la acestea au fost conştienţi de ele. Războiul pe care Franţa îl începe astăzi împotriva Rusiei nu este unul politic, ci unul sfânt. Nu este un război între două guverne sau între două popoare, ci este, cu siguranţă, un război religios, iar alte motive sunt doar pretexte”[11]. Adevărul nu ar fi putut fi exprimat mai clar de atât. Khomiakov notează cu multă atenţie faptul că înaintaşii romano-catolicilor care au comis cu mult timp în urmă ,,fratricidul moral” prin schimbarea unilaterală a Crezului ar fi putut recurge în mod inevitabil la ,,fratricidul fizic”[12].

Dostoievsky ilustrează că Sibor nu era singurul luptător de pe front care vorbea atât de sincer despre o conspiraţie romano-catolică: ,,Romano-catolicismul militant ia cu sălbăticie partea turcilor. Azi, nu există duşmani mai sălbatici ai Rusiei ca aceşti clerici combativi. Nu orice prelat, ci însuşi papa a vorbit vehement şi cu multă bucurie despre ,,victoriile turcilor” şi a prezis un ,,viitor fatal” pentru Rusia la diferitele întâlniri ale Vaticanului. Acestui bătrân muribund, ,,capul Creştinătăţii”, nu i-a fost ruşine să admită în public că de fiecare dată când aude de o înfrângere a ruşilor el se bucură”[13].

Aceste cuvinte ale lui Dostoievsky sunt în conformitate cu următoarele afirmaţii ale lui Khomiakov, care vorbeşte despre ura religioasă împotriva Ortodoxiei: ,,În confesiunile apusene, în adâncul fiecărui suflet se află o profundă ostilitate faţă de Biserica Răsăriteană”. Această afirmaţie poate fi uşor susţinută de exemplul războiului crimean, unde ,,o tabără constă din oameni ce mărturisesc Ortodoxia, iar cealaltă tabără este formată din romani şi protestanţi uniţi în jurul islamului”[14].

 

,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică

Declaraţiile neprietenoase făcute de conducătorii romano-catolici de vază cu privire la Rusia sunt atât de numeroase şi evidente încât nimeni nu poate să le nege. Puterea ţaristă ortodoxă a fost bastionul care a zdrobit visul Vaticanului şi pretenţiile Romei de a catoliciza sufletele ruse. Orice mişcare şi convulsie din viaţa socială şi politică a Rusiei a fost urmărită cu mare interes de către Roma. Abrogarea şerbiei în 1861, ca şi creşterea anarhiei şi a nihilismului a dat mari speranţe Vaticanului. ,,Numai o revoluţie va putea ajuta Biserica”[15] a fost opinia nunţiului papal Meglius, în 1868. Nu mai înainte de declararea, pe 17 iunie 1905, a ,,Manifestului imperial de toleranţă”, Roma a început să exploateze şi să facă uz de toate avantajele oferite de acest manifest care dădea libertate de conştiinţă tuturor cetăţenilor ruşi.

Cu toate acestea, Papa Pius al X-lea (care a fost canonizat în 1954) a afirmat chiar în ajunul izbucnirii primului război mondial: ,,Rusia este cel mai mare duşman al Bisericii (Romane)”[16]. Prin urmare, nu este surprinzător faptul că lumea romano-catolică a primit revoluţia bolşevică cu bucurie. ,,După evrei, probabil, catolicii au lucrat mai mult ca oricine distrugerea puterii ţariste. Cel puţin, ei nu au făcut nimic să o împiedice”[17]. Lipsiţi de ruşine şi cu o mare sinceritate, ei scriau la Roma imediat ce victoria bolşevică a devenit evidentă: ,,a fost o bucurie nestăpânită la căderea guvernului ţarist, iar Roma nu a pierdut timpul şi a început negocierile cu guvernul sovietic”[18]. Când un demnitar important al Vaticanului a fost întrebat de ce Vaticanul a avut o poziţie contra Franţei în timpul celui de-al doilea război mondial (trebuie să citim primul război mondial), el a exclamat: ,,Victoria Antantei aliată cu Rusia ar fi fost o catastrofă la fel de mare pentru Biserica Romano-Catolică, precum a fost reforma”[19]. Papa Pius şi-a exprimat aceste sentimente în maniera sa directă tipică: ,,Dacă Rusia învinge, atunci învinge schisma”. Aşa cum putem remarca, al doilea război mondial (trebuie să citim primul război mondial) a fost doar o altă cruciadă pentru Vatican.

Cu toate că Vaticanul s-a pregătit îndelung pentru aceasta, prăbuşirea imperiului rus ortodox l-a luat prin surprindere. Şi-a revenit rapid. Dar prăbuşirea Rusiei nu a însemnat că Rusia se putea converti la romano-catolicism. Pentru aceasta, era necesar un nou plan de atac. Realizând că ar fi la fel de dificil pentru un polonez să facă prozelitism în Rusia, ca pentru un englez în Irlanda, Vaticanul a înţeles că era necesară găsirea unei metode cu totul diferite pentru bătălia cu Ortodoxia, care să fie nedureroasă şi să nu ridice nici cea mai mică umbră de suspiciune, pentru a prinde în cursă şi supune poporul rus papei de la Roma. Această schemă machiavelică a constat în apariţia aşa-numitului ,,rit răsăritean”, pe care apologeţii săi îl privesc ca pe un ,,pod prin care Roma va intra în Rusia”, pentru a cita o expresie potrivită a lui K.N. Nikolaev[20].

Acest complot perfid, care poate fi asemuit cu un vas ce navighează sub un pavilion fals, a avut un succes rapid în primii ani după preluarea puterii de către sovietici. Aceasta a avut loc atât în Rusia scăldată în sânge, cât şi în străinătate, unde au început activităţi febrile printre imigranţii nenorociţi, precum oferirea de locuri de muncă, asigurarea unui statut legal de imigrant sau înfiinţarea de şcoli în limba rusă pentru ei şi copiii lor.

Nu se poate nega că au existat şi cazuri de ajutor dezinteresat, dar în majoritatea covârşitoare a cazurilor, această muncă caritabilă a avut un scop confesional fin deghizat, acela de a-i atrage, prin diferite metode, pe nefericiţii refugiaţi în ceea ce păreau la prima privire a fi Biserici Ortodoxe, dar care îl pomeneau pe papă. Cine poate spune ce urme, ce fel de semne de neşters au rămas în sufletele, gândurile şi faptele celor care, mai devreme sau mai târziu, au intrat în contact cu această mişcare ?

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 22-23/ianuarie-februarie 2001

 

 

PARTEA A IV-A

,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică

În Rusia, experimentul cu ,,ritul răsăritean” a durat mai mult de 10 ani. În Occident, încă mai poţi întâlni ,,Centre Răsăritene” romano-catolice. Dintre acestea, cel mai viabil rămâne Mânăstirea Benedictină Chevetogne din Belgia. Scopurile şi posibilităţile lor nu mai sunt acum atât de distinse precum erau odinioară. Ele sunt astăzi un fel de muzee, martori istorici ai trecutului. Influenţa lor actuală a rămas doar în domeniul editorial.

Lăsând deoparte aspectul inocent, această mişcare pare să întruchipeze astăzi planul de înghiţire a Ortodoxiei ruse de acum 70 de ani. Sufletul şi inima ,,politicii răsăritene” papale a fost un iezuit, episcopul francez D’Erbigny, care a fost în mod special însărcinat de papă să conducă negocierile cu Kremlinul pentru o largă răspândire a romano-catolicismului în Uniunea Sovietică, ca prin aceasta să suprime Ortodoxia în Rusia şi în sufletele ruşilor.

Cu aceasta în minte, D’Erbigny a vizitat de trei ori Uniunea Sovietică, uzând de un paşaport diplomatic francez. El a hirotonit câţiva ierarhi romano-catolici cu scopul de a crea un grup de clerici catolici ruşi care să fie acceptaţi de autorităţile sovietice. Să vedem care sunt limitele amoralităţii de care aceşti clerici au dat dovadă: ,,Bolşevismul lichidează preoţi, profanează bisericile şi locurile sfinte şi distruge mânăstirile. Aşa ceva nu se întâmplă în misiunile religioase ale bolşevismului nereligios, spre distrugerea purtătorilor gândirii schismatice, aşa cum se aşează o ,,masă curată” (tabula rasa) care ne dă posibilitatea recreării spirituale”[21]. Pentru cei cărora nu le este clar la ce fel de reconstrucţie spirituală se referă călugărul benedictin Chrysostome Bayer, ideile sale pot fi subliniate de jurnalul oficial catolic vienez, ,,Schonere Zukunft”: ,,Bolşevismul creează posibilitatea convertirii Rusiei stagnante la catolicism”[22].

Nici măcar exarhul catolicilor ruşi, Leonid Feodorov, care a încercat în martie 1923, împreună cu alţi 14 clerici şi un laic, să mărturisească patetic, cu sinceritate, sentimentele sale cu privire la autorităţile sovietice, nu a înţeles pe deplin ce ar putea aştepta de la romano-catolicism. El declara: ,,Din momentul în care am trecut la Biserica Romano-Catolică, visul meu a fost să împac ţara mea cu această Biserică, care, pentru mine, este singura adevărată. Dar noi nu am fost înţeleşi de către guvern. Toţi catolicii latini au suspinat cu uşurare când a avut loc revoluţia din octombrie … Eu însumi am primit cu entuziasm decretul prin care statul s-a separat de Biserică … Numai sub guvernarea sovietică, în care Biserica şi statul au fost separate, am putut respira liber. Ca un credincios, am văzut”[23] în această eliberare mâna lui Dumnezeu.

Să nu pierdem din vedere faptul că toate aceste declaraţii ale romano-catolicilor, care aveau relaţii destul de prieteneşti cu sovieticii, au fost date într-o perioadă de coşmar în care sovieticii încercau să distrugă Biserica Ortodoxă. Ţinând cont că diplomaţia Vaticanului aderă la principiul conform căruia scopul scuză mijloacele, care este ilustrat pe parcursul istoriei sale de multe secole, poate fi uşor înţeles jocul pe care Vaticanul l-a făcut cu Moscova. Esenţa problemei este aceea că Rusia a devenit o jertfă a două principii ostile ei, catolicismul şi comunismul lipsit de Dumnezeu, care s-au alăturat printr-un curios concurs de interese. Moscova realizează că distrugerea credinţei din sufletul rus este o problemă fără speranţă[24]. Atâta vreme cât Biserica Rusă a rămas credincioasă în sine, necompromisă de puterea ateistă, mărturisind curajos incompatibilitatea fundamentală dintre creştinism şi principiile comuniste, conducătorii sovietici au fost gata să ia în calcul varianta romano-catolicismului ce le-a fost oferită, din două motive. Prin aceste mijloace, ei au sperat că vor putea manipula religiozitatea sufletului rus.

Primul motiv este consecvenţa Romei, credincioasă întru totul regimului comunist, atât din Uniunea Sovietică, cât şi din afara ei. Al doilea, avantajos pentru Kremlin, sau pur şi simplu amuzant, a fost acela că necesităţile religioase ale ruşilor vor fi înăbuşite de către acest duşman de secole al Ortodoxiei. Din punctul lor de vedere, catolicii au fost gata să închidă ochii faţă de toate atrocităţile bolşevismului, inclusiv împuşcarea episcopului romano-catolic Butkevich în aprilie 1923 şi întemniţarea episcopilor Tseplyak, Malyetsky şi Feodorov. Şase săptămâni mai târziu, Vaticanul şi-a exprimat durerea faţă de asasinarea agentului sovietic Vorovsky în Lausanne ! Comisarul popular al Afacerilor Externe a spus ambasadorului german: ,,Pius al XI-lea a fost amabil cu mine în Genova, exprimându-şi speranţa că noi (bolşevicii) vom distruge monopolul Bisericii Ortodoxe în Rusia, şi prin urmare vom elibera calea pentru el”.

Papa Pius al XI-lea (1922-1939)

Am descoperit informaţii de cea mai mare importanţă în arhivele Ministerului Afacerilor Externe al Franţei. O telegramă secretă, cu numărul 266 din 6 februarie 1925 din Berlin, afirma că ambasadorul sovietic Krestinsky a spus cardinalului Pacelli (viitorul Papă Pius al XII-lea) că Moscova nu se va opune existenţei episcopilor romano-catolici şi a unui mitropolit pe teritoriul Rusiei. Mai mult decât atât, clerului roman i se ofereau cele mai bune condiţii. Şase zile mai târziu, telegrama secretă numărul 284 vorbea despre faptul că se aprobase deschiderea unui seminar romano-catolic. De aceea, în timp ce noii noştri sfinţi mucenici erau omorâţi cu o cruzime fără de margini, Vaticanul ducea tratative secrete cu Moscova. Pe scurt, Roma a încercat să capete permisiunea de a stabili episcopii necesari şi chiar de a înfiinţa un seminar. Dovada noastră arată că această problemă a fost discutată o dată în plus în cercurile înalte, în toamna anului 1926. După toate probabilităţile, problema nu a fost soluţionată favorabil mai devreme. Acest lucru poate fi văzut ca un apogeu al relaţiilor strânse nefireşti dintre Vatican şi guvernul sovietic.

Ziua de 29 iulie 1927 este considerată una dintre cele mai triste zile din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse. În această zi, mitropolitul Serghie (Stragorodsky) a dat, ca în numele Bisericii, o declaraţie găunoasă în favoarea şi în conformitate cu hotărârile puterii ateiste. El a semnat declaraţia, deşi nu era autorizat să o facă, punând astfel bazele aşa-numitei ,,Biserici sovietice” şi intrând în conflict direct cu episcopii săi, din partea cărora a întâmpinat o opoziţie covârşitoare. Nu vom discuta aici acest fapt amoral, ale cărui consecinţe se fac încă simţite după 60 de ani. Vom spune numai că rezultatul indirect şi neaşteptat al acestui fapt a fost că Moscova a pus capăt negocierilor şi atenţiei îndreptate către ofertele Vaticanului. Totuşi, acest lucru nu micşorează în nici un fel imoralitatea ideologiei politice a mitropolitului Serghie. Putem numai să spunem că nici el, nici susţinătorii sau opozanţii săi nu au reuşit niciodată să limpezească aceste fapte spre apărarea sau condamnarea lor. Repetăm că această consecinţă pozitivă, deşi absolut accidentală şi secundară a acţiunilor sale cenzurate, nu poate servi ca o justificare a politicii mitropolitului Serghie. Pur şi simplu, nici el, nici succesorii săi nu s-au gândit la aceasta[25].

Acapararea Bisericii Ortodoxe Ruse tradiţionale (în aparenţă), neutralizată aşa cum era, a părut a fi un lucru mai folositor autorităţilor sovietice decât relaţiile cu Vaticanul. Din acel moment, sovieticii şi-au pierdut interesul pentru Vatican. Abia la sfârşitul anului 1929 şi începutul anului 1930, Vaticanul a acceptat, în sfârşit, că suferise o înfrângere politică şi a început să condamne cu vehemenţă crimele bolşevicilor. Cumva, nu le-au observat până în 1930. Numai în 1937, Papa Pius al XI-lea a dat enciclica ,,Divini Redemptori” (Răscumpărătorul dumnezeiesc) care denunţa comunismul.

În introducerea acestei conferinţe, am spus că aceasta nu va fi doar o temă istorică, ci şi una temporală. În 1937, când Vaticanul a rupt în mod oficial relaţiile cu Moscova, Biserica Rusă suferise deja 20 de ani de teroare leninistă, stalinistă, iar câteva decenii înainte îşi vărsase sângele în lupta cu autorităţile sovietice lipsite de Dumnezeu. Chiar şi în ziua de astăzi, Biserica continuă să îndure persecuţia şi îngrădirea drepturilor sale fundamentale. În anii ’30, singura îmbunătăţire a situaţiei a constat în faptul că Biserica Ortodoxă Rusă avea un singur duşman, dar ce duşman ! Având în vedere că duşmanul era, de fapt, comunismul teomahist, apărarea în faţa pretenţiilor viclene ale romano-catolicilor, ce încercau să înşele turma, ar fi putut fi doar secundară. Cu câteva săptămâni înainte de sfârşitul său mucenicesc, în iulie 1922, Sfântul Veniamin de Petrograd spunea exarhului romano-catolic, Leonid Feodorov: ,,Ne-aţi oferit unirea … şi în tot acest timp preoţii voştri latini, în spatele nostru, seamănă furtună în turma noastră[26]. Unii clerici au luptat până la sfârşit, mărturisind puritatea Ortodoxiei şi incompatibilitatea sa cu comunismul. Alţii au crezut că, prin compromisuri şi minciuni, vor ,,salva” Biserica, aşa cum o văd ei. Ceilalţi pur şi simplu au vândut Biserica şi interesele sale pentru ,,un blid de linte”.”

Odată cu venirea lui Gorbaciov la putere şi a mult aclamatei ,,perestroika”, observăm o schimbare în cursul evenimentelor din ţara noastră natală. Nu vom intra într-o analiză politică a tot ceea ce s-a petrecut sub ochii noştri. Vom spune doar că graţie lui, sau mai degrabă în ciuda lui Gorbaciov, s-a întâmplat ceva, gheaţa se topeşte. Nu ştim la ce va duce aceasta. Doar vom nota că toate acestea au loc în anul aniversar al unui mileniu de la creştinarea Sfintei Rusii, şi, fără îndoială, cu rugăciunile noilor mucenici canonizaţi de curând şi ale ţarului mucenic Nicolae al II-lea.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 24-25 (2/2001)

 

 

PARTEA A V-A

,,Ritul răsăritean” şi revoluţia bolşevică

De asemenea, trebuie să observăm că nu numai noi, ruşii ortodocşi, urmărim evenimentele din Rusia. Nici duşmanul nu doarme. În ciuda multor încercări, Papa Ioan Paul al II-lea nu a putut participa personal la aniversarea noastră. A avut loc un eveniment care, din punctul nostru de vedere, poate avea consecinţe pe termen lung. Ne gândim la întâlnirea dintre Gorbaciov şi cardinalul Cassaroli, de la sfârşitul festivităţilor din Moscova din iulie 1988. Cardinalul Cassaroli este secretarul de stat al Vaticanului şi, prin urmare, al doilea om în stat. Mulţi romano-catolici îl privesc cu suspiciune. El a fost sufletul politicii Vaticanului în Răsărit, din timpul lui Ioan XXIII-lea şi Paul al VI-lea. De asemenea, el a fost un prieten apropiat al mitropolitului de mai târziu al Leningradului, Nicodim (Rotov).

Papa Ioan al XXIII-lea (1958-1963)

Romano-catolicismul este faimos pentru politica sa lipsită de principii. Mulţi oameni se întreabă, în acelaşi fel naiv, de ce papa, în mesajul său dat cu ocazia mileniului, nu a condamnat deloc persecuţia la care sunt încă supuşi credincioşii din Uniunea Sovietică[27]. Noi adăugăm: în ciuda faptului că romano-catolicilor le place să celebreze jubilee, a 50-a aniversare a enciclicei ,,Divini Redemptoris” din 1987, care denunţa comunismul, a trecut neobservată. În schimb, a 20-a aniversare a enciclicei relativ nouă ,,Populorum progresso” (despre doctrina socială a Bisericii Romane) a fost marcată de mult festivism[28].

Cu alte cuvinte, sunt necesare precauţii cu privire la cuvintele cele mai nesemnificative, pentru a nu ofensa conducerea sovietică actuală. Reîntorcându-ne la programul cardinalului Cassaroli, putem observa că acesta poartă un mesaj politic. Declarând că Vaticanul urmăreşte cu mare interes ,,perestroika”, care are o bază creştină (în opinia lor), Cassaroli a dat în secret un mesaj triumfător, de la Ioan Paul al II-lea către Gorbaciov. În general, romano-catolicismul iubeşte secretele. Nu este greu să ne dăm seama de conţinutul mesajului; Vaticanul dă asigurări că sprijină pe deplin ,,perestroika”, legalizarea Bisericii Uniate, lucru care s-a împlinit, şi, în general, o reevaluare a situaţiei catolicismului în Uniunea Sovietică. Nu este aceasta o restaurare simbolică a relaţiilor dintre Moscova şi Vatican, care au fost întrerupte în 1927 ?

Cu alte cuvinte, nereuşindu-i planurile direct prin ierarhia bisericească, Vaticanul visează să-şi atingă scopurile cu ajutorul autorităţilor sovietice, care au declarat că ,,nu vor interveni în continuarea relaţiilor ecumeniste dintre Vatican şi Patriarhia Moscovei”. Vom urmări discursurile şi călătoriile viitoare ale papei. Se ştie că Gorbaciov plănuieşte să viziteze Italia. În această situaţie, lui Gorbaciov îi va fi acordată o audienţă la Vatican. Va putea oare Gorbaciov, în asemenea condiţii, să refuze întoarcerea vizitei unei persoane care îi va da, în faţa întregii lumi, un certificat de respectabilitate ?

La un astfel de final, Vaticanul întinde o mână generoasă de ajutor, protecţie şi compasiune faţă de cei persecutaţi. Vai, mulţi sunt gata să apuce această mână. Noi dorim ca toţii ortodocşii din ,,ţara mamă şi răspândiţi în diaspora” să ţină minte aceste fapte istorice de mai sus, nu de dragul răzbunării, ci pentru viitorul Rusiei. Un prieten îndoielnic poate fi mult mai rău decât un duşman declarat.

Fie ca declaraţia mitropolitului Antonie (Hrapovitski) să ne fie un bun exemplu. Întemeietorul Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, mitropolitul Antonie a fost un eminent teolog şi un adevărat părinte al Bisericii timpurilor noastre. În această declaraţie, care a fost scrisă pe 10 iunie 1922 la Sremski Karlovci, Serbia, în legătură cu arestarea patriarhului Tihon, el spunea: ,,Să facem un apel, să ridicăm vocile noastre ca protest faţă de violenţa folosită împotriva patriarhului tuturor ruşilor, către toţi întâistătătorii celorlalte Biserici Ortodoxe şi a celor neortodoxe, cu excepţia papei de la Roma – despre care avem dovezi clare nu numai că a negociat cu bolşevicii trădători de Dumnezeu, dar a şi încercat să persecute Biserica Ortodoxă Rusă şi slava sa prin tentativele mercenare ale romano-catolicismului militant”[29]. Fie ca aceste cuvinte sobre ale venerabilului şi vrednicului de veşnică pomenire părintelui nostru să ne fie o pildă pentru comportamentul şi relaţiile noastre faţă de ajutorul oferit de Vatican Rusiei prezente şi viitoare.

 

O aniversare a unei dimineţi

Iosafat Răuvoitorul

de Nicholas Maas[30]

Anul 1996 va marca aniversarea a 400 de ani de la ruşinoasa ,,unire” de la Brest-Litovsk, când presiunea politică, economică şi militară a influenţat milioane de creştini ortodocşi ce trăiau de-a lungul graniţelor vestice ale Rusiei, Bielorusiei şi Ucrainei, în scopul de a-i forţa să accepte o falsă unire cu Biserica Romano-Catolică. Unul dintre principalii participanţi la această mişcare coruptă şi violentă a fost un episcop ortodox apostat (unul dintre mulţi, din nefericire), pe numele său Iosafat Kuntsevich.

Nu este nevoie să recurgem la polemici pentru a vorbi rău despre Iosafat Kuntsevich. Vorbirea sa josnică, epitetele murdare, lipsa lui de loialitate şi dragostea sa de slavă deşartă, putere şi recunoaştere lumească, şi campaniile violente de terorizare a ortodocşilor – aceste lucruri permit istoriei să vorbească pentru noi. De aceea, este uimitor că Biserica Romano-Catolică a hotărât să-l ,,canonizeze” pe acest ,,Hitler” al lumii religioase răsăritene, aşa cum l-a numit un istoric occidental, şi să ridice la statutul de sfinţenie un om care a instigat şi alimentat cu adevărat violenţa, ucigând în numele unităţii Bisericii. Luând în considerare magnitudinea brutalităţii lui Iosafat şi intoleranţa nebună, este probabil înţelept pentru noi, în seara aniversării pline de suferinţă a unirii forţate de la Brest-Litovsk, să privim spre această figură centrală din istoria europeană răsăriteană.

Iosafat, episcopul uniat de Polotski şi fondatorul ordinului vasilian uniat, a fost mai mult decât un apostat. El era un maestru practician al ,,psihologiei terorii”. El nu a fost primul care s-a folosit de tacticile psihologice ale terorii. Vechii asirieni, se spune, foloseau intimidarea psihologică sistematică pentru a-i supune pe locuitorii imperiului lor[31], propria lor cădere finală fiind sărbătorită în Vechiul Testament de către proorocul Naum (Naum 3, 18-19). Iar în timpurile moderne, regimurile comuniste din Europa de Est (unele dintre ele acum din fericire defuncte) şi China sunt bine cunoscute pentru tacticile lor de psihologie a terorii. Dar Iosafat este unic, în aceea că el este singurul terorist din istorie care a câştigat coroana beatificării pentru ceea ce alţi astfel de despoţi au câştigat pe drept neîncetată defăimare.

Campania de teroare a lui Iosafat a fost gândită şi executată cu un singur scop în minte: descurajarea şi oprirea creştinilor ortodocşi de la a practica adevărata lor credinţă. Deoarece masele ortodoxe n-ar fi vrut de bunăvoie să-şi urmeze episcopii, o mână de preoţi şi nobilimea apostată, Iosafat şi prietenii săi apostaţi în mod conştient au ales să-şi atingă scopurile lor prin metode violente. Precum a procedat câteva secole mai târziu Henri Philippe Petain (1856-1951), ei au făcut aceasta încercând să creeze, printre credincioşii ortodocşi, un sentiment de disperare totală şi neputinţă, astfel ca Iosafat să le poată impune o religie artificială, o teocraţie Vichy, peste care el să fi domnit. Închinătorii au fost scoşi afară din bisericile lor, mulţi dintre ei numai la capătul unei săbii pline de sânge. Când ortodocşii, într-un caz, şi-au ridicat corturi în care să se roage, Iosafat a încurajat pe briganzii săi să întrerupă slujbele lor, să dea fac corturilor şi să atace clerul şi credincioşii. Şi cu ajutorul autorităţilor civile latine, Iosafat a avut grijă ca preoţii ortodocşi să fie exilaţi şi ca nici un nou episcop ortodox să nu fie hirotonit[32]. Pogromul său a redus în mod violent orice rezistenţă faţă de ,,unirea” de la Brest şi i-a lăsat pe ortodocşi în mod evident lipsiţi de orice posibilitate de a protesta faţă de pierderea credinţei lor în favoarea dominaţiei papale.

În concluzie, tacticile de teroare ale lui Iosafat au fost la fel de pline de succes ca şi cele ale altor despoţi. Pentru crimele sale împotriva umanităţii, acest atât de virulent apostat şi pervers a fost bătut şi omorât cu pietre de către credincioşii torturaţi şi trimis către dreapta sa răsplată în 1623. Brutalitatea sa inumană i-a atras chiar dispreţul cancelarului romano-catolic al Lituaniei[33]. Mai mult decât atât, credincioşii ortodocşi nu au acceptat realmente niciodată uniatismul sau pe episcopii apostaţi apropiaţi lui Iosafat, cărora, în ciuda eforturilor lor laşe de a câştiga o astfel de recunoaştere, nu li s-au acordat niciodată drepturile politice ale omologilor lor latini[34]. În sfârşit, milioane de ortodocşi s-au întors la credinţă când a avut loc schimbarea frontierelor în secolul al XIX-lea, aşa cum mulţi greco-catolici din America au îmbrăţişat mai târziu Ortodoxia datorită noului mucenic Tihon, păstorul Bisericilor Ruse din Lumea Nouă din acea vreme.

Ideea uniatismului ca un pod între Ortodoxie şi Roma a murit odată cu Iosafat şi cu trădarea sa vulgară şi violentă. Spiritul lui poate trăieşte în eforturile ecumeniştilor latini de a reduce Ortodoxia la o ,,ramură răsăriteană” a Bisericii Latine, sau în ale ecumeniştilor ortodocşi de a-şi pângări credinţa printr-o altă unire falsă cu Roma; dar dintre cei cu o conştiinţă ortodoxă, trista amintire a lui Iosafat nu este altceva decât o mărturie limpede că ,,ceva este putred în ecumenism” şi că unirile de compromis care fac masele de credincioşi lipsite de posibilităţi nu vor avea câştig de cauză până la urmă, chiar dacă adepţilor lor li se dă o coroană de presupusă sfinţenie, stropită cu sângele mucenicilor. Ecumeniştii ortodocşi moderni ar trebui să privească la acest om groaznic şi vrednic de dispreţ şi la soarta lui. Forţa militară poloneză şi lituaniană nu a putut face ca această trădare să supravieţuiască. Eforturile herculiene ale ecumeniştilor de astăzi de a continua moştenirea sa vor sfârşi, de asemenea, în aceeaşi infamie şi ruşine care a căzut asupra lui. Şi dacă sângele picură de pe coroana lui, ipocrizia va curge de pe cununile prost alese pe care ei speră să le câştige prin curtarea, în numele credinţei, a celor care au fost duşmanii acesteia.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 26 (3/2001)

 


[1] Joseph Vantris, critic religios al influentului ziar francez ,,Le Figaro” scria, într-un articol din 5 martie 1988, că prezenţa papei la sărbătorirea unui mileniu de creştinism ar întuneca prestigiul jubileului.

[2] A devenit cunoscut faptul că pe 18/19 martie, doi asistenţi ai secretarului personal al papei au călătorit la Moscova, unde li s-a confirmat oral că o invitaţie adresată papei nici nu intră în discuţie şi că Biserica Romano-Catolică ar trebui reprezentată numai de o delegaţie de la Vatican. O zi mai târziu, a fost publicat mesajul papei. Fiind obişnuit să călătorească în întreaga lume ca un triumfător şi consumându-se enorm aşteptând să fie invitat, Ioan Paul al II-lea a resimţit dureros poziţia neobişnuită de a fi un oropsit, şi prin urmare de a-i fi micşorată demnitatea papală. Din acest motiv, după toate probabilităţile, catolicii au răspândit (în mass-media) condiţii pretenţioase, speciale pentru călătoria papei la Moscova.

[3] Prin ,,Ruteni”, papa se referă la cei din Galiţia, care au trecut sub omoforul său (Depreaux, E., ,,Uniunea Sovietică şi Biserica Catolică”, ,,Le Monde Slave” (Lumea slavă), 1-2, 1927, p. 447.

[4] K N. Nikolaev, ,,Ritul răsăritean”, YMCA Press. Paris: 1950, p. 335.

[5] N. N. Voiekoff, ,,Biserica, Rusia şi Roma”, Jordanville: 1983, p. 512.

[6] Dintr-o populaţie de 6 milioane, noul guvern a numărat 2 milioane de sârbi.

[7] Textul acestei scrisori poate fi găsit în diferite publicaţii în limba rusă, cu mici variaţii datorate traducerii. Este, de asemenea, inclusă în anexa lucrării în două volume a învăţatului catolic, Dom Alponse Guepin: ,,Un apostol al unirii Bisericilor din secolul al XVII-lea, Sfântul Iosafat şi Biserica Greco-Slavă în Polonia şi în Rusia, Paris, tomul I: 1897, tomul II: 1898.

[8] Este interesant de ştiut că Papa Pius al XI-lea i-a încredinţat episcopului D’Erbigny misiunea de a scrie această enciclică despre Josaphat Kuntsevich.

[9] Să ne amintim că mutarea acestor ,,moaşte” a avut loc în timpul Conciliului Vatican II, unde au fost prezenţi câţiva observatori necatolici. Din partea Bisericii Ortodoxe Ruse din diaspora, Arhiepiscopul Antonie al Genevei şi Europei Occidentale a reprezentat sinodul, deoarece el era ierarhul care se afla cel mai aproape de Roma. Aflând de ,,festivităţile” plănuite, arhiepiscopul Antonie a protestat vehement şi a mers la Biserica Rusă din Roma, unde a făcut o rugăciune către victimile mucenicite de Kuntsevich. Faimosul cardinal Wilibrands a încercat neconvingător să-l asigure că nimeni de la Vatican nu avea cunoştinţă de ,,activităţile pastorale” ale lui Kuntsevich, că Roma nu s-a gândit niciodată să ofenseze pe ortodocşi câtuşi de puţin, ci că nădăjduieşte ca, prin acest act, să onoreze ,,Biserica Răsăriteană”. Despre acest incident au scris câteva publicaţii de mare circulaţie.

[10] Acesta era un mesaj confidenţial către ierarhii ucrainieni, din 14 februarie 1968.

[11] Acest mesaj l-a determinat pe Khomiakov să scrie o a doua broşură polemică, ca toate celelalte scrieri teologice ale sale în limba franceză: ,,Câteva cuvinte ale unui ortodox despre confesiunile occidentale” şi ,,Biserica Latină şi protestantismul din punct de vedere al Bisericii Răsăritene”, Lausanne-Vevey, Benda, p. 94-95.

[12] Ibid, p. 97.

[13] F. M. Dostoievsky, ,,Jurnalul unui scriitor”, septembrie 1877, 1-3.

[14] Op. cit, Khomiakov, p. 94 & 96.

[15] Citat din articolul Episcopului Serafim al Postdam-ului ,,Catolicism şi bolşevism”, din colecţia ,,Faptele celei de-a doua diaspore întregi a Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei”, Belgrad, p. 327.

[16] J. Hajjar, ,,Vaticanul şi catolicismul oriental”, Beauchesne, Paris, 1979, p. 263.

[17] E. Despreaux, ,,Papalitatea şi Uniunea Sovietică”, Le Monde Slave (Lumea slavă), Nr. 10, octombrie 1926, Paris, p. 6.

[18] C. Loiseau, ,,Politica lui Strossmayer”, Le Monde Slave (Lumea slavă), Nr. 3, Martie 1927, Paris, p. 395.

[19] G. Ferrero, ,,Dubla iluzie”, L’illustration (Arătarea), 10/12/1927, #4423, Paris, p. 658.

[20] Op. cit., Nikolaev, p. 335.

[21] Chrysostome Bayer, ,,Bayrisher Kurier” (Curierul de Bayern), 8/03/1930.

[22] Oficiosul catolic vienez ,,Schonere Zukunft” (Un viitor mai frumos), 15/11/1931.

[23] Op. cit. Nikolaev, p. 60.

[24] Cuvântarea lui Lenin la o sesiune a ,,Sovnarkom” din decembrie 1922.

[25] H. Ivanov-Treenadszaty, ,,Biserica sinodală rusă – Evoluţia şi relaţiile sale cu confesiunile occidentale”, Lyon, 1983, p. 328-335 şi 348.

[26] Malleux, ,,Exarhul Leonid Feodorov – Între Roma şi Moscova”, Bruges, DDB, 1966, p. 119.

[27] Articolul lui Henri Tek din cotidianul francez ,,Le Monde” (Lumea), 23 martie 1968.

[28] Sollicitudo rei sociali este cea de-a şaptea enciclică a Papei Ioan Paul al II-lea.

[29] Biografia fericitului Antonie, Mitropolitul Kievului şi Galiţiei (Zhizneopisanie blazenneyshago Antonia, Mitropolita Kievskago i Galitskago), editor arhiepiscopul Nicon, New York, 10 volume, Vol. VI, p. 96.

[30] Dl. Maas este un uniat convertit la credinţa ortodoxă.

[31] M. Healy, Vechii asirieni (The Ancient Assyrians) (Londra: Osprey, 1991), p. 8-9.

[32] N. Zernov, Creştinătatea răsăriteană (Eastern Christendom) (New York, G.P. Putnam’s Sons, 1961), p. 147-148.

[33] H. Ivanov-Treenadszaty, Vatican şi Rusia (The Vatican and Russia), ,,Orthodox Life” (Viaţa Ortodoxă), martie-aprilie 1990, p. 8-24.

[34] N. Zernov, Ruşii şi Biserica lor (The Russians and their Church) (Londra: S.P.C.K, 19, 54), p. 87.