Cuvant duhovnicesc nr. 06
Ceasurile de dinaintea plecării sufletului de pe pământ
de arhimandrit Serafim Alexiev
I. Învăţătorul cel tăcut II. Adu-ţi aminte de moarte ! III. Cele patru ispite principale ale omului din ceasul de dinaintea morţii 1. Nestatornicia în credinţă 2. Deznădejdea 3. Slava deşartă 4. Vedeniile şi înfăţişările diavoleşti IV. Mărturii despre viaţa de după moarte şi despre adevărul credinţei ortodoxe. Prevestiri despre ceasul morţii
I. Învăţătorul cel tăcut
Citind Vieţile Sfinţilor, ne minunăm de răbdarea mucenicilor, de nevoinţele prea cuvioşilor părinţi şi maici, de tăria sfinţilor mărturisitori şi de năzuinţa tuturor celor plăcuţi lui Dumnezeu către viaţa cea veşnică, către lumea de dincolo. Cine i-a îndrumat oare pe ei către înţelepciune: cum să trăiască, cum să se comporte, cum să nu se lepede de Dumnezeu şi să-şi mântuiască sufletele lor în toate împrejurările fie prielnice, fie neprielnice ? Ei au avut – după Hristos, Învăţătorul dumnezeiesc cel Preaînalt (Matei 23, 8), şi după învăţătorii şi propovăduitorii rânduiţi de Sfântul Duh (Faptele Apostolilor 20, 28; Evrei 13, 7) – încă un învăţător tăcut, care vorbeşte mai minunat chiar decât cei mai renumiţi oratori de pe pământ.
Acest învăţător este moartea. Plăcuţii lui Dumnezeu au avut-o pururea înaintea ochilor. Ea le-a fost îndrumătoare. Ea i-a deprins cu cea mai bună, cea mai dreaptă şi cea mai sfântă vieţuire. Tot ea poate să fie şi învăţătorul nostru. Nu întâmplător Fericitul Augustin a spus: ,,Moartea să fie învăţătorul vostru !” Fericitul Ieronim ţinea întotdeauna în chilia lui un craniu, ca să-i aducă aminte de sfârşitul vieţii pământeşti. Iar despre minunatul plăcut al lui Dumnezeu, ieroschimonahul Partenie de la Kiev, citim: ,,De mult şi-a pregătit el un sicriu care i-a devenit un însoţitor nedespărţit de chilie. Stând lângă el, sfântul vorbea cu înţelepciune despre zădărnicia vieţii, despre venirea pe neaşteptate a morţii şi despre faptul că sufletul, după ce pleacă din trup, va străluci ca un soare şi cu mirare va privi temniţa cea plină de duhoare pe care a părăsit-o, pe care într-atâta a iubit-o şi de care într-atâta s-a îngrijit în timpul vieţii sale pământeşti”.
,,Nu vom greşi – scrie Sfântul Dimitrie al Rostovului – dacă numim moartea ‘învăţător a toată lumea’, căci ea vorbeşte tuturor celor din lume: Vei muri, vei muri ! Nu vei putea fugi de moarte cu nici un chip ! Ia aminte la trupul ce zace mort în sicriu şi ascultă cu atenţie ce-ţi spune ! Adu-ţi aminte de moarte, ca să nu păcătuieşti de moarte !”
În grele păcate a căzut odinioară Faraon, potrivnicul lui Dumnezeu. El nu a vrut să îngăduie poporului lui Israil să iasă din Egipt, însă şi fără să dorească una ca asta, l-a lăsat să plece. Cine l-a înduplecat pe acest crud împărat ? Cine i-a înmuiat inima împietrită ? Cine l-a îndrumat să-i slobozească pe israeliţi ? Moartea pruncilor întâi-născuţi din Egipt, ucişi de îngeri într-o singură noapte. Moartea a fost învăţătorul lui !
Plin de cruzime a fost şi Saul, dar când a auzit de la Proorocul Samuil prevestirea cea de moarte: Mâine tu şi fiii tăi veţi cădea (I Împăraţi 28, 19), a căzut imediat la pământ şi a plâns cu amar. Cine l-a îndreptat pe acest păcătos plin de mândrie şi de cutezanţă către smerenie şi către frică ? Moartea i-a fost lui învăţător !
S-a îmbolnăvit împăratul Ezechia. Şi iată a venit la el Isaia Proorocul cel dumnezeiesc şi i-a spus: Vei muri, şi nu vei trăi. Şi a întors Ezechia faţa sa la perete, … şi a plâns Ezechia cu plângere mare (IV Împăraţi 20, 1-3). Cine l-a învăţat pe el o asemenea frângere a inimii şi rugăciunea cea umilicioasă ? Cuvântul cel proorocesc: Vei muri ! Moartea a fost învăţătorul lui !
Moartea, acest învăţător al întregii lumi, întrecând toate popoarele şi toate aşezările, intră în fiecare casă, cercetează fiecare familie şi propovăduieşte pretutindenea despre zădărnicia vieţii pământeşti. Unde se fac cimitire, acolo se înalţă totodată o şcoală duhovnicească, în care ucenicii sunt cei vii, iar dascălii sunt cei răposaţi. Ferice de cei vii, care învaţă de la cei adormiţi ! Ei nu vor avea parte de moartea cea de a doua (Apocalipsa 21, 8), căci moartea îi învaţă cum să trăiască, pentru a moşteni viaţa de după viaţă.
Sfântul Dimitrie al Rostovului ne-a lăsat o scurtă convorbire între Pausanias, împăratul slujitor al diavolului, şi filozoful Simonide. Pausanias şedea pe tronul lui cel scump, îmbrăcat în haine strălucitoare şi plin de mândrie. Înaintea lui se afla, îmbrăcat modest, înţeleptul Simonide. Stăpânul i s-a adresat oaspetelui său: ,,Spune-mi ceva din filozofia ta care să fie folositor pentru mine, ceva la care să iau aminte !” Filozoful i-a răspuns: ,,Împărate, adu-ţi aminte că eşti om muritor !” La prima vedere acest răspuns nu conţine nimic deosebit, dar, în realitate, este plin de o înţelepciune fără margini. Prin el, filozoful i-a propus împăratului două lucruri înţelepte şi de cea mai mare importanţă, pe care Sfântul Dimitrie al Rostovului le subliniază astfel:
,,Primul – Împărate, adu-ţi aminte că eşti om, nu Dumnezeu. Tu ai fost născut asemenea tuturor celorlalţi oameni, şi nu în chip osebit. Tu ai acelaşi trup cum au toţi oamenii, şi nu un trup aparte. Trupul tău nu este din argint, din aur ori de vreo altă piatră preţioasă, ci din aceeaşi ţărână, din aceeaşi putrejune şi duhoare, ca şi trupul celorlalţi oameni. Adu-ţi aminte de aceasta şi nu te mândri ! Cel de-al doilea lucru – Împărate, adu-ţi aminte că eşti muritor şi că nu vei trăi veşnic ! Astăzi şezi pe tronul tău, iar mâine vei fi în mormânt. Astăzi stai în slavă, iar mâine vei fi ţărână. Astăzi stai într-un palat strălucitor, iar mâine vei fi într-o groapă întunecoasă. Astăzi eşti îmbrăcat în purpură împărătească, iar mâine în giulgiu de îngropare. Astăzi eşti bogat, mâine însă mort fiind nimic nu va mai fi al tău. … Astăzi toţi stau cinstindu-te pe tine, iar mâine vei fi singur în adâncul pământului. Astăzi toţi te ascultă, iar mâine nimeni nu va mai lua aminte la tine, căci cine ascultă pe cel mort şi cui poate să poruncească cel care a murit ? Astăzi tu eşti înfricoşător pentru toţi, iar mâine cine se va teme de tine, cel lipsit de suflare ? Prin urmare, adu-ţi aminte, împărate, că eşti om şi că eşti muritor ! Şi astfel, Simonide l-a învăţat pe Pausanias cea mai importantă lecţie: lecţia smereniei înaintea morţii”.
Fără glas la prima vedere, moartea, care cutreieră neîncetat lumea şi bate la fiecare poartă, în fiecare zi strigă, în fiecare zi învaţă, în fiecare zi mustră. Dar cine să ia aminte la înţelepciunea ei ? Călătorule de pe pământ, opreşte-te, grăieşte moartea. Opreşte-te şi ia aminte. Cât de trecătoare sunt toate ! Cât de scurtă şi de înşelătoare este această lume ! Trebuie oare să iubeşti în chip smintitor ceea ce astăzi este, iar mâine nu mai este ? Trebuie oare să-ţi legi inima cu patimă de cele care, precum o umbră, pier de îndată ce soarele vieţii apune ? Singur Dmnezeu este veşnic şi neschimbător ! Către El îndreaptă-ţi paşii şi îţi vei atinge scopul vieţii !
La aceste lecţii despre moarte au devenit sensibili cei mai mari gânditori şi creatori. Aceştia le-au împărtăşit contemporanilor lor, ca pe o descoperire dumnezeiască, în tulburătoare proze şi în duioase versuri. Marele poet bulgar Iordan Stubel (1897-1952) a scris înainte de moarte, în acest spirit, una dintre cele mai scurte şi mai înţelepte poezii, intitulată ,,Sâmbăta morţilor”:
Fără-ncetare, prin pâcla grea răzbate Un glas de clopot din smerita turlă, Oricine ai fi, pentru o clipă, frate, Aminte ia la cei plecaţi din turmă … Şi, în genunchi, să-ţi pese, să te doară: O, fie-le ţărâna prea uşoară ! Iar, sus, când fi-vor la cereasca poartă, Stăpâne Preaînalte, Tu îi iartă ! Pe calea ta străină, înşelătoare, Doar Dumnezeu e veşnic, nu uita ! Şi ziua, ceasul, cine-l ştie oare Când ca un spic de grâu ne vom pleca ?
Moartea este un îndrumător de neînlocuit. Cu toate că pune capăt vieţii oricărui lucru, ea ne învaţă totuşi cum să trăim. Odinioară, Zenon a întrebat cum să-şi trăiască mai bine viaţa şi a primit înfricoşătorul răspuns: ,,Întreabă-i pe cei morţi !” Minunat adevăr ! Să întrebi cum să trăieşti nu pe cei care o duc bine pe pământ, ci pe cei care au încetat să mai trăiască în această lume ! Şi ce-ar putea să spună cei fără de glas ? Ar putea oare să ne înveţe cei a căror limbă a amuţit şi ale căror buze sunt înţepenite ? Pot, şi încă cum, numai noi să avem o inimă înţeleaptă şi să ascultăm la tainica şoaptă a morţii ! Cel dintâi lucru pe care morţii ni-l spun este, după cuvintele Sfântului Dimitrie al Rostovului, următorul:
,,O, oamenilor, odinioară am fost şi noi ceea ce sunteţi voi acum; însă îndată şi voi veţi fi ceea ce suntem noi acum ! Voi trăiţi în voie, mâncaţi, beţi, vă veseliţi … Înaintea voastră şi noi am trăit în acest chip, dar acum ne aflăm în mormântul cel strâmt. Unde este mâncarea, unde este băutura, unde sunt veseliile şi desfătările lumeşti ? De toate acestea noi suntem lipsiţi. Tot astfel şi voi vă veţi lipsi curând de ele !”
Sfinţii au învăţat mereu de la cei morţi. Ei i-au îndrumat şi pe ucenicii lor să ia de la aceştia pildă de răbdare virtuoasă, tăcere şi smerenie. Un stareţ l-a învăţat astfel pe ucenicul său: ,,Mergi la cimitir şi ocărăşte-i pe cei morţi !” Ucenicul s-a dus. Când s-a întors, stareţul l-a întrebat: ,,Ţi-au răspuns ceva morţii ?” ,,N-au zis nimic”, a spus tânărul ucenic. ,,Întoarce-te acum din nou acolo şi laudă-i !”, i-a spus stareţul. Ucenicul a împlinit şi acest lucru. Înapoindu-se, l-a întrebat stareţul: ,,Ce ţi-au răspuns morţii când i-ai lăudat ?” ,,Nu mi-au răspuns nimic”, l-a încredinţat ucenicul. ,,Şi tu să fii asemenea lor, a încheiat stareţul. Dacă te ocărăşte cineva, taci precum un mort ! Dacă te laudă, de asemenea să taci ! Astfel te vei deprinde cu virtuţile de căpetenie: smerenia şi răbdarea”.
Noi putem să auzim glasul celor morţi din paginile Sfintei Scripturi. Ei ne grăiesc de acolo: Ce ne-a folosit nouă trufia ? Şi avuţia cu fală, ce ne-a adus nouă ? Toate acestea ca umbra au trecut, şi ca o veste ce aleargă pre aproape. Ca corabia care trece prin valurile apei, ale căreia treceri nu se află urma, nici calea umblării ei în valuri. Sau ca pasărea ce zboară în aer, a căreia nici semn de călătorie nu se află. Ci cu aripile bătând vânt uşor, şi despicându-l cu sila pornirii, mişcând aripile se preumblă, şi după aceasta nu se află semnul umblării într-însul. Sau ca săgeata, săgetând la locul însemnat, aerul împărţindu-se îndată iar se împreună, încât nu se ştie pre unde a trecut. Aşa şi noi după ce ne naştem ne sfârşim (Înţelepciunea lui Solomon 5, 8-14).
Unii vor replica: Viaţa omenească nu trece fără urmă. Mai cu seamă oamenii mari au lăsat urme de neşters pe acest pământ. Numele marilor poeţi şi scriitori, cântăreţi şi filozofi, al oamenilor de ştiinţă şi al inventatorilor, al sculptorilor şi al artiştilor se pomenesc din vremurile cele de demult până în zilele noastre. Aceştia vor fi pomeniţi în veac.
Numai oamenilor care nu cunosc adevărurile credinţei le este îngăduit să cugete astfel. Nouă însă, celor care credem în dumnezeieştile proorociri şi suntem convinşi că la cea de-a Doua Venire a lui Hristos toate cele de pe pământ vor arde şi se vor topi, noi, care aşteptăm un cer nou şi un pământ nou întru care va împărăţi dreptatea (II Petru 3, 13), nu putem să ne împotrivim acestor proorociri scripturistice cum că tot ceea ce este rod al lucrării omului pe pământ va pieri. Înaintea veşniciei toată strălucirea ştiinţelor şi cuceririlor tehnice ale oamenilor se va stinge şi totul se va ruina, aşa cum s-a prăbuşit turnul Babel, ca un monument vrednic de plâns al mândriei omeneşti.
Există totuşi ceva care nu va pieri. Acestea sunt faptele noastre, fie bune, fie rele. Acestea sunt lucrările noastre, cuvintele noastre, gândurile noastre, simţămintele noastre, dorinţele, după care vom fi judecaţi.
Este adevărat că trecutul se va şterge fără întoarcere, însă cele făcute de noi, bune sau rele, în acest trecut nu se vor pierde. Timpul care s-a scurs şi nu ne-a aparţinut se va duce pentru totdeauna din mâinile noastre, însă acesta are o importanţă hotărâtoare asupra stării noastre şi mai cu seamă asupra viitorului nostru veşnic. Zilele scurse au zidit viaţa noastră de acum. Cele petrecute de noi odată au alcătuit chipul nostru duhovnicesc. Anii scurşi fără întoarcere au creat obiceiurile noastre cele rele. Şi aceste obiceiuri rele ne ţin până acum în puterea lor şi vor alcătui starea noastră veşnică dacă noi nu vom depune eforturi intense ca să le dezrădăcinăm prin faptele cele bune, opuse lor.
Luând aminte la acestea, trecutul se arată în strânsă legătură cu starea noastră prezentă şi viitoare. Dacă trecutul nu mai este al nostru, roadele lui cele amare sunt ale noastre. Omul care a fost beţiv în trecut poartă leziunile alcoolului şi în prezent şi le va purta şi în viitor. Un zgârcit în trecut, dacă nu s-a lecuit de această boală a sa, va continua să fie strâns legat de iubirea de arginţi şi acum, şi după ce va pleca din această viaţă. Un om plin de desfrânare în trecutul său rămâne plin de voluptate şi acum, şi astfel va intra el şi în veşnicie, dacă nu o va rupe cu păcatul prin mulţime de rugăciuni şi prin post aspru.
Iată că trecutul nu mai este al nostru, însă faptele cele rele săvârşite de noi mai demult sunt, din nefericire, ale noastre. Ele sunt amarnicul nostru capital. El a fost păstrat şi ne va mustra în ziua judecăţii. Omul moare şi lasă totul pe pământ, însă faptele lui îl însoţesc (Apocalipsa 14, 13). Dacă aceste fapte au fost bune, ele îi vor aduce bucurie fără margini. Dar dacă au fost rele, îi vor crea un iad chinuitor.
Prezentul este al nostru, vor spune mulţi. Da, răspundem noi, însă pentru ce să ne lăudăm cu prezentul, când într-o singură clipă se preface în trecut şi iese din stăpânirea noastră ? De îndată ce pronunţăm cuvântul ,,prezent”, acesta deja s-a prefăcut cu desăvârşire în trecut. Prin urmare, aşa-numitul ,,prezent” este doar un mic punct prin care viitorul se uneşte cu trecutul.
Iată de ce trebuie să luăm aminte cu înţelepciune la orice clipă prezentă, cu ce o umplem, cu bine ori cu rău. Viitorul, ca un vifor îndepărtat, se năpusteşte neîncetat asupra noastră, intră în inimile noastre, şi prin voia noastră preface prezentul în păcat ori în virtute, şi se ascunde în conştiinţele noastre, ca să iasă de acolo ca pârâş ori ca apărător al nostru la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.
Moartea ne învaţă să dobândim o inimă înţeleaptă (Psalmi 89, 10-14), ca să ştim cum să folosim vremea scurtă de acum; căci orice clipă trecătoare nu se mai întoarce vreodată. Iar clipele, după Fericitul Augustin, sunt ,,sămânţa veşniciei” !
Să-i întrebăm pe cei morţi întru păcate, şi ei îşi vor deschide buzele înţepenite şi ne vor spune că pentru clipele pierdute în săvârşirea binelui au pierit. Să-i întrebăm şi pe cei mântuiţi cum au ajuns în Împărăţia cerurilor, şi ei ne vor răspunde: Am moştenit veşnica desfătare mulţumită faptului că ne-am folosit de milostivirea lui Dumnezeu revărsată asupra noastră şi de harul Lui şi am umplut clipele vieţii noastre cu rugăciune, cu dreptate, cu smerenie şi cu pocăinţă.
Cine s-a nevoit neîncetat către bucuriile şi desfătările neîngăduite, acela va vedea la moartea sa că nu a căpătat nici un fel de simţământ către desfătările cele duhovniceşti şi de aceea se va simţi în veac înstrăinat de ele. Iar cel ce ştie să se veselească în necazurile sale, lecuindu-şi astfel sufletul, acela va dobândi mare şi neasemuită simţire către veşnicele desfătări pe care Dumnezeu le va arăta plin de dărnicie în cealaltă lume.
Unii creştini, neluând aminte la învăţăturile morţii, în loc să-şi umple fiecare clipă a vieţii lor cu binele şi să folosească în acest chip prezentul cu înţelepciune, doresc cu străşnicie să-şi cunoască viitorul. Dumnezeu nu ne-a dat însă posibilitatea de a pătrunde în el. Dacă ne-ar fi fost folositoare, cunoaşterea viitorului ne-ar fi fost descoperită. Dumnezeu ne-a ascuns însă viitorul din două pricini de căpetenie: 1) pentru a nu întoarce luarea noastră aminte de la problemele cele iute trecătoare ale prezentului, care hotărăsc starea noastră veşnică; şi 2) pentru a nu deznădăjdui mai dinainte de mulţimea necazurilor noastre din viitorul apropiat ori mai îndepărtat şi pentru a nu ne întoarce prin nehotărârea noastră de la medicamentele cele mântuitoare, aflate în pronia lui Dumnezeu, la coşmarurile noastre pierzătoare de suflet.
Dacă am fi văzut dintr-odată, în chip consistent, toate chinurile şi neplăcerile care ne stau înainte, ne-am fi descurajat, iar unii chiar am fi deznădăjduit. Dar acum, dându-ne Dumnezeu în fiecare zi câte puţin din cele amare, după cum putem să ducem, pe măsura puterilor noastre (I Corinteni 10, 13), aşa cum se dă un medicament, aceasta lucrează – prin credinţă, nădejde şi răbdare din partea noastră – ca un minunat medicament ce lecuieşte sufletele noastre pentru viaţa veşnică.
Mulţi oameni se arată nemulţumiţi de pronia dumnezeiască. Ei i se împotrivesc şi doresc să ştie cu orice preţ ce îi aşteaptă, iar pentru că Dumnezeu nu le descoperă lor viitorul, aceştia se îndreaptă către şarlatani, care le ,,ghicesc”: descântători, cei ce se ocupă cu chiromanţia, astrologi, ,,clarvăzători”, ghicitori în cafea ori care ,,dau” în cărţi. Prin aceasta ei se îndepărtează de datoria creştină arătată lor limpede – de a trăi cu credinţă în pronia lui Dumnezeu – şi, în loc să aibă ca învăţător moartea ce le stă înainte fără doar şi poate, ei îşi aleg învăţători înşelători.
Sfânta Biserică ne învaţă că aceia care merg la descântători şi la ghicitori se aşază de bunăvoie sub puterea diavolului şi acţionează împreună, prin superstiţiile lor, ca să se împlinească ,,proorocirile” puterilor întunericului. Aceasta înseamnă că oamenii superstiţioşi îşi atrag ei înşişi asupra lor răul, prin superstiţiile în care cred. Când ,,proorocirile” descântătorilor, legate de soarta omului, se împlinesc prin influenţă diavolească, aceasta se petrece din cauza faptului că omul superstiţios nu este îngrădit de har, care poate să-l ferească de influenţa diavolească. Diavolul nu poate să le aducă vătămare credincioşilor adevăraţi, deoarece ei sunt întăriţi în credinţa că viitorul se află în mâinile lui Dumnezeu şi că diavolul nici nu ştie acest viitor, nici nu poate să-l schimbe.
Cel ce este superstiţios şi îi consultă în orice chip diavolesc pe slujitorii diavolilor, singur atrage asupra sa răul de care se teme. Condus, de pildă, de superstiţia că există zile rele, purtând chipurile nefericirea (ca ziua de vineri), şi numere ,,fatale” (precum numărul 13), omul superstiţios nu va îndrăzni să facă ceva în ziua de 13 a lunii ori vinerea. Diavolul se foloseşte de această superstiţie a lui şi tocmai atunci îi provoacă vătămare, ca să-l întărească în această superstiţie. Vrăjmaşul mântuirii noastre nu poate să facă pe nimeni cu adevărat fericit; el poate doar să vatăme. Cel ce fuge de superstiţie se îndepărtează de influenţa diavolului. Cel ce poartă cu răbdare toate cele pe care pronia dumnezeiască i le trimite, acela sporeşte în virtute şi se apropie din ce în ce mai mult de veşnica lui mântuire.
Ce rost are să ştim dacă ne vom îmbolnăvi ori dacă vom fi sănătoşi pe viitor, când putem, dacă suntem adevăraţi creştini, să ne folosim şi de boală şi de sănătate pentru mântuirea sufletului nostru ?! Ce rost are să mi se descopere dacă voi fi bogat sau sărac, când atât bogăţia, cât şi sărăcia pot să-mi piardă sufletul, dacă eu mă folosesc de banii mei într-un scop rău ori cârtesc şi hulesc pe Dumnezeu în sărăcia mea ?!
Ce rost are să mi se spună dinainte ce primejdii mă pasc, când Mântuitorul ne-a prevenit pe noi toţi că cea mai cruntă primejdie, păcatul, ne împresoară neîncetat şi că el poate să ne piardă dacă nu-i stăm împotrivă. Privegheaţi şi vă rugaţi ca să nu intraţi în ispită (Matei 26, 41), ne previne în chip limpede Domnul. Iar Sfântul Apostol Iacov scrie: Staţi împotriva diavolului, şi va fugi de la voi (Iacov 4, 7).
Dumnezeu ne ascunde viitorul ca să ne menţină în permanenţă treji, însă diavolul ne înşală că ni-l ,,descoperă” ca să ne slăbănogească şi să ne piardă.
Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu nu s-au îngrijorat de faptul că nu şi-au cunoscut viitorul, ci s-au străduit să folosească fiecare clipă prezentă pentru a face voia Domnului. Pilda lor trebuie s-o urmăm şi noi. În loc să ne conducem după o deşartă curiozitate în privinţa viitorului nostru, mai bine să ne conducem după sfatul de aur al Sfântului Marcu Ascetul, care ne învaţă: ,,Roagă-te să nu te ajungă ispita; iar dacă vine aceasta primeşte-o ca fiind a ta (adică primită pe bună dreptate), iar nu ca pe ceva străin”, adică poart-o cu bărbăţie, fără de cârtire. Astfel, din ispita nedorită de tine va rodi virtutea cea mai dorită de inima ta. Este de ajuns să ştim doar un singur lucru: că prin împlinirea voii lui Dumnezeu în viaţa cea vremelnică se dobândeşte viaţa cea veşnică. Şi atunci omul poate să spună:
Într-un târziu, aflat-am cheia înţelepciunii După trecut nicicum nu mai suspin Nici viitorul a-l iscodi nu ţin, Căci stăpânire asupră-i n-au vreunii. Prezentul doar îl strâng în mâini cu străşnicie Şi ca-ntr-un vas într-însul viaţa mea se scurge, Sunt zălogit grădinii mele curăţie Neghina şi păcatul am a smulge. Cutezător nicicum nu mai visez ... Ci seamăn, simplu, veşnice seminţe ... În clipele ce aleargă – doar un crez: Rodirile din rai cele preasfinte ...
Prin urmare, moartea ne învaţă să fim smeriţi, nu mândri; să fim plini de credinţă şi nu de superstiţie nebunească; în ogorul duhului să ne ostenim, nu să lenevim; să trăim cu nădejde întotdeauna şi să nu deznădăjduim; să căutăm nu doar desfătările din această viaţă, ci să le răbdăm şi pe cele amare cu credinţă în Dumnezeu; şi, în cele din urmă, să ştim să ne bucurăm nu doar de desfătările vieţii, ci şi de scârbele acesteia, luând aminte că desfătările petrecute fără judecată conduc cel mai adesea la necazuri, iar necazurile petrecute cu răbdare nasc adeseori desfătări.
Moartea este învăţătoare a înţelepciunii ! Însă nu oricine se foloseşte de această înţelepciune. Trebuie să fii aplecat spre înţelepciune ca să primeşti învăţătură de la ea. Omul cel neduhovnicesc nu bagă de seamă înţelepciunea ascunsă în moarte.
Un diletant în ale artei a vizitat odată o vestită expoziţie. Dar pentru că nu i-a plăcut nici măcar un tablou, i-a împărtăşit tristeţea sa unui artist cunoscut, care se afla acolo.
– Expoziţia este destul de plictisitoare, a mărturisit el.
Artistul i-a răspuns:
– O, dacă aş putea să-ţi împrumut ochii mei !
Asemenea acestei ignoranţe în ale culturii, a neînţelegerii artei creatoare, ne confruntăm şi noi în viaţă cu ispite şi întâmplări în privinţa morţii, fără ca acestea să ne lase neapărat o impresie duhovnicească prin adâncile învăţături ascunse în ele. Dumnezeiasca pronie, acest străfund al înţelepciunii divine, nu ne umple de uimire. Şi cât de diferit am fi privit lumea dacă am fi putut să luăm ochii unui sfânt, de pildă ochii Sfântului Apostol Pavel, ca să vedem prin ei întâmplările din viaţa noastră. Atunci am fi spus împreună cu Apostolul neamurilor: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi (Romani 8, 18).
Cine a fost înţelepţit de moarte, acela se va deprinde să mulţumească lui Dumnezeu întru toate, şi pentru bine şi pentru răul petrecut: pentru bine, pentru că acesta îl conduce către veşnicul bine, iar pentru rău, pentru că acesta îl izbăveşte de veşnicul rău. Omul nu trebuie să-L hulească pe bunul Dumnezeu pentru faptul că nu vede pe moment grija Lui cea plină de milostivire pentru el, ci trebuie să fie recunoscător Ziditorului şi pentru binefacerile Lui şi pentru ispitele prin care trece, conştientizând că acestea pot să-l ridice adeseori către maturitatea duhovnicească.
Cât de mult sunt dumnezeieştile binefaceri ! Cum de nu mulţumim oare pentru ele în fiecare zi Proniatorului ? El ne-a dat viaţa şi sfânta şi dreapta credinţă ! El ne ajută în faptele noastre bineplăcute Lui şi în păzirea poruncilor Lui mântuitoare ! El săvârşeşte în fiecare clipă asupra noastră felurite binefaceri ! El ne iartă păcatele şi ne dă vreme de pocăinţă ! După atâtea căderi ale noastre în păcat, El ne primeşte iarăşi cu milostivire în comuniune cu Sine prin rugăciune ! El revarsă asupra noastră prin sfintele taine harul Său cel mântuitor ! El voieşte să ne facă părtaşi la fericirea raiului, a Împărăţiei Sale cereşti, şi ca zălog la această fericire El umple şi acum cu desfătare inimile noastre prin sfânta împărtăşanie, îndeajuns fiind pentru aceasta pocăinţa cea plină de frângere a inimii şi spovedania de dinaintea ei, ca să fim curăţiţi pentru întâmpinarea cerescului preaînalt Oaspete ! Noi trebuie să-I mulţumim lui Dumnezeu şi pentru sănătate, pentru paza vieţii noastre, pentru restabilirea din primejdioase boli, pentru izbânzile noastre, pentru dumnezeiasca grijă pentru cei apropiaţi ai noştri, cât şi pentru orice milostivire a Lui, ştiută ori neştiută, socotind aici şi necazurile vieţii, oricât de înfricoşător ar suna aceasta. Spre o astfel de preaînaltă recunoştinţă ne povăţuieşte pe noi Dreptul Iov prin cuvintele: Dacă am luat cele bune din mâna Domnului, să nu răbdăm şi cele rele ? (Iov 2, 10).
Dar pentru cei mai mulţi, care nu iau aminte la înţelepciunea cuvântului lui Dumnezeu şi la învăţămintele legate de moarte, întâmplările rele şi nenorocirile vieţii sunt stări de o greutate şi de o deznădejde de nedescris. Ei se încruntă şi cârtesc, iar prin aceasta leapădă folosul din suferinţă pe care îl are în vedere Ziditorul când le îngăduie pe ele. Pentru creştinul înţelepţit de sus nimic din cele săvârşite de dumnezeiasca pronie nu este întâmplător.
Neizbânda suportată cu răbdare este o mare izbândă pentru suflet.
Boala petrecută fără de cârtire aduce veşnică tămăduire sufletului.
Recunoştinţa arătată în pierderile cele grele este o puternică lovitură împotriva diavolului şi o îmbogăţire duhovnicească în Dumnezeu.
Mulţi nu voiesc să înţeleagă aceste axiome moral-spirituale şi, fiind întru totul pământeşti, nu pot să asculte cu luare-aminte învăţăturile înţelepte ale morţii. Legaţi de desfătările pământeşti, ei spun: Nu ne vorbiţi despre cer ! Dacă există acolo viaţă ori dacă nu există, nu se ştie. Daţi-ne bani şi desfătări pământeşti, ca să ne îndulcim cu bunătăţile de aici ! Ei nu înţeleg cât de nedreaptă le este cugetarea. Fără Dumnezeu există oare o desfătare adevărată ? Nu, ci doar o vremelnică beţie a păcatului, care se plăteşte prin inevitabile pătimiri şi aici şi dincolo. Banii şi bogăţiile nu-l fac pe om fericit. Cu bani poţi să-ţi cumperi hrană, dar nu şi dorinţa de hrană; medicamente, dar nu şi o trainică sănătate; un pat moale, nu însă şi un somn liniştit; o casă frumoasă, nu însă şi o conştiinţă curată. Cu bani poţi să-ţi faci un mormânt plăcut la vedere, însă numai cu virtuţi poţi să-ţi cumperi un loc în rai !
Sfântul Dimitrie al Rostovului
Multe sunt sfătuirile morţii. Cele de căpetenie pot să se constituie în adevărate ,,rapoarte”, după minunata formulare dată lor de către Sfântul Dimitrie al Rostovului:
,,1. Omule, adu-ţi aminte întotdeauna de moarte, de cât de schimbător este orice lucru în această lume şi nicicând nu te vei lega în chip nebunesc de lucrurile de acum. … Adu-ţi aminte că după moarte există o altă viaţă, o altă existenţă !
2. Nu uita înfricoşătoarea şi cutremurătoarea ta şedere înaintea judecăţii lui Hristos, unde împărat şi voievod, ostaş şi cetăţean, bogat şi sărac, toţi vor fi cercetaţi la fel, fără nici o părtinire. Nimic acolo nu va fi lăsat fără cercetare şi pedeapsă. În Împărăţia cerurilor nu va intra nimic pângărit şi spurcat (Apocalipsa 21, 27).
3. Înainte de a sosi vremea morţii, mori în chip nevăzut pentru păcat ! Mortifică-ţi poftele tale trupeşti prin raţiunea ta, ca să viezi înaintea Domnului cu duhul ! Îndepărtează inima ta de orice patimă pământească, pentru a te face sălaş al Sfântului Duh şi a putea, atunci când vei muri, să spui cu nădejde tare în mântuirea ta: Gata este inima mea Dumnezeule, gata este inima mea (Psalmi 56, 10).
4. Înainte de a sosi învierea cea de obşte, străduieşte-te să învii sufletul tău mort în păcat şi în patimi, ca astfel atingând nepăcătuirea şi nepătimirea, să viezi întotdeauna înaintea Domnului. Atunci, înviat cu duhul, nu te vei mai teme de vremelnica moarte trupească, ci chiar o vei dori, ca să fii întotdeauna cu Domnul.
5. Nu te robi de pofta trupească, nici de frumuseţea cea vremelnică. Adu-ţi aminte că toate acestea sunt praf şi cenuşă, că orice poftă trupească naşte îngreunare şi toată desfătarea trupească duce către cele amare.
6. Nu cugeta că moartea este departe, că nu vei muri în curând, ci închipuie-ţi că ea este deja foarte aproape de tine ! Securea morţii stă la rădăcina vieţii tale. Judecata este aproape, chiar în prag. Sicriul este înaintea ochilor tăi. Pământul este gata să te înghită, oriunde ai merge. Nu te înşela că doar alţii mor, iar tu nu vei muri ! Cine este omul, care va fi viu, şi să nu vază moarte ? (Psalmi 88, 47), grăieşte Sfântul Împărat David. Proorocii au murit, patriarhii, apostolii au murit, mucenicii, prea cuvioşii au murit, toţi sfinţii au murit. … Toţi cei care au existat vreodată au murit. Vei rămâne oare doar tu ? Nu fi nebun şi orb ! Ceea ce vezi că se întâmplă cu alţii, aceasta negreşit se va petrece şi cu tine !
7. În fiecare zi, în fiecare ceas fii pregătit să mori ! … Nicicând să nu fii fără grijă, pentru că în ceasul în care nu gândeşti va veni Fiul Omului (Matei 24, 44). … Moartea este asemenea unui fur şi unui tâlhar: atunci când n-o aştepţi, atunci poate să se apropie de tine. … Aceluia care a voit să-şi mărească jitniţele sale i s-a spus: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi ? Aşa este cela ce strânge luişi comoară, iar nu în Dumnezeu se îmbogăţeşte (Luca 12, 20-21).
8. Pentru cei buni moartea nu este un rău, ci doar uşurare din suferinţe şi unire duhovnicească şi împreună-vieţuire cu Domnul. … Un mare rău pentru suflet este a trăi o viaţă în păcat, o viaţă trupească, şi a răbda siluiri din partea patimilor. Nu te teme de moarte ! Pregăteşte-te doar s-o întâmpini pe ea curăţit de păcatele tale ! … Dacă Îl iubeşti pe Domnul din toată inima ta, singur vei începe s-o doreşti. Nu te teme de moartea trupească, ci doar stăruitor te păzeşte de păcat şi de îndepărtarea de Dumnezeu. Căci eu nu ştiu un alt chin mai mare decât acela de a te lega în chip păcătos de patimi şi de a te înstrăina de Dumnezeu. … În ce chip este veşnica moarte ? Înstrăinare întru totul de Dumnezeu. Ce este viaţa veşnică ? Unire desăvârşită cu Dumnezeu !”
Ce om plin de simţire, ascultând aceste minunate cugetări despre moarte, nu se va înfricoşa şi nu va începe de aici înainte să moară păcatului, ca să vieţuiască veşnic ca rob al dumnezeieştii dreptăţi (Romani 6, 18) ?
II. Adu-ţi aminte de moarte !
La întrebarea: Cine este vrednic să se numească înţelept ?, Sfântul Isaac Sirul a răspuns astfel: ,,Acela care a înţeles cu adevărat că viaţa de acum are hotar. Acesta cu siguranţă poate să aşeze hotar şi păcatelor sale”. În aceasta constă, după marele sfânt sirian, înţelepciunea: să iei aminte mai dinainte de moarte şi, înainte ca ea să pună capăt păcatelor tale, să ştii să o rupi cu ele. În acest duh, Sfântul Antonie cel Mare sfătuieşte: ,,Întotdeauna adu-ţi aminte de ieşirea ta din trup şi nu uita de veşnica osândă ! Dacă vei împlini aceasta, nu vei păcătui în veac. Cugetă înlăuntrul tău şi spune-ţi: Eu nu voi mai trăi ziua de astăzi în această lume. În fiecare zi cugetă că aceasta este ultima ta zi pe pământ şi te vei păzi de păcate. … Vai celor lipsiţi de bucurie (care trăiesc întru lenevie), căci sfârşitul lor este aproape şi nu au pe nimeni care să le ajute, şi nici nădejde de mântuire”.
Moartea este înfricoşătoare pentru cei păcătoşi, pentru că ei îşi zidesc fericirea nu pe piatra cea neclintită a credinţei în Hristos, ci pe nisipul cel mişcător al înşelărilor în această vremelnică viaţă. Prin moarte ei pierd totul. ,,Pentru oricine trăieşte necurat, scrie Sfântul Isaac Sirul, este scumpă viaţa cea vremelnică. … Frica de moarte îl cuprinde pe acel om care este condamnat de conştiinţa sa. Dar cel ce are bună mărturie a conştiinţei sale, acela în acelaşi chip primeşte şi moartea şi viaţa”. Cei drepţi întâmpină moartea fără nici un fel de teamă. Marii sfinţi se bucură de aceasta şi chiar o preţuiesc mai mult decât viaţa. Ei nu mai au pentru ce să se teamă de moarte, căci ea de nimic nu-i lipseşte, ci le dă lor dintr-odată toate acelea la care au năzuit în viaţa de acum.
Rupând-o cu toate legăturile păcătoase şi chiar cu cele mai scumpe lucruri din această lume, ei nu încearcă nici un fel de părere de rău că le-au părăsit pe pământ, căci moartea le deschide porţile comorilor celor veşnice, pe care ei încă de aici le-au adunat pentru cer (Matei 6, 19-21). Pentru ei moartea nu este silnică, pentru că nu-i împinge în întunecatele închisori ale iadului, ci este o binefăcătoare care scoate sufletele lor din temniţa lumii pământeşti, cea plină de păcate, ca să slavoslovească veşnic lui Dumnezeu în cer, aşa cum se spune în rugăciunea psalmistului: Scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturisească numelui tău (Psalmi 141, 10). Prin moartea drepţilor se are în vedere dorita Împărăţie a dreptăţii, unde în comuniune cu sfinţii şi sub luminarea Sfântului Duh aceştia îşi vor sătura sfânta lor foame de sfinţenie (Matei 5, 6).
Când Sfântul Serafim de Sarov o pregătea pe minunata pustnică Elena Martunova spre apropiata şi de neînlăturat moarte şi când a auzit de la ea cuvintele: ,,Mă tem de moarte, părinte !”, el i-a răspuns în acest chip: ,,De ce să ne temem de moarte, bucuria mea ? Pentru noi acolo va fi doar veşnică desfătare !”
Neînfricoşătoare pentru cei drepţi, moartea este înfiorătoare pentru cei păcătoşi, întrucât ei au luat aminte doar la lumea aceasta. Iată că viaţa deja a trecut, rămânând doar unele amintiri care dor ale trăirilor îmbătătoare. Unde sunt zilele de mai înainte, când cel iubitor al vieţii pământeşti a mâncat până la săturare, a băut până la a-şi ieşi din minţi şi a desfrânat până la vătămare sufletească ? Unde sunt acele ceasuri nechibzuite când el râdea până la leşin şi îşi avea cugetul legat doar de veselia vieţii ? Unde sunt acele companii plăcute, în care fiecare năzuia să-i întreacă pe comesenii lui prin haz lipsit de judecată, adumbrindu-i pe alţii cu nesocotita îndrăzneală de a păcătui ?
S-au dus fără întoarcere furtunile din senin ale tinereţii. Au pierit companiile cele plăcute. Nu mai sunt prietenii de mai înainte. Unii au murit, alţii s-au dus departe. Şi iată că păcătosul a rămas singur în pustia şi neputinţa sa. Însă înfricoşător este că el nici acum nu ia aminte că toate cele pământeşti sunt deşertăciune. Cuprins de patimile sale şi îmbătrânit înainte de vreme, nu are nici un fel de impuls către viaţa duhovnicească şi pocăinţă. Sufletul lui, lipsit de credinţă, zace în visare. Inima sa este lipsită de vlagă, zdrobită. Urechile lui sunt surde la Cuvântul lui Dumnezeu. A ajuns o umbră de om. Este mort încă din viaţă. Este îngropat de nelegiuirile sale şi afundat ca într-un mormânt de propriile lui păcate. Dacă îi vorbeşti despre Dumnezeu, despre suflet, despre viaţa veşnică, el te priveşte cu nepăsare, aducându-şi aminte de desfătarea vieţii de mai înainte; ieşit pentru puţină vreme din întunericul lui crunt, va zice: ,,Nu-mi spune basme ! Ceea ce trăieşte omul în această lume, aceasta este realitatea. Cealaltă lume este pură fantezie !” Nici un fel de lucru nu-l va atinge ca să se pocăiască. Un astfel de om cugetă asemenea unui nebun şi singur îşi atrage veşnica pieire.
Încovoiaţi de păcat, unii ca aceştia îşi pervertesc sufletul pe de-a întregul şi îşi întunecă mintea. Ei nu mai pot să vadă lucrurile din punct de vedere duhovnicesc, deoarece s-au prefăcut în trup şi au pierdut orice duhovnicie. Eu am avut un astfel de prieten, care a murit, Dumnezeu să-l ierte, şi căruia îi spusesem odată că omul nu trebuie să trăiască alăturea de drum, că există moarte ! El a râs atunci şi mi-a răspuns într-un mod cu totul neaşteptat pentru mine: ,,Tocmai pentru că există moarte omul trebuie să trăiască cât poate !” Eu m-am înfiorat de această dialectică contradictorie a gândirii sale şi i-am spus: ,,Dacă omul îşi pierde logica dumnezeiască o află pe cea diavolească !”
În această stare înfricoşătoare cad mulţi pentru faptul că în anii tinereţii au înnebunit de bunăvoie şi nu s-au gândit nicicum la moarte, la întâlnirea cu Dumnezeu şi la Înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos. De aceea, ceasul lor de pe urmă îi află nepregătiţi şi îi ia pe nesimţite în împărăţia întunericului de dincolo. Altfel şi-ar fi rânduit ei viaţa dacă ar fi fost interesaţi încă din anii tinereţii de soarta care îi aşteaptă în veşnicie. Dacă ar fi citit Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi întâlnit acolo adevărurile dumnezeieşti, care zdrobesc conştiinţa şi păzesc voia de păcatele capitale. Acolo ar fi citit astfel de cuvinte: Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce (Facerea 3, 19). Pământeanul născut din femeie, este cu viaţă scurtă şi plin de necaz. Şi ca o floare înflorind, cade, şi ca umbra fuge şi nu stă (Iov 14, 1-2). Moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20). Certa-te-va viclenia ta şi răutatea ta te va mustra (Ieremia 2, 19). Şi vor merge aceştia [păcătoşii] în muncă veşnică, iar drepţii în viaţa veşnică (Matei 25, 46). Adu-ţi aminte, că moartea nu zăboveşte (Sirah 14, 12) şi multe altele.
Cel ce a învăţat din tinereţe Cuvântul lui Dumnezeu şi a avut dorinţa de a-l împlini, acela se păzeşte de veşnica pieire, căci este atras spre pomenirea morţii, iar pomenirea morţii este mare înţelepciune. Întrebat de un sofist care este esenţa filozofiei, Sfântul Vasilie cel Mare a răspuns: ,,Esenţa filozofiei este pomenirea morţii”. Într-un Cuvânt rostit la îngroparea unui tânăr, Arhiepiscopul Dimitrie al Hersonului şi al Odessei a spus: ,,Într-adevăr, nu este uşor să ajungi să-ţi aduci aminte în permanenţă de moarte, şi aceasta la vârsta la care te pregăteşti doar pentru viaţă şi când gândeşti în chip firesc la cele ce te aşteaptă – în acei ani când puţinătatea vieţii noastre se pierde în întunericul îndepărtat al viitorului nostru, ce pare fără de sfârşit. Însă … vedem noi înşine că moartea nu ia aminte nici la vârsta noastră, nici la anii noştri, că înfricoşătorul glas al lui Dumnezeu îi atinge pe toţi ca un fur în noapte, în ziua în care nu te aştepţi şi în ceasul pe care nu-l cunoşti”.
Pentru el, fericit este cel care cugetă la moarte încă din anii tinereţii. Acest gând, luminat de credinţa în Hristos şi în înviere, nu-l preface pe om într-un întunecat pesimist, ci într-un înţelept luminat. Îl înalţă către cer, îl izbăveşte din întunericul iadului şi îi face cumpătate desfătările lui pământeşti, stropindu-le cu desfătarea trăirilor duhovniceşti.
Pomenirea morţii este un chip de a privi asupra rostului vieţii. Hristos a deschis ochii orbului din naştere, ungându-i cu tină (Ioan 9, 6). Omul care moare ce altceva închipuie dacă nu tina, ţărâna, după cuvintele cele dumnezeieşti (Facerea 3, 19) ? Ia din această tină şi unge cu ea ochii tăi duhovniceşti şi îndată vei vedea că tot ceea ce există în această lume este deşertăciune a deşertăciunilor.
Având în vedere mântuitoarea pomenire a morţii în chip neîncetat, Sfinţii Părinţi au cugetat întotdeauna asupra sfârşitului vieţii pământeşti şi au sfătuit şi pe alţii să facă asemenea lor. Avva Isaia, de pildă, scrie: ,,Moartea să fie în fiecare zi înaintea ochilor voştri ! … O singură grijă să vă neliniştească: cum veţi ieşi din trup, cum veţi trece de puterile întunericului, care vă vor întâmpina în văzduh, şi cum veţi sta înaintea lui Dumnezeu în acea înfricoşătoare zi a judecăţii, când fiecare îşi va primi răsplata pentru toate faptele, cuvintele şi gândurile sale. Căci toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor lui (Evrei 4, 13)”.
Iar Sfântul Isaac Sirul îi sfătuieşte şi pe cei bătrâni, şi pe cei tineri: ,,Când te aşezi să dormi spune astfel de cuvinte patului tău: În această noapte poate că te vei preface în mormânt al meu. Nu ştiu dacă nu cumva, chiar în această noapte, în locul vremelnicului somn, mă voi afunda în somnul cel veşnic al morţii. Pentru aceasta – continuă Sfântul Isaac –, până ce ai picioare mergi şi te osteneşte pentru Dumnezeu, înainte de a te lega legătura morţii, din care nu poţi să te mai slobozeşti … Câtă vreme ai ochi, umple-i de lacrimi, înainte de a se umple ei de ţărână … Omule, pune-ţi dară în inima ta că urmează să pleci de aici, şi neîncetat spune-ţi: Iată, cel trimis să mă cheme este deja la uşă. De ce stau ? Trebuie să mă pregătesc de strămutarea în veşnicie, de unde nu mai este nici o întoarcere !”
Sfântul Isaac Sirul
După Sfântul Isaac Sirul, orice adevărată lucrare duhovnicească ce duce către veşnica şi fericita viaţă începe cu pomenirea morţii. Ca bineplăcută lui Dumnezeu şi mântuitoare de suflet, aceasta este privită cu o ură ieşită din comun de satana şi de aceea el năzuieşte cu toate puterile să-l îndepărteze pe om de la ea. După cuvintele aceluiaşi sfânt părinte, dacă i-ar fi fost cu putinţă diavolului, ,,el i-ar fi dat omului putere asupra întregii lumi, doar-doar să şteargă din mintea lui pomenirea morţii. … Căci el, vicleanul, ştie că dacă acest gând apare în om, mintea lui nu va mai fi ţinută de cele de pe pământ, de vicleniile lui diavoleşti, de înşelări şi de întunecările lui … şi nu va mai putea să-l vatăme pe om”.
Prin gândul la moarte, Sfântul Isaac înţelege nu pomenirea obişnuită, superficială, cum că noi vom muri cândva, ci plinătatea nevoinţei duhovniceşti, numită ,,pomenirea morţii”, la care nevoinţă omul cade ,,în starea unei nespuse şi cutremurătoare uimiri”. Prima pomenire este lucru firesc pentru om, iar cea de-a doua este contemplare duhovnicească şi minunat dar. ,,Această contemplare este îmbrăcată în gânduri luminoase. Cel ce o dobândeşte nu se tulbură de vicleniile acestei lumi, nici nu se va lega de cele ale trupului”. ,,Nu te teme de moarte – ne spune Sfântul Isaac –, căci Dumnezeu a pregătit totul ca să fii înălţat mai presus de ea !”
După Sfântul Ioan Scărarul, ,,pomenirea morţii este moarte de fiecare zi, iar închipuirea părăsirii acestei vieţi este schimbare în fiecare ceas. … Teama de moarte este lucrare a firii noastre trupeşti, fiind izvorâtă din neascultare. Iar cutremurarea pricinuită de pomenirea morţii este semn al păcatelor necurăţite”.
,,Aşa cum pâinea este mai de trebuinţă decât toate celelalte alimente, continuă Sfântul Ioan Scărarul, tot astfel şi pomenirea morţii este mai de trebuinţă decât orice altă osteneală duhovnicească. Aceasta ne îndeamnă către iubirea de osteneală duhovnicească şi mai cu seamă către dorirea de a suferi ocări …, către neîncetata rugăciune şi pază a minţii”. ,,Încercat este acela care în fiecare zi aşteaptă moartea sa. Sfânt este acela care în fiecare ceas o doreşte pe ea. … Totuşi, nu orice dorire a morţii este de lăudat. Sunt feluriţi oameni: unii care, ca urmare a obiceiurilor lor silnice de a cădea în păcate, voiesc să moară; există şi alţi oameni, care nu voiesc să se pocăiască şi cheamă moartea din deznădejde. Există şi o altă categorie, care din mândrie se socotesc pe sine lipsiţi de patimi şi cugetă că nu se tem de moarte. Mai apoi există şi sfinţii, care, mânaţi de lucrarea Sfântului Duh, însetează să iasă din această viaţă”.
,,Cel ce doreşte neîncetat să aibă în mintea sa închipuirea morţii şi a judecăţii lui Dumnezeu şi se împătimeşte de grijile şi deşertăciunile cele lumeşti, acela se aseamănă omului care voieşte să înoate şi să bată din palme în acelaşi timp”. Nu este cu putinţă oamenilor să petreacă întru evlavie fie şi doar o singură zi, dacă nu socotesc că acea zi ar fi ultima din viaţa lor”. ,,Trebuie să se ştie că pomenirea morţii, ca şi orice alt bun duhovnicesc în general, este un dar de la Dumnezeu. Şi iată mărturie pentru aceasta: adesea trecând pe lângă cimitir noi nu plângem, nici nu ne jelim, iar în alte dăţi, chiar şi fără să vedem morminte, ajungem întru umilinţă”.
După plăcuţii lui Dumnezeu, pomenirea morţii este cel mai bun sfătuitor al omului. Fericitul Mitropolit Ştefan de Riazan a scris despre pomenirea morţii că ,,aceasta este deşteptare din visul lenevirii duhovniceşti şi îmboldirea de a dărui milostenii şi de a săvârşi şi alte fapte bune; aceasta este smerire a mândriei, îmblânzire a mâniei, stingere a flăcării celei diavoleşti a patimii trupeşti, smerire a nesătulei pofte de arginţi şi, pe scurt spus, zăbală a oricărei nelegiuiri”.
Nimic nu-l înţelepţeşte pe om într-atât, precum necontenita pomenire a morţii. Sfântul Ioan cel Milostiv s-a străduit să nu uite nicicând de moartea sa şi a rânduit supuşilor lui să i se facă sicriu de îngropare fără să-l termine şi la fiecare mare praznic să vină la el şi să-i spună înaintea tuturor celor prezenţi: ,,Sicriul tău, stăpâne, încă nu este gata. Porunceşte ca să-l terminăm, căci moartea vine ca un fur, şi tu nu ştii când va veni ea !” Astfel, marele plăcut al lui Dumnezeu a ţinut în mintea lui pomenirea morţii şi s-a pregătit pentru ieşirea din această viaţă.
Sfântul Dimitrie al Rostovului spune că şi neamurile au ajuns la mare înţelepciune prin pomenirea morţii. Aşa, de pildă, lui Ptolemeu, împăratul Egiptului (la a cărui poruncă a fost tradusă Sfânta Scriptură în limba greacă), îi plăcea să facă ospeţe fastuoase, la care poruncea să i se aducă aminte şi de moarte. Cum se petrecea una ca asta ? Sfântul Dimitrie o descrie cât se poate de plastic: ,,Văd – spune el – cum din belşug se aşază vasele cu mâncare la masa cea împărătească. Că însuşi împăratul stă la masă, una ca aceasta nu mă minunează. Însă mă izbeşte faptul că văd un blid mare, şi în el aşezat un craniu … Ce să însemne asta ? Este oare pentru mâncare ? Cine mănâncă însă oase goale ? Şi de când o fi murit omul ? … Văd aşezat acel craniu chiar înaintea împăratului, şi unul dintre slujitorii săi, cu mare glas, îi spune: ‘Ia aminte, împărate ! Şi tu vei ajunge astfel !’ Luând aminte la aceasta, împăratul suspină şi-şi smereşte gândurile. Apoi, uitând, el începe iarăşi să se veselească. Şi iată unul dintre supuşi îi arată din nou împăratului acelaşi craniu şi-i spune: ‘Ia aminte, împărate ! Şi tu vei ajunge astfel !’ Şi, din nou suspinând, împăratul îşi smereşte gândurile. Astfel amestecă el veselia sa cu pomenirea morţii. O, iubire de înţelepciune ! O, minunată filozofie ! – rosteşte Sfântul Dimitrie –, împăratul învaţă de la cei morţi ce să facă şi cum să-şi rânduiască viaţa sa !”
La păgâni, pomenirea morţii a condus la pesimism, în vreme ce la creştini conduce la credinţa cea strălucitoare în nemurire. Moartea i-a tulburat pe păgâni, chiar şi pe cei mai neînţelepţi dintre aceştia. Adevăraţii următori ai lui Hristos nu încearcă însă nici o teamă înaintea ei, ci doar o mângâietoare şi dulce nădejde că ea îi va duce îndată la dulcele Mântuitor.
,,Omul cel duhovnicesc aşteaptă moartea cu bucurie, pregătit şi cu mare dragoste, şi nu se teme de ea – spune minunatul Sfinţit Mucenic Sadoc, episcopul perşilor. Pentru omul cel trupesc ceasul morţii este înfricoşător, groaznic. Oamenii plini de fapte bune însetează după moarte, ca să primească veşnica viaţă, iar cei plini de lenevire şi nepăsători se ascund de moarte. Cei ce-L iubesc pe Dumnezeu merg la El, iar cei ce iubesc lumea se gândesc să rămână în lume. Primii părăsesc trupul lor ca să intre în veşnica desfătare şi veselie, iar ceilalţi doresc să rămână în lumea necazurilor şi suspinelor”.
Din citatul anterior nu reiese însă că pomenirea morţii ar presupune să fim lipsiţi de griji în privinţa sănătăţii şi a susţinerii vieţii. Să-ţi aduci aminte de moarte nu înseamnă să afli cu un ceas mai devreme că ai să părăseşti această lume. Viaţa este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie să fie folosit spre slava Lui şi pentru mântuirea noastră. Biserica a prevăzut felurite rugăciuni pentru sănătate şi le urează fiilor săi ani îndelungaţi, lucru prin care se arată că omul este dator să se îngrijească de sănătatea lui, dar să-şi amintească în acelaşi timp că în cele din urmă îl aşteaptă moartea şi că viaţa şi moartea sunt în puterea lui Dumnezeu.
După minunatul propovăduitor Mitropolitul Filaret al Moscovei, cugetarea la moarte este legată de frica şi întristarea doar pentru nedesăvârşirea noastră. Pentru cel care este cuprins de dragoste de Dumnezeu, cugetarea la moarte este plină de nădejde, plină de desfătare. Aceasta o săvârşesc puterea lui Dumnezeu şi harul în om. Prin urmare, putem să cugetăm la moarte fără tulburare; iar a cugeta la moarte este de trebuinţă. Dreptarul bunei cuviinţe duhovniceşti ne îndeamnă spre aceasta. Noi ne străduim să prevedem în viaţa noastră eventualele întâmplări viitoare şi să ne pregătim pentru întâmpinarea lor. Oamenii înţelepţi, deşi săraci, îşi chivernisesc mijloacele astfel încât să poată să întâmpine pe viitor mulţime de ispite, boli şi alte întâmplări nefericite. Lucrătorul pământului cugetă vara la cele din iarnă, ca prin roadele strânse în vară să umple sărăcia din iarnă. Tot astfel şi fiecare credincios trebuie să se îngrijească şi să nu dispreţuiască vara vieţii, ci să se pregătească la timpul potrivit pentru iarna morţii, semănând în ogorul vieţii sale sămânţa cea bună pe care secerătorii – îngerii – o vor aduna în jitniţele cereşti (Matei 13, 30, 39).
Mitropolitul Filaret al Moscovei
Oamenii îşi îngăduie adesea să fie plini de nepăsare şi neînţelepţi în viaţă, spunându-şi cu uşurinţă că nu trebuie să ne otrăvim puţinătatea desfătărilor cu neîncetatul gând al morţii. S-a dovedit însă că dispreţuirea cugetării la moarte este cea mai mare otravă pentru viaţă. De aici izvorăsc toate necazurile, toate răutăţile, toate păcatele care apar între oameni. Adeseori i-am auzit pe oameni că-şi spun la îngroparea unui apropiat de-al lor, adumbriţi pe neaşteptate de o înţelepciune care îi luminează: ,,Iată ce este viaţa ! Totul se încheie în mormânt. Un loc de doi metri ! Pentru ce atunci există aceste certuri între noi ? Pentru ce ne otrăvim cu zavistia, nesaţietatea şi neîncetata vrajbă ? Toate rămân aici ! Cât de bine am fi trăit dacă ne-am fi gândit la moarte !” În acest chip, chiar şi oamenii obişnuiţi recunosc adevărul: că nu gândul la moarte ne otrăveşte viaţa, ci tocmai pe dos, datorită faptului că uităm de moarte noi înşine ne amărâm viaţa !
Gândul la moarte este de neapărată trebuinţă pentru înţeleapta rânduire a vieţii noastre, a celei vremelnice şi a celei veşnice; i-a fost, de asemenea, de trebuinţă şi lui Adam în păzirea vieţuirii lui în rai fără primejdie. Mitropolitul Filaret a lămurit aceasta foarte limpede, spunând: ,,Dumnezeu l-a făcut pe om desăvârşit, vrednic întru totul de desăvârşitul Creator; l-a aşezat pe el în raiul desfătărilor, i-a dat roada pomului vieţii spre nestricăciune, l-a prevenit să nu guste din pomul cunoaşterii binelui şi răului. Însă aceasta nu a fost de ajuns. Vieţuitorul în rai era în primejdie. Pentru păzirea lui trebuia să fie aşezat un paznic înfricoşător – cugetarea la moarte. Ori în ce zi veţi mânca din el cu moarte veţi muri (Facerea 2, 17), a spus Domnul. Viaţa în rai a fost fără de primejdie câtă vreme a fost îngrădită cu gândul la moarte, dar, îndată ce ucigaşul de oameni cel dintru început l-a îndepărtat cu viclenia sa pe om de la gândul la moarte: Nu veţi muri cu moarte (Facerea 3, 4), el a întinat prin păcat vieţuirea în rai.
Să ne minunăm de marea înţelepciune a lui Dumnezeu şi să ne înfricoşăm de nebunia noastră ! Duhul cel plin de răutate şi zavistie care a fost afundat în moarte, prin lepădarea sa de Dumnezeu, a cugetat să-i pricinuiască şi omului moartea. Dumnezeu a prevăzut însă şi aceasta. Uneltirea în privinţa morţii, care în intenţia vrăjmaşului a fost vătămătoare, Dumnezeu a prefăcut-o pentru om într-o armă de pază şi de mântuire. Omul caută însă să se îndepărteze de cugetarea la moarte dăruită lui de Dumnezeu, pentru a-şi oferi o clipă de satisfacţie a simţurilor. El izbândeşte să se izbăvească de gândul la moarte şi cade cu adevărat în moarte …
Aşa cum s-a întâmplat cu Adam, aceasta se întâmplă în chip firesc şi cu noi, deoarece suntem moştenitori după fire ai lui Adam. Dacă te îngrădeşti însă cu înţeleapta cugetare la moarte ca şi cu un paznic îndrăzneţ, această cugetare te va ajuta să te păzeşti de moarte, dacă nu pe de-a întregul, întrucât, prin încălcarea lui Adam, ea a intrat în lume, măcar prin tot ceea ce face moartea înfricoşătoare şi aducătoare de necazuri. Dar, dacă dispreţuieşti gândul morţii şi începi să alegi doar simţirea cea mulţumitoare, în cele din urmă, în locul fricii de gândul morţii, te vei izbi fără doar şi poate de înfiorările morţii celei lucrătoare, şi aceasta, nu doar în privinţa trupului, care este mai degrabă o umbră a morţii, ci şi în privinţa celei de-a doua morţi, a morţii duhovniceşti, veşnice, unde viermele lor nu moare, şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44). Întru toate cuvintele tale adu-ţi aminte de cele mai de pre urmă ale tale – spune înţeleptul plin de evlavie –, şi în veac nu vei păcătui (Înţelepciunea lui Isus fiul lui Sirah 7, 38).
Dacă într-adevăr iei aminte la sfârşitul tău în toate lucrările tale, adică în tot ceea ce gândeşti, vorbeşti şi săvârşeşti, tu te vei gândi la moarte şi prin urmare la învierea cea de după ea, la Judecată, la veşnica osândă, la veşnica fericire. Şi dacă în acest chip cugeţi mai dinainte şi încerci în lumina veşniciei fiecare gând al tău, fiecare dorinţă, intenţie, mijlocire, acţiune, lucru, atunci credinţa şi harul nu-ţi vor da ţie oare mai multă putere spre pază şi mântuire, oricât ar fi puterea păcatului de smintitoare şi de pierzătoare ? Nu se vor şterge oare încântarea păcătuirii, mulţumirea, dacă le aşezi împotrivă urmările: grozăvia putreziciunii, răul miros al acesteia, viermele şi mormântul, şi în cele din urmă viermele cel neadormit din iad ? Trufia celui mândru nu se va ascunde, mâinile celui iubitor de arginţi întinse cu sete să răpească nu vor slăbi, dacă li se arată 2 metri de pământ cu care îndată se vor mărgini dorinţele lor ? Ce foc al patimii ori al necuratei dorinţe nu s-ar stinge înaintea puterii focului nestins al gheenei ?
Ierusalimul a căzut. Proorocul Ieremia şade deasupra dărâmăturilor lui şi cugetă cu plâns amar la pricinile căderii lui. Ce pricină a descoperit proorocul pentru necazul care a cuprins Ierusalimul ? Aceea că el nu a cugetat la viitorul lui, adică la sfârşitul lui (Plângerile lui Ieremia 1, 9). Când oamenii nu se înţelepţesc ca să cugete la urmări, Dumnezeu le vesteşte viitorul prin întâmplări înspăimântătoare, cutremurătoare !”
Există multe pilde înfricoşătoare în privinţa celor necuraţi, care au trăit în păcat. Unii ca aceştia, pentru că nu s-au gândit la sfârşitul lor, au murit în înfiorătoare chinuri. Viaţa lor a fost poate într-un anume fel o comedie, însă deznodământul a fost întotdeauna tragic.
Se povesteşte despre un oarecare morar bogat, care a trăit la sfârşitul secolului al XIX-lea, că a fost un hulitor de Dumnezeu fără de minte, care i-a educat şi pe copiii săi în acelaşi duh. Spre bucuria lui, dar în realitate spre nefericirea lui, bogăţia îi creştea de la un an la altul. A devenit atât de puternic, că în mândria sa a uitat pe de-a întregul de sufletul său. Inima îi era zăvorâtă mereu faţă de cei săraci. A trăit pentru sine însuşi şi a devenit unul dintre cei mai înverşunaţi ucenici ai mamonei.
Limba îi era nespus de spurcată, satisfacţia sa era mai cu seamă de a profera cuvinte neruşinate împotriva Bisericii şi a sfinţilor. Chiar şi pe soţia sa, obişnuită cu vorbirea lui, o îngrozea. Aceasta îşi astupa adesea urechile, deşi nu era nespus de credincioasă.
Vremea a trecut, iar morarul a devenit din ce în ce mai pervertit, mai afundat în cinismul său. Cu toate acestea, sănătatea lui era foarte bună. Nu ştia ce este aceea boală. Când cineva îi pomenea de Dumnezeu, el mărturisea cu îndrăzneală că îi este mult mai bine să trăiască fără Dumnezeu.
Dar a venit sfârşitul îndelungii răbdări a lui Dumnezeu. Totul a început cu ceva pe de-a întregul lipsit de importanţă. Pe când se afla la lucru, la una din morile sale, morarul, pe neaşteptate, s-a rănit la un deget cu un obiect ascuţit. Tăietura nu era mare şi nimeni nu i-a dat vreo importanţă. Morarul şi-a legat degetul cu o cârpă care îi era la îndemână, continuându-şi munca. Întreaga seară a fost ocupat cu lucruri importante şi nu i-a păsat nicicum de rană. Dimineaţa a simţit puternice dureri în jurul rănii, însă treburi care nu suportau amânare l-au oprit să le acorde o atenţie mai serioasă. Soţia lui l-a legat cu ceva de prin casă, însă a observat la deget o vânătaie care a pus-o pe gânduri.
– Să mergem la doctor !, i-a propus ea.
Morarul i-a întors însă vorba cu cinismul său caracteristic, în batjocură:
– Este încă devreme ca să fiu luat în întuneric. Îi sunt mai de folos diavolului aici.
Seara însă durerile s-au înteţit într-atât, încât că a trebuit să cheme medicul. Acesta a curăţat infecţia şi l-a sfătuit pe bolnav să meargă de îndată la spital, fiind nevoie să i se taie degetul ori poate chiar mâna. Neluând seama la suferinţă, morarul pur şi simplu nu a putut să creadă că dintr-un asemenea fleac trebuie să i se taie mâna. L-a expediat pe doctor şi a chemat o descântătoare cunoscută, o vindecătoare din popor, care întreaga noapte i-a pus comprese cu plante medicinale, însă nici un leac nu i-a ajutat. Au început dureri atât de mari, că în zori morarul striga el însuşi să-l ducă urgent la spital. A fost dus îndată la clinica chirurgicală a Universităţii din Odessa. Profesorii au constatat că infecţia începuse să se răspândească în întreg organismul şi că era inutil să i se mai amputeze mâna.
Durerile erau din ce în ce mai groaznice. Morarul i-a rugat pe profesori să-l salveze, făgăduind o mare răsplată celui care l-ar fi tămăduit, însă a auzit răspunsul:
– Ştiinţa este neputincioasă de acum înainte în a mai ajuta cu ceva …
Soţia lui i-a propus să cheme preotul, însă ca răspuns la aceasta bolnavul a început să spună hule înfiorătoare la adresa lui Dumnezeu. Moartea lui a fost înfricoşătoare. Trupul i s-a înnegrit pe de-a întregul. Ochii i s-au umplut de sânge. Morarul a fost cuprins de dureri de iad în patul său, fără să-şi afle nici măcar pentru o secundă liniştea, şi, în toată această vreme, Îl blestema pe Dumnezeu şi pe cei apropiaţi. Cu puţin înainte de miezul nopţii muribundul s-a liniştit, dar, atunci când ceasornicul din peretea bătut ora 12, el şi-a deschis în chip groaznic ochii şi cu înfricoşare a început să se lupte cu mâinile cu vrăjmaşi nevăzuţi, scoţând ţipete înfiorătoare. În cele din urmă, faţa i s-a acoperit cu o grimasă înspăimântătoare şi a rămas fără suflare pe patul său. Acea grimasă i s-a întipărit pe chip ca un fel de pecete satanică, astfel încât a trebuit să fie acoperit cu o năframă ca să nu-i înfricoşeze pe cei apropiaţi. Trupul celui necredincios a început să se descompună îndată după ce şi-a dat duhul, încât dimineaţa au trebuit să-l aşeze într-un sicriu de zinc şi să-i pună imediat capacul.
Cu adevărat, moartea păcătosului este cumplită (Psalmi 33, 20) !
Dacă atât de înfricoşătoare este despărţirea celui necredincios de această viaţă, cu cât mai mult este mai înfricoşătoare intrarea lui în lumea de dincolo, cea întunecată ! Episcopul Ioan al Smolenskului vorbeşte astfel despre păcătosul care nu voieşte să se pocăiască: ,,Dacă aici eşti rău, acolo vei fi precum un duh rău întunecat. … Atunci te vei vedea aşa cum ai fost. Răul tău te va împinge cu propria ta năzuinţă înainte, unde el dăinuie veşnic, un rău fără de margini, în comuniune cu puterile întunericului. Pe această cale nu vei putea nici să te opreşti, nici să te întorci. În vecii vecilor vei suferi din îndrăcirea propriului tău rău, care nu-ţi va mai da de acum nici o nădejde spre bine şi nu te va lăsa să mai ai linişte în tine nici în acel mediu rău, care va fi mai puternic decât tine, care te va înconjura veşnic şi te va chinui fără de sfârşit”.
Cutremurătoare este şi următoarea întâmplare: în vara anului 1938, în Polonia romano-catolică a început distrugerea bisericilor ortodoxe din regiunea Holmsk. În aproape 6 săptămâni au fost distruse 110 biserici. Într-unul din satele plasei Tomaşevski exista o biserică ortodoxă. Muncitorii polonezi angajaţi să o demoleze au hotărât să se îmbete, ca să dobândească mai mult curaj. Aceasta le-a întunecat şi mai mult minţile şi ei au început să profaneze sfântul locaş. Unul dintre ei s-a urcat pe sfânta masă, a aruncat la pământ Sfânta Evanghelie, a călcat în picioare antimisul şi a azvârlit pe jos chivotul cu sfintele daruri. Părticelele uscate din sfânta împărtăşanie s-au răspândit pe pământ. Muncitorii care se aflau acolo au început cu batjocură să le calce în picioare.
Unul dintre acei profanatori s-a căţărat pe turlă, ca să dea jos crucea. Smulgând-o, a alunecat pe neaşteptate şi împreună cu ea a căzut de pe turlă. Muncitorii care au alergat să-l ajute au avut parte de o privelişte înfricoşătoare. Prietenul lor căzuse în aşa fel deasupra crucii, încât părea înşirat pe ea. După câteva minute, nefericitul profanator a murit în chinuri de nedescris.
După această întâmplare a fost greu să se mai afle în regiunea Holmsk muncitori benevoli pentru distrugerea bisericilor ortodoxe. Autorităţile au fost nevoite să folosească în acest scop puşcăriaşi.
Sunt nenumărate asemenea cazuri care mărturisesc despre faptul că păcatul îl ucide pe păcătos. Dumnezeu rabdă îndelung, însă după o vreme, pentru zidirea celor dimprejur, poate să şi pedepsească, ca toţi să ia aminte.
Moartea celor necredincioşi nu pune hotar existenţei lor, aşa cum le place unora să spună, ci deschide doar prima pagină a nemuritoarei lor existenţe. Din acel moment, pentru ei începe cea mai întristătoare dramă: înfricoşătoarea veşnicie … Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos s-a convins de aceasta personal, printr-o vedere duhovnicească a înfricoşătoarei morţi a cuiva care nu s-a pocăit.
Odată, mergând pe străzile Constantinopolului, el a întâlnit o mare procesiune de înmormântare. Era purtat pe ultimul drum un răposat bogat, pornit către veşnicele locaşuri. După mort mergea mulţime de oameni cu lumânări aprinse în mâini, ceea ce făcea ca procesiunea să fie şi mai întristătoare. Şi s-au deschis atunci dintr-odată ochii duhovniceşti ai Sfântului Andrei şi a văzut el lucruri pe care nimeni dintre cei din jur nu putea să le vadă: deasupra sicriului în care zăcea mortul stătea în văzduh mulţime de demoni. Ei îngânau cântarea slujitorilor Bisericii cu strigăte: ,,Amar lui ! Amar lui !” şi răspândeau ceva precum cenuşa deasupra celor care mergeau în jurul mortului. Unii săreau şi râdeau fără ruşine. Alţii lătrau precum câinii. Alţii grohăiau ca porcii. Alţii îl stropeau pe cel răposat cu o apă murdară. Iar alţii băteau din palme, tropăiau din picioare şi strigau către preoţii care cântau: ,,Nici unul dintre voi nu va vedea lumina !”
Sfântul Andrei a pornit cu convoiul către mormânt. Pe când îngropau mortul, sfântul l-a văzut pe îngerul său păzitor şi, băgând de seamă că plânge cu amar, l-a întrebat:
– De ce plângi atât ? Nu am văzut să fie plâns cineva astfel.
Îngerul l-a lămurit:
– Eu am fost îngerul păzitor al celui care a murit, dar diavolul l-a pierdut. Pentru aceasta plâng.
– Dar care au fost păcatele lui ? a întrebat Sfântul Andrei.
– Îţi voi spune, i-a răspuns îngerul. Acest om a fost un apropiat al împăratului. Toată viaţa lui a păcătuit nespus: a fost desfrânat, preadesfrânat, înşelător, nemilostiv, iubitor de arginţi, pomenitor de rău, călcător al jurământului şi în multe alte asemenea chipuri. Pe mulţi i-a păgubit material, pe unii i-a ucis şi multe suflete le-a întinat cu păcatele lui cele murdare. Dar a venit secerişul şi pentru el. Moartea l-a aflat nepocăit şi pentru mulţimea păcatelor sale demonii l-au răpit … Pentru aceasta sunt cuprins de o aşa grea amărăciune !
Sfântul Andrei cel nebun pentru Hristos
După despărţirea lui de înger, Sfântul Andrei însuşi a plâns cu amar pentru pieirea în păcate a bogatului mort.
O astfel de vedenie a avut şi Sfântul Nifon. Odată, rugându-se în biserică, cerul s-a deschis deasupra lui şi el a văzut mulţime de îngeri – unii coborau pe pământ, iar alţii se înălţau la cer, ducând cu ei sufletele creştinilor mântuiţi. El şi-a oprit privirea asupra a doi îngeri care duceau un suflet în rai. La vama desfrânării îngerii au fost opriţi de mai mulţi demoni mânioşi care strigau:
– Acest suflet este al nostru ! Cum îndrăzniţi voi să-l duceţi spre cer ?
– Prin ce ne dovediţi că este al vostru ? au întrebat îngerii.
Demonii au răspuns:
– El a greşit până în ultimul ceas, şi nu doar în chip firesc, ci şi împotriva firii. În afară de aceasta, a şi osândit pe apropiaţii săi şi a murit fără pocăinţă.
– Nu vă credem, au răspuns îngerii, îl vom întreba pe îngerul lui păzitor.
Îngerul a spus:
– Într-adevăr, multe a păcătuit acest suflet, însă de când s-a îmbolnăvit a început să se căiască, să plângă şi să-şi mărturisească păcatele. Dumnezeu l-a iertat pe el. Slavă Judecăţii Sale celei drepte !
Şi acel suflet a fost dus în rai, spre ruşinarea demonilor.
După aceasta, sfântul a văzut un alt suflet, dus de asemenea de îngeri. Demonii strigau în urma lui:
– Unde mergeţi cu acest suflet ? Acesta a fost iubitor de arginţi, desfrânat, a făcut necazuri multora, fura …
Îngerii i-au răspuns:
– Ştim că a săvârşit unele ca acestea, dar a plâns, a suspinat, s-a mărturisit, a dat milostenie şi pentru aceasta Dumnezeu i-a iertat lui toate.
– Dar, dacă şi acest suflet este vrednic de milostivirea lui Dumnezeu – strigau demonii, plini de furie –, atunci luaţi pe păcătoşii din întreaga lume ! Iar noi pentru ce să ne mai trudim ?
Îngerii le-au răspuns:
– Toţi păcătoşii care-şi mărturisesc cu smerenie şi cu lacrimi păcatele vor primi iertare după milostivirea lui Dumnezeu, iar pe cei care mor fără pocăinţă, pe aceşţia Dumnezeu îi va osândi.
Următoarea privelişte a fost plină de lumină şi de desfătare. Îngerii duceau sufletul unui creştin cu viaţă curată, îndurător cu cei săraci şi plin de iubire către toţi oamenii. Demonii nu puteau să se apropie de acel drept şi scrâşneau din dinţi mai de departe. Din curţile raiului au ieşit şi alţi îngeri, care au întâmpinat cu cântări sufletul noului sosit: ,,Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule, că nu l-ai lăsat în mâinile vrăjmaşului, ci l-ai izbăvit pe el de iad !”
Nu după multă vreme s-a arătat un alt suflet, pe care demonii îl duceau de-a dreptul în iad. Acesta era al unui rob pe care stăpânul lui îl muncise crunt cu foame şi cu înfricoşare. Iar el, nemaivoind să rabde chinul, îmboldit de diavol, a luat o frânghie şi s-a spânzurat. Îngerul păzitor al sufletului său mergea departe şi plângea cu amar că acela care ar fi putut, cu răbdarea sa, să fie un sfânt mucenic, punându-şi capăt zilelor mergea acum să-şi afle sălaş de la vremelnicele chinuri în cele veşnice, iar demonii dănţuiau pentru noul lor câştig.
Aşa arată tabloul lumii duhovniceşti ascunse nouă; ea ne înconjoară fără ca noi să o zărim, dar sfinţilor înainte-văzători li se dezvăluie. Cei vii plâng nemângâiaţi la ieşirea din casă a trupului lipsit de viaţă al celui adormit şi nici nu se gândesc la necazul sufletului vrednic de plâns care pleacă de aici fără mărturisire şi fără împărtăşirea cu Sfântul Trup şi Sfântul Sânge ale lui Hristos. Da, mărturisirea şi împărtăşania – iată ceea ce ar fi putut să-i ajute celui răposat ! Aceste două sfinte taine sunt cele mai mari binefaceri pentru el. Ele izbăvesc sufletul din puterea demonilor şi de prigoana lor plină de obrăznicie. Însă cine dintre noi caută să-i ajute prin aceste mântuitoare taine bolnavului care moare ? Noi stăm în jurul celui care agonizează şi ne mirăm cu ce să ajutăm la uşurarea chinurilor lui fizice, dar nu ne dăm seama că acel suflet are nevoie în acel ceas hotărâtor şi fără de întoarcere nu atât de medicamente, cât de spovedanie, nu atât de hrană, cât de sfânta împărtăşanie. Fiindu-ne teamă să nu-l înfricoşăm pe bolnav prin chemarea preotului, noi îi pricinuim înfiorare la întâlnirea cu demonii. Păzindu-i, chipurile, liniştea aici, noi ne facem vinovaţi de cea mai înfricoşătoare, de cea mai grea nelinişte a lui pe cealaltă lume.
Cât bine i-am fi făcut bolnavului aflat pe patul morţii dacă, cu o compătimire caldă şi plini de grijă, l-am fi convins să se mărturisească şi să se împărtăşească ! Prin mărturisirea plină de frângerea inimii înaintea duhovnicului, păcatele sunt iertate de Dumnezeu şi demonii rămân înşelaţi în nădejdile lor de a răpi sufletul care se desparte de trup. Primirea Preacinstitului Trup şi a Preasfântului Sânge ale lui Hristos îi ţine departe de acesta. Ei nu îndrăznesc nici măcar să se apropie de cel adormit în care străluceşte chipul Mântuitorului Hristos.
Ştim dintr-o sursă plină de încredere următoarea întâmplare: un om inteligent a murit de o boală grea. Rătăcit multă vreme de la credinţă, a fost sfătuit de cei ai casei înainte de moarte să se spovedească şi să se împărtăşească. Spre bucuria celor apropiaţi, el s-a învoit pe dată. Spovedania lui a fost mişcătoare. Iar după ce preotul a plecat, s-a adresat fiicei sale, arătând către lampa care îl veghea: ,,Vezi tu acea lumină ? Aşa simt că străluceşte acum, după mărturisire, păcătosul meu suflet ! Regret numai că abia la sfârşitul vieţii mele am cunoscut adevărul !”
Sfântul Ierarh Nifon al Constanţianei Ciprului
De ce pier atât de multe suflete ? După cum am înţeles din vedenia Sfântului Nifon, acestea pier nu atât pentru păcatele lor, pe care Dumnezeu le iartă prin pocăinţă, cât mai cu seamă din pricina nepocăinţei lor. Iar pricină pentru nepocăinţă sunt mândria, iubirea de cinste, puţina credinţă, necredinţa, nădejdea întru sine, puţina cugetare la moarte şi nebuna indiferenţă faţă de Judecata lui Dumnezeu şi veşnicele chinuri. Dacă acela care a păcătuit începe să cugete cu temei la starea de plâns a sufletului său, dacă în fiecare zi ia aminte la moarte, el se va smeri, se va pocăi şi se va mântui.
În rai intră nu doar cei drepţi, ci şi sufletele celor care s-au pocăit. Dumnezeu îi primeşte nu doar pe sfinţi, care au ajuns să-şi înfrângă patimile, ci şi pe păcătoşii smeriţi, care nu pot să aducă nimic altceva lui Dumnezeu decât lacrimile lor de pocăinţă amară.
Pilduitoare în acest sens este următoarea întâmplare, povestită în Proloage despre un tâlhar din Tracia, care a făcut mulţime de fărădelegi pe vremea împăratului bizantin Mavrichie. Acest criminal era cunoscut pentru cruzimea sa. Într-atât era de puternic şi de iscusit, că nimeni nu a putut să-l prindă. Împăratul a aflat despre el şi i-a trimis prin oamenii săi crucea sa, rânduind să i se spună să nu se teamă, căci el, ca împărat, îi va ierta toate faptele lui cele rele, dacă se pocăieşte. Tâlharul a fost mişcat de aceasta, a venit la împărat şi a căzut la picioarele lui, mărturisindu-şi păcatele. După câteva zile s-a îmbolnăvit grav şi a început să zacă într-o stare fără de nădejde. Aţipind, a văzut în vis Înfricoşătoarea Judecată. Aceasta l-a cutremurat. Simţind că sfârşitul îi este aproape, el a început să se roage fierbinte şi să strige: ,,Stăpâne, Doamne ! Aşa cum ai mântuit Tu mai înainte pe tâlharul de pe cruce, arată şi acum milostivirea Ta către mine ! Primeşte plânsul meu de pe patul de moarte ! Pat udat cu lacrimile mele ! Mai mult nu cere de la mine, căci în mine nu vei afla nimic bun ! Am ajuns la apusul vieţii. Fără de număr sunt răutăţile mele ! Însă, aşa cum ai primit plânsul Sfântului Apostol Petru, tot astfel primeşte şi acest plâns al meu !”
Şi, plângând neîncetat şi căindu-se de păcatele sale, tâlharul îşi ştergea cu o năframă ochii umezi. Într-o asemenea stare de frângere a inimii şi-a dat el duhul. În aceeaşi clipă, cel mai în vârstă dintre medicii împăratului a avut un vis: mulţime de demoni întunecaţi s-au apropiat de patul tâlharului. Ei ţineau în mâini zapise pe care erau scrise păcatele lui. Apoi doi minunaţi îngeri au adus o balanţă. Demonii au aşezat pe un talger păcatele tâlharului şi dintr-odată acesta s-a lăsat mult în jos, iar celălalt talger s-a ridicat.
– Nu este nimic aici, pe care să-l aşezăm în talgerul cel gol ? s-au întrebat îngerii.
Unul a spus:
– Ce-am putea avea ? Abia au trecut 10 zile de când s-a lăsat de ucideri. Dar poate aflăm ceva !
Celălalt înger a aflat năframa udată de lacrimile tâlharului şi a spus:
– Iată, aceasta este năframa udată de lacrimile lui ! S-o aşezăm în talgerul gol şi împreună cu ea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu – şi să vedem ce va fi !
Dacă au făcut aceasta, îndată năframa a atârnat greu, iar cealaltă parte a balanţei s-a făcut uşoară şi s-a înălţat. Iar îngerii au strigat într-un glas:
– A biruit, a biruit dumnezeiasca iubire de oameni !
Şi, luând sufletul tâlharului, au pornit cu el, iar demonii au fugit ruşinaţi.
La această vedere medicul s-a trezit, s-a dus în camera tâlharului şi a constatat că acesta a murit. În faţa ochilor săi stătea năframa udată de mulţimea lacrimilor … Medicul a luat năframa şi s-a dus cu ea la împărat.
– Împărate, a spus el, să dăm slavă lui Dumnezeu, că sub sceptrul tău un mare tâlhar s-a mântuit !
Această minunată povestire ne pune pe gânduri. Tâlhar, ucigaş, criminal – să ajungă în rai ?! Om plin de păcate şi de patimi să se afle printre sfinţii ajunşi acolo prin nepătimire ? Cum este cu putinţă ? Este cu putinţă, dacă tâlharul şi-a sfinţit cele 10 zile scurse înainte de moarte cu gândul la moarte şi s-a pocăit din inimă. Smerenia a vădit în chip minunat în sufletul lui toate virtuţile sfinţilor. Smerenia – aceasta este făcătoarea de minuni a mântuirii !
Sfinţii Părinţi au învăţat că ,,smerenia, chiar dacă ar fi azvârlită în iad, se va înălţa până la cer”. Aceasta ne este descoperită de Însuşi Mântuitorul, care a spus: Tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa (Luca 18, 14).
În acelaşi duh, preacuviosul Teognost scrie: ,,Ţi se va descoperi ceva înfiorător şi plin de bucurie, iar tu nu te minunezi ! Chiar dacă nu atingi nepătimirea din cauza păcatelor tale tiranice, presupune că o afli prin întâmpinarea morţii cu adâncul simţământ al smereniei şi tu, nu mai puţin ca pentru nepătimire, vei fi răpit în nori (potrivit I Tesaloniceni 4, 17). Comoara nepătimirii este alcătuită din toate virtuţile, însă piatra nepreţuită a smereniei este mai scumpă decât toate acestea. Ea este de ajuns aceluia care a dobândit-o nu doar ca să capete milostivirea lui Dumnezeu, ci şi ducerea împreună cu cei aleşi în cămara de nuntă a Împărăţiei Lui”.
Concluzia ar fi următoarea: Adu-ţi aminte de moarte, pocăieşte-te, smereşte-te şi te vei mântui !
III. Cele patru ispite principale ale omului din ceasul de dinaintea morţii
În cartea Sfântului Prooroc Iezechiil citim cuvintele Domnului: De se va abate cel drept de la dreptatea sa şi va face fărădelegi, va muri întru ele. Şi de se va abate cel păcătos de la fărădelegea sa, şi va face judecată şi dreptate, viu va fi întru ele (Iezechiil 33, 18-19).
Omul este schimbător. El poate să devină din păcătos drept şi din drept păcătos. Aceasta trebuie să ne-o aducem aminte fiecare dintre noi, care ne socotim drepţi, ca să nu ne bazăm pe faptele noastre bune, căci pot într-o zi să ne piardă. Tot astfel, nici cei păcătoşi nu trebuie să deznădăjduiască din pricina păcatelor lor, căci cu ajutorul lui Dumnezeu pot să se pocăiască şi să fie primiţi în Împărăţia lui Dumnezeu.
Taisia a fost o desfrânată, însă, întoarsă de Sfântul Ioan Colov pe calea cea dreaptă, a lăsat toate – şi casa desfrânării, şi bogăţia cea nedrept adunată – şi a pornit cu hotărâre după prea cuviosul spre o mânăstire, ca să-şi mântuiască acolo sufletul. Dar, mai înainte de a ajunge la sfânta mânăstire, Dumnezeu a primit-o în Împărăţia cerurilor, cu toate că nu trecuse nici măcar o zi de la pocăinţa sa. Aceasta a vădit-o printr-o minune dreptul stareţ, care a văzut sufletul ei dus de îngeri întru slavă. Iuda Iscarioteanul a fost la început un bun ucenic al lui Hristos şi a primit cu ceilalţi apostoli darul facerii de minuni (Matei 10, 1-8), însă mai apoi s-a făcut viclean şi a ajuns până acolo că L-a vândut pe dumnezeiescul său Învăţător !
Omul trebuie să ia aminte asupra sa, să nu se răzvrătească şi să nu pornească pe o cale greşită. Dar, dacă s-a afundat în păcate, nu trebuie să deznădăjduiască. Cugetarea lui trebuie să fie ocupată întotdeauna cu un lucru: cum să o rupă mai degrabă cu trecutul lui păcătos şi să se pocăiască. ,,În cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat” – glăsuieşte o sentinţă a Sfinţilor Părinţi, amintind de cuvintele Domnului, lăsate nouă de Sfântul Prooroc Iezechiil.
Întreaga noastră viaţă este o luptă. Noi trebuie să luptăm cu demonii şi cu păcatele până la moarte. Cea mai de seamă şi mai hotărâtoare luptă – după cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul – ne aşteaptă în clipa morţii. Cel ce cade în acea clipă, acela nu se va mai putea ridica. Nu vă minunaţi de aceasta ! – continuă sfântul. Dacă duşmanul a îndrăznit să se apropie, la sfârşitul zilelor Lui pământeşti, de Dumnezeu, care este fără de păcat, după cum a mărturisit Însuşi Domnul: Vine stăpânitorul lumii acesteia şi întru mine nu are nimic (Ioan 14, 30), atunci cu atât mai mult poate să îndrăznească să năvălească asupra noastră, a celor păcătoşi, la sfârşitul vieţii noastre. Tâlcuind cuvintele celui de-al 7-lea psalm: Ca nu cândva să răpească, ca un leu sufletul meu, nefiind cel ce izbăveşte, nici cel ce mântuieşte (Psalmi 7, 2), Sfântul Vasilie cel Mare scrie că până şi cei mai neobosiţi luptători, care întreaga lor viaţă au luptat neîncetat cu demonii, fugind de cursele lor, şi au stat împotriva căderilor, la sfârşitul vieţii lor se supun cercării, dacă nu se află în ei ceva păcătos. Aceia în care se află răni, ori pete, ori semne ale păcatului vor fi reţinuţi, iar aceia în care nu se descoperă nimic din acestea vor trece fără nici o stânjeneală şi vor afla odihna în Hristos.
Dacă astfel stau lucrurile, omul trebuie mai întâi de toate să se pregătească să întâmpine ceasul morţii, ca să-l treacă cu bine. Întreaga viaţă trebuie să slujească acestei pregătiri. Tu te vei arăta bine pregătit pentru acel ceas dacă în întreaga ta viaţă vremelnică ce ţi-a fost dăruită te lupţi cu bărbăţie cu vrăjmaşii mântuirii tale. Dacă ai dobândit în timpul vieţii tale deprinderea de a-i birui cu tărie pe vrăjmaşii tăi, vei primi cu uşurinţă cununa biruinţei chiar în ceasul morţii. ,,Pentru acest scop, ia amine adeseori la moarte – sfătuieşte Sfântul Nicodim Aghioritul – închipuindu-ţi toate cele care se vor petrece atunci. Dacă vei face astfel, acel ceas nu te va mira şi nu te va înfricoşa … Sufletul tău necuprins de teamă se va arăta mai puternic să poarte lupta şi să-l înfrângă pe vrăjmaş.
Oamenii pământeşti fug de cugetarea la moarte, ca să nu-şi reteze bucuriile şi desfătările simţurilor şi să nu le schimbe prin amintirea morţii. Din această cauză le sporeşte şi li se măreşte din ce în ce mai multe legătura cu bunătăţile acestei lumi. De aceea, când soseşte vremea despărţirii de această viaţă şi de toate lucrurile iubite şi de desfătări, ei se chinuie fără de sfârşit, se îngrijorează şi se înfioară. Ca să aducă roade cugetarea ta la moarte, trebuie să-ţi închipui că te afli pe patul de moarte, că eşti cuprins de frământările şi chinurile de dinainte de moarte, să-ţi închipui cât mai viu acele ispite ale vrăjmaşului care atunci vor năvăli asupra ta şi să iei aminte la acele gânduri şi simţiri care vor fi atunci destul de puternice ca să le îndepărtezi”.
Sfântul Cuvios Nicodim Aghioritul
Patru sunt, după Sfântul Nicodim Aghioritul, principalele şi cele mai primejdioase ispite la care ne supun demonii în ceasul morţii:
1. nestatornicia în credinţă,
2. deznădejdea,
3. slava deşartă,
4. feluritele vedenii şi înfăţişări diavoleşti în care se prezintă vrăjmaşii, ca să ne înşele.
1. Nestatornicia în credinţă
Clătinările în credinţă sunt lucruri obişnuite la începutul vieţii duhovniceşti, dar iată că ele apar şi înaintea sfârşitului vieţii. Ceea ce nu au reuşit să dobândească demonii la început se străduiesc să dobândească la sfârşit. Sfinţii Părinţi au cunoscut din experienţă aceste năvăliri ale duhurilor rele, care seamănă în minte îndoiala în credinţă ori chiar de-a dreptul necredinţa şi ,,felurite închipuiri” împotriva credinţei. Desigur, aceste ,,închipuiri” sunt lipsite de temei, căci altfel orice om cu mintea zdravănă nu ar fi crezut în Dumnezeu şi în nemurirea sufletului său. Însă, înaintea minţii care se stinge, aceste ,,închipuiri” pline de tărie pot dintr-odată, sub influenţă diavolească, să-l neliniştească pe om. Ce trebuie să facă omul atunci pentru a nu cădea în cursele celui viclean ?
Sfântul Nicodim sfătuieşte: ,,Nu intra în dispută cu diavolul, ci adu-ţi aminte de credinţa în acelea asupra cărora el năvăleşte şi spune-i lui cu sfântă nedumerire: «Piei din faţa ochilor mei, satano, tată al minciunii ! Nu vreau să te ascult ! Întotdeauna am crezut şi cred din tot sufletul meu în toate acelea în care crede şi maica mea, Sfânta Biserică»”.
Simplitatea cu care se crede, nu din oarecare închipuiri, ci pentru că Dumnezeu cel neînşelător ne porunceşte să credem astfel, şi nu altfel, este în cazul dat cea mai puternică armă împotriva demonilor. Ei caută să semene îndoiala, dar tu stai împotriva lor cu plinătatea credinţei evanghelice şi apostolice. Ei voiesc să dobândească putere asupra sufletului tău, împingându-te în necredinţă. Tu însă smulge-te din braţele lor, strigând către Dumnezeul şi Făcătorul tău: Crez, Doamne, ajută necredinţei mele (Marcu 9, 24). Cugetă cât de amare sunt roadele necredinţei în timpul vieţii şi cât de mulţi păcătoşi au fost înghiţiţi vreme de veacuri pentru aceasta.
În acel ceas hotărâtor prinde-te de credinţă ca de o ancoră mântuitoare ! Pierzând vremelnica viaţă prin puterea legii celei obşteşti, ia aminte să nu pierzi şi veşnica viaţă, mai cu seamă din vina ta. Necredinciosul – ia aminte ! – fără doar şi poate va pieri. Ca să pricinuiască una ca aceasta, diavolul aduce necredinţa. Alături de necredinţă, el adaugă şi împuţinarea sufletească, nerăbdarea şi cârtirea. De toate acestea trebuie să ne păzim, ca să ne mântuim.
Există destule pilde în această privinţă, cum că cel care îşi păzeşte credinţa sa în viaţă, acela nu o pierde nici înaintea morţii sale, şi, dimpotrivă, cel care în timpul vieţii nu s-a străduit să-şi consolideze credinţa, acela cu uşurinţă poate să o piardă în grelele ispitiri din ceasul morţii.
Una din cunoştinţele mele foarte apropiate, cunoscută de toţi ca o creştină cu multă credinţă, s-a îngrijit întreaga ei viaţă de menţinerea şi aprinderea credinţei sale. Cu această credinţă a murit. Când am cercetat-o acasă, cu câteva zile înainte de moarte, zăcea lipsită de puteri. Îndată ce m-a văzut, un zâmbet blând i-a apărut pe faţă. Se bucura. În ochii ei ardea focul credinţei. Era bolnavă de cancer şi, chiar dacă i s-a ascuns aceasta, ea simţea că sfârşitul îi este aproape.
– Ce mai faceţi ?, am întrebat-o cu glas liniştit.
– Mulţumesc lui Dumnezeu, mi-a răspuns ea cu un glas şi mai liniştit. Pot să respir, dar acum două zile mi-a fost foarte rău. Mă sufocam, abia respiram. Credeam că mă duc … Doar de fiul meu îmi este milă, că s-a întristat pentru mine. Toată noaptea a stat la căpătâiul meu. El mă vedea că sufăr şi m-a întrebat: ,,Mamă, cum te simţi ? Ai dureri ?” Iar eu, ca să nu-l tulbur, i-am spus: ,,Sunt mai bine”. Seara, când a terminat lucrul, a venit să mă vadă. Eu mă prefăceam că dorm şi l-am văzut, fără să mă observe, cum stătea lângă uşă, purtându-mi de grijă, şi cum îşi ştergea lacrimile. Mi-am spus în mintea mea: ,,Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că mi-ai dăruit un asemenea fiu !” Şi am continuat să mă prefac că dorm, însă durerile nu mă lăsau deloc în pace.
– Şi vă rugaţi ?, am întrebat-o.
– Nu mai pot … din cauza slăbiciunii nu mai sunt în stare să urmăresc cuvintele rugăciunii şi le pierd firul.
– Atunci spuneţi în inimă cea mai scurtă rugăciune: ,,Doamne, miluieşte-mă” … Am citit de curând ca, dacă cineva spune din toată inima această scurtă rugăciune, Dumnezeu, în chip nevăzut, îi răspunde îndată din cer: ,,Fiule, iertate îţi sunt ţie păcatele”.
În ochii bolnavei s-au ivit lacrimile.
– Dar cu credinţa cum staţi ? Aveţi îndoieli ? Vedeţi să nu vă tulbure diavolul cu necredinţa ori cu împuţinarea credinţei.
– Când îmi vin asemenea ispite, mi-a răspuns ea, îmi aduc aminte de marile binefaceri ale lui Dumnezeu din viaţa mea şi împuţinarea credinţei piere.
– Spuneţi mereu – am rugat-o – cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Binecuvântaţi pe Dumnezeu şi pentru bucurii, şi pentru necazuri; pentru bucurii că v-au înălţat la Dumnezeu, iar pentru necazuri că prin acestea sporiţi în viaţa duhovnicească. Atunci veţi fi cu îngerii. Ei slavoslovesc lui Dumnezeu neîncetat şi se află pururea împrejurul Lui. Şi dvs. vă veţi sălăşlui printre ei dacă împreună cu ei Îl slăviţi pe Dumnezeu pentru toate, chiar şi pentru dureri … Demonii, aceste chipuri întunecate ale răutăţii şi ale răzvrătirii, ne insuflă necredinţa în Dumnezeu şi nesupunerea faţă de voia Lui cea bună. Ei ne fac să cârtim. Însă dvs. preaslăviţi întru toate pe Dumnezeu şi veţi fi asemenea îngerilor.
– Ce frumos îmi vorbiţi, s-a arătat ea mişcată. Am grijă să nu cârtesc, însă dvs. mă întăriţi şi mai mult în răbdare.
– Da, răbdaţi, am accentuat eu. Pentru răbdare Dumnezeu a făgăduit mântuire.
– O, ce cuvinte mângâietoare ! Cât de minunate sunt toate acestea ! Să-mi dea Dumnezeu să rabd până la sfârşit ! M-am gândit adesea la moarte … Şi, stând aşa, durerile mi se potolesc, atâta mă minunez şi mă bucur ! Cu gândul meu înconjur natura, mă plimb prin acele locuri – biserici şi mânăstiri – pe unde am fost pe când eram sănătoasă şi spun mereu: ,,Slavă Ţie, Doamne !” Îl laud pe Ziditor. Dar acum voi adăuga şi aceste cuvinte pe care mi le-aţi spus: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Fie ca ele să mă întărească atunci când vin durerile.
– Da, ele vă vor întări. Cu siguranţă, Dumnezeu Însuşi vă va da puteri ca să răbdaţi, văzându-vă cât Îi sunteţi de credincioasă. Dacă vă lăsaţi pradă necredinţei, ce folos ? Din aceasta vă vor trece oare durerile ? Nu. Veţi avea doar vătămare: despărţirea de Dumnezeu şi veşnica pieire a sufletului, veşnicul chin al demonilor … Dumnezeu vă iubeşte mult. Prin boala trupului, El vă lecuieşte sufletul şi Se îngrijeşte părinteşte de mântuirea dvs.. Lucraţi împreună cu El prin răbdarea dvs.. Totul se va sfârşi în curând şi va începe desfătarea cea veşnică.
– O, de m-ar învrednici Dumnezeu de aceasta, a clătinat ea din cap. Cred în toate cele pe care mi le spuneţi, însă mă simt nespus de nevrednică. Sunt o păcătoasă …
– Pentru răbdarea dvs. Dumnezeu vă va da darul mântuirii. Aceasta nu este lucrarea noastră, ci darul lui Dumnezeu. Însă Dumnezeu dă acest minunat dar doar acelora care, prin toată stăruinţa lor de a fi virtuoşi şi răbdători, se socotesc nevrednici. Sfântul Ioan Gură de Aur spune limpede: ,,Cel ce se socoteşte pe sine că este vrednic, acela este nevrednic”.
– Dar cum vă împăcaţi acum cu nora dvs. ?, am întrebat-o după o scurtă tăcere.
– Bine, a spus ea. O iubesc. Mi-e foarte dragă. Mai înainte am osândit-o în sinea mea pentru unele nedesăvârşiri ale ei, însă acum îmi pare rău de aceasta. Când am vrut să-i cer iertare şi i-am spus: ,,Iartă-mă pentru toate cu câte ţi-am greşit”, ea mi-a răspuns: ,,Cu nimic nu mi-ai greşit. Iartă-mă tu”, şi astfel avem pace şi dragoste.
– Iată pentru ce-i atât de frumoasă atmosfera la dvs., am remarcat eu. Dvs. iertaţi şi aveţi dragoste, iar acolo unde este dragoste, acolo este Dumnezeu. Oare nu a spus Mântuitorul Hristos: Unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor (Matei 18, 20). Nu în zadar a spus în numele Meu. Şi care este numele lui Dumnezeu ne descoperă Sfântul Ioan Teologul când scrie: Dumnezeu dragoste este (I Ioan 4, 8). Să fie dragoste între dvs. şi nora dvs., să vă iertaţi, să credeţi în Dumnezeu, să vă rugaţi Lui, şi El va fi întotdeauna în mijlocul dvs..
Când am încheiat convorbirea, cuprins de emoţie, am simţit atâta pace şi atâta bucurie în suflet, ca şi când aş fi ieşit din biserică de la sfânta liturghie.
După câteva zile acel suflet prea bun şi pătimitor a plecat în pace la Dumnezeu.
2. Deznădejdea
A doua ispită în ceasul morţii prin care vrăjmaşul încearcă să ne doboare este înfricoşarea la pomenirea nenumăratelor noastre păcate. ,,Nu putem să trecem fără această înfricoşare – spune Sfântul Nicodim Aghioritul –, însă ea trebuie să fie înmuiată cu ajutorul credinţei în răscumpărarea păcatelor noastre prin moartea pe cruce a Mântuitorului Hristos. Înceţoşând această credinţă, vrăjmaşul aduce teama noastră până la o asemenea măsură, ca să ne ia orice nădejde de mântuire şi ne aruncă astfel într-o deznădejde fără de margini. Atunci te pregăteşte mai dinainte – ne sfătuieşte duhovnicul athonit – să respingi această năvălire şi de acum gândeşte cum trebuie, la apropierea ta de porţile morţii, să-ţi păstrezi cât mai bine steagul biruinţei – crucea lui Hristos, adică credinţa cea tare în puterea răscumpărătoare a morţii Domnului pe cruce …
Înainte de toate grăbeşte-te să recunoşti că năvălirea deznădejdii este lucrarea vrăjmaşului şi nu germeni fireşti din pomenirea păcatelor noastre. O asemenea pomenire aduce de obicei smerenia, frângerea inimii şi părerea sinceră de rău că am întristat pe dreptul şi întru tot milostivul Dumnezeu. Această pomenire conduce într-adevăr la frică, însă acea frică nu stinge nădejdea în milostivirea lui Dumnezeu. Ea lasă locul nădejdii tainice că ne vom mântui şi înfrânge orice simţământ de respingere. Ştiind acestea, vei fi de acord că, dacă pomenirea păcatelor tale te sugrumă şi te azvârle în deznădejde, aceasta este inspirată de diavolul. Ştiind aceasta, vei dobândi puternica nădejde chiar şi în deznădejde. Iar ea va izgoni deznădejdea”.
,,Nicicând – scrie Sfântul Ioan de Kronstadt – nu deznădăjdui de milostivirea lui Dumnezeu. De oricâte păcate te-ai fi legat prin diavolească ispitire, roagă-te din toată inima cu nădejdea că vei primi îndurare ! Bate la porţile milostivirii lui Dumnezeu şi ele ţi se vor deschide !”
Sfântul Ioan de Kronstadt
Acelora care cu uşurinţă deznădăjduiesc poate să le ajute şi gândul, exprimat de Sfinţii Părinţi, că înainte de a greşi, diavolul prezintă păcatul ca pe ceva neînsemnat şi de nebăgat în seamă, mai ales pentru marea îndurare a lui Dumnezeu, iar după cădere zugrăveşte acelaşi păcat ca pe ceva foarte grav şi ni-l prezintă pe Dumnezeu ca fiind neîndurător, cu scopul de a-l aduce pe cel păcătos la deznădejde. Fericit acel creştin care, aflat înaintea ispitei de a păcătui, nu se învoieşte cu uşurinţă la aceasta, nădăjduind în îndurarea lui Dumnezeu, ducându-şi gândul la iad, în care neîntârziat îl va trage păcatul său, dacă el nu se pocăieşte; acest gând îl fereşte de cădere.
Dacă greşeşte de voie ori fără de voie, adevăratul creştin, oricât s-ar necăji că a amărât şi L-a mâniat pe Dumnezeu, nu cade pradă deznădejdii, ci se smereşte adânc şi-şi spune: ,,Hristos a venit să mântuiască tocmai asemenea păcătoşi cum sunt eu. Ce folos la cer pentru mine dacă deznădăjduiesc ? Se va bucura doar satana, iar Dumnezeu Se va întrista şi mai mult. Atunci să mă ridic şi să mă întorc iarăşi la Ziditorul meu. El este dragostea. Nu mă va respinge … Chiar El a spus că mare bucurie se face înaintea îngerilor lui Dumnezeu pentru un păcătos ce se pocăieşte (Luca 15, 10).
Sfântul Ioan Gură de Aur a exprimat minunatul gând că nu într-atât păcatul ne vatămă, cât deznădejdea. Ea este, după cuvintele sale, cel mai înfricoşător, cel mai pierzător păcat, căci dacă deznădăjduieşti din împuţinarea inimii, îţi închizi tu însuţi pe veşnicie poarta mântuirii. Dar dacă nu deznădăjduieşti nici chiar atunci când te vezi păcătosul cel mai neîndreptat, ci te străduieşti ca după fiecare cădere a ta să te ridici şi năzuieşti iarăşi către mântuire, există pentru tine nădejde că vei ajunge la Dumnezeu. Proniatorul poate să-ţi trimită ziua următoare cele mai neaşteptate şi mai prielnice condiţii pentru mântuirea ta: moartea unui apropiat care te va cutremura şi te va întoarce de la păcatele tale, pierderea averii şi ajungerea într-o sărăcie lucie care te va smeri, prigoana pentru credinţă care te va apropia în a-L iubi pe Mântuitorul, o boală grea care te va arunca într-o pocăinţă fără margini, şi altele asemenea. Pentru aceasta, neştiind ce ne va aduce ziua de mâine, nu trebuie nicicând să deznădăjduim.
Deznădejdea înseamnă pieire. Ea conduce chiar până în adâncul păcatului şi-l face pe păcătos să nu se mai ridice. După Sfântul Ioan Gură de Aur deznădejdea este cea mai puternică armă a diavolului împotriva noastră. ,,Noi îl vom bucura nu într-atât când păcătuim, cât mai cu seamă când deznădăjduim”. Şi, pe de altă parte, nădejdea, când nu este legată de încrederea în sine, ci de smerita pocăinţă, este o armă puternică împotriva diavolului.
Sfântul Isaac Sirul sfătuieşte şi pe omul aflat în căderea cea mai adâncă să nu uite de dragostea Părintelui ceresc, chiar şi atunci când s-a afundat în cele mai deznădăjduitoare păcate. El trebuie, în ciuda tuturor, să se silească spre bine ,,şi, când este înfrânt, să se ridice iarăşi la luptă cu potrivnicii săi şi în fiecare zi să pună din nou temelie zidirii dărâmate şi astfel să facă până la ieşirea lui din această lume, luând amine la proorocescul cuvânt: Nu te bucura asupra mea vrăjmaşa mea, că am căzut şi mă voiu scula, că de voiu şedea întru întuneric, Domnul mă va lumina (Miheea 7, 8).
Cel ce nu întrerupe lupta cu păcatele sale şi mai cu seamă cu păcatul deznădejdii până la moartea sa, acela nici pe patul său de moarte nu se va lăsa pradă demonilor, care îl împing către deznădejde, şi le va spune: Sunt creştin, aşa că sunt al lui Hristos. Pentru ce să deznădăjduiesc ? Hristos a murit pentru cei asemenea mie !”
Prin deznădejdea lor, mulţi creştini nesocotesc marea Jertfă a lui Hristos de pe Golgota. Şi prin nădejdea lor mulţi L-au cinstit pe Dumnezeu şi lucrarea Sa cea nespusă, plină de iubire şi mântuitoare.
Orice creştin adevărat, deşi năpădit în ultimele sale zile din viaţă de gânduri grele ale deznădejdii, trebuie să spună: ,,Iată, am murit deja. Nu voi mai putea să păcătuiesc. Dacă-mi sfârşesc viaţa în deznădejde, acesta va fi ultimul şi cel mai vătămător păcat al meu. De ce să nu plec de aici cu pocăinţă şi cu nădejde, care pot să mă mântuiască ? Nu s-a spus oare că nădejdea nu ruşinează (Romani 5, 5) ?”
,,Această nădejde care întrece orice altă nădejde – după cuvintele Sfântului Nicodim Aghioritul – îl afundă pe credincios în contemplarea dumnezeieştii îndurări şi el aruncă marea mulţime a păcatelor sale în afundul acestei îndurări cu credinţă tare că Dumnezeu vrea şi caută mântuirea noastră, şi nu pieirea noastră”.
Iată ce rugăciune recomandă Sfântul Nicodim celui care pleacă de pe pământ ispitit de deznădejde şi pe care, dacă este în neputinţa de a o citi el singur, cei apropiaţi trebuie să i-o citească la căpătâi: ,,Doamne, am multe pricini să mă tem că voi fi osândit după dreptatea Ta şi că mă vei lepăda pentru păcatele mele. Dar şi mai mare îndrăzneală am să nădăjduiesc în iertare, pentru nemărginita îndurare, în Hristos Iisus, Răscumpărătorul şi Mântuitorul nostru. Pentru aceasta, rog nemăsurata Ta bunătate: cruţă-mă pe mine, sărmană făptură a Ta, ca să Te slăvesc în vecii vecilor ! Cu totul mă las în braţele Tale ! Fă cu mine după milostivirea Ta ! Căci Tu eşti singurul Stăpân al vieţii mele !”
La mijlocul veacului trecut, la Sfântul Munte s-a nevoit un mare păcătos. El a venit aici ca să-şi răscumpere mulţimea nelegiuirilor şi crimelor săvârşite în anii tinereţii. Dobândind încetul cu încetul darul umilinţei, s-a căit şi a plâns neîncetat. Se temea de moartea necruţătoare şi de cele care-l aşteptau la vămi. Uneori chiar a fost cuprins de deznădejde pentru mântuirea sa. Însă, după ce a fost povăţuit de un duhovnic încercat, a înţeles că acea deznădejde este în mod limpede de la demoni şi a început să se împotrivească insuflărilor întunecate. În fiecare zi s-a străduit să aprindă în inima sa nădejdea că Dumnezeu îi va ierta nelegiuirile săvârşite cândva în lume şi că-i va primi pocăinţa.
După un timp s-a îmbolnăvit grav. Atunci a scris un bileţel şi adesea, în timpul zilei, îl citea. Aceasta i-a dat deosebită osârdie în zilele de pe urmă ale vieţii sale. Şi curând a adormit în pace. Pe când se pregăteau să-l îngroape, au găsit acel bilet. Pe el era scris: ,,Nădăjduiesc în mila lui Dumnezeu şi în jertfa de pe cruce a Mântuitorului. El este Judecătorul meu, iar nu voi, demoni vrednici de plâns ! Înaintea Lui am păcătuit, înaintea Lui mă voi căi, iar voi nu aveţi nici o părtăşie cu mine, demoni vicleni ! Plecaţi de la mine şi duceţi-vă la satana, stăpânitorul vostru !”
Pentru toţi a fost limpede că acest suflet păcătos a primit veşnica mântuire pentru pocăinţa lui, unită cu puternica nădejde în Dumnezeu.
Rădăcinile deznădejdii se ascund în nepăsare ori, cu alte cuvinte, în negrija noastră pentru mântuire. Această negrijă deschide porţile sufletului spre cele mai cumplite păcate. Când el se umple cu acestea nu mai vede cum poate să se mântuiască şi deznădăjduieşte. Cel ce vieţuieşte în nepăsare, chiar dacă nu ajunge la deznădejde, se înstrăinează fără doar şi poate de Dumnezeu. Şi dacă moartea îl află în înstrăinarea de Dumnezeu, în nepăsarea faţă de credinţă şi mântuire, el va pieri în veac. De aceea orice creştin trebuie să se păzească de primejdioasa nepurtare de grijă pentru mântuire.
Astăzi, la creştinii care pleacă din această lume nu se întâlneşte atât de des deznădejdea, cât o nepăsare neînţeleasă, având ca pricină negrija pentru mântuire, arătată întreaga viaţă. Mulţi oameni mor nu în deznădejde, ci în indiferenţa faţă de credinţă. Deznădejdea presupune ştiuta afundare în adevărurile creştinismului, care la cei indiferenţi nu se întâlneşte. Ea presupune de asemenea o sensibilitate a conştiinţei, mai mare sau mai mică. Creştinul luminat, chiar dacă păcătos, poate mai uşor să se rupă de stăpânirea deznădejdii şi să ajungă la limanul pocăinţei mântuitoare. Însă indiferentul faţă de credinţă este incapabil de pocăinţă şi piere fără să fi cunoscut în vreun fel anume deznădejdea.
Există şi unii creştini care cad în cele opuse deznădejdii adânci: într-o nădejde fără de măsură. Ei îşi spun cu uşurinţă: ,,Este adevărat, suntem păcătoşi ! Însă Dumnezeu este milostiv. El negreşit ne va ierta !” Astfel de oameni trebuie să ştie că nădejdea necugetată este la fel de vătămătoare ca şi deznădejdea. Ei trebuie să ia aminte că mântuirea, care se află între teama de Dumnezeu şi nădejdea în Dumnezeu, se săvârşeşte cu frică şi cu cutremur (potrivit Filipeni 2, 12). Aceste două simţiri păzesc omul atât de încrederea în sine, cât şi de deznădejde. Creştinul trebuie întotdeauna să se mişte între frică şi nădejde, astfel că atunci când îl înfricoşează deznădejdea, să caute îndată întărire duhovnicească în nădejdea în Dumnezeu; şi, pe de cealaltă parte, dacă ajunge într-o slăbire lăuntrică şi liniştire de sine, să se păzească de nepurtarea de grijă, cugetând că pieirea îi aşteaptă pe toţi cei plini de tristeţe.
Şi astfel, frica nu trebuie să ducă la deznădejde, dar nici nădejdea nu trebuie să conducă la nepăsare.
3. Slava deşartă
Este a treia ispită vicleană, diavolească, în ceasul morţii. Poate omul să nu aibă păcate grele, care să-l conducă la deznădejde. Poate chiar să aibă mulţime de fapte bune pe care să le socotească în acele clipe hotărâtoare ale despărţirii de această viaţă. Dar dacă aceste fapte bune sunt unite cu slava deşartă şi cu mulţumirea de sine, un astfel de om piere, şi aceasta tocmai când el se socoteşte mântuit.
Creştinului trebuie să-i fie limpede ce mântuieşte sufletul. Îl mântuiesc pe el nu doar faptele sale, ci şi harul lui Dumnezeu şi îndurarea cea dumnezeiască, revărsate bogat asupra inimilor smerite, după cum Însuşi Domnul a mărturisit prin cuvintele: Spre cine voiu căuta, fără numai spre cel smerit şi blând, şi care tremură de cuvintele mele (Isaia 66, 2).
Faptele nesfinţite de harul lui Dumnezeu, deşi par plăcute Lui, devin potrivnice celui Preaînalt. Dacă motivul cu care se săvârşesc sunt deşertăciunea şi dorinţa de slavă, ele îşi pierd însuşirea de a ajuta mântuirii sufleteşti. Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă (Iacov 4, 6). El nu primeşte nici rugăciunile lor, nici milosteniile lor, nici posturile lor, nici curăţia lor, nici orice altă faptă bună săvârşită la arătare (potrivit Matei 6, 1-18). Fariseul a pierdut toate faptele sale bune pentru că s-a lăudat în biserică cu acestea. El a subliniat cu mulţumire de sine în rugăciunile lui că nu este păcătos ca alţi oameni şi a scos în evidenţă plin de mulţumire cinstea, dreptatea şi curăţia lui (Luca 18, 11-14). Însă toate aceste însuşiri ale lui, cât şi faptele sale bune – postul, milostenia şi celelalte – s-au ofilit şi au devenit amare dintr-odată, precum legumele de toamnă năpădite de bruma slavei deşarte.
Tragedia celui cuprins de slavă deşartă constă în următorul fapt: când cel ce nădăjduieşte în sine cugetă că este bun, acela este rău înaintea lui Dumnezeu; când socoteşte că săvârşeşte fapte plăcute lui Dumnezeu şi prin ele se înalţă înaintea Celui Preaînalt, tocmai atunci el se învinovăţeşte adânc şi se prăbuşeşte în mod hotărât. ,,Binele” lui se preface pentru el în rău. Tot cel ce se înalţă pre sine, se va smeri; iar cel ce se smereşte pre sine, se va înălţa (Luca 18, 14). Păcătosul atrage mânia lui Dumnezeu prin relele sale nepocăite, cel plin de slavă deşartă prin arătarea celor bune ale sale, ce se descompun din pricina mucegaiului slavei deşarte ce le-a cuprins.
Dacă întreaga viaţă omul a fost plin de slavă deşartă şi nu s-a străduit să se îndepărteze de acest păcat al său, acela şi pe patul de moarte continuă să fie ocupat cu simţămintele deşarte ale iubirii de sine. El vrea şi atunci când se află în dureri şi în pătimiri să fie lăudat pentru una ori pentru alta din însuşirile lui bune. Nesătul de laude, el însetează şi după moartea sa să fie mărit şi poate că în închipuirea sa îşi zugrăveşte un astfel de tablou cum va fi plâns şi preaslăvit în cuvinte deasupra mormântului.
Se povesteşte despre un rob al patimii slavei deşarte că atunci când a ajuns la sfârşitul zilelor sale pământeşti a strâns pe cei apropiaţi ai săi şi le-a spus: ,,Ştiţi cât de multe laude am adunat în viaţa mea. Şi aceasta nu fără temei. Am fost membru al Asociaţiei de ajutorare a orfanilor, am fost participant activ în Grupa de luptă cu criminalitatea juvenilă. Am dat ajutor şi Asociaţiei orbilor. Am cheltuit o mare sumă de bani pentru repararea bisericii noastre. Am organizat o colectă pentru zidirea unei săli de clasă la Şcoala gimnazială. Am şi alte merite pe plan obştesc, pe care acum nu am puterea să le enumăr. Pentru toate acestea am primit medalii, cruci şi stele. Luaţi aminte ca ele să fie la îngroparea mea aşezate la căpătâi pentru zidirea celor tineri ! Îngrijiţi-vă să fie şi muzica ! Vreau ca totul să fie o jale plină de sărbătoare. Şi să nu uitaţi să-mi ridicaţi monument falnic la mormântul meu, cu înscrisul pe care vi l-am lăsat !”
Gândiţi oare că acest suflet cuprins de slavă deşartă, risipindu-şi toate cele bune ale sale în nesătula iubire de slavă, va primi ceva pentru aceasta dincolo ? Ori mai degrabă va auzi şi el acolo grelele cuvinte ale dreptului Avraam: Fiule, adu-ţi aminte că ai luat cele bune ale tale în viaţa ta (Luca 16, 25). Pentru aceştia Mântuitorul a spus că nu au la ce să se aştepte în viaţa veşnică, căci ei au primit încă de aici plata lor (potrivit Matei 6, 2).
Sfinţii Părinţi s-au luptat până la sânge cu slava deşartă. Ei au dus o aspră viaţă de pocăinţă, iar unii dintre ei – după mărturia Sfântului Ioan Scărarul – când au simţit că sfârşitul li se apropie, le-au poruncit celor apropiaţi ai lor să nu-i cinstească cu moarte omenească, ci să le azvârle trupurile, precum trupurile animalelor moarte, în râu ori să le lase să fie sfâşiate de fiarele însetate de sânge, într-un anume loc.
Iată, asemenea oameni, care în adâncul smereniei s-au pedepsit pe ei, vor primi dincolo cea mai mare răsplată. Având în vedere ispitele slavei deşarte în ceasurile de dinaintea morţii, Sfântul Nicodim Aghioritul sfătuieşte cu înţelepciune: ,,Nicicând, dar mai cu seamă în ceasul morţii, nu îngădui să-ţi întorci luarea-aminte asupra ta ori asupra vredniciilor tale, nici să arăţi mulţumirea de sine şi de faptele tale, chiar dacă ai fi întrecut în virtute pe toţi sfinţii. Întreaga ta mulţumire să fie îndreptată către Dumnezeu. Nădăjduieşte doar în îndurarea Lui şi în pătimirile Mântuitorului Hristos; ca să te mântuieşti, întru toate smereşte-te pe tine în ochii tăi până la suflarea cea mai de pe urmă ! Dacă se întâmplă să-ţi vină în minte vreo oarecare faptă bună a ta, cugetă că Dumnezeu a săvârşit-o în tine şi prin tine, nu tu … Să fii cuprins întotdeauna de frica cea mântuitoare, mărturisind sincer că toate străduinţele tale, silinţele şi nevoinţele ar fi fost zadarnice şi neroditoare, dacă Dumnezeu nu le-ar fi luat sub aripile bunăvoirii Sale şi dacă El nu ar fi fost împreună-lucrător. Întru această bunăvoire plină de milostivire a lui Dumnezeu aşază-ţi orice nădejde a ta”.
Cât de potrivnice acestor sfaturi înţelepte sunt faptele creştinului cuprins de slavă deşartă ! El socoteşte ca pentru faptele sale să primească Împărăţia cerurilor. Cugetă: dacă nu eu, cel care merit, cine altul este vrednic să intre în rai ? Împotriva acestor înşelări de sine au stat cu multă râvnă Sfinţii Părinţi. Astfel, de pildă, Sfântul Marcu Ascetul îi mustră aspru pe cei care pretind să primească Împărăţia cerurilor ca pe o răsplată a ostenelilor lor. El scrie despre asemenea năimiţi: ,,Cel ce săvârşeşte binele şi caută răsplată slujeşte nu lui Dumnezeu, ci plăcerii de sine”. Doar acela care lucrează ca un rob al lui Dumnezeu şi se simte ca un veşnic datornic Lui, acela va primi Împărăţia cerurilor, şi aceasta nu ca răsplată, ci ca dumnezeiesc dar.
Subliniind acest adevăr evanghelic, Sfântul Marcu scrie: ,,Domnul, voind să ne arate, pe de o parte, că orice poruncă este o datorie, iar, pe de altă parte, că înfierea este dăruită oamenilor prin Sângele Său, spune: Când veţi face toate cele ce vi s-a poruncit vouă, ziceţi, că slugi netrebnice suntem; că ce am fost datori a face, am făcut (Luca 17, 10). De aceea, Împărăţia cerurilor nu este răsplată a faptelor săvârşite, ci dar din partea Stăpânului, dar pregătit pentru robii cei credincioşi”.
La aceasta trebuie să luăm aminte încă din viaţă, ca atunci când vine ceasul morţii să nu ne afle cuprinşi de vătămătoarea slavă deşartă ! Cel ce pleacă din această viaţă şi în ultima clipă alunecă în preţuirea ostenelilor sale pământeşti şi a realizărilor sale, acela în veac va pierde tot binele pentru care s-a ostenit.
Prin urmare, frate, dacă voieşti să păzeşti ca pe o bogăţie veşnică binele tău, trece-l pe seama lui Dumnezeu şi Acesta, în milostivirea Sa, îl va socoti pentru tine …
4. Vedeniile şi înfăţişările diavoleşti
Una din cele mai primejdioase ispite din ceasul de dinaintea de moarte sunt vedeniile pe care diavolul le arată ca să înşele şi să câştige sufletul care pleacă de aici. În acest chip sunt mulţimea vedeniilor celor care au trecut prin moarte clinică. Vedeniile pot să fie însă nu doar de la diavol, ci şi de la Dumnezeu. Cel Preaînalt trimite vedenii cu un scop bun: să zidească, să smerească, să mângâie, să aducă întărire. Iar diavolul le trimite cu vicleanul scop de a înşela cu zadarnice nădejdi, ce duc spre nepurtare de grijă, ce sunt aducătoare de desfrânare, mândrie, cu scopul de a vătăma ori de a aduce deznădejdea. Cele mai importante semne după care pot fi recunoscute vedeniile trimise de puterile întunericului sunt următoarele:
a) dacă omul pleacă din această lume fără să se pocăiască, nespovedit, păcătos, şi are doar vedenii mângâietoare, este limpede că acestea nu pot să fie de la Dumnezeu. La fel sunt vedeniile oamenilor păcătoşi care, trecând prin moarte clinică, mărturisesc că au văzut acolo doar lucruri luminoase şi pline de bucurie, care-i aşteaptă;
b) dacă cel care moare s-a ,,evidenţiat” prin slavă deşartă şi prin mândrie şi nu a dezrădăcinat aici nici câtuşi de puţin acest viciu şi crede că este vrednic de vedenii sfinte, este sigur că vedeniile sunt o cursă a celui viclean pentru vătămarea definitivă a sufletului său;
c) dacă vedenia arată lucruri potrivnice dumnezeieştii Scripturi, dacă insuflă rătăciri religioase clare, dacă pe de-a întregul răspândeşte păgubitoare învăţături înşelătoare şi eresuri, ea este, de asemenea, de la cel rău. De aceste mărturii de dincolo de mormânt se leagă arătarea feluritelor duhuri, chemate de mediumuri, cât şi vorbirea cu morţii (potrivit A Doua Lege 18, 11).
Domnul, care voieşte să mântuiască sufletul păcătosului şi, în acest scop, îi insuflă frică de veşnicele chinuri, nu trimite vedenii care să zădărnicească pocăinţa şi rânduiala tocmai când acestea sunt cele mai de trebuinţă, nici nu stârneşte prin arătări plăcute gândurile de slavă deşartă şi mândrie ale celui aflat pe patul de moarte şi nici nu întăreşte rătăcirile şi eresurile prin insuflarea ideilor străine şi chiar ale vrăjmaşilor dreptei credinţe mântuitoare.
Dar de ce oare Dumnezeu îi îngăduie diavolului să ne arate vedenii ? Ca să se arate tuturor cine este smerit şi cine mândru, cine este înţelept şi cine lipsit de judecată. Unor pustnici li s-au arătat demoni, încredinţându-i pe ei, chipurile, că sunt îngeri. Însă înţelepţii robi ai lui Hristos, în chip duhovnicesc, după cum erau obişnuiţi, i-au îndepărtat prin smerite cuvinte: ,,Nu sunt vrednic să văd îngeri”. Şi demonii s-au făcut nevăzuţi pe dată.
Cel care în timpul vieţii s-a îndeletnicit cu smerenia şi în toată vremea s-a înarmat cu simţământul nevredniciei sale, acela îndepărtează arătările demonilor pe patul lui de moarte şi prin aceasta îşi sporeşte plata în ceruri. Iar cel ce a iubit să fie lăudat pentru evlavia lui, acela îşi atrage singur ispitele diavoleşti înainte de a-şi da ultima suflare. Nu toţi credincioşii au însă vedenii atunci când mor. Adevăraţii credincioşi, luând aminte la păcatele lor, se pocăiesc sincer şi astfel capătă mântuire.
Vedeniile primejdioase şi înşelătoare ale demonilor sunt obişnuite înaintea morţii pentru acei credincioşi care s-au ocupat cu astfel de lucruri încă din timpul vieţii. Acela care atunci când este sănătos nu se luptă cu slava sa deşartă, nici pe patul de moarte nu poate să lupte împotriva acesteia şi o duce cu el pe lumea cealaltă. Tot astfel şi cu vedeniile diavoleşti: cel ce încă din timpul vieţii nu le-a respins, acela şi în ceasul morţii se mângâie cu ele. De aceea, câtă vreme nu a ajuns la scaunul de judecată şi se află încă pe calea vieţii pământeşti (potrivit Matei 5, 25), creştinul trebuie să se înarmeze cu smerenia împotriva celor vârâte de demoni în sufletul său, fără să cadă pradă înşelării de sine, cum că trăirile lui mistice de dinainte de moarte l-au învăţat, chipurile, lucruri frumoase … Toţi trebuie să înţelegem bine că satana aleargă stăruitor să ne înfricoşeze cu groaznicul său chip şi de obicei ne înşală cu frumoase insuflări la vedere, căci el însuşi se preface în înger de lumină (II Corinteni 11, 14).
Sfântul Ioan Gură de Aur
Sfinţii Părinţi, care s-au păzit de vedenii, ne previn şi pe noi în privinţa acestora. De pildă, Sfântul Ioan Gură de Aur scrie: ,,Pentru noi nu mai sunt de trebuinţă vedeniile […] pentru că în locul tuturor semnelor ne este de ajuns singură credinţa”. Iar Sfântul Ignatie Briancianinov ne previne: ,,Cine vede în chip simţit duhuri, acela cu uşurinţă poate să fie înşelat, spre păgubirea şi pieirea lui. Iar dacă el, la vederea duhurilor, arată încredinţare către acestea, neîndoielnic va fi înşelat […]. Neîndoielnic va fi pecetluit cu pecetea înfiorătoarei vătămări duhovniceşti, prin care adesea se pierde posibilitatea de îndreptare şi mântuire”.
De aceea, cu multă dreptate grăieşte Sfântul Nicodim Aghioritul când, plin de grijă, îi sfătuieşte pe toţi cei care pe patul de moarte sunt ispitiţi de tot felul de vedenii diavoleşti să spună astfel ispititorului: ,,Înapoi, vrednicule de plâns, în întunericul tău ! Eu sunt nevrednic de vedenii şi de descoperiri. Una îmi este de trebuinţă: nemărginita milostivire a Domnului meu Iisus Hristos, cât şi rugăciunile şi mijlocirile stăpânei noastre Născătoarea de Dumnezeu şi ale tuturor sfinţilor”. Scriitorul aghiorit spune mai departe: ,,Chiar dacă ţi se pare că anumite semne vădite sunt vedenii binefăcătoare trimise de Dumnezeu, nici în acest caz nu alerga să le crezi pe ele, ci afundă-te în amintirea nevredniciei şi nimicniciei tale ! Nu te teme că în acest fel Îl vei scârbi pe Dumnezeu, căci pentru El simţămintele noastre smerite nicicând nu pot să fie neplăcute. Dacă acele vedenii sunt de trebuinţă pentru tine, Dumnezeu ştie cum să procedeze ca să nu-ţi închizi înaintea lor ochii … Acela care dă celor smeriţi har nu-l va lua pe acesta de la cele săvârşite în smerenie”.
* * *
Cu enumerarea celor patru puncte de mai sus nu am epuizat însă descrierea tuturor curselor pe care satana le întrebuinţează împotriva noastră în ceasul de dinaintea morţii. El se foloseşte pentru vătămarea noastră de orice altă patimă, de care am fost cuprinşi în viaţă. Scopul lui este ca noi să murim în păcate şi să ne înfăţişăm dincolo cu patimile noastre, ca să aibă cu ce să ne învinovăţească. ,,De aceea trebuie – ne spune Sfântul Nicodim –, înainte de a veni ceasul acelei mari lupte, să ne înarmăm împotriva celor mai puternice patimi ale noastre, cu bărbăţie să intrăm în luptă cu ele ca să le înfrângem şi să ne curăţim de ele, ca să ne facem mai uşoară biruinţa noastră în ceasul de pe urmă, care poate să sosească în fiecare clipă. Domnul îi spune fiecărui om: Mergi […] şi să-i baţi până ce vei sfârşi pre ei (I Împăraţi 15, 18) !
IV. Mărturii despre viaţa de după moarte şi despre adevărul credinţei ortodoxe. Prevestiri despre ceasul morţii
Cineva a grăit: ,,Când te-ai născut, tu ai plâns, pe când cei din jurul tău au zâmbit. Trăieşte astfel ca atunci când mori să poţi să zâmbeşti în timp ce alţii din jurul tău plâng”.
Bine spus, însă greu de îndeplinit ! Cine este în stare să zâmbească în faţa propriei morţi ? Doar creştinii desăvârşiţi. Dar câţi sunt ei la număr ? Foarte puţini. Astfel au fost apostolii, mucenicii, prea cuvioşii, mărturisitorii, doctorii cei fără de arginţi şi sfinţii proslăviţi de Domnul cu viaţa şi cu faptele lor. Ei nu doar că nu s-au temut de despărţirea de această lume, însă, după cum am văzut, chiar au dorit-o pe ea. Sfântul Apostol Pavel, asemenea celorlalţi apostoli, a năzuit către viaţa de dincolo, pentru ca avea întru totul un cuget bun (potrivit Evrei 13, 18). El scrie filipenilor: Dorinţă având a mă slobozi şi împreună cu Hristos a fi (Filipeni 1, 23). Sfântul Marcu Tracul[1], acest mare nevoitor, a salutat moartea ca pe un izbăvitor din ostenelile pământeşti, căci atunci amuţesc păcatele. La fel, sfinţii mucenici au preferat să moară pentru Hristos, şi aceasta cu bucurie, căci au fost încredinţaţi că vor moşteni pe lumea cealaltă o viaţă mai bună.
Tot mai mulţi creştini, pe bună dreptate, s-au cutremurat şi se cutremură înaintea morţii. Aceasta este de înţeles, căci conştientizarea păcatului şi nepregătirea îl chinuie pe omul credincios. El trebuie, fie că vrea, fie că nu vrea, să se despartă de această viaţă, dar cum se va prezenta înaintea Ziditorului ? Ce va răspunde pentru păcatele sale ? Ce parte va moşteni el acolo ? Iată, aceste gânduri tulburătoare nasc teama de moarte.
Noi nu ştim exact ce simte fiecare om în clipa morţii. Aceasta este o mare taină. Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu mărturisesc că atunci se trezesc şi conştiinţele cel mai adânc adormite. Se arată înaintea vederii conştiinţei amintiri întunecate, vin în mintea noastră şi cele mai de ruşine fapte. Întâmplările, destrăbălările încep una după alta să iasă la suprafaţă din adâncimile inconştientului omenesc. Cel care moare dintr-odată ia aminte şi vede în sine totul clar, atât de exact, cum niciodată nu a văzut până atunci. Îşi vede nebuniile tinereţii, înşelările şi faptele lui de ruşine, mărturiile ruşinoase, imaginile necurate, feţele cu care a păcătuit, priveliştile pline de păcat pe care le-a iubit, oamenii pe care i-a necăjit, victimele pe care le-a nedreptăţit şi altele asemenea. Şi, ceea ce este mai important, vede că a putut să o rupă cu toate aceste păcate în timpul vieţii, cu ajutorul tainei mărturisirii, lăsate de Hristos, înaintea duhovnicului (potrivit Ioan 20, 22-23). Însă, vai !, nu a făcut una ca aceasta fie din atracţia lui nestăvilită spre păcat, fie din puţină credinţă, fie din ruşinea cea înşelătoare. Iar acum se arată că, în neorânduiala vieţii, nici o schimbare nu mai este cu putinţă. Cel ce moare se va arăta într-o clipă Ziditorului aşa cum este, nu după făţarnicele preţuiri ale linguşitorilor, ci după conştiinţa lui necoruptă. Ce va răspunde ?
Sfinţii plăcuţi lui Dumnezeu mărturisesc că în acel ceas al morţii se arată înaintea sufletelor îngerii şi demonii. Prezenţa celor de pe urmă umple sufletul de cutremur şi groază. O oarecare mângâiere îi aduc îngerii cei buni, veniţi să-l apere. În acea clipă, cel mai sigur folos îl primeşte omul de la conştiinţa sa curăţită prin pocăinţă şi de la faptele sale bune, ascunse după săvârşirea lor prin smerenie. Atunci ascultarea, răbdarea, iertarea insultelor, neosândirea aproapelui care ne-a greşit, rugăciunile către Dumnezeu, milosteniile către cei aflaţi în suferinţă şi chiar cea mai mică faptă bună a dragostei şi a compătimirii săvârşită în numele lui Hristos ajută cel mai mult sufletului. Ajutat de îngeri, el trebuie să se îndrepte spre Mântuitorul. Iar sufletelor pline de patimă şi iubitoare de păcat li se arată duhurile cele rele, ca să fie ispitite la vămi. Oricât n-ar dori, oricât s-ar retrage, sufletele trebuie să meargă să dea răspuns pentru faptele lor. Ele pot să strige după ajutor, însă în acea clipă hotărâtoare nimeni nu li se arată, căci braţele demonilor răi le ţin în puterea lor.
A trăit cândva un tiran plin de cruzime. În statul său, ceea ce vroia, aceea făcea. Încălcând orice dreptate şi lege, pe unii îi trimitea în surghiun, pe alţii îi arunca în închisoare, iar altora le răpea averile. Şi nimeni nu îndrăznea să-i spună ceva, căci orice încercare de împotrivire le făcea starea şi mai rea. Iată însă că a venit şi sfârşitul acestui împărat plin de răutate. Se afla în agonie pe patul de moarte. Şi au sosit demonii să-i ia sufletul. Şi el îi izgonea cu braţele sale. Aceştia se arătau însă fără de ruşine. I-a blestemat să plece de la faţa lui, iar ei îl sărutau cu buzele lor înfiorătoare şi-i strigau: ,,Eşti al nostru ! Eşti al nostru !” El le-a poruncit să părăsească palatul lui, iar ei i-au spus plini de răutate:
– Acum tu îl vei părăsi pentru totdeauna şi vei merge cu noi.
– Eu sunt împărat, a scrâşnit furios tiranul.
– Nu, tu eşti sluga noastră şi întotdeauna ai fost astfel, i-au întors ei răspunsul.
– Nu sunt obişnuit să fiu contrazis.
– Da, nici nouă nu ne place să ne contrazici. Slugile noastre trebuie să ni se supună fără crâcnire.
– Plecaţi de aici !, a strigat el.
– Hai cu noi !, i-au poruncit ei.
Şi, legându-l cu lanţuri, îl trăgeau după ei ca să-l aducă înaintea groaznicului împărat (potrivit Iov 18, 15)[2]. Abia atunci a înţeles el că nu a fost în realitate stăpânitor, ci rob al răutăţii sale şi al nevăzuţilor lui stăpâni: demonii.
Fiecare dintre noi poate să fie împărat, dacă porunceşte patimilor, dacă nu se supune demonilor ispititori şi dacă săvârşeşte voia lui Dumnezeu. Atunci, dacă vine moartea, duhurile cele rele nu vor mai avea putere asupra lui, şi el va fi în stare să le stea împotrivă.
În zadar îşi închipuie omul că este cine ştie ce somitate a pământului. Înaintea atotputerniciei morţii, el, cel puternic, se va chirci asemenea unui vierme şi va muri … Un scriitor spune: ,,Viaţa noastră atârnă întru totul de cele mărunte. Groapa îşi deschide adâncul întunecat la fiecare pas de pe calea vieţii. Moartea este un vrăjmaş universal. Împăraţi şi stăpânitori puternici se supun acestui secerător întunecat, cu coasa lui. Învăţaţii şi cei mai buni medici se luptă îndrăzneţi să nu îngăduie celor străine să intre în palat”. Fără nici un rezultat !
Sufletul iese din trup ca să intre într-o altă realitate. În zadar unii se fericesc la gândul că dincolo nu este nimic. Asemenea oameni se înşală amarnic. Mii, milioane sunt mărturiile şi dovezile că există viaţă după moarte. Aproape fiecare familie îşi are răposaţii săi care, la moartea lor, fiind în deplină cunoştinţă, au vorbit în chip firesc cu cei vii şi cu vecinii lor şi cu rudele lor plecate mai înainte de ei pe lumea cealaltă. ,,Iată, vin tata şi bunica ! Mă cheamă !”, şoptesc cu ultimele lor puteri nu puţini din cei care mor. Unii văd îngeri, alţii demoni, însă toţi mărturisesc într-un cuget că există viaţă după moarte.
Deosebit de grăitoare în legătură cu aceasta este următoarea întâmplare pe care am auzit-o personal de la doctoriţa Şahanov, cel mai în vârstă medic psihiatru din Bulgaria. Ea a mers odată, în noiembrie 1956, acasă, împreună cu prietena sa Raina B. Popova, de profesie sociolog. Ne-a povestit următoarele:
,,Doctorul Rozenkampf, un rus ortodox şi profesor la Universitatea din Sofia, a fost bun prieten cu doctorul Nikolai Mihailovici Popov, tot rus şi profesor de psihiatrie la Sofia. Se înrudiseră, astfel că fiul lui Popov s-a căsătorit cu fiica profesorului Rozenkampf. Cei doi profesori ţineau mult unul la celălalt.
Pe patul de moarte, doctorul Rozenkampf vorbea în deplină cunoştinţă cu doctorul Popov, care venise în vizită, şi cu doctorul Ianişevski, de asemenea profesor de boli nervoase. Deodată el a schimbat tema discuţiei şi le-a spus:
– Noi ne-am aflat în înşelare gândind că nu există o altă lume.
– De unde aţi tras această concluzie ?, a întrebat doctorul Popov.
Profesorul Rozenkampf i-a replicat:
– Iată, acum, noi stăm de vorbă. Dvs. staţi în faţa mea, iar eu stau întins înaintea dvs.. Însă dvs. nu vedeţi cine mai stă în spatele dvs.. Eu însă văd. Acolo sunt mama şi tatăl meu. Cât de puţin am cunoscut credinţa noastră, gândindu-ne că nu există o altă lume. Însă ea există !
Părinţii doctorului Rozenkampf muriseră demult. În deplină cunoştinţă, el mărturisea, îi vedea că au venit ca să-l ia la ei. Nu după multă vreme el şi-a dat duhul”.
Mulţi, ascultând asemenea istorisiri, mărturisesc: ,,Acestea sunt halucinaţii dinaintea morţii !” Cum putem însă să numim halucinaţii ceea ce un om afirmă cu deplină cunoştinţă ?! În afară de aceasta, dacă ar fi vorba de unul, două sau trei cazuri de vedenii înainte de moarte, s-ar putea manifesta în privinţa lor o îndreptăţită necredinţă. Însă când este vorba de dese arătări, aceasta nu se poate respinge cu un simplu gest al mâinii. Este exclus ca cei care mor să ne mintă în ceasul în care ei pleacă dintre noi. În starea lor de rămas bun, orice rătăcire cugetată din partea lor este pe deplin exclusă. Ei, într-adevăr, văd ceva pe care vor să-l împărtăşească cu noi.
,,Dar noi de ce nu vedem ce văd ei ?”, se întreabă unii. Răspunsul nostru este: deoarece ceea ce văd ei nu este de natură fizică, încât să poată fi văzut cu ochii, ci de natură duhovnicească.
Când Sfântul Prooroc Elisei a fost vestit de sluga lui plină de înfricoşare că sunt înconjuraţi din toate părţile de oştire vrăjmaşă, el nu s-a cutremurat câtuşi de puţin, ci a spus: Nu te teme că mai mulţi sunt cu noi, decât cu ei. Liniştea lui venea de acolo că el vedea cu ochii săi duhovniceşti că muntele era plin de cai şi de care de foc trimise lor de Cer în ajutor. În loc să o lămurească mai mult pe sluga sa că este nefirească orice frică, el s-a rugat: Doamne, deschide ochii slugii să vază. Sluga, într-o clipită, a văzut duhovniceşte, şi a văzut acelea pe care cu puţin mai înainte nu le vedea (potrivit IV Împăraţi 6, 15-17).
Astfel şi noi, acum nu credem, deoarece nu ni s-au deschis ochii cei duhovniceşti, însă vom crede că există viaţă după moarte când noi înşine ne vom afla pe patul de moarte şi ni se vor deschide ochii sufletelor noastre. Dar nu va fi oare atunci pentru noi mult prea târziu ?!
Există cazuri când, în ultimele zile ale înstrăinării de pământ a omului, Dumnezeu deschide ochii celor căzuţi de la dreapta credinţă, ca să cunoască adevărul, ca să nu piară ei şi apropiaţii lor. Un caz tipic în legătură cu aceasta este redat de următoarea întâmplare.
Dora Zapreanova, născută la Burgas, dar măritată la Sofia, m-a vizitat pe 5 aprilie 1956 şi mi-a povestit următoarele: ,,În urmă cu 6 luni am pierdut-o pe mama. Ea trăia la Burgas şi era o foarte bună creştină. De la ea am învăţat să credem, să mergem la biserică, să ne împărtăşim şi toate celelalte.
Aveam două vecine adventiste, care arătau un fanatism ieşit din comun. Nu ştiu ce i-au făcut ele mamei, că în scurtă vreme au reuşit să o încurce în mrejele lor şi să o ‘boteze’ la ei. Mama a devenit exact ca ele. Mergea regulat la adunarea lor şi se agita pentru ei.
Şapte ani bătuţi pe muchie a fost prizonieră la această grupare, chiar până la moartea ei. În multe rânduri am încercat noi să o convingem să renunţe, dar în zadar. În cele din urmă Dumnezeu Însuşi a înţelepţit-o. S-a îmbolnăvit de ciroză. A căzut la pat. Mâinile şi picioarele i-au ajuns atât de slabe, de parcă erau nişte beţe. Săraca, a petrecut în acea stare gravă aproape 10 luni. În fiecare sâmbătă adventiştii veneau să-i citească lecţiunea aferentă. Ei ţin sâmbăta, precum evreii. Mama se apropia în chip vădit de sfârşit. Chinurile erau destul de mari. Nu putea să se mişte nicicum. Tot corpul era plin de sudoare, ca şi cum ar fi fost stropită cu apă. Mâinile îi atârnau nemişcate, de parcă erau frânte.
În cele din urmă, a căzut în stare de inconştienţă. În jur de 15 zile s-a chinuit sufletul ei şi n-a putut să moară. Am plecat de la Sofia la Burgas, să-mi iau rămas bun de la ea, însă mama nu era în stare nici să vorbească, nici să mănânce. Doar din când în când deschidea ochii, şi din aceasta înţelegeam că vrea apă. Toţi vedeam cât se chinuie, însă nimeni nu putea să-i ajute cu ceva. Medicul, ştiind cel mai bine starea ei şi observându-i agonia nesfârşită, s-a mirat: ,,Unde se mai ascunde în ea sufletul ?!” Noi am simţit că ceva se întâmplă şi că Dumnezeu nu vrea să-i ia sufletul. Ea singură ne-a dat mărturie despre aceasta, când, cu câteva zile înainte să moară, a strigat, mişcându-şi puţin degetele de la mâinile înţepenite: ,,Vin, vin ! De ce nu mă vreţi ?”
La sfatul rudelor noastre am chemat două femei bătrâne, macedonence, cunoscute în întreg cartierul ca fiind foarte râvnitoare întru dreapta credinţă. Ele i-au adus mamei icoana Maicii Domnului, au aprins candela şi lumânări şi i-au citit rugăciunile pentru ieşirea sufletului. Una din adventiste a intrat în acel moment şi a făcut un scandal monstruos: ,,Ce faceţi ?! Ea îşi dă sufletul, iar voi îi citiţi felurite rugăciuni pe care ea nu le vrea şi nu le recunoaşte ! Încetaţi !” Macedonencele i-au răspuns: ,,Noi suntem creştini, nu evrei; ştim cum a fost această soră a noastră: a fost creştină ortodoxă !” Adventista a plecat cu o furie de iad.
Ziua următoare, sâmbătă dimineaţa, mama şi-a revenit pe neaşteptate din starea de inconştienţă şi a cerut să o ridicăm, ca să mănânce. Atunci ne-a uimit.
– Mamă, mă recunoşti ?, am întrebat-o eu.
– Cum să nu te recunosc, eşti fiica mea !
Eu am încercat să o înveselesc, cum făceam înainte, iar ea mi-a răspuns:
– Întotdeauna ai fost veselă. Tu eşti în stare şi pe o moartă să o faci să râdă.
– Mamă, de ce ai petrecut atât de mult în inconştienţă ? Ai visat ?, am întrebat-o.
– Mergeam, rătăceam, rătăceam.
– Cum rătăceai ? Nu l-ai văzut pe tata ?
– Nu.
– Dar pe cine ai văzut ?
– Pe mama, pe surori şi pe alte apropiate care au murit.
– Dar, mamă, pentru ce te chinuiai atât ?
– O, voi nu ştiţi: trupul meu este atât de bătut, atât de bătut, rupt în bătaie !
– Cine te-a bătut ?
– Domnul.
Sora mea s-a amestecat în discuţie:
– Dar Domnul este bun ! El este iubire ! Cum poate să te bată ?
– Ah, atâta m-a bătut, mi-e trupul zdrobit, căci am o mare vină.
Atunci am întrebat-o:
– Dacă L-ai văzut pe Domnul, n-ai vrea să chemăm preotul ?
– Da … Vreau să mă împărtăşesc. Trimiteţi după preot.
Şi iarăşi a căzut în răpire. După o vreme a voit să o spălăm şi să o pieptănăm, ca să fie curată la sfânta împărtăşanie.
Pe la ora 10 au venit cele două adventiste ca să-i citească lecţiunea de sâmbătă, dar mama, dintr-odată, pe la jumătatea lecţiunii a strigat:
– Mint ! Mint !
Adventistele au spus:
– Baba Jivka este în inconştienţă, nu ştie ce spune. Nu-i daţi atenţie !
După puţină vreme a sosit preotul parohiei, părintele Vasile Kărşev, şi în faţa celor două adventiste i-a spus mamei:
– Babo Jivko, m-ai chemat să te împărtăşesc. Eu ştiu însă că tu ai trecut la adventişti şi pentru aceasta, până nu te lepezi de ei, nu pot să te împărtăşesc. Vrei să vii înapoi la credinţa noastră ? Te lepezi de adventişti ?
– Da, mă lepăd ! Vreau să trec din nou la dreapta credinţă, a spus ea.
– Ştii, babo Jivko, pilda cu oaia cea pierdută pentru care Mântuitorul Hristos a venit pe pământ ? Da ori ba ?
Mama a dat din cap în semn că o cunoaşte. Atunci preotul i-a spus:
– Încă o dată vreau să aud: te lepezi de rătăcirea adventistă ?
– Da, a răspuns ea. Mă lepăd !
– Atunci închină-te !
Dintr-odată mama, care nu putea înainte de aceasta să-şi mişte mâna, a făcut semnul crucii aşa cum se cuvine. Noi am izbucnit în lacrimi în faţa acestei minuni. Apoi părintele Vasile a întrebat-o:
– Babo Jivko, mai ai vreun păcat de mărturisit ?
– Acesta a fost cel mai mare păcat al meu, că am părăsit credinţa ortodoxă, a spus ea, mărturisindu-se.
Cele două adventiste, care până în acea clipă tăcuseră, dintr-odată au strigat cu mânie la preot:
– Veţi da răspuns înaintea lui Dumnezeu, căci aţi constrâns-o într-un astfel de moment să se lepede de credinţa noastră. Ea acum nu ştie ce face !
La aceasta preotul a răspuns:
– Este în deplină cunoştinţă şi ştie mai bine ca noi. Îşi dă seama de toate. Lăsaţi-o în pace !
Plecând, ele ne-au ameninţat pe noi. Dar sora mea mi-a spus:
– Dacă suntem vinovate, să ne dea în judecată.
După ce a împărtăşit-o pe mama, părintele Vasile a plecat. Rămânând singură, mama a spus:
– O, cât mă simt de uşurată ! Satana mă sugruma. Preotul m-a slobozit de el şi mi-a dezlegat mâinile. Acum mă simt mult mai uşurată !
Sora mea i-a spus mamei:
– Acum nu ştim ce să mai credem.
– Nu sunt două Biserici, a răspuns mama. Domnul este Unul şi Biserica este Una. Să credeţi în Biserica Ortodoxă !
Eu am întrebat-o:
– Mamă, ai văzut ceva ? Există Dumnezeu ?
– Există. Să credeţi !
Acestea au fost ultimele ei cuvinte. După aceea a căzut din nou în inconştienţă şi astfel a petrecut întreaga zi de duminică. Luni, 3 octombrie 1955, a murit”.
Ce vor spune scepticii despre acele întâmplări minunate, când cei care mor îşi anunţă în auzul tuturor data exactă a morţii, uneori chiar şi ziua şi ceasul ? Cei apropiaţi ai lor pot să socotească şi această prevestire ca halucinaţie a bolnavilor. Dar dacă ei mor în ziua şi ceasul prevestite, cine va îndrăzni să socotească această prevestire împlinită ca rod al unei închipuiri bolnave ? Multor sfinţi le-a fost descoperită ziua sfârşitului lor pământesc. Marele plăcut al lui Dumnezeu, Filaret, mitropolitul Moscovei, a primit cu câteva zile înainte de moarte o prevestire de la tatăl lui răposat: ,,Adu-ţi aminte data de 19 !” şi el, într-adevăr, a luat aminte la acea dată. A slujit chiar în acea zi şi a răposat pe data de 19 noiembrie 1867 după ce slujise singur sfânta liturghie şi se împărtăşise.
Dumnezeu dă uneori descoperiri grăitoare şi creştinilor obişnuiţi, ca să se întărească prin aceasta în credinţă atât ei, cât şi apropiaţii lor. Multe sunt întâmplările cu asemenea prevestiri. Ele ajută omului să cugete mai adânc la sine. Iată trei asemenea cazuri:
Bunul meu prieten Liubciov Ghermanov mi-a povestit următoarele despre moartea mamei sale, o creştină luminată cum rar îţi este dat să întâlneşti.
,,La sfârşitul anului 1959, mama mea, Aleksandra, a început să sufere de o insuficienţă cardiacă acută. Starea ei era deznădăjduitoare. Aceasta era părerea medicilor care o tratau, unii dintre cei mai renumiţi profesori ai noştri, specialişti în boli de inimă. După o consultaţie, ei şi-au arătat îndoiala că va mai trece de noaptea următoare.
Ne-am adunat în jurul patului ei şi ne aşteptam la tot ceea ce este mai rău. Fiind de felul ei vorbăreaţă, dar neputând să-şi ridice nici degetele de la mână, ea ne-a spus, la început liniştit, iar după aceea mai puternic, astfel ca toţi s-o auzim:
– În această noapte mama voastră nu va pleca. Nu vă necăjiţi ! Rugăciunea atât a voastră, cât şi a celor mai apropiaţi care au răposat a fost ascultată. Întrutotbunul şi milostivul Dumnezeu îmi va prelungi viaţa cu încă 3 ani.
Şi, într-adevăr, ea a început să se îndrepte, spre marea mirare a noastră, a celor care o iubeam, şi spre şi mai marea mirare a medicilor şi profesorilor. Exact peste 3 ani s-au împlinit cele prevestite de ea şi noi am trăit cea mai mare durere în casa noastră: iubita noastră mamă s-a despărţit de noi pentru cele veşnice”.
Una dintre cunoştinţele mele mi-a povestit despre soţul său următoarea întâmplare ieşită din comun:
,,Bărbatul meu, Hristo Mihailov, suferea de o boală gravă de inimă. A petrecut un an şi 8 luni nemişcat, la pat. Apoi s-a tămăduit, însă nu pe deplin. O zi sănătos, două zile bolnav. Aşa a dus-o o vreme până ce, în cele din urmă, din cauza unei bronhopneumonii a căzut definitiv la pat. A zăcut 10 luni şi nu s-a mai ridicat. A suferit mult, însă niciodată nu a cârtit împotriva lui Dumnezeu. Deşi a pierdut toată averea, rod a 40 ani de osteneală, el nu a căzut în deznădejde şi tot timpul spunea: ,,Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne !”
Viaţa lui a fost o cunună de fapte bune. Câtă vreme am fost bogaţi el a dat în stânga şi în dreapta mulţi bani familiilor sărace. La unii muncitori le-a făcut chiar case. La alţii le-a fost naş de cununie şi le-a dăruit cu această ocazie obiectele cele mai de trebuinţă într-o casă nouă: maşină de spălat, aragaz şi altele. Eu mă supăram uneori de dărnicia lui fără nici o socoteală, însă el îmi spunea: ,,Tu nu înţelegi cât de important este ceea ce fac eu !” Alteori îmi spunea: ,,Ceea ce iese din buzunarul tău nu mai este în puterea ta, ci a lui Dumnezeu. Nu te mai gândi la el, nici să-ţi pară rău că l-ai dat. Dacă vreodată se întoarce, bine, dacă nu se întoarce, şi mai bine. Dumnezeu are grijă de noi”.
Nu a fost foarte învăţat, dar avea o filozofie de viaţă sănătoasă şi o gândire practică. La aceasta se adăuga marea lui religiozitate. Câtă vreme a fost sănătos, în fiecare zi se ducea să se roage la biserică. Postea întotdeauna toate posturile, se împărtăşea regulat şi mă sfătuia: ,,Fără mărturisire nu se ia împărtăşania, căci noi suntem foarte păcătoşi. Nu doar dacă ucizi şi furi este păcat, ci şi orice cuvânt rău şi gând rău este păcat. Câte stele sunt pe cer şi fire de nisip pe malul mării, atâtea păcate sunt în inima omului. Cum putem să ne împărtăşim fără mărturisire ?” El postea înainte de împărtăşanie foarte aspru: întreaga săptămână mânca doar pâine şi bea doar ceai, şi aceasta o singură dată pe zi. Şi câte fapte bune le făcea vecinilor şi rudelor !
Praznicul Sfintei Marii Mari l-a aflat grav bolnav. Zăcea nemişcat. Starea lui era deznădăjduitoare. În deplină cunoştinţă, el a chemat copiii şi toate rudeniile să-şi ceară iertare de la ei. Am plâns nemângâiată la căpătâiul lui vreme de un ceas şi m-am rugat să nu rămân singură. După un timp el şi-a adunat puterile şi dintr-odată mi-a spus: ,,Cu lacrimile tale mă întorci de pe calea veşniciei. Nu voi muri acum, ci de Sfântă Maria Mică, la prânz, la ora 12. Trimite un dar Maicii Domnului !”
Eu am trimis un ştergar la Biserica Sfintei Parascheva. Între timp el şi-a revenit puţin, dar tot la pat a rămas. Într-o zi ne-am adunat în jurul patului său fiul nostru, două prietene ale mele şi cu mine. Discutam. Bărbatul meu privea către perete şi dintr-odată a spus:
– Fiule, ce trandafiri frumoşi !
– Da, trandafirii din grădină sunt foarte frumoşi, a consimţit fiul nostru, dar el a replicat:
– Nu vorbesc de trandafirii noştri. Aceştia de aici sunt mult mai frumoşi.
Pe tot timpul bolii el a fost pe deplin conştient. În ziua de dinaintea morţii tot privea într-un colţ al camerei. L-am întrebat:
– Ce tot priveşti acolo ?
– Văd doi îngeri, a răspuns el.
– Cum sunt ?
– Foarte frumoşi.
– Vreau să-i văd şi eu, i-am spus.
– Acum nu poţi, a venit răspunsul.
Înainte să moară, s-a mărturisit şi s-a împărtăşit, în ultimele 3 zile dându-i, la dorinţa lui, doar pâine şi cafea. Atât de aspru a postit înainte de împărtăşanie, până la sfârşitul vieţii sale.
Într-o miercuri dimineaţa, de Sfânta Marie Mică, m-a rugat să chem preotul ca să-i citească rugăciunea de despărţire (rugăciunile de dinaintea ieşirii sufletului). Părintele Gheorghi Sokolov i-a citit vreme de un ceas, iar soţul meu, în toată această vreme, a rămas neclintit. S-a rugat din tot sufletul.
Exact la ora 12, la prânz, aşa cum ne spusese, şi-a dat sufletul.
De atunci eu cred şi mai mult că există, în afară de viaţa noastră pământească, o altă lume, şi Dumnezeu, şi îngeri. Căci dacă nu ar fi fost Dumnezeu şi viaţă după moarte, de unde ar fi putut soţul meu să ştie cu atâta precizie ziua şi ceasul sfârşitului său, şi aceasta cu o lună înainte să se întâmple ?”
În multe case se povestesc asemenea întâmplări despre răposaţi apropiaţi.
Simeon Radev scrie despre verişoara lui primară, Ana, o foarte bună credincioasă şi o evlavioasă creştină ortodoxă, următoarele: ,,Doi dintre fiii ei erau deja căsătoriţi şi aveau copii; cel de-al treilea era în America. Ea suferea mult pentru el şi l-a tot aşteptat să vină ca să se căsătorească. Şi s-a întors, s-a căsătorit, şi în cele din urmă ea i-a spus: ‘M-am rugat la Dumnezeu şi El mi-a dat ceea ce am cerut. Acum trebuie să merg la El. Mă cheamă !’ Era acum foarte slabă şi arareori se ridica din pat. Într-o zi de praznic, a vrut să o îmbrăcăm în hainele ei de Paşti. Fiilor şi nurorilor sale le-a spus: ‘Îmbrăcaţi-vă şi voi în haine frumoase, staţi la masă, staţi de vorbă bucuroşi şi eu mă voi uita la voi. A venit sfârşitul meu, dar inima mea este plină de bucurie’. În vreme ce ei se adunaseră şi vorbeau în sufragerie, ea şi-a dat sufletul în pace”.
Împotriva unor asemenea cazuri – de prevestire a zilei şi ceasului morţii – se pot aduce multe mărturii. Orice tăgăduire a unor asemenea cazuri este însă fără obiect şi conduce către primejdioase urmări, căci încercările de a clătina credinţa ne clatină în realitate obiceiurile. Iar moravurile clătinate ne clatină starea. Cine pierde din aceasta ? Noi, care negăm nenumăratele întâmplări de prevestire a morţii. Bine a spus un scriitor duhovnicesc: ,,Dacă trăiesc curat, am cea mai mică pierdere şi cel mai mare câştig. Dar dacă trăiesc în păcate, am cel mai mic câştig şi cea mai mare pierdere”.
Problema morţii a tulburat şi tulbură pe toţi oamenii în toate vremurile. Ea a preocupat chiar şi cele mai vestite minţi, căci moartea este soarta fiecărui om. Nu poţi să o îndepărtezi cu un uşor semn al mâinii, fără să-ţi pese, şi să mărturiseşti: ,,Vreau să trăiesc ! Nu mă interesează moartea !” Că vrei să trăieşti, una ca aceasta este limpede; dar pentru că vei muri, trebuie să cugeţi la moarte, căci ea te va învăţa să trăieşti astfel încât să moşteneşti veşnica şi fericita viaţă. Prin urmare drept este să spui: ,,Vreau să trăiesc şi pentru asta mă interesez de moarte”.
Poate oare un om înţelept să spună: ,,Vreau să respir, dar aerul nu mă interesează” ? Cum să nu te intereseze aerul ? Dacă vrei să respiri trebuie să te îngrijeşti să ai aer curat, sănătos. Altfel, dacă respiri aer otrăvit vei muri. Tot astfel, dacă vrei să trăieşti veşnic trebuie să-ţi asiguri încă de aici, de pe pământ, aerul harului dumnezeiesc, care singur poate să-ţi aducă veşnica fericire. Ce aer ai respirat aici pe acela îl vei respira şi în lumea de dincolo. Dacă ai respirat aici neîncetat vaporii otrăviţi ai păcatului, tu, fără doar şi poate, vei intra în iad şi vei respira acolo veşnicii vapori de foc ai gheenei. Dar dacă părăseşti la timp vaporii păcatelor şi îi dai voie în cămăruţa sufletului tău aerului curat al harului dumnezeiesc, vei moşteni raiul, cu veşnicele sale miresme. Trebuie să luăm aminte că moartea nu înseamnă nefiinţă, ci doar o trecere de la viaţa vremelnică la viaţa veşnică.
Prin urmare, este limpede cât de nedrept procedează aceia care cu bună ştiinţă fug de gândul la moarte. Prin aceasta ei nu pot s-o îndepărteze, deoarece ea se apropie în fiecare minut, neţinând seama de faptul că ne gândim ori nu ne gândim la ea. Cum putem să luptăm împotriva morţii noastre ? Într-un singur fel: să trăim astfel încât să moştenim viaţa cea fericită, veşnică, făgăduită de Mântuitorul. Aceasta înseamnă să ne îngrijim de mântuirea sufletelor noastre, crezând neclintit în nemurirea sufletului. Căci, după cum bine a spus Platon, ,,de suflet se îngrijeşte doar acela care ştie că el este nemuritor”.
Dumnezeu a ascuns de noi până acum cele despre lumea cealaltă, însă nu a trecut sub tăcere întru totul adevărul despre viaţa veşnică. După ce ne-a descoperit-o pe ea în Sfânta Scriptură, aşa cum am văzut, El ne-a dezvăluit-o permanent, în fiecare zi, ca să menţină în noi credinţa vie că moartea nu este sfârşitul vieţii, ci începutul vieţii celei adevărate. Toate întâmplările descrise până aici vin să ne convingă că există Dumnezeu, că omul are un suflet nemuritor, că mărturisirea ortodoxă este adevărată şi că prin moartea sa omul merge cu trupul în mormânt, iar cu duhul său la Dumnezeu: unii spre veşnica şi fericita viaţă, iar alţii la osândă (potrivit Ioan 5, 29).
Aceasta ne face să cugetăm mai profund asupra problemei vieţii şi a morţii. Fiecare dintre noi este un călător. Fie că vrem, fie că nu vrem, credem ori nu credem, toţi călătorim către veşnicie. Înfăţişarea noastră înaintea Domnului este de neînlăturat. Clipele care zboară ne apropie de această întâlnire inevitabilă. Iar ca să fugi de Dumnezeu, la urma urmelor, este imposibil, căci El este omniprezent. Oriunde te-ai îndrepta, tot pe El Îl întâlneşti, tot de El vei da (potrivit Psalmi 138, 7-10).
Încă de la naşterea noastră am urcat în trenul vieţii şi călătorim. Zilele trăite, lunile şi anii sunt kilometrii scurşi din calea vieţii. Nu ne vom afla veşnic în acest tren, ci va trebui inevitabil, mai devreme sau mai târziu, să coborâm la gara de destinaţie fiecare dintre noi. În această gară există doar două ieşiri: raiul şi iadul. În fiecare zi mii de oameni mor pe planeta noastră şi toţi trebuie să se întâlnească cu vameşii plini de cruzime, care controlează atenţi ceea ce duce fiecare în bagajul său: păcate sau virtuţi. Noi ne umplem bagajele vieţii, de obicei, nu cu fapte bune, ci cu nelegiuiri şi nedreptăţi: cu egoism, cu iubire de sine, cu mândrie, cu desfrânare, invidie, ură, bârfe, împilări, jurăminte, mânie, răzbunare, pomenire de rău şi altele asemenea. Dacă omul a azvârlit de la sine, prin sinceră pocăinţă şi mărturisire, toate acestea, şi îşi va umple bagajul său cu fapte bune: cu dragoste şi cu milă de aproapele, cu lacrimi, cu frângerea inimii şi cu neîncetate rugăciuni către Dumnezeu, atunci îngerul păzitor, conducându-l pe calea cea îngustă a virtuţilor, îl va duce până la acele porţi mult dorite prin care se intră în rai.
Cel care nu s-a căit însă de păcatele sale şi şi-a îngrămădit din ce în ce mai mult cu ele bagajele de călătorie, cel care a mers pe calea cea largă a păcatelor şi a viciilor, acela va fi condus de către demonul care-l însoţeşte către întristătoarea ieşire cu înscrisul cel rău: iad.
Intrarea cea strâmtă a raiului conduce către vastele şi nevăzutele frumuseţi ale Împărăţiei cerurilor, iar porţile largi ale iadului conduc spre întunecatele temniţe ale veşnicelor chinuri.
Să luăm aminte !
– Sfârşit –
[1] Sfântul Marcu Tracul, sau Sfântul Marcu al Atenei († 400), pomenit pe data de 5 aprilie.
[2] În textul masoretic, aici scrie: ,,Va fi smuls din cortul lui, din siguranţa lui şi târât spre regele spaimelor”. ,,Regele spaimelor” este o personificare mitică, stăpân al duhurilor rele.