Cugetari nr. 06
OMUL – marfa cea mai căutată,
cea mai traficată şi cea mai batjocorită
Partea I: Eutanasia: ieri ’marginalizată’, astăzi considerată tratament ! - Va veni o zi în care ’a beneficia de îngrijiri medicale’ va fi privilegiul celor aleşi ? - Ca într-un lanţ interminabil al morţii, după eutanasie urmează infanticidul - O altă plagă: avortul -
Partea a II-a: Ultimele evoluţii pe frontul eutanasiei - Etica medicală contemporană cere uciderea pacienţilor, şi nu tratarea lor - Omul – o simplă marfă în traficul de organe -
Partea a III-a: Vino la mine, moarte, fii medicul meu şi nu mă condamna; tu eşti singura care poate tămădui toate bolile nevindecabile. Eschil
Societatea în care trăim se metamorfozează profund, se transformă – asemenea unui mutant din filmele ştiinţifico-fantastice – dintr-o societate care a fost cândva normală în norme, conduită generală şi caracteristici, într-o societate aberantă, ale cărei reguli depăşesc hotarele sociologiei umane. Acest fenomen conduce la o alterare dramatică a ceea ce reprezintă colectivitatea umană şi firescul existenţei ei.
Procesul primar care generează această alterare îl constituie răcirea relaţiilor dintre oameni, până la cote inimaginabile, cauzat, printre altele, de curentele ideologice actuale care au la bază concepte filozofice care minimalizează sau chiar desconsideră respectul faţă de fiinţa umană. Societatea creştină, construită pe o anumită perspectivă cu privire la rostul existenţei omului pe pământ, este erodată din temelii de astfel de ideologii; noţiuni precum ’aproapele’ şi ’dragostea de aproapele’ şi-au pierdut cu totul înţelesul; nu numai dragostea creştinească dintre oameni a dispărut, dar şi cele mai firave simţăminte de înţelegere şi compasiune faţă de omul de lângă noi.
’Aproapelui’ sau ’seamănului’ nostru i-a luat locul impersonalul rece ’individ’, ’ins’ sau ’cetăţean’, un simplu număr într-o statistică. Tot aşa, sentimentele de dragoste creştinească şi apropiere omenească, cuprinse în cuvinte precum ’aproapele’ (cel apropiat mie) sau ’seamăn’ (cel asemenea mie), sunt înlocuite cu o indiferenţă rece, crasă, născută dintr-o izolare de restul oamenilor. Fiindcă ’individul’ nu se mai simte relaţionat cu ceilalţi membri ai societăţii din care face parte, el duce o viaţă individuală, doar cu el şi pentru el, plină de dispreţ, egoism şi cruzime faţă de alţi oameni, dar mai înainte de orice faţă de el însuşi.
Urmarea firească a unei asemenea rupturi de realitatea ce caracterizează societatea omenească este faptul că oamenii din zilele noastre ajung să se trateze unii pe alţii într-un mod de-a dreptul inuman. Cruzimea predomină în relaţiile dintre oameni, dar mai cu seamă în tratamentul celor bolnavi, infirmi, vulnerabili fizic şi psihic, a copiilor ne- şi nou-născuţi. Iar aceasta nu este decât traducerea în faptă a curentelor ideologice actuale, a noilor concepte filozofice cu privire la fiinţa umană şi rostul ei pe pământ, care L-au exclus pe Dumnezeu din această ecuaţie; astfel de concepte, întemeiate pe darwinism – socotit cea mai bună soluţie pentru a-L elimina pe Dumnezeu nu numai din viaţa omului, ci din întregul univers –, au transformat medicina într-o unealtă de selecţie naturală. Aşa prind rădăcini în societatea omenească fenomene care depăşesc orice imaginaţie.
Astăzi, omul a ajuns să fie, în mâinile omului, o marfă extrem de căutată, vânată, preţuită şi dispreţuită în acelaşi timp. Lipsa de valoare a acestei ’mărfi’, nepreţuite în ochii Ziditorului ei, dar dispreţuite de neguţătorii ei, este relevată de plăgile societăţii de astăzi: traficul de carne vie, traficul de organe umane, genocidele din ultimul secol, avortul, infanticidul, eutanasia şi multe altele. Ale căror rădăcini în societatea omenească cresc pe zi ce trece …
Eutanasia: ieri ’marginalizată’, astăzi considerată tratament !
La 19 februarie a.c., deputaţii luxemburghezi au adoptat un proiect de lege ce va dezincrimina eutanasia, Marele Ducat al Luxemburgului devenind astfel cea de-a treia ţară din Uniunea Europeană care nu-i va mai pedepsi pe medicii care pun capăt vieţii pacienţilor la cererea acestora. Proiectul de lege a fost luat în discuţie prima oară de către parlament în 2001, însă a generat dezbateri aprinse în rândul populaţiei, catolică în proporţie de 87 %, fapt ce a determinat amânarea lui.
Potrivit noii legi, care va intra în vigoare cel mai probabil la începutul acestei veri, eutanasia va fi permisă doar pentru bolnavii aflaţi în ultimul stadiu sau pentru cei care suferă de boli incurabile şi şi-au manifestat în mod expres dorinţa de a muri. Acceptul trebuie dat de doi medici, iar o comisie de specialişti, alcătuită din medici şi reprezentanţi ai societăţii civile, va verifica dacă au fost îndeplinite toate condiţiile legii.
Este notabil faptul că lumea medicală, ca şi societatea luxemburgheză s-a opus în mare parte introducerii unei asemenea legi. Cu toate acestea, legiuitorii au încercat să liniştească opinia publică, argumentând că reglementarea strictă a chestiunii va garanta că legea nu va pricinui o ,,omorâre nestăvilită”.
În alt colţ al lumii, două state din federaţia australiană avansează legislaţie care ar reintroduce eutanasia voluntară asistată medical. În teritoriul de nord, senatorul Robert Brown, liderul Partidului Verde, intenţionează să introducă un proiect de lege care să restabilească Actul cu privire la drepturile bolnavilor aflaţi în ultimul stadiu. Votat prima oară în 1995, Actul a fost anulat un an mai târziu. De asemenea, în statul Victoria, în următoarele 6 luni se preconizează introducerea Actului de tratament medical 2008, care să permită moartea asistată medical.
În vreme ce conducerile diferitelor ţări avansează acte legislative favorabile eutanasiei, lumea medicală este îngrijorată de turnura pe care ar putea-o lua acest fenomen şi trage semnale de alarmă asupra consecinţelor cumplite ale acestuia. În octombrie 2005, mai mulţi medici şi avocaţi de la universităţi şi centre spitaliceşti din Statele Unite ale Americii, Canada şi Marea Britanie au emis o declaraţie comună, în care îşi exprimau îngrijorarea cu privire la problemele pe care le ridică această măsură medicală controversată, aducând argumente de ordin practic şi exemple din ţările în care eutanasia este legală.
Printre altele, ei susţin că ,,eutanasia, odată legalizată, nu va putea fi controlată din motive filozofice, raţionale şi practice. Pacienţii vor muri fără şi împotriva dorinţei lor dacă o astfel de legislaţie ar fi introdusă”. Trei rapoarte ale cercetătorilor danezi arată că ,,în Olanda, ţară în care eutanasia a fost legalizată, cel puţin 1.000 de pacienţi sunt ucişi în fiecare an prin eutanasiere fără consimţământul sau dorinţa lor”.
Ei evidenţiază faptul că ,,medicii olandezi au plecat de la omorârea pacienţilor bolnavi în ultimul stadiu şi au ajuns la omorârea bolnavilor cronici care au cerut-o, a depresivilor care nu aveau nici o suferinţă fizică, dar au cerut să moară, a nou-născuţilor pentru simplul fapt că aveau infirmităţi, chiar dacă, prin definiţie, aceştia nu ar fi putut cere să moară (…) În 2002, în Belgia, a fost legalizată eutanasia pentru adulţii care suferă de afecţiune fizică sau psihică permanentă şi insuportabilă”.
După cum subliniază autorii declaraţiei, în acest mod se face trecerea de la uciderea bolnavilor în ultimul stadiu către uciderea celor care suferă ,,de o afecţiune fizică sau psihică permanentă şi insuportabilă”. Însă cine decide dacă afecţiunea este insuportabilă ? Un sistem de sănătate care vrea să minimalizeze cheltuielile pentru marea masă a populaţiei şi luptă pentru restrângerea fondurilor acordate domeniului sanitar ?
O altă temere este aceea că ,,legalizarea eutanasiei sau a sinuciderii asistate medical ar crea o presiune asupra celor bolnavi şi a celor care simt că, din cauza bolii, infirmităţilor sau a tratamentului scump, au devenit nefolositori pentru societate şi în special pentru familie”.
De asemenea, ,,legalizarea eutanasiei va aduce modificări profunde în atitudinile sociale faţă de boală, infirmităţi, moarte, vârsta înaintată şi rolul profesiei medicale. Odată ce eutanasia este legalizată, va deveni din ce în ce mai mult o ,,opţiune de tratament” printre celelalte tratamente medicale şi chirurgicale obişnuite. Eutanasia va deveni acceptată pentru condiţii ca depresie, stres, singurătate, frica de îmbolnăvire sau frica de declin, dar şi pentru copiii sau adulţii cu infirmităţi”.
,,Legalizarea eutanasiei va submina, în cele din urmă, îngrijirea medicală, îndeosebi îngrijirea paliativă, şi va submina serios relaţiile medic-pacient, căci – afirmă ei – este mult mai uşor şi ieftin să omori un pacient decât să-l tratezi”. În plus, eutanasia ,,nu reprezintă o moarte aşa de bună după cum se speră”, în unele cazuri pacienţii chinuindu-se vreme de câteva zile pentru a muri.
Temerile autorilor declaraţiei sunt validate de diferite cazuri concrete care se petrec sub ochii noştri. Am ales doar câteva cazuri din ultimele luni, pentru a exemplifica faptul că eutanasia este doar o dovadă de insensibilitate şi o cruzime faţă de semeni, nicidecum un ajutor acordat lor; de asemenea, se poate remarca evoluţia pe care o are procedura medicală în sine, drepturile medicilor şi sistemul sanitar care refuză tratarea unor pacienţi, pe motiv că nu sunt utili societăţii.
Va veni o zi în care ’a beneficia de îngrijiri medicale’ va fi privilegiul celor aleşi ?
În 2003, Samuel Golubchuk, un evreu ortodox (n.r.: adică, dreptcredincios în religia mozaică, nu creştin ortodox) în vârstă de 84 de ani a suferit o traumă cerebrală în urma unei căderi, dar simţurile nu i-au fost afectate şi putea comunica. În octombrie 2007, el a fost dus la Spitalul general Grace din Winnipeg, Manitoba, după ce a contractat o pneumonie, iar ,,medicii au încercat să-i grăbească moartea prin înfometare şi deshidratare”. Familia a dat în judecată spitalul pentru a-i apăra viaţa lui Samuel, folosind ca argumente credinţa lor religioasă în sfinţenia vieţii.
La începutul lunii ianuarie a.c., pacientul şi-a recăpătat cunoştinţa şi se pare că starea sa de sănătate se îmbunătăţeşte. După ce decizia tribunalului a fost amânată, la 13 februarie, judecătorul de la Curtea din Queen’s Bench a hotărât că pacientul şi familia sa au dreptul la un proces civil şi a ordonat spitalului să nu îndepărteze aparatura care-l menţine în viaţă.
În această perioadă, Colegiul Medicilor şi Chirurgilor din Manitoba a emis o serie de reguli, potrivit cărora medicii, şi nu pacienţii sau familiile lor, au dreptul de a decide când poate fi întrerupt tratamentul care susţine viaţa. Secretarul colegiului, medicul Bill Pope, afirmă: ,,Decizia finală se află în mâna medicului şi nu este deloc nevoie să se ţină seama de dorinţele pacienţilor sau familiilor. Medicii trebuie să comunice decizia sa pacientului sau reprezentantului său legal, pentru a face această situaţie mai clară. Cu toate acestea, medicii sunt autorizaţi să ia această decizie”.
Interesată să introducă eutanasia în sistemul medical, Asociaţia Medicală Canadiană susţine Spitalul general Grace din Winnipeg în bătălia sa judecătorească. Un avocat al spitalului a afirmat în tribunal că medicii ,,au dreptul exclusiv de a lua decizii cu privire la tratament, chiar dacă acestea sunt împotriva credinţelor religioase ale pacientului”.
Un alt caz cu urmări importante pentru extinderea practicării eutanasiei în lume este cel al britanicului Leslie Burke, de 46 de ani, care suferă de o boală neurologică degenerativă. El a cerut unui tribunal britanic să-i dea asigurări că nu va fi înfometat şi deshidratat până la moarte când boala îl va face incapabil de a vorbi. Tribunalul a decis în defavoarea lui Burke, deoarece Consiliul Medical General din Marea Britanie a susţinut că ,,medicul trebuie să aibă dreptul de a înfometa şi deshidrata pacienţii până la moarte”.
Ulterior, Burke s-a adresat Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO), care a decis că ,,există protecţii adecvate în legea britanică împotriva îndepărtării premature a alimentaţiei şi hidratării artificiale” şi nu este nevoie de asigurări în acest sens. Se pare că această decizie judecătorească nu a ţinut cont de numărul din ce în ce mai mare de cazuri de ucidere a pacienţilor prin înfometare din Marea Britanie şi alte state şi a creşterii influenţei mişcării pro-eutanasie în această ţară europeană.
Deşi a pierdut procesele intentate, activiştii culturii morţii au fost extrem de iritaţi de acţiunile lui Leslie Burke. Un specialist în bioetică al Departamentului de sănătate britanic, Elizabeth Woodeson, a depus o scurtă expunere la curtea de apel, în care susţinea că ,,cererea lui Leslie Burke de garanţie subminează autoritatea medicilor de a face o «judecată clinică»”.
Ea a afirmat că guvernul a înfiinţat Institutul Naţional pentru Sănătate şi Calitate Clinică, ca să stabilească reguli pentru cazuri medicale ca cel al lui Burke; institutul ,,face o evaluare a costului tratamentului per an suplimentar de viaţă care se aduce, şi per an de viaţă ajustată calitativ, (…) care ia în considerare calitatea vieţii pacientului pe parcursul oricărei perioade suplimentare pe care viaţa lui va fi prelungită. Eficacitatea clinică şi ca preţ de cost al tratamentului este utilizată apoi ca bază pentru o recomandare dacă (…) tratamentul ar trebui sau nu asigurat de sistemul naţional de sănătate”.
Concluzia guvernului britanic a fost aceea că medicii ar trebui să fie liberi să urmeze regulile institutului ,,fără a fi obligaţi să subscrie la cererile pacientului”. Înfrângerea lui Burke a fost privită ca o înfrângere a pacienţilor din întreaga Europă în faţa sistemului medical: ,,Leslie Burke a luptat nu numai pentru el, ci şi pentru alţii. El a încercat să stabilească un precedent ca persoanele care refuză eutanasia să nu fie obligate să accepte această practică”.
În Belgia, o ţară unde statisticile oficiale afirmă că există 170 de cazuri de eutanasie pe an, deşi cifrele reale ar putea fi de 2-3 mai mari, deoarece medicii nu raportează toate cazurile, partidul de guvernământ vrea să impună tuturor spitalelor să introducă protocoale de eutanasiere pentru pacienţii care doresc aceasta.
Ca într-un lanţ interminabil al morţii, după eutanasie urmează infanticidul
Această plagă, a uciderii persoanelor nefolositoare sau împovărătoare pentru societate, se extinde cu repeziciune la alte categorii: nou-născuţi, copii, adolescenţi. Actualmente, în Olanda este în vigoare Protocolul Groningen, care permite uciderea nou-născuţilor bolnavi, infirmi, dar şi a celor care … ,,vor suferi în viitor” (a se vedea articolul Decembrie 2007. Ştiri, 5 decembrie 2007. Război aprig între ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii). În 2005, susţinătorii eutanasiei afirmau că ,,din 200.000 de copii născuţi în Olanda în fiecare an, circa 1.000 mor în primul an de viaţă. Pentru aproximativ 600 dintre ei (n.r.: ceea ce înseamnă 60 % dintre ei), moartea este precedată de o decizie medicală cu privire la sfârşitul vieţii”.
Opinia publică i-a înfierat pe olandezi pentru această politică a sistemului lor sanitar, ajungând să-i compare cu naziştii, însă percepţia fenomenului se modifică treptat la nivel mondial. Una dintre cele mai prestigioase reviste de bioetică din lume, The Hastings Center Report, a publicat, în numărul ianuarie-februarie 2008, un articol intitulat ,,Întrerupând viaţa unui nou-născut”. Articolul, care prezintă în detaliu situaţia din Olanda, vine să apere Protocolul Groningen, socotind că este ,,uman şi perfect etic” şi are doar cuvinte de laudă despre natura etică a dispoziţiilor protocolului.
Autorii articolului vădesc o cruzime şi o lipsă de simţăminte fireşti faţă de semenii lor care ţin de patologie, de vreme ce susţin că ,,natura radicală şi cuprinzătoare a protocolului este un semn al superiorităţii sale etice” … Ei afirmă că, deoarece copiii se nasc într-o societate atât de grijulie, care face tot ce poate pentru a asigura cele necesare cetăţenilor ei, încheierea vieţii acestor copii care vor suferi este ,,răspunsul cel mai grijuliu”.
Bioeticianul conservator Wesley Smith a comentat acest articol care, în opinia sa, ,,plasează în mod categoric infanticidul în curentul principal de gândire”. Iată ce scrie acesta: ,,Nu în urmă cu mulţi ani, aproape oricine admitea că infanticidul este în mod intrinsec şi firesc greşit. Astăzi nu mai e aşa. Cu teoria persoanei şi etica ’calităţii vieţii’ pătrunzând din ce în ce mai mult la nivelele cele mai înalte ale intelectualităţii medicale şi bioetice, ne îndreptăm către un sistem medical în care copiii sunt ucişi precum câinii şi a ucide este redefinit ca fiind compasiune. Dar intoleranţa este intoleranţă chiar dacă o numeşti compasiune”.
După ce, în urmă cu câţiva ani, Protocolul Groningen a stârnit oroarea opiniei publice, astăzi el este promovat de revistele de specialitate ca fiind ,,uman şi perfect etic”. Cel mai probabil, această tendinţă în gândirea contemporană va avea traiectoria pe care au avut-o multe ideologii umaniste din zilele noastre: ea va cuprinde, încetul cu încetul, pătura superioară a elitei societăţii, la nivel de specialişti şi reviste de specialitate; apoi, va ’transpira’ către cotidienele şi periodicele de mare tiraj şi către canalele de ştiri; iar printr-un proces de suprasaturare şi normalizare, se va înrădăcina în minţile oamenilor de rând, individualişti şi neatenţi, nepăsători faţă de problemele reale cu care se confruntă sau se vor confrunta într-un viitor apropiat.
O altă plagă: avortul
Cruzimea şi dezumanizarea caracterizează modul în care este privită o altă plagă a lumii contemporane, avortul. Acesta este promovat la nivel mondial şi se duce o campanie fără precedent pentru ridicarea la nivel de ’dogmă’ a ideii de eugenie.
În februarie a.c., în Camera Lorzilor a Marii Britanii s-a dezbătut un amendament la legea fertilizării şi embriologiei umane, propus de Lady Swinton, baroneasa Masham de Ilton. Dacă ar fi fost acceptat, ceea ce nu s-a întâmplat, amendamentul ar fi interzis avortarea copiilor cu infirmităţi după termenul limită de 24 săptămâni.
În contextul dezbaterii din Cameră, baroneasa Molly Meacher a declarat cu seninătate: ,,Copiii născuţi cu infirmităţi grave nu sunt persoane viabile (…) Va fi spre binele lor dacă vor fi avortaţi”. De asemenea, baroneasa Tonge, o susţinătoare importantă a Societăţii de eutanasie voluntară, a spus că nou-născuţii la care face referire amendamentul nu sunt ,,fiinţe umane infirme”, ci ,,fiinţe umane complet anormale”, iar cei suferinzi de anencefalie (n.r.: anencefalia constă în lipsa sau reducerea creierului la nou-născuţi) ,,au o mică asemănare cu fiinţele umane”.
Diferite rapoarte din Canada, Statele Unite ale Americii şi Marea Britanie dezvăluie că, adeseori, copiii care supravieţuiesc tentativelor de avort sunt lăsaţi literalmente să moară. Potrivit unui raport guvernamental al Institutului Naţional pentru Sănătate şi Calitate Clinică, cel puţin 66 copii au supravieţuit după avort, în decurs de un an. În raport se menţionează că jumătate dintre ei au trăit o oră, în timp ce unul a supravieţuit 10 ore respirând fără ajutor.
Conform legii britanice, un copil poate fi avortat până la vârsta de 24 săptămâni, dacă nu se detectează vreo anormalitate. Însă un copil considerat anormal poate fi ucis în mod legal până în momentul naşterii naturale. În plus, raportul dezvăluie că dacă un copil, trecut pe lista de a fi avortat, se naşte viu, nu i se oferă ajutor medical.
Din contră, Colegiul Regal al obstetricienilor şi ginecologilor a recomandat medicilor – ca regulă – ca feţii care au mai mult de 22 săptămâni şi supravieţuiesc avortului să fie ucişi prin injecţie letală. Daily Telegraph notează că această instrucţiune de a ucide un copil viu ,,poate fi o procedură dificilă pentru medici”.
Pe de altă parte, în 2004, delegaţii de la conferinţa anuală din Llandudno a Asociaţiei Medicale Britanice au votat în majoritate de 65 % în favoarea unei moţiuni, care spunea că nou-născuţii vii după o tentativă de avort ar trebui să primească aceeaşi îngrijire medicală ca ceilalţi copii.
De asemenea, medicii de la 4 universităţi din Roma au emis o declaraţie comună, afirmând că este de datoria medicilor să salveze şi să aibă grijă de copiii născuţi vii după o tentativă de avort, chiar împotriva dorinţei mamelor. Medicii obstetricieni reprezintă atât viziunea seculară, cât şi pe cea religioasă a sistemului universitar italian, deoarece două din universităţi sunt publice, La Sapienza şi Tor Vergata, iar celelalte două sunt catolice, Campus Biomedico şi Sacro Cuore.
Potrivit publicaţiei spaniole El Pais, declaraţia medicilor şi recenta campanie a Vaticanului pentru un moratoriu al avortului în Italia (care a devenit acum o campanie globală) ,,a căzut asemenea unei bombe printre oamenii de ştiinţă şi politicieni”. Emma Bonino, ministrul italian pentru politică europeană, s-a plâns cotidianului spaniol El Pais că ,,elita politică nu ar trebui să permită altora să le stabilească agenda”. Ministrul italian al sănătăţii, Livia Turco, a spus aceleiaşi publicaţii că ,,protejarea vieţii unor astfel de copii este o cruzime lipsită de sens”. Un medic cunoscut a sugerat ca avorturile să se facă prin otrăvirea copilului cu clorură de potasiu, care să asigure moartea acestuia înainte de ieşirea din pântece.
Iată câte mărturii ale lipsei de sensibilitate faţă de fiinţa umană, care vorbesc despre o degenerare a perspectivei asupra vieţii omului. Prin asemenea cuvinte şi fapte, tendinţe şi cugete, aşa-zisa civilizaţie contemporană depăşeşte în cruzime şi barbarie o mare parte din lumea încă necivilizată de pe glob. De fapt, se îndreaptă cu repeziciune undeva mai jos pe scara moralităţii şi eticii decât triburile păgâne de astăzi.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 41/martie-aprilie 2008
Ultimele evoluţii pe frontul eutanasiei
În timp ce unii oameni cu stări de sănătate fragile se luptă să nu fie omorâţi atunci când vor deveni incapabili să-şi exprime dorinţele (a se vedea partea I), alţii nu doresc să suporte umilinţele bolii şi fac presiuni pentru a li se permite eutanasierea în ţări în care această practică nu este legală.
În lunile martie-aprilie a.c., mass-media franceză a profitat de două cazuri pentru a susţine cu vehemenţă introducerea sinuciderii asistate medical în această ţară europeană. În martie, profesoara de 53 de ani, Chantal Sebire, mamă a 3 copii, din regiunea Bourgogne, estul Franţei, a cerut în instanţă dreptul de a fi eutanasiată de medicul personal. Însă, tribunalul din Dijon a conchis că legea franceză nu permite unui medic să prescrie medicamente letale pacienţilor.
Profesoara suferă de o formă foarte rară de cancer, care are drept consecinţă desfigurarea feţei, dureri, pierderea mirosului şi orbire. Cazul ei a stârnit o simpatie largă în Franţa, mai ales după ce a apărut pe postul naţional de televiziune şi a făcut apel către preşedintele ţării, Nicholas Sarkozy, să intervină în sprijinul cererii ei. Preşedintele a răspuns că va convoca o echipă de specialişti care să exploreze posibilităţile pentru tratarea condiţiei sale, o ofertă pe care ea a refuzat-o. În plus, mass-media a omis să precizeze că Chantal Sebire a refuzat în mod constant orice fel de tratament, cerând în schimb dreptul de a primi medicamente letale. În urma refuzului tribunalului, pe 19 martie, ea a fost găsită moartă de o supradoză de medicamente.
Mass-media franceză a continuat propaganda în favoarea eutanasiei în luna aprilie, când a apărut un al doilea caz. Clara Blanc, de 31 de ani, care suferă de o boală degenerativă rară, a solicitat dreptul de a se sinucide înainte de a ,,deveni o legumă”. Ea a trimis o scrisoare preşedintelui francez, cerând organizarea unui referendum cu privire la sinuciderea asistată în Franţa.
Este de remarcat că ambele femei suferă de boli cronice, şi nu aflate într-un stadiu ultim de dezvoltare, şi nu doresc să accepte starea în care se află, refuzând posibilităţile de tratament şi medicaţia. Clara Blanc suferă de sindromul Ehlers-Danlos, o tulburare genetică în urma căreia colagenul (proteina de bază a ţesuturilor conjunctive, ce intră în constituţia pielii, cartilajelor, oaselor etc) se deteriorează, producând o flexibilitate şi sensibilitate anormală a pielii, artrită, probleme la nivel de oase. Dar, pentru această boală, există tratamente din ce în ce mai eficiente, centrele specializate oferă ajutor bolnavilor, care pot duce o viaţă aproape normală, existând unele restricţii în ce priveşte activitatea fizică.
În alt colţ al Europei, într-o situaţie asemănătoare se află britanica Debbie Purdy, de 45 de ani, cu o scleroză multiplă. Ea a cerut unui tribunal să îi comunice dacă partenerul ei va fi urmărit în justiţie, în cazul în care o ajută să se sinucidă în Elveţia. Elveţia este singura ţară din lume care permite străinilor să folosească clinicile sale pentru a se sinucide, fapt ce a determinat un adevărat ,,turism al morţii”. Cazul Purdy va fi audiat în luna octombrie. În Marea Britanie, există o tendinţă puternică în direcţia legalizării eutanasiei, cea mai recentă tentativă de introducere a unei legi favorabile datând din 2006.
În lipsa unei legi naţionale, promotorii eutanasiei din Marea Britanie continuă să militeze la nivel local. Recent, consiliul oraşului Salford, situat în nord-vestul Angliei, a introdus un plan-pilot de emitere de carduri ,,right-to-die” pentru public. Acestea vor fi disponibile în localuri, bănci, biblioteci, spitale generale de chirurgie şi chiar în unele biserici. Cardul ,,Decizie avansată de a refuza tratamentul” înştiinţează medicii să nu resusciteze şi să nu trateze posesorul cardului, dacă acesta şi-a pierdut capacitatea de a lua decizii datorită unui accident sau bolii.
Se pare că, în spatele unor astfel de iniţiative, se află o mentalitate ,,moarte cu orice preţ”, care sugerează chiar ca oamenii să trimită prin fax sau poştă o copie a deciziei lor către serviciul local de ambulanţă. Apărătorii vieţii se tem că ,,planul introdus în Salford va fi primul test înainte de răspândirea cardurilor în alte oraşe britanice”.
Campania pro-moarte merge înainte şi în Statele Unite ale Americii. În Florida a izbucnit un proces similar celui prin care a trecut Terri Schiavo (a se vedea articolul Decembrie 2007. Ştiri, 5 decembrie 2007. Război aprig între ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii). În decembrie 2007, Karen Weber, de 57 de ani, a fost spitalizată în urma unui infarct şi primeşte mâncare şi apă printr-un tub. În prezent, se duce o luptă între soţul ei care a deschis acţiune judecătorească pentru a îndepărta tubul de hrănire şi a ,,i se permite să moară” şi mama ei, care se opune acestei ‘soluţii’. În martie 2008, judecătorul a hotărât menţinerea tubului şi a numit un comitet pentru evaluarea stării de sănătate a pacientei. Cazul lui Karen Weber este ultimul dintr-o serie mai mare de asemenea cazuri, puternic mediatizate.
Un alt caz extrem de sugestiv, care arată modul în care actualul sistem de sănătate tratează fiinţa umană, este cel al Barbarei Wagner. Bolnavă de cancer pulmonar, Barbara a fost înştiinţată recent că medicaţia prescrisă pentru încetinirea bolii nu va fi acoperită de Planul de Sănătate al statului Oregon. În schimb, dacă doreşte, Planul de Sănătate va acoperi cheltuielile necesare sinuciderii ei, asistate medical.
Ea a fost şocată de decizia sistemului de sănătate: ,,A spune cuiva: plătim ca tu să mori, dar nu plătim ca să trăieşti, este un lucru crud” … Ulterior, firma care produce medicaţia necesară tratării cancerului pulmonar a anunţat-o că-i oferă gratuit cele necesare.
Cazul Barbarei Wagner a scos la iveală faptul că astfel de atitudini sunt într-o continuă dezvoltare şi răspândire. Deşi Comisia Serviciilor de Sănătate din Oregon susţine că vrea doar să clarifice politicile deja în acţiune, medicii specialişti au remarcat o schimbare puternică în politica de tratare a cancerului. Din ce în ce mai mult, spun oncologii locali, pacienţii cu cancer recurent nu mai primesc bani pentru chimioterapie. În schimb, ei se pot afla pe listele pentru sinuciderea asistată finanţată de stat.
Etica medicală contemporană cere uciderea pacienţilor, şi nu tratarea lor
Lupta dintre ‘apostolii’ morţii şi susţinătorii vieţii a trecut într-o fază superioară. Primii devin din ce în ce mai încrâncenaţi, încercând prin orice mijloace să-şi impună punctul de vedere în societate. De exemplu, specialistul care a hotărât iniţial îndepărtarea oricărui ajutor medical pentru ca pacientul Samuel Golubchuk să moară (a se vedea partea I), dr. Anand Kumar, a demisionat de la Spitalul General Grace din Manitoba. El a refuzat cu îndârjire să se supună deciziei judecătoreşti de a continua tratarea pacientului, afirmând că eforturile de a-l ţine în viaţă sunt ,,groteşti”, ,,o oroare”, ,,imorale” şi ,,echivalente cu tortura”. În final, el a afirmat: ,,Încalcă etica mea medicală să continui să-l tratez pe Golubchuk”.
Avocaţii spitalului au cerut instanţei judecătoreşti să grăbească mersul procesului (n.r.: prin care s-ar putea decide uciderea pacientului), deoarece ,,continuarea tratării lui Golubchuk produce ‘stres’ personalului medical”. Lui Kumar i s-au alăturat încă doi medici, directorul Bojan Paunovic şi specialistul David Easton, care au refuzat turele la spital mai degrabă decât să permită ca pacientul să primească în continuare hrană. Alex Schadenberg, preşedintele Coaliţiei Internaţionale de Prevenire a Eutanasiei, a afirmat: ,,Se pare că medicii fac în mod intenţionat presiuni asupra sistemului, pentru a genera o criză care să le permită să oprească asigurarea tratamentului lui Golubchuk”.
Omul – o simplă marfă în traficul de organe
O altă plagă de amploare mondială care arată că omul este astăzi marfa cea mai căutată, cea mai traficată, dar şi cea mai batjocorită este generată de donarea de organe. În vreme ce unii sunt trimişi la moarte, altora li se permite şi chiar facilitează accesul la ,,tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, graţie tehnicilor medicale costisitoare de transplant. Această ‘oportunitate’ extraordinară a generat fenomenul traficului de organe, secondat de recoltarea ilegală de organe şi chiar uciderea oamenilor pentru organele lor, care s-a transformat într-o adevărată industrie la nivel mondial, cu beneficii de ordinul miliardelor de dolari. Sursele ideale pentru cantităţi mari de organe sunt ţările aflate sub dictaturi monstruoase, unde viaţa cetăţeanului nu reprezintă mai nimic, ca şi zonele de conflict, unde viaţa combatanţilor nu are valoare.
China este un exemplu terifiant şi un lider în industria de organe. Doi canadieni, David Matas, avocat internaţional pentru drepturile omului, şi David Kilgour, fostul secretar de stat canadian pentru regiunea Asia-Pacific, au studiat vreme de mai mulţi ani problema şi au alcătuit un document intitulat ,,Recolta sângeroasă”.
Raportul, extrem de bine documentat, relatează despre industria chineză a traficului de organe: ,,Este la limita imaginaţiei umane, unii ar spune că este chiar dincolo de ea. Evităm comparaţiile directe, deoarece fenomenul este unic. Nici naziştii nu au încercat să facă aşa ceva. (…) Am vorbit cu mulţi oameni care au primit organe, oameni care au aranjat să plece din China la limită. Am vorbit cu o femeie, care fusese bătută foarte rău, care a auzit un medic spunând că va muri şi organele ei nu vor fi bune de nimic. Am căutat site-uri care oferă organe. Credem că avem dovezi copleşitoare pentru orice persoană rezonabilă”.
Unele dintre cele mai incriminatoare dovezi din raport vin de la câţiva indivizi care au părăsit această industrie. ,,O femeie a mărturisit că soţul ei, chirurg, a prelevat corneea de la circa 2.000 de persoane care, în acel moment, erau vii. Acestea erau apoi operate de alţi chirurgi care le preluau alte organe şi trupurile erau în cele din urmă arse”.
În 2005, după dezvăluiri ale unor surse independente, autorităţile chineze au recunoscut că folosesc organe de la prizonierii condamnaţi la moarte. Însă, se pare că această declaraţie nu a fost făcută decât pentru a devia atenţia de la ‘grosul’ problemei, fiindcă în vreme ce numărul celor condamnaţi la moarte este în jur de 1.600-1.700 pe an, numărul transplanturilor efectuate într-un an se ridică la circa 90.000, după 2005.
În China există lagăre unde sunt ţinuţi ,,duşmanii poporului”, mai ales membrii sectei Falun Gong. Aici, ei lucrează diferite produse pentru export, însă au grupa sanguină determinată, li se fac controale medicale periodice şi analize de compatibilitate tisulară pe calculator. ,,De îndată ce un client soseşte în China, cineva este ucis pentru un organ, fie un prizonier condamnat la moarte, fie un membru Falun Gong, existând un stoc uriaş de oameni în închisori şi lagăre, ce aşteaptă să fie omorâţi pentru organe”, afirmă David Matas. Unele spitale chiar au recunoscut că ‘folosesc’ ,,membri Falun Gong vii”.
Perioadele de timp de aşteptare uluitor de scurte pentru obţinerea de organe compatibile (maximum 2 săptămâni în China, comparativ cu până la 52 de săptămâni în Canada) sugerează ,,existenţa unei mari bănci de donatori vii potenţiali”. Autorii notează că nu există îndoieli că şi canadienii iau parte la ,,turismul de organe” – călătoria în China pentru transplant. Ei au primit confirmări din partea unor spitale din Toronto, Vancouver, Calgary, la transplanturi luând parte nu numai pacienţi din Canada, ci şi din alte ţări.
O altă sursă de organe o constituie conflictele armate, dovezi în acest sens aducând cartea recent publicată a Carlei del Ponte, fost procuror şef al Tribunalului Penal Internaţional de la Haga pentru crime din timpul războaielor balcanice din anii ’1990. Carla del Ponte, care a părăsit postul în ianuarie 2008, a publicat în luna aprilie cartea Vânătoarea: eu şi criminalii de război (The Hunt: me and war criminals), în care vorbeşte despre traficul de organe practicat de albanezi în timpul războiului din Kosovo.
În anii 1998-1999, etnicii albanezi membri ai Armatei de Eliberare a Kosovo (KLA) răpeau combatanţi sârbi, îi transportau cu camioane în nordul Albaniei, unde erau găzduiţi în timpul ,,recoltării”. ,,Del Ponte oferă detalii înfiorătoare despre pretinsa recoltare de organe şi cum unii prizonieri erau cusuţi după preluarea rinichilor. Victimele, fără un rinichi, erau apoi încuiate în barăci, până în momentul în care erau omorâte pentru organe vitale. În acest fel, ceilalţi prizonieri ştiau ce soartă îi aşteaptă şi, potrivit sursei, cereau terifiaţi să fie omorâţi pe loc”.
Autorităţile albaneze de la Pristina, capitala provinciei independente Kosovo, au negat categoric afirmaţiile, fiindcă numeroşi membri ai conducerii sunt foşti comandanţi ai KLA. Însuşi prim-ministrul Hashim Thaci a fost membru de frunte al armatei de eliberare.
Citat în cartea Carlei del Ponte, generalul Mamir Stayanovich, conducătorul serviciului de spionaj al armatei iugoslave în timpul războiului din Kosovo, afirmă că personalităţile din conducerea KLA ştiau de traficul de organe. El spune că ,,în aceleaşi locuri unde sârbii erau omorâţi pentru organe, conducerea KLA a decis ce va face fiecare comandant KLA: cine va face bani din traficul de droguri, cine din arme, cine din vânzarea de organe”. În sprijinul acestor afirmaţii vin listele cu cei peste 2.000 de sârbi dispăruţi în Kosovo.
Cartea procuroarei a stârnit valuri de nemulţumire la nivel internaţional, deoarece statele care au condus atacul NATO asupra Kosovo, Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi Germania, i-au susţinut pe albanezi şi organizaţia lor, numindu-i ,,luptători eroici pentru libertate”. Ca urmare, Departamentul federal al Afacerilor Externe al Elveţiei a ordonat ca ea să nu fie prezentă la lansarea cărţii de la Milano, Italia. Purtătorul de cuvânt al departamentului, Jean-Philippe Jeannerat a declarat: ,,Orice prezentare publică a aceste lucrări este incompatibilă cu statutul autorului de ambasador al Elveţiei. Cartea lui Carla del Ponte conţine afirmaţii care sunt inacceptabile pentru un reprezentant al guvernului Elveţiei”.
În urmă cu 10 ani, circulau informaţii că oameni săraci din Brazilia erau folosiţi ca donatori involuntari, însă relatările nu au fost dovedite. Cotidianul Courier Mail scria, de asemenea, că unii chirurgi din Rusia prelevează rinichi de la oamenii fără adăpost, în operaţii de recoltare ilegale. Relatări precum cele din Brazilia sau Rusia nu trebuie privite ca izolate, cu atât mai mult cu cât, pentru a spori oferta de organe, sistemul medical din ţările ‘civilizate’ încearcă să modifice criteriile de constatare a decesului. Aceste criterii ar putea aduce pe masa de prelevare a organelor mai mulţi donatori.
Iată ce scrie dr. John Shea, consilierul medical al Coaliţiei Campanie pentru Viaţă: ,,Cu cât o persoană este mai puţin moartă, cu atât mai bine pentru recoltarea de organe. Acum, practica este ca medicul din salonul de traume să ia o decizie împotriva continuării eforturilor de salvare a vieţii, să închidă blocul respirator şi să îndepărteze organele cât mai curând posibil, chiar după o simplă traumă la cap. (…) Să nu-i condamnăm pe ruşi, astfel de lucruri au loc în Canada şi Statele Unite ale Americii, potrivit noilor protocoale pentru donarea de organe a unui pacient căruia nu-i bate inima. Nici nu este nevoie ca pacientul să fie în moarte cerebrală. Termenul ‘moarte cerebrală’ este inutil, oricum nimeni nu a ştiut niciodată ce înseamnă, iar acum este ignorat”. Dr. Paul Byrne, un alt specialist care studiază moartea cerebrală din 1977, afirmă: ,,Moartea cerebrală a fost născocită pentru a obţine organe. Nu a fost niciodată bazată pe ştiinţă”.
Ultima găselniţă, propusă şi în România, este acordul prezumat, potrivit căruia oricine nu lasă declaraţie scrisă împotriva recoltării de organe este folosit ca donator. În acest fel, donarea de organe devine aproape obligatorie, făcând ca muribunzii, cei care au suferit accidente, cei aflaţi în comă, dar în condiţii fizice suficient de bune, să nu mai fie îngrijiţi, ci să fie urgentată mai degrabă prelevarea organelor de la aceştia.
Acesta este un pas înainte către o societate în care, în scurt timp, oamenii vor socoti donarea de organe ca fiind o ‘responsabilitate socială’ şi parte firească a datoriei lor de a muri …
Notă
În cadrul acestui scurt serial, noi nu putem decât să schiţăm situaţia şi să scoatem în evidenţă câteva din tendinţele actuale în ce priveşte eutanasia, avortul, traficul de organe şi celelalte plăgi ale societăţii contemporane. Informaţiile cu privire la aceste fenomene sunt extrem de vaste şi tratarea lor amănunţită ar putea face obiectul mai multor cărţi, nu doar a unui serial.
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 42/mai-iunie 2008
Din cazurile expuse succint în episoadele anterioare, se remarcă tendinţele actuale în ce priveşte atitudinile societăţii faţă de bătrâni, bolnavi, copii ne- şi nou-născuţi, copii cu infirmităţi sau diferite boli mai mult sau mai puţin grave. Astfel de tendinţe vădesc lipsa celui mai mic simţământ de compasiune faţă de aproapele, încununată de dispreţ, cruzime şi nepăsare faţă de viaţa umană. Pentru omul de astăzi, viaţa şi-a pierdut sensul, taina, sfinţenia.
Această atitudine a societăţii contemporane faţă de oamenii aflaţi în diferite nevoi seamănă în mod izbitor cu atitudinea pe care o aveau societăţile antice păgâne, ca şi cele existente încă în lume. În antichitate, viaţa omului nu avea valoare, concepţie ce era statuată de religiile păgâne şi modul în care acestea priveau omul şi viaţa sa în raport cu zeii.
Relaţiile dintre oameni şi zei se caracterizau prin cruzime şi neomenie. Zeii, imaginaţi după chipul şi asemănarea patimilor omeneşti, erau cruzi şi nemilostivi, răzbunători şi uneori chiar invidioşi pe darurile oamenilor. Ei trebuiau îmbunaţi cu jertfe, mergând până la jertfele umane. La greci existau zeiţele destinului, numite Parce, care torceau viaţa omului după bunul plac şi ele nu puteau fi îmbunate nicicum; înşişi zeilor le era teamă de ele.
Aşijderea, relaţiile dintre oameni erau dominate de multă cruzime şi nepăsare. Se purtau războaie nesfârşite, cei învinşi şi oraşele cucerite erau trecute prin ascuţişul sabiei, iar prizonierii, dacă nu erau omorâţi, erau vânduţi ca sclavi. Însăşi instituţia sclaviei, specifică lumii antice – în care oamenii erau vânduţi pentru a munci sau satisface plăcerile stăpânilor lor, şi când nu mai erau folositori erau omorâţi sau lăsaţi să moară de foame – arată valoarea omului în lumea antică, de simplă marfă (în târgurile de sclavi, oamenii erau vânduţi ca vitele şi apreciaţi după puterea fizică, după frumuseţe etc).
Sacrificiile au reprezentat o parte importantă a ritualului religios încă din zorii istoriei omenirii. În general, zeităţile tuturor religiilor lumii antice – zeii egipteni, babilonieni, greci, romani etc – cereau sacrificii în cinstea lor şi pentru a-i ajuta pe oameni. Fiecare cultură sau regiune are o istorie proprie a sacrificiului uman. Iar păgânii credeau că numai jertfa nevinovată putea fi primită de zei şi, ca urmare, de multe ori, alături de prizonieri de război sau răufăcători, jertfeau copiii, ca şi băieţii şi fetele fără prihană, feciori.
Practica jertfirii oamenilor a existat din timpuri străvechi. În Africa, erau mai multe tradiţii de sacrificare; una dintre acestea, numită uciderea ,,muti”, implica decapitarea şi dezmembrarea, îndepărtarea vertebrelor şi organelor genitale şi scurgerea sângelui din trup. Organele separate erau apoi folosite în alte ritualuri. Indigenii din America de Nord, în timp de război, aduceau ca jertfă prizonierii, iar în timp de pace, primăvara, sacrificau băieţi şi fete pentru ca anul să fie roditor. Unele triburi din Australia jertfeau câte o fecioară odată la 2 ani.
Polinezienii jertfeau şi ei oameni, alături de jertfele animale, ca ofrandă pentru zei şi în cadrul ceremoniilor de la întronarea regilor. În al doilea caz, se sacrifica în chip solemn un om înaintea unui idol, după care preotul oferea regelui ochiul stâng al celui sacrificat spre mâncare, ca regele să-şi însuşească sufletul acestuia şi să devină mai înţelept în conducerea poporului.
Istoria Europei consemnează practicile barbare caracteristice păgânismului de pe meleagurile ei. La celţi sau gali predominau sacrificiile omeneşti, după cum mărturisesc istoricii antichităţii, nenumărate documente, legende şi dovezi arheologice.
Ritualurile sacrificiale luau diferite aspecte, nu numai în funcţie de tradiţiile proprii ale unui ţinut, ci şi de zeitatea căreia îi erau oferite: înecare (lui Teutates, zeul triburilor), ardere pe rug (lui Taranis, purtătorul de fulgere), spânzurare sau decapitare (lui Esus, stăpânul). Erau jertfiţi criminalii şi răufăcătorii, în credinţa că uciderea lor după un anumit ritual îmbunează mânia zeilor asupra comunităţii. Cel mai adesea erau jertfiţi
prizonierii de război: ei erau puşi în număr mare într-o structură alcătuită din ramuri de salcie sau răchită, în formă de om, şi arşi de vii în faţa unei imagini a zeilor (în imagine), sau erau mai întâi înjunghiaţi şi apoi aruncaţi în flăcări.
A treia categorie de sacrificii omeneşti se aducea în caz de calamităţi, la începutul războaielor pentru a se obţine victoria, şi în caz de boală sau mare primejdie. În aceste situaţii, se sacrificau nevinovaţi şi, de cele mai multe ori, victimele se ofereau de bunăvoie, chiar şi dintre preoţi.
Îmbrăcat în alb, cu cunună de frunze de stejar pe cap, cu faţa spre soare, druidul (preotul celt) da victimei lovitura mortală cu sabia, din spate. Din felul cum se prăbuşea victima, cum se zbătea şi cum îi curgea sângele, preotul ghicea voinţa zeilor.
De asemenea, la celţi, exista cultul capului; capetele celor decapitaţi în cadrul ritualurilor religioase erau considerate ca fiind înzestrate cu puteri magice şi tămăduitoare. Celţii credeau că tigva, capul este lăcaşul sufletului şi, prin urmare, avea o mare putere de a alunga răul, asigurând protecţia caselor şi tămăduirea de boli. Capetele erau îngropate la temelia construcţiilor pentru întărirea acestora. Şi în prezent, în unele regiuni s-a păstrat această practică, însă se folosesc capete de animale, mai ales de cai. Şi practica arderilor rituale s-a perpetuat multă vreme, la începutul secolului al XX-lea, în unele regiuni din Franţa şi Anglia arzându-se pisici sau viţei în coşuri de nuiele.
Popoarele nordice practicau jertfele umane şi animale. Există dovezi de sacrificii umane şi canibalism în locurile mlăştinoase din nordul Europei încă din perioada neolitică (4000 î.Hr. – 2000 î.Hr.).
Zeii scandinavi erau slujiţi de o clasă de preoţi numiţi godar. Închinarea la zei se făcea, la început, sub cerul liber, sub anumiţi copaci, lângă izvoare sfinte, sau în cadrul unor aranjamente de pietre sfinte. Mai târziu, au fost construite temple de lemn, cu altare şi reprezentări sculptate ale zeilor. Cel mai important templu era la Uppsala, Suedia, unde erau jertfiţi oameni şi animale. Cronicile spun că în templul din Uppsala, în timpul echinocţiului de primăvară, se aduceau sacrificii timp de 9 zile: în fiecare zi un om şi 7 animale. Tot la Uppsala, la solstiţiul de iarnă, Yule, aveau loc jertfe umane (sclavi bărbaţi o dată la 9 ani).
Imagine înfăţişând templul din Uppsala. Primul rege suedez creştinat, Olof Skotkonung (cca 980-1022), a vrut să-l distrugă, însă el a fost dărâmat de regele Ingold I în anul 1087, în timpul ultimei bătălii dintre păgâni şi creştini
Chiar în perioada romană, germanicii aduceau jertfe umane, mai ales zeului Odin: prizonieri, sclavi delincvenţi condamnaţi, însă niciodată membri ai respectivului popor germanic. Mai plăcută zeilor era jertfirea regilor şi preoţilor. Se întâlnea şi obiceiul zidirii de viu a unui animal sau om.
În anul 98 d.Hr., scriitorul roman Gaius Cornelius Tacitus (cca 56-117) vorbea despre ,,riturile barbare” ale triburilor germanice, inclusiv sacrificiile umane şi practicile de pedeapsă: ,,Ei îi depuneau în mlaştinile murdare pe laşi, cei care se temeau de război, şi cei vinovaţi de păcate nenaturale”.
Saga Heimskringla (n.r.: colecţie de povestiri din vechea literatură scandinavă) relatează despre regele suedez Aun care i-a jertfit pe 9 din fiii săi, cu scopul de a-şi prelungi viaţa, până când supuşii săi l-au împiedicat să-l ucidă pe cel din urmă fiu, Egil. Suedezii aveau dreptul nu numai să-şi aleagă regii, ci şi să-i depună. Se spune despre regii Domalde şi Olof Tratalja că au fost jertfiţi după ani de foamete. Jertfele aduse zeului Odin de nordici erau ucise prin spânzurare şi uneori aruncate în mlaştini.
La geto-daci se întâlnesc mai multe tipuri de jertfe umane, cu diferite rosturi în cult, fără însă a se cunoaşte foarte bine adevărata semnificaţie. Ele sunt atestate din epoca bronzului până prin secolul al III-lea d.Hr.. Cel mai cunoscut dintre sacrificiile geto-dacice, esenţialul cultului, era trimiterea unui sol către zeul Zalmoxis. Odată la 4 ani, înaintea regelui şi a poporului, se alegea prin tragere la sorţi un bărbat, care era trimis cu ştiri sau rugăminţi la Zalmoxis. El era luat de mâini şi de picioare şi aruncat în sus, şi, prins, la cădere, în vârfurile lăncilor.
Şi popoarele slave practicau sacrificiile umane, alături de cele animale. Cei ce urmau să fie sacrificaţi erau aleşi prin tragere la sorţi, sau dintre prizonieri. Zeului Svetovit i se sacrifica în fiecare an un creştin. Documentele atestă chiar sacrificarea unui episcop creştin.
Înspre sud, etruscii, grecii şi mai târziu romanii foloseau jertfele umane în cult. Istoria scrisă documentează practica sacrificiului în Grecia continentală, mitologia descrie practica şi în insula Creta. Minotaurul din Creta, căruia atenienii trebuiau să-i aducă sacrificiu în fiecare an 7 băieţi şi 7 fete, nu este altul decât zeul fenician Baal-Minos, reprezentat în chip de taur, căruia i se aduceau sacrificii şi la Cnossos în Creta. Preoţii minoici aduceau sacrificii sângeroase şi ofrande şi, în ultima vreme, în anii ’1980, acestea au început să fie dovedite de diferite dezvăluiri arheologice.
Tezeu omorându-l pe minotaur. De o parte şi de alta, tinerii care urmau a fi jertfiţi. Amforă ateniană cu figuri negre din 540 î.Hr., care se află astăzi la Muzeul Luvru din Paris
În vremuri obişnuite, minoicii şi grecii de mai târziu sacrificau animale, de preferinţă tauri. Însă în condiţii neobişnuite de tensiune socială, după cum scrie şi Homer, anticii disperau şi ofereau zeilor jertfe umane. Spre exemplu, în secolul al VII-lea î.Hr., un profet a poruncit un măcel uman pentru a scăpa Atena de o calamitate, iar Plutarh (cca 46-120) relatează că generalul atenian Temistocle (cca 524-459 î.Hr.) a jertfit 3 oameni pentru a asigura victoria grecilor împotriva persanilor, în bătălia de la Salamina (480 î.Hr.).
Zeului Apollo i se aduceau jertfe umane. În cinstea sa, existau mai multe sărbători unite cu practici de ispăşire: Targheliile, Delfiniile, Carneele. La Targhelii, la Atena se aduceau ca jertfă doi criminali, un bărbat şi o femeie. Ei erau scoşi cu procesiune în afara oraşului şi jertfiţi.
Înainte de regele Numa Pompiliu (care i-a urmat lui Romulus la conducerea Romei, mort în 673 î.Hr.), romanii practicau adeseori jertfele umane. Mai târziu, acestea au devenit mai rare şi se săvârşeau numai în cazuri extraordinare. În anul 79 î.Hr., senatul a interzis această practică.
Surse
1. http://en.wikipedia.org, ,,Moloch”
2. www.carm.org, ,,Moloch”
3. www.ourfamily.com.sg, ,,Tophet and our Scapegoat”
4. www.msnbc.msn.com, 11 iunie 2007, ,,Early Europeans likely sacrificed their own”
5. www.therealpresence.org, ,,Abortion as pagan sacrifice”
6. www.tomorrowsworld.org, ,,Abortion: a modern holocaust ?”
7. www.creationism.org, ,,Avortion; Euthanasia; Population Control”
8. http://en.wikipedia.org, ,,Norse mithology”
9. ,,The evolution of euthanasia and its perceptions in greek culture and civilization”, Perspectives in Biology and Medicine, iarna 2005, vol. 48, nr. 1
10. ,,Drama of death in a minoan temple”, National Geographic, februarie 1981
11. Nicolae Paulescu, ,,Spitalul, Coranul, Talmudul, Kahalul şi Francmasoneria”, Bucureşti 1913
12. Irineu Mihălcescu, ,,Istoria religiunilor lumii”, Bucureşti 1947
13. N.A. Maşchin, ,,Istoria Romei antice”, Bucureşti 1951
14. Nicolae Achimescu, ,,Istoria şi filozofia religiei la popoarele antice”, Iaşi 1998
15. Dan Grigorescu, ,,Druizii şi lumea lor enigmatică”, Bucureşti 2003
16. Vieţile sfinţilor pe luna ianuarie
17. Vieţile sfinţilor pe luna mai
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 43/iulie-august 2008
PARTEA A IV-A
Hananeii, fenicienii şi arameii aduceau pe lângă sacrificiile obişnuite şi jertfe umane, care alături de prostituţia sacră, biciuirea, spintecarea cu cuţite şi alte practici inumane reprezintă caracteristicile cele mai degradante ale religiei acestor popoare. Se aduceau jertfe omeneşti la începutul unui război, la anumite sărbători anuale, în caz de primejdii deosebite. Se spune că însăşi Cartagina, colonia feniciană de pe coasta nordică a Africii, a fost întemeiată prin sacrificiul reginei Didona, care s-a aruncat pe rug spre a fi arsă.
În Hanaan, sacrificiile umane erau săvârşite de multe ori după o victorie militară, când toţi prizonierii de război, bărbaţi, tineri, femei, copii şi sclavi erau aduşi jertfă, acest ritual numindu-se cherem. Hananeii au continuat să aducă până târziu jertfe umane. O caracteristică cumplită a jertfelor acestor neamuri, întâlnite şi la alte popoare, este sacrificarea cu precădere şi în număr mare a copiilor, despre care vom aminti mai târziu.
Hitiţii aduceau uneori jertfe umane, cum ar fi, de exemplu, în cazul unei înfrângeri a armatelor. În asemenea situaţii erau sacrificaţi un om, un ţap şi un porc mic, se aşezau jumătate din fiecare jertfă de o parte a drumului şi jumătate de cealaltă parte, pentru ca armata să treacă printre ele.
Vechii chinezi practicau de asemenea sacrificiul uman şi aduceau ofrande de animale domestice şi mâncare zeilor şi strămoşilor.
Diferite culte hinduse făceau sacrificii omeneşti şi unele fac şi în ziua de astăzi. Jertfele se aduceau în cinstea zeiţei Shakti, o figură maternă care îşi arăta dragostea de mamă cerând închinătorilor ei să se rănească şi să sângereze unii pe alţii. În cultul zeiţei Kali (a se vedea articolul Noiembrie 2007. ştiri, 7 noiembrie 2007. Hinduşii ridică temple în Europa, iar ierarhii creştini propovăduiesc compatibilitatea dintre cele două religii), se jertfeau în mod obişnuit feciori, băieţi şi fete, prin tăierea mâinilor, pieptului şi picioarelor.
Sacrificiile umane au continuat în emisfera vestică multă vreme după ce au încetat în Europa, Asia şi Orientul Mijlociu. Majoritatea civilizaţiilor din această emisferă a globului aveau obiceiuri extrem de crude şi violente, presărate cu nenumărate jertfe omeneşti. Astfel, în Peru, au fost dezgropate sute de trupuri ale unor oameni omorâţi ritualic în jurul secolului al XIV-lea, legaţi, în genunchi şi înjunghiaţi în inimă.
Civilizaţia moche, care a dăinuit pe coasta nord-peruviană în perioada 100-800 d.Hr., avea un zeu-călău, cu trup jumătate om şi jumătate păianjen, înfăţişat jertfind oameni (în imagine). Oasele zidite în interiorul frizelor (n.r.: element de arhitectură a templelor) şi sub pavimentul pieţii de lângă piramide sunt mărturii ale torturilor cumplite la care erau supuse victimele. Nu se ştie dacă cei jertfiţi erau localnici sau străini capturaţi în lupte. Picturile descoperite în complexele piramidelor dezvăluie metodele de sacrificare; una dintre acestea îl înfăţişează pe preotul moche, înveşmântat în aur, tăind rând pe rând gâtul celor jertfiţi, în timp ce o preoteasă adună sângele într-o cupă de aur pentru ca preotul să-l bea.
Caracteristica de bază a cultului aztec era sacrificiul uman, căci ei socoteau că războaiele neîncetate şi sacrificiile umane erau datorii sacre de care depindea menţinerea universului. Astfel, ei credeau în zeul soarelui şi al războiului, Huitzilopochtli, care pentru a birui noaptea şi a răsări în fiecare dimineaţă, avea nevoie permanent de jertfe sângeroase. Mereu flămând şi însetat, el ,,savura sângele omenesc şi se delecta cu inimile oamenilor”, aducându-se uneori până la 80.000 de jertfe la o ceremonie.
Cel mai adesea, victimele erau prizonierii de război, urmând sclavii, copiii cumpăraţi sau oferiţi benevol de părinţi, în credinţa că astfel vor ajunge mai repede în împărăţia fericită a soarelui. Alţii erau desemnaţi de preoţi, acceptând de bunăvoie ritualul şi moartea. De asemenea, în vreme de pace, când se întâmpla să nu fie prizonieri pentru jertfe, regele Montezuma (1440-1469) organiza turniruri, prilej cu care cei învinşi erau luaţi prizonieri, preluaţi de preoţi şi jertfiţi.
Cronicile spaniole din vremea conchistadorilor relatează că aztecii sacrificau anual minimum 20.000 de persoane. De pildă, în 1487, cu prilejul inaugurării marelui templu din Tenochtitlan au fost sacrificaţi 70.000 de oameni. Ulterior, pentru a se obţine sprijinul zeilor împotriva conchistadorilor, au fost sacrificaţi 15.000 de oameni, dintre care mulţi erau foarte buni luptători, fapt ce a contribuit la biruinţa spaniolilor. În viziunea aztecilor, forţa magică a sângelui era atotputernică.
Ei foloseau diferite forme ritualice, printre care una dintre cele mai violente era scoaterea inimii din victima încă vie. Aceasta era mâncată de preoţi, iar cu sângele colectat era stropit templul. Dacă cel ucis era prizonier de război, cel care îl capturase îl ‘gătea’ pentru prieteni. O altă metodă de sacrificiu era jupuirea victimelor, cu pielea cărora se îmbrăcau preoţii vreme de 20 de zile. În general, după ceremonia sacrificiului, preoţii şi populaţia mâncau trupurile victimelor, crezând că aceasta îi va aduce mai aproape de zeii lor.
Aztecii aveau o fascinaţie fenomenală faţă de moarte. Această imagine este un detaliu al unuia dintre zidurile marelui templu din Tenochtitlan. Craniile omeneşti de pe zid sunt sculptate în piatră
Maiaşii practicau mai ales sacrificiile umane. Celui sacrificat i se scotea inima, i se jupuia pielea, iar dacă era prizonier de război, bucăţi de carne din trupul său erau consumate crude de toţi cei de faţă. Preotului îi reveneau braţele şi picioarele victimei.
În eventualitatea unor secete însemnate, foamete sau epidemii, avea loc un ceremonial sacrificial cu totul special la aşa-numitul puţ al sacrificiilor. Aici, în prezenţa a nenumăraţi pelerini veniţi de la mari distanţe, victimele erau aruncate de vii, împreună cu obiecte de preţ, într-un puţ natural cu diametrul de 55 m şi adânc de 20 m.
Maiaşii aveau şi ritualuri mai banale, în care preoţii se răneau ei înşişi, cu răni nemortale, deasupra unui loc sfânt.
Incaşii preţuiau sacrificiile sângeroase, deoarece credeau că sângele avea însuşirea magică de a conferi viaţă, fertilitate şi sănătate. Pentru fiecare zeu în parte şi pentru fiecare ocazie specială era strict reglementată culoarea, vârsta, numărul şi genul victimei. Cele mai importante sacrificii erau cele umane, fiind prilejuite de anumite sărbători sau situaţii mai dificile din viaţa tribului respectiv: înscăunarea împăratului, epidemii, foamete sau război. Se sacrificau inclusiv copii, mai ales atunci când părinţii acestora erau grav bolnavi, recomandarea unui astfel de sacrificiu fiind făcută de preotul-vindecător care putea considera că acesta era singurul mijloc posibil de însănătoşire.
La triburile chibcha, cele mai importante sacrificii umane erau cele ale aşa-numiţilor mojas, băieţi de 15-16 ani, aduşi în general de la mare depărtare. Aceşti băieţi erau consideraţi intermediari între tribul respectiv şi zeul soarelui. Unii erau prizonieri de război, alţii fuseseră cumpăraţi de mici de la anumiţi negustori de sclavi. Dacă vreunul cunoscuse partea femeiască, nu mai era sacrificat.
Sacrificiul se săvârşea, de regulă, pe un pisc în partea lui dinspre răsărit. Victima era întinsă pe o pânză specială şi ucisă cu nişte cuţite de bambus. În zorii zilei, preotul care săvârşea sacrificiul stropea cu sângele victimei stâncile din jur. Apoi, trupul celui mort era lăsat acolo, fiindcă era hrana soarelui.
Un alt aspect al jertfelor umane este legat de cultul morţilor. Astfel, la moartea unui rege, demnitar, personaj important sau doar om de rând, erau ucişi soţia sau soţiile, sclavii sau curtenii, şi numeroase animale.
La africani, când murea un rege, i se dădea mai întâi o gardă de 100 de ostaşi, apoi 8 dansatoare din haremul său şi 50 de servitori, toţi fiind jertfiţi la mormântul lui. Apoi, timp de 3 zile, cavoul rămânea deschis pentru a se sinucide în el oricine dorea.
La mormintele regale din Ur (oraş antic din sudul Mesopotamiei), datând din jurul anilor 2600 î.Hr., s-a descoperit sacrificarea a 3-74 de persoane alături de regi: curteni, servitori, soldaţi, muzicanţi şi femei din palatul regal, jertfiţi pentru a ţine companie stăpânului în viaţa viitoare.
În Iliada sunt descrise diferite practici funerare şi jertfe pentru cel decedat. Înainte de înmormântarea lui Patrocle, Ahile îi aduce ca jertfă părul său. După aceea, sunt puse pe rug ulcioare cu miere şi alifie, iar Ahile ucide 4 cai şi 2 câini, ca şi 12 tineri troieni. Animalele şi oamenii sacrificaţi sunt aşezaţi pe rugul funerar. După cum atestă documentele, şi europenii, îndeosebi nordicii, aveau acest obicei, ca şi geto-dacii, slavii, chinezii, japonezii – mai târziu, jertfele au fost înlocuite cu figurine de argilă în mărime naturală, aztecii – la incinerare 100-200 de sclavi, după 4 zile încă 10-15, după alte 20 de zile 4-5, după 40 de zile 1-2, iar după 80 de zile încă 10-20, incaşii etc.
La moartea lui Hulagu Han (cca 1217-1265), nepotul cuceritorului mongol Ginghis Han şi fratele lui Kublai Han, au fost înmormântate câteva tinere. Este ultimul caz înregistrat de istorie, de sacrificiu uman pentru o înmormântare mongolă.
În India, este cunoscută practica suttee (în sanscrită sati, ,,soţie adevărată”), care a domnit printre hinduşi vreme îndelungată. Potrivit acestui obicei, văduvele se ardeau ele însele pe rugul funerar, fie alături de trupul soţului, fie separat, dacă acesta a murit departe. Autorii clasici menţionează practica încă din 316 î.Hr.. Pare că mai întâi a fost un obicei şi privilegiu regal, apoi s-a generalizat şi a devenit legal. El a fost abolit de britanici în 1829, însă cazuri izolate au persistat în părţi retrase ale Indiei până de curând. Teoretic, actul suttee era voluntar, însă în comunităţile tradiţionale, orice femeie care refuza să se alăture în moarte soţului ei decedat era persecutată şi alungată, devenind o proscrisă care trăia la limita subzistenţei.
(Aceleaşi surse ca la partea a III-a)
Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008
Adrian Popovici
